BASME

| PRIMA PAGINA | INAPOI

 

UN COPIL NUMIT PILAT

 -    glosă evanghelică   -          

Se spune, în munţii şi câmpiile Asiei, că ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus  -  iar orice greşeală ori slăbiciune îţi cloceşte pedeapsa, prin însăşi karma ta. Şi, din Asia, această credinţă în karma autopedepsitoare s-a strecurat şi-n Europa, sub chipul şi numele soartei sau fatalităţii.

Un copil, de vreo 7-8 ani, dintr-o preanobilă familie romană, jucându-se cu tovarăşi de-ai săi, printr-un codru de la poalele Apeninilor  -  s-a pierdut de toţi şi s-a trezit singur, într-o poiană. Era noapte de-acuma  -  şi, cumplit ostenit de zbaterile printre copaci  -  întâi, să se-ascundă, în joacă, de copiii ceilalţi  -  apoi, înspăimântat, să-i caute şi să li se-alăture, iarăşi   -  nobilul şi rătăcitul băiat se culcă la marginea poienii, şi adormi adânc, toropit de truda zadarnică a zilei şi de frica, mai presus de puterile sale de-a o stăpâni şi-mblânzi. Nu se ştie cât dormi  -  dar se trezi deodată, orbit de razele sălbatice ale unei luni ne-ndurate, care, tocmai deasupra sa hotărâse a-şi revărsa, în ţâşniri furioase, lumina. Punându-şi mâna streaşină deasupra ochilor, copilul zări, printr-un fum gros, drept în mijlocul poienii, un tablou foarte puţin plăcut şi încurajator, pentru sufletul său speriat: în jurul unui cazan uriaş, sub care ardea un foc straşnic, cu limbi de foc ce ajungeau, când bătea vântul mai tare, până la vârfurile copacilor celor mai înalţi  -  stăteau patru personaje foarte ciudate şi neliniştitoare, atât prin înfăţişarea lor, cât , mai cu seamă,  prin îndeletnicirea lor. În picioare, roată împrejurul cazanului, stăteau şi boscorodeau, din guri ştirbe şi strâmbe, trei bătrâne, cât lumea de bătrâne  -  trei ursitoare, cumplit de  zbârcite şi pocite la chip, cu ochii zbanghii şi fioroşi, arzând roşii, ca ochii de lup; pletele cărunte se răsuceau mereu, în jurul capetelor lor, într-o neorânduială barbară  -  în şuviţe ca nişte şerpi asmuţiţi. Buzele lor largi, până la urechi deschise, şi subţiri ca muchii de cuţite, bolboroseau într-una, asemeni fierturii vrăjitoreşti, din imensul cazan. În căldarea uriaşă într-una se băşicau şi plesneau sfere mici, roşii şi vineţii  -  şi fumul, gros şi  înecăcios, spumega de blesteme…Tustrele bătrânele îl zoreau pe un al patrulea personaj  -  o aschimodie de copil, cinchit la pământ  -  o stârpitură cu părul arici, cu ochii răutăcioşi, şi, totuşi, înspăimântaţi: se vede treaba că bătrânele ursitoare îl culeseseră de undeva, în drumul lor spre pădure  -  şi-acum îl sileau să mestece, să mestece zdravăn, amândouă mâinile fiindu-i încleştate pe coada unui linguroi cât el de mare  -  mesteca, îngrozit,  în fiertura drăcească  -  de la dreapta la stânga avea poruncă să mestece  -   să dea timpul înapoi, pasămite… Vrăjitoarele ursitoare trăgeau timpul ca edecarii corăbiile, împotriva curentului apei, opintindu-se cu frânghii şi ştreanguri, de pe maluri…  -  şi ajungând în centrul de flacără şi durere al lumii. Menitul lor, şuierat şi sinistru, se auzea, precum crivăţul printre crengi  -  printre spumele otrăvite ale fierberii diavoleşti. Şi ucenicul, îndemnat cu strigăte sălbatice şi ţipete ca de cucuvele  -  mesteca, mesteca…Şi vocile bătrânelor surori ale diavolului scădeau, din vreme în vreme, şi susurau pervers, linguşindu-l, parcă, pe stăpânul lor din Tartaros…Iată ce putu să desluşească şi să prindă urechea rătăcitului şi înspăimântatului de moarte copil  -  din invocaţiile şi menirile, pe care le auzea când şuierate, când strigate, când susurate, într-o limbă barbară, veche, nemaivorbită de mult pe-astă lume  -  de-aceea, nu înţelegea, ci, mai curând, bănuia sensul vorbelor, şi-l tălmăcea singur minţii lui, foarte firav şi aproximativ (de aceea, mai târziu, când şi le va aminti, nu era deloc sigur că aşa auzise şi că acela ar fi fost înţelesul  -  doar faptele ce se vor petrece, în viitor, pe rând  -   vor confirma , din păcate, că auzise desluşit şi tălmăcise corect, ceea ce auzise…):

“El care, aici, în poiană, adânc a dormit,

Nu va şti , de-acum, toată viaţa, ce-i acela somn liniştit…

Lumânarea şovăie-n fum, când viaţa-i şi-a gătat:

Aşa el va şovăi mereu  -  şi mereu va fi vinovat…

Toată viaţa lui va fi moarte mereu repetată,

Întunericul  -  mereu  -  îi va ţine loc de lumină curată!

Va-nsoţi glorii false şi pe falşi împăraţi,

Dar nu-l va recunoaşte pe singur curatul între curaţi!

Pe singur împăratul mai presus de-mpăraţi

Îl va împinge, nevinovat, la moartea-ntre vinovaţi!”

 (aici, bărbatul de mai târziu nu va şti niciodată să tălmăcească deplin şi desluşit: “nevinovat”  -  el, silit să împingă pe cineva la moarte, peste voinţa lui  -  sau nevinovat,  cel pe care-l va împinge la moarte?…  -  sau, şi unul şi altul  -  la fel nevinovaţi?…)

Veacuri vor trece, numele-i nicicând nu va fi uitat,

Dar în orice gură el va fi blestemat!

Poartă semn pe braţ  -  dintre toţi e ales,

Nenorocul şi piaza-rea mai mult decât toţi le-a cules…”

Şi, din timp în timp, strigătul chiuit:

“Hai, ucenice, mestecă des,

Din drum, anume pe tine, noi te-am cules,

N-o faci pentru oricine  -  ci pentru-un de soartă ales!”

Aceste ultime vorbe ţipate, cu glas de cobe , de bătrânele deşucheate  -  nu făceau parte din descântecul diavolesc  -  ci erau, de fapt, îndemnuri, în răstimpuri, pentru  stârpitura de copilaş-ucenic, mic şi păros până-n ochi  -  care mesteca, cu groaza-n ochii lui mici şi lucioşi, mesteca de zor, tot mai repede  -  parcă alungat din spate de demoni sau de lupi turbaţi…Şi, la fiecare învârtitură, de câte ori sfârşea o rotaţie a linguroiului  -  îşi înfigea, zvâcnind puternic, pesemne de spaimă, capul , adânc în piept, parcă voia să-şi străpungă inima cu bărbia…ori voia, bătând cu bărbia în zăbrelele pieptului, să-şi ascundă capul, înapoi, în inimă…

…Hohote de râs ascuţite însoţeau fiecare distih  -  şi, la fiecare sfârşit de vers(care trebuia să coincidă şi cu sfârşitul unei rotaţii a linguroiului, mânuit de stârpitură, în fiertura drăcească…), vrăjitoarele ursitoare îşi roteau pletele vâlvoi, umplând văzduhul de vâjâieli şi plesnete de furtună cumplită. Fumul, negru şi înecăcios, se ridică, laolaltă cu flăcările de sub uriaşa căldare bolborositoare  -  până la cerurile înnoptate se ridică  -  când ultimul stih blestemat fu rostit. Un incendiu cumplit cuprinse cerul, pământul, poiana…mistuind totul în flăcările lacome, întinse cât să-nghită lumea, limbi de dragoni urlători, rotite ameţitor, precum roşii paloşe atotucigaşe…

…Copilul ţipă de groază, şi se smulse, tremurând, de la pământ. Dinţii îi clănţăneau în gură. Ce se-ntâmplase cu el? Visase? Visare cu ochii deschişi? Fusese vis, ori realitate? Luna, deasupra, părea mai furioasă şi-ncrâncenată ca oricând  - şi revărsa, cu mânie demenţială, inexplicabilă, şuvoaie, torente de raze, peste îngrozitul copil. Acesta era incendiul din vis? Unde erau ursitoarele, unde ucenicul lor ca un arici monstruos  -   unde era  uriaşa căldare, cu bolboroseli roşii şi vineţii?

…Tresări şi se-apucă strâns, cu mâna dreaptă, de cotul stâng: deasupra cotului, avea o cicatrice lungă şi vânătă, până sub umăr. Voind să-ncerce sabia tatălui său, uitată de acesta pe masă, printre sulurile de papirus  -  alunecase pe lespezi, şi tăişul hămesit îi brăzdase adânc braţul  -  tăindu-i o şuviţă de carne, pe care o văzu, lăţită în sânge, pe lespezile de marmoră…Leşinase…Când se trezise, mama sa iubitoare, împreună cu două sclave, se aplecau asupra lui, îngrijorate.  Braţul, adânc rănit, i-l legară strâns, cu feşe curate  -   îi puseră comprese reci pe frunte. ..

Se vindecase  -  îi rămăsese doar cicatricea  -  dar, adesea, tresărea de spaimă, în somn, visându-şi şuviţa de carne a braţului, zvârcolindu-se, ca un şarpe, crescut uriaş, pe lespezi…Şi se trezea cu ţipăt, din somn, şi cu sudoare de febră…Greu i-a potolit, cu licori de mac, iubita-i mamă, aceste crize de spaimă nocturnă. Nu şi durerile de cap  -  periodice şi exasperante…

Şi-acum? Acum, fusese tot o astfel de criză? Dar stihurile blestemate se refereau la el şi la semnul lui de pe braţul stâng, mai mult ca sigur  -  deci, toate menirile cumplitelor harpii, pentru el şi în văzul şi pentru auzul său se săvârşiseră…

“Poartă semn pe braţ  -  dintre toţi e ales,

Nenorocul şi piaza-rea mai mult decât toţi le-a cules…”

Va fi ales, dintre toţi…Nu e rău, gândi copilul  -  dar se pare că nu e ales spre bine, nici spre fapte bune şi nici spre fericire  -  “nenorocul şi piaza-rea”…

În acel moment, pământul înţepenit de noapte şi de vrăjile grele care se făcuseră, pasămite, acolo  -  fu zguduit de tropotul unor copite de cai grei, de război. Era primul lucru sănătos, real şi înviorător, care se petrecea, de atâta vreme, în poiană…După scurtă vreme, dintre copacii ce prejmuiau poiana , năvăli tatăl său, împreună cu  doi ostaşi şi cu doi slujitori  -  toţi călări.

-În sfârşit! Ştiam eu că aici, în Poiana lui Pluto, te vom găsi! Doar e singura poiană mai acătării din codru! Cum te-ai rătăcit, fiule? Of, măi băiete, câte griji îi faci maică-ti! Hai, urcă lângă mine, pe cal  -  aşa, hopa!  -  ţine-te bine! Daţi-i zor, daţi-i zor  -  să mai prindem un ceas de somn  -  că mâine trebuie să fim în tabără  -  plecăm pe mare, şi…zeii cu mila! Iar război, şi tot cu nebunii aceia din Iudeea!

…Copilul a devenit adolescent. Din casă de războinic fiind, a trebuit să-nveţe toate tainele războiului şi ale armelor. Nu-i plăceau armele(mai ales după ce-şi făcuse cicatricea de la braţ) , era, de felul lui, mai curând visător, ca maică-sa  -  dar, silit, cu brutalitate, de tatăl său şi de atmosfera din tabere, unde era dus de acesta, mereu  -  şi-a înăbuşit visele şi slăbiciunile, sub aparenţa brutalităţii. Şi ceea ce era coajă protectoare, a devenit, cu timpul, un strat aşa de gros şi întunecat, încât până şi el, adolescentul, a crezut despre sine, tot mai convins, că este brutal din fire, sau că aceasta i-ar fi fiind firea adevărată  -  cea brutală. Şi că-i făcut să fie războinic, că soarta vieţii lui era războiul.

Uitase, aproape, vedenia din poiană  -  ca pe-o nălucire bolnăvicioasă. Când şi-o amintea, fără să vrea, în visele-i asudate  -  îl podidea o ruşine cruntă  -  şi făcea totul să uite, din nou. Bineînţeles, nu spusese, tot de ruşine  -  nimic, nimănui, din ce văzuse şi aflase atunci. Din pricina prea marii sensibilităţi, a încordării permanente  -  durerile de cap i se înmulţiseră şi erau din ce în ce mai cumplite. Devenise ursuz, îi respingea pe toţi. Întâi şi-ntâi  -  pe părinţi. Oricât îl înconjurase, cu dragoste şi întrebări, maică-sa  -  el o respinsese, uneori chiar grosolan (prea se ruşina că seamănă cu ea, la fire…)  -  şi se închisese, în cele din urmă, într-o tăcere posacă. Era şi ruşine  -  mare ruşine  -  un războinic n-are dreptul la mofturi dintr-astea…Nu avea încredere în nimeni  -  pentru că prea multe avea pe suflet şi în imaginaţie  -  suferea prea mult, de prea multe  -  pentru ca să-şi închipuie că se va găsi cineva, pe lumea asta, oricât de răbdător şi bine intenţionat, să-l asculte şi să-l ajute. Să-l ajute  -  asta era: mama sa, desigur, era răbdătoare, cât de răbdătoare era!  -  dar cu ce-l putea ea ajuta, sărmana, care se făcea ghem, sub vocea, sonoră şi aspră, a soţului ei…Îl iubea pe tatăl copilului  -  dar, treptat, dragostea fusese copleşită de  frică  -  şi-atâtea temeri nelămurite îi stârnea acest copil  -  acest băiat bolnăvicios şi atât de chinuit, în somnurile sale  -  şi atât de prigonit de nelinişti  -  dar şi atât de sălbăticit de propriile-i chinuri nemărturisite, neîmpărtăşite  -  se ferea de toţi şi de toate, cu priviri încruntate şi tot mai posace.

Ajuns la vârsta nubilă, s-a-ndrăgostit de Aretusa, o fată frumoasă, dar cam fluşturatică. O însoţea în lungi plimbări, pe sub arcade, în forum, în parcuri  -  pe dealuri, de-a lungul drumurilor pavate, ce duceau în şi-ntorceau din provincii…N-a avut, luni în şir,  curajul s-o ceară în căsătorie  -  sau măcar să le ceară părinţilor să facă acest gest, pentru el. A plecat, alături de tatăl său, într-o expediţie în Partia. După o jumătate de an, întors şi întrebând de Aretusa  -  află că s-a măritat cu altul. Un nobil îndrăzneţ şi de lume…A strâns din buze, dispreţuitor  -  de fapt, să-şi ascundă convulsia durerii şi jignirea cumplită  -  şi s-a întunecat şi mai mult, s-a strâns în sine, ca un arici. S-a lăsat însurat cu o femeie cenuşie, străină cu totul simţurilor lui. Fusese măritată şi repudiată de primul ei soţ  -  nici nu s-a interesat, vreodată,  de ce…  -  dar era dintr-o familie veche, ilustră, bogată…Perspective, viitor…

A plecat, la două săptămâni după nuntă, în Numidia, apoi în Galia…O blestemată de neîncredere în sine, în steaua lui, în puterile sale reale şi calităţile sale , intelectuale şi strategice, indubitabile  -  îl făcea să fie eclipsat, chiar în ultimele momente ale bătăliei, mereu, de alţii, tineri ca şi el, cu totul nemerituoşi, dar insensibili total, oameni de acţiune…Mereu, el câştiga singur bătălia reală, miezul ei , partea “neoficială”, netrâmbiţată  -  dar, cu câteva minute înainte de a ordona trompeţilor s-o proclame “oficial”  -  totdeauna se întâmpla ceva neaşteptat, neintrat în planul şi desfăşurarea firească  -  ceva aproape ridicol, exasperant , de cele mai multe ori :  o ultimă năvală, disperată, a duşmanului agonizând  -  şi, imediat, intra în acţiune altcineva, un subordonat, cu totul cenuşiu, până-n acel moment  -  dar care culegea laurii “oficiali”…pe finalul victoriei de suprafaţă: trompeţii sunau victoria pe acest final, şi nu pe cel care fusese stabilit, cu atâta efort strategic şi vărsare de sânge, de el…sau o ezitare a călăreţilor lui, în urmărirea căpeteniei inamice   -  şi, iar, altcineva intervenea, prompt, şi captura căpetenia, matca roiului … ba chiar, odată, când să spună, în sfârşit, că nu-l mai urmăreşte piaza-rea  -  ridică prea brusc mâna, pentru a face semn trompeţilor, spre a vesti victoria  -  ei bine,  calul de sub el se sperie şi-l azvârli la pământ, lăsându-l lat, inconştient şi, după ce se ridică, susţinut pe sub braţe  -  ruşinat…bineînţeles, sunetul de aur şi mătase al victoriei îl ordonase aghiotantul său…, aclamat de toţi oştenii…

Ceea ce era mai rău, n-avusese parte, măcar, de aghiotanţi cinstiţi  -  ci de nişte intriganţi. Toţi, suflaseră la urechea generalilor că, din pricina lui, bătălia era gata să fie pierdută  -  noroc că existau ei, pe lumea asta, să salveze totul şi să recâştige, în ultima clipă, onoarea Imperiului…Mereu, el, care făcea totul şi bine, până în ultimele momente  -  era declarat vinovat de posibila înfrângere, care-ar fi survenit, dacă n-ar fi fost “salvatorii patriei”, camarazii cei intriganţi…Şi, mereu, era reabilitat”din generozitatea” generalilor, ţinându-se cont de trecutele merite militare ale tatălui său…

“Aşa va şovăi mereu  -  şi mereu va fi vinovat!…”

Blestemate ursitoare!…Blestem zeilor!…

…Nu mai credea în nimeni: nici în oameni, nici în zei. Se arunca orbeşte în bătălii, cu deznădejde şi cruzime: îi era totuna ce s-ar fi întâmplat. Se deda chiar la excese cumplite, atât în bătălii, cât şi în orgii…numai ca să scape de el însuşi…de blestemul zdrobitor…

I se dusese vestea pentru brutalitatea, cruzimea şi dezmăţurile inimaginabile, exasperate.

Bătrânul său tată era, în sfârşit, mulţumit. Prin protecţia sa şi a prietenilor săi influenţi în Senat, apropiaţi împăratului Tiberiu, l-a proptit pe fiul său în posturi şi funcţii înalte: slabul şi şovăielnicul său fiu, acum disimulat sub masca unei brute perfecte, fu numit, rând pe rând, contubernal al comandantului oştii din Galia  -  apoi, consul  -  apoi, în cele din urmă, pentru că răscoalele zeloţilor din Iudeea erau tot mai dese şi mai supărătoare  -  plecă să-l slujească pe paiaţa de împărat, ca guvernator şi procurator al Iudeii…

…Căldură ucigătoare, o permanentă şi disperată sete…şi teroare, teroare permanentă, căci grupurile de zeloţi atacau fulgerător, ca nălucile, de oriunde, de unde te aşteptai mai puţin  -  şi erau cumplit de cruzi…Praf, praf în gură, în ochi  -  în mâncare  -  un infern de praf galben…şi, de pretutindeni, zvâcnirile acelor cobre ale deşertului  -  zeloţii, înjunghiind, pe tăcute, retezând beregăţile legionarilor, decurionilor, centurionilor  -  şi pierind, înapoi, în deşert, sau topindu-se în întunericul lugubru al labirinticelor uliţe ale satelor sau cetăţilor…mai ales, ale cetăţii blestemate a Ierusalimului…Nişte umbre ale nopţii şi ale iadului-Tartaros…

Nu şovăia deloc să deschidă represalii asupra populaţiei civile din satele şi mahalalelor Ierusalimului, după fiecare atac laş al zeloţilor  -  dar, mereu, nu era destul, sau era prea mult. Orice făcea, oricât făcea  -  el era vinovatul. Îl slujea pe un împărat prost, pervers şi crud…care-l silea să asculte (pe el, guvernator şi procurator roman!) de regii  locului, cruzi şi neînchipuit de desfrânaţi…Trebuia să-şi biciuiască, mereu, mândria şi demnitatea lui de soldat  -  şi să se supună unor caraghioşi şi ticăloşi…Răbufnea, însă, de multe ori, sălbatic  -  fără nici un control. Şi regii şi preoţii locului se înspăimântau şi se împrăştiau, ca potârnichile, arătând cu degetul la tâmplă…Da, îl durea îngrozitor capul, prea multe se strângeau, nu mai suporta toată piesa asta proastă, pe care o juca atât de prost, pe o scenă atât de jalnică, cum era Iudeea acestor  fanatici senzuali, incestuoşi, perverşi, laşi, impulsivi, cruzi, lacomi peste orice măsură şi, la fel, trădători şi ucigaşi de meserie…măcelari…Nu doar şefii  -  regi şi preoţi  -  mereu despoţi pentru poporul lor  -  dar şi cei din popor erau , unii faţă de alţii, intoleranţi şi nefiresc, absurd de cruzi. Valuri de cruzime şi furie pustiau mulţimile  -  cu flux şi reflux: când dinspre popor spre romani, când dinspre romani spre popor, când dinspre regi spre popor, când dinspre popor spre regi  - când izbucniri de vârtejuri, care împărţeau poporul în tabere crude…

Numai marii preoţi erau socotiţi infailibili şi intangibili. Adevăraţi zei: nimeni nu-i iubea, toţi îi temeau, terorizaţi. Vorbeau în numele unui zeu unic, de fapt: Iahve, Iehova  -  aşa ceva. Un zeu sumbru, crud, mereu mânios şi peste fire de răzbunător. Zeu al urii cumplite, faţă de tot ce nu era popor al lui Israel  -  halucinant de răzbunător şi de crud, în numele poporului lui Israel. Preoţii lui îi aduceau jertfe, ca toţi păgânii, ca toţi barbarii  -  la templul cel mare , zis al lui Solomon. Jertfe crude şi din belşug  -  căci lăcomia preoţilor farisei(asta însemna ceva grozav de învăţat  -  “fariseu”, nimeni n-avea dreptul să-l contrazică…)era fără limite, neruşinată…  -  iar poporul, faţă de aceşti farisei, se comporta precum cea mai jalnică turmă…

S-a ivit, din pulberi, din necunoscut  -  un proroc nebun, urlător contra tuturor, inclusiv contra fariseilor ăstora teribili şi intangibili  -  de se dusese vestea  prorocului ăsta până la Tiberiu-cezarul ( şi primise, acolo, în Ierusalim, de la prostul imperial, o scrisoare tainică, prin care i se poruncea să nu cumva să-i atingă, fie şi cu o floare, pe fariseii ăştia  -  se pare că-l împrumutau cu bani, buni şi mulţi, pe destrăbălatul clovn imperial  -  mijlocitorii fariseilor umpluseră Roma cu zâmbetele lor unsuroase şi cu banii lor ticăloşi, smulşi prin aroganţa sacerdotală  -  bani cu care stârpitura imperială îşi amâna lapidarea, oferind gloatei puturoase a Romei spectacolele crimei, bătălii cu gladiatori, cu fiare    -    nemernicii, toţi,  nişte nemernici…).

După câtăva vreme, află despre alt proroc, alt nebun, mai nebun decât primul(care-l vestise pe-al doilea  -  o, zei, câtă nebunie senină şi ştiinţific organizată, în Iudeea asta…)…De data aceasta, veştile erau contradictorii: mulţi, îi raportau, pe furiş, la ureche, emoţionaţi, vorbe uimitor de înţelepte ale acelui proroc(cel puţin aşa se zicea…)  -  alţii, dimpotrivă, se scandalizau şi voiau, cu tot dinadinsul, să-l scandalizeze şi pe el: prorocul cel nebun îi probozeşte, cum îi vine la gură, pe înşişi sfinţii ăştia de carton, pe fariseii ăştia parşivi  -  şi unde?  -  tocmai în propriul lor templu, în casa lor, nemaipomenită blasfemie!   ( da, a lor, că a Dumnezeului lor nu mai era de mult…)  -  şi în piaţa din faţa templului, tot aşa, insulte peste insulte…blasfemii…

Se încruntă. Îi părea bine, fireşte, pe de o parte, că prorocul acela îl răzbuna, indirect, pe el, cel cu mâinile legate  în privinţa fariseilor  -  legate chiar de paiaţa imperială…Dar ştia că, în curând, prin filiera ştiută (farisei-mijlocitori-împărat-mijlocitori-farisei) îi va veni un foarte neplăcut ordin, de a-i astupa gura, prin orice mijloace, acestui curajos, prea curajos, nebun de curajos proroc…Simţea că şerpii încep să-şi împletească, tot mai strâns, corpurile şi veninurile…

Într-o zi, pe când inspecta piaţa templului, înconjurat de gardă  -  i se păru că zăreşte o mutră cunoscută, printre toţi gură-cască, ce se învârteau sau pândeau mişcarea romanilor. Era un individ cu părul ca ariciul, cu ochii lucioşi  -  şi, de câte ori , vreun roman, se uita ţintă la el, îşi înfigea capul, zvâcnind puternic, şi-l înfigea adânc în piept  -  parcă voia să-şi străpungă inima cu bărbia…ori voia, bătând cu bărbia în zăbrelele pieptului, să-şi ascundă capul, iarăşi, în inimă…Îl urmări, fără să pară a-l urmări  -  cu coada ochiului, pe urâciosul individ: se furişa în templu  -  unde, chiar la intrare, îl întâmpină un fariseu bătrân , cu pecetea trufiei şi vicleniei nemăsurate pe chip. Şuşoteau ceva împreună, grozav de tainic… Ei, dar stârpitura asta nu o mai…o, ba da, nu se poate, acel gest, cu bărbia azvârlită în piept, ca un pumnal  -  gest  de teroare neastâmpărată şi de laşitate încăpăţânată…nu putea fi altul, în toată lumea asta…crescuse, bineînţeles că crecuse , doar era de-o vârstă cu el, acum: era ucenicul vrăjitoarelor blestemate, din poiana coşmarului copilăriei sale…cum ajunsese aici, oare?…iarăşi, destinul, sigur, sigur…o, zei blestemaţi!

Întrebă pe un centurion, cum îl chema pe cel de lângă arogantul fariseu  -  centurionul întrebă, repede şi furişat, pe un om cu chipul ascuns, din mulţime  -  şi-apoi se întoarse spre şeful său:

-Zice-se că-l cheamă Iuda  -  Iuda Iscariotul…Ar fi, se spune, singurul ucenic cu carte, din ceata prorocului nebun…de-aceea, şi are intrare la Caiafa…

-Cine-i Caiafa?  -  se făcu el a fi uitat.

-Păi…şeful fariseilor, cum, nu-l ştiţi? V-a solicitat o audienţă…

…Nu dură mult până i se-mpliniră sumbrele presupuneri, calcule, presimţiri. Se trezi cu fariseii la poarta palatului:

-Să fie dat morţii!

-Cine?

-Ticălosul, blasfematorul!

-Care ticălos, care blasfemator?  -  făcu el pe neştiutorul şi nevinovatul..

-Este cel care se proclamă pe sine însuşi regele Iudeii…

-…Ba, mai rău, guvernatorule, abia asta-i nemaipomenit, asta-i blasfemia: zice că-i Fiul lui Dumnezeu, şi că el e Dumnezeu! Nemaipomenit! Nemaipomenit! Mi se-ncleştează gura numai când repet ce zice ticălosul!

-Păi, nu mai repeta…Ei, zău? Chiar aşa?  -  făcu guvernatorul, încercând s-o facă pe ipocritul, căci ştia că asta-i grozav de la preţ, printre farisei. Vorbea cu două voci: prima parte o spusese printre dinţi  -  iar întrebările prefăcute le zisese cu voce tare, aparent grozav de mirată.

-Guvernatorule, trebuie să dai poruncă să fie ucis!

-Ei, asta-i bună! Ce am eu cu el? Ucideţi-l voi, dacă v-a căşunat pe el ce v-a căşunat, şi dacă vi s-a năzărit ce vi s-a năzărit!

-Noi n-avem voie, tu trebuie să-l ucizi!

Aşa era. Blestemaţii, aveau dreptate. Doar romanii ocupanţi, strălucita Romă, avea dreptul asupra vieţii şi morţii, în  Iudeea. Evident, asta, aparent , oficial  -  că de ucis, ucideau în draci oamenii templului…Dar tocmai asta se pare că-i cereau criminalii ăştia acum: o crimă oficială…Hmm…

-Dar dacă voi minţiţi şi el e nevinovat? Cum să-mi compromit eu numele, din pricina turbării voastre, şi cum să-l compromit eu pe împăratul meu, dacă voi nu aveţi dreptate, ci doar dorinţă de răzbunare?

-Tocmai aşa-l compromiţi pe împăratul tău! Căci dacă află împăratul tău că tu nu ne sprijini pe noi, şi sprijini un impostor şi un blasfemator al religiei noastre, şi un uzurpator al măreţiei regale şi imperiale  -  o păţeşti tu, guvernatorule. Dacă nu rezolvi rapid situaţia, în favoarea noastră, te pârâm împăratului, că-i subminezi autoritatea…şi capul tău va cădea…Socoteşte bine, înainte de a lua  hotărârea…

Guvernatorul şovăi. Se dădu înapoi, ca sub un şoc electric, asemănător cu acela când bagi mâna sub apă şi dai de corpul de şarpe al unui ţipar uriaş…

“Va-nsoţi glorii false şi pe falşi împăraţi,

Dar nu-l va recunoaşte pe singur curatul între curaţi,

Pe singur împăratul mai presus de-mpăraţi

Îl va-mpinge, nevinovat, la moarte-ntre vinovaţi…”

Blestemate ursitoare! Nu ştia cine sunt vinovaţii între care-l va împinge pe nevinovat  -  dar înţelegea că a venit momentul confruntării supreme cu soarta sa blestemată, cu cel mai teribil moment al sorţii şi vieţii sale…

…Când îl împinseseră străjile înăuntru, în palat,şi-i văzu, sub vânătăile şi scuipaţii care-i acopereau ambii obraji  -  privirile de lumină cerească, acele priviri de un albastru scânteietor şi infinit de blând, atotiertător  -  îi ierta pe cei ce-l scuipaseră şi batjocoriseră, pe cei care-l îmbrânciseră în centrul sălii palatului, mai să-l arunce cu obrazul de lespezi  -  îl ierta pe el, măreţul şi atotputernicul guvernator, pentru tot ce îi va trăsni prin cap să zică şi să facă…

-Hm…hmmm…Şi zici că eşti, tu…regele iudeilor?  -  şovăi, răguşit, glasul guvernatorului.

-Tu zici  - îl mustră blând vocea bărbatului aceluia atât de demn, de blând, senin  -  şi atât de strivit, învineţit…

Guvernatorul amuţi. Apoi zise:

-Tu zici că ai dreptate, că ştii ce-i adevărul…Chiar ştii ce-i adevărul…?  -  şi vocea guvernatorului tremura, intimidată, gâtuită, aşteptând dezvăluiri cumplite  -  măreţe şi crude…

Bărbatul frumos, blând şi strivit îl privi drept în ochi, cu o intensitate şi o mustrare atât de dureroasă în ochi, încât, pe dată, revăzu întrega scenă din poiană…chipurile monstruoase ale ursitoarelor, vocile lor chiuitoare, pe ucenicul mestecător în fiertura diavolească…Nu mai putu răbda cumplita actualizare a imaginilor şi fricilor lui sălbatice -  a durerilor sale neomeneşti, de cap şi suflet, de-a lungul întregii vieţi, în care îşi alungase şi ascunsese tot ce era el, el cu adevărat  -  nu migălos construita brută, ci el cel sensibil şi compătimitor, şi suferitor, şi bun  -  în cele mai ascunse hrube ale fiinţei sale cutremurate, periodic, şi tot  mai des, de o groaznică ruşine…  -  nu mai îndură să vadă privirile acelea nesfârşit de blânde, dar       atot scormonitoare, atotştiutoare  -  şi strigă, cu glas spart:

-Luaţi-l! Biciuiţi-l!  -  şi-apoi, daţi-i drumul…  -  şi aproape se prăbuşi, în scaunul său…

Nu putea să nu-l pedepsească  -  pentru că  nu putea să nu se pedepsească pe sine, pentru slăbiciunea de a-şi aminti totul, totul, cu atâta iresponsabilă şi necenzurată intensitate a sentimentelor…

…Fariseii năvăliră în sală, urlând care mai de care, încălecat, gâfâit, cu gurile strâmbate de mânie şi ură nepotolită, sălbatică:

-Te pârâm împăratului!

-Ai s-o păţeşti rău, guvernatorule!

-Tu crezi că nu-ţi poţi pierde capul? Te-nşeli!Habar n-ai că împăratul ni-e dator vândut!

-Îndrăzneşte numai să-l ierţi, să-l faci scăpat, şi zi-i adio căpăţânii tale, procuratorule! Îţi baţi joc de noi? Ei, lasă, tu nici nu ştii care-i puterea noastră! Ţi-o vom arăta, dar atunci va fi prea târziu, mult prea târziu pentru tine, sărman naiv!

Deveniseră ameninţători şi grosolani, insolenţi, impertinenţi: era insolenţa viţelului de aur…ştiau că-l au la mână pe paiaţa aia desfrânată de împărat…n-ar mai fi fost…şi că împăratul nu se sinchiseşte de idei, principii, sentimente…doar de cum să dobândească mai multe şi mai intense plăceri, pentru nervii lui slăbiţi, destrămaţi de destrăbălări…

-Gata, secăturilor! Gata! Terminaţi! Pe mine să nu îndrăzniţi să mă şantajaţi , nemernicilor! Este nevinovat! Auziţi, lichele cărturăreşti? Ne-vi-no-vat!!!Pricepeţi, capete seci ce sunteţi? Cum să ucid eu un nevinovat? Cum să las să curgă, peste capul meu şi al neamului meu nobil, sângele unui nevinovat? Cum? Hai???

-Nu-i nevinovat! E cel mai cumplit dintre cei mai cumpliţi vinovaţi!  -  urlară, ca hienele, toţi fariseii, cu bărbile lor nespălate, cu colţii afară din gură ieşiţi, fulgerând ca la fiare  -  grămădiţi la uşile palatului guvernatorial.

-O fi pentru voi, nu pentru mine, nu pentru Roma…  -  încercă, şovăind iar, guvernatorul.

-Ba, tocmai, cine e vinovat faţă de noi, cine se atinge de Dumnezeul pe care-l slujim noi, este vinovat faţă de Roma! Bagă de seamă, dacă-i ţii partea, vei fi judecat cu el împreună, vei pieri răstignit cu el pe aceeaşi cruce! Bagă de seamă!Împăratul nu poate să te judece altfel, căci cu noi are de vorbă…

“Da, nu-i mai împrumutaţi bani pentru ospeţe şi curtezane, şi pentru lanişti şi gladiatori, şi pentru cuşti cu fiare…da, bietul Tiberiu…imbecilul sinistru…ajuns la mâna nemernicilor…toţi, nişte nemernici…dar el, el este curat…singurul curat…Ce să mă fac?Ce să mă fac, cum să scap de cleştele ticăloşilor?…” Şi, deodată, urechea i se trezi atentă  la ei, şi auzi ce lătrau, urlau, scuipând salivă otrăvită, în toate părţile, luându-şi unul altuia vorba din gură:

-…Iar sângele lui să se verse peste capetele noastre şi ale copiilor noştri, în veci!!!   -  îi scuipă un preot fariseu, chiar în obraz.

…Obosit, năucit, înfrânt, guvernatorul se-mpletici şi strigă slugile să-i aducă ligheanul cu apă şi ştergarul. Se simţea plin de jeg, de tot jegul şi otrava scuipată de aceşti iudei murdari, cu păduchii fojgăind pe trupurile şi sufletele lor…Sleiala asta de suflete, noroiul ăsta din suflete  -  să se spele, cât mai curând să se spele  -  măcar să-ncerce să dea un strat, două, jos…Dar acela…atât de curat, a rămas desăvârşit curat, chiar scuipat de ei…

-Faceţi ce vreţi…Duceţi-vă la toţi dracii…

-Ni-l dai? Îl dai morţii , guvernatorule?  -  le sclipiră ochii şi colţii, ca unei haite de lupi, pândind în hăţişurile nopţii, pe un om cumsecade…

-Luaţi-l…sfârtecaţi-l de viu…  -  n-are nici o vină, dar tocmai aşa nu poate el hălădui printre nişte nemernici ca voi… e prea curat, singurul curat…cum l-aţi putea răbda printre voi?…n-are nici o vină, dar voi le-aveţi pe toate, toate vinile vi se scurg de pe buze şi din sufletele voastre murdare  -  trebuie cineva să vă spele şi pe voi, odată şi-odată, potlogari nenorociţi, iasme ale subpământului…de unde aţi ieşit voi, oare? Nu, voi n-aţi ieşit din mame, dacă vă condamnaţi copiii să poarte blestemul…nu…voi de sub pământ aţi ieşit…da, da  -  voi aveţi obiceiul acela cu mielul nevinovat…da, numai unii ca voi puteau avea aşa ceva  -  obicei ticălos, să-i ucideţi, pentru vinile voastre, pe cei nevinovaţi…luaţi-l, şi să dea zeii ca sângele lui să vă spele…luaţi-l, nemernici…

…Nu mai ţine minte…a încercat sau nu să-l salveze? Ce mai contează? Ştia dinainte că nu poate face nimic:Varava era chiar simbolul acestor ucigaşi sadici, ucigaşi înnăscuţi. El nu făcuse decât să le oficializeze, să le facă public, prin sunet de trâmbiţe romane, simbolul lor glorios şi-nsângerat, simbolul măcelarilor istoriei…Varava…

…Şi el, blândul , îndureratul…nu pentru el îndurerat, ci pentru atâta nebunie sinistră, câtă vedea în juru-i…El se uita, încă ameţit de loviturile de bici, vărgându-i trupul lui plăpând, străveziu de slab  -  se uita la marea aceea de guri căscate, cu dinţi putreziţi şi vorbe scârnave, şuierate printre dinţi…toate vorbele lor îi cereau lui , blândului, nevinovatului -  moartea  -  şi urlau în delir biruinţa smulgerii lui Varava-măcelarul de romani (dar nu numai…) de sub legea romană…de sub legea care-i condamna pe măcelarii de oameni…Legea, cu “L” mare, în definitiv…doar până şi ipocriţii ăştia aveau, chipurile, Legea:”Să nu ucizi!”  -  dar ea însemna, de fapt:”Să-i ucizi pe romani, să-i ucizi pe toţi câţi nu sunt de-un neam şi-o religie cu tine  - pe toţi câţi nu sunt de acord cu tine…”

…Şi vrăjitoarele ursitoare dansau, călări pe ţapi negri, cu ochi de jăratic, prin sala înaltă unde şedea, zdrobit, cu buzele-nsângerate şi lacrimi amare, de neputinţă, în ochi  -  singur, cumplit de singur, guvernatorul …guvernatorul care guverna peste neant…Şovăia?Nu mai şovăia: un învins e un învins  -  încotro să mai şovăie un învins?  -  şi vrăjitoarele hohoteau sălbatic, vrăjitoarele aveau bărbi slinoase şi murdare de preoţi farisei  -  şi dinţi putrezi şi negri  -  şi-l scuipau, şi-apoi scoteau bice de piele, cu şfichi de sârmă, şi-i rupeau carnea de pe trup  -  şi scoteau ciocane şi cuie  -  şi i le băteau în frunte, şi-n palme, şi-n tălpile picioarelor  -  şi-n fiece coastă câte-un piron  -  şi unul, cel mai mare şi mai adânc bătut  -  în inimă…

…Pe Golgota răsunau, ritmic, ciocanele  -  şi le răspundeau gemetele celui răstignit…şi ţipetele mamei sale, ţinută departe de cruce, de braţe de legionari romani…Cei doi tâlhari, de-a stânga şi de-a dreapta, şi ei răstigniţi, îl păzeau, parcă, şi ei, pe Marele Răstignit  -  toţi îl păzeau  -  de frică să nu scape şi, repezindu-se la comenzile pământeşti şi cereşti,  să schimbe roata lumii  -  sau îl păzeau toţi, ca pe cel mai mare, singurul glorios împărat al pământului?…

“Eli, Eli, lama sabachtani?”  -  nu, o, nu  -  era un biet trup sfârtecat de fier  -  cât de neajutorat era!  -  trebuia să fie păzit de propria neajutorare…

“Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul!”  -  cât de măreţ, cât de puternic şi nepăsător la fier!  -   cât de senin ştia să moară…

…Pe un alt deal decât cel al răstignirii, o biată stârpitură îşi agăţase făptura într-o cracă de pom: pentru totdeauna, bărbia i se înfipsese în piept  -   capul, parcă, se oprise la mijlocul efortului de a se întoarce, înapoi, în inimă  -  nu mai avea unde să se-ascundă, decât în moarte…acolo şi nici acolo…biet cuget bântuit de vrăjitoare şi demon…nu se mai vedea din fiinţa lui decât părul ţepos, de arici…vreascurile braţelor şi picioarelor îi atârnau, ca la o păpuşă dezarticulată, păpuşă jucată de capriciile sorţii, şi-apoi azvârlită, cu dispreţ şi uitare deplină, în întunericul odăii…

Vrăjitoarele hohotitoare, scârţâitoare, grohăitoare  -  se-nălţaseră, cu dansul lor vijelios,  dement  -  cu vârtejul lor năpraznic, până la tavanul palatului, trecuseră dincolo de tavan, spulberaseră tavanul  -  se înălţară până la bolta cerului, spulberară şi bolta cerului  -  trăsnete cutremurară şi cerul şi pământul  -  se despică pământul , şi morţii ieşiră de prin morminte  -  vrăjitoarele urlară, de biruinţă, i se păru lui  -  dar nu, ele urlau înspăimântate  -  căci Învierea, învierile  -   nu erau urmare puterii lor arătate prin zborul satanic, ci a unei puteri vrăjmaşe lor: legiuni de arhangheli de foc măturară bolta înnegrită de nori şi de hora drăcească a ursitoarelor sălbatice, păgâne  -  şi ursitoarele sughiţară, prelung, de frică, şi se sfărâmară în bucăţi, în fâşii, într-o pulbere neagră, care căzu pe pământ  -   dar ploaia cumplită, potopul furios, spălă şi pulberile, spălă întreagă faţa neagră a pământului, până la oasele albe ale strămoşilor o spălă…se vedea temelia de cleştar fulgerător a pământului…Sângele care ţâşnise, precum  o fântână arteziană, din rănile Răstignitului, spre cerul negru  -  arse tot ce nu era sânge de lumină  -  o sferă de sânge luminos îmbrăţişă pământul  -  o sferă de lumină sângerie îmbrăţişă tâmplele zvâcninde, care bubuiau cu putere, gata să exlodeze, ale guvernatorului Iudeii, Pilat din Pont.

…Da, ştia acum că numele lui nu va fi uitat. Va fi, în vecie, legat de al Răstignitului Nevinovat  -  pe care, din prea multă oboseală şi zbucium, dintr-o atât de omenească ticăloşie a oboselii şi a terorilor strânse într-o viaţă întreagă, strat după strat  -  şovăise, când trebuise  să-l smulgă, pe el,  de la datoria lui cerească de a se răstigni şi răspândi, ca un nou sânge, în arterele întregului pământ…Şi, astfel, fusese cu el deodată, şi el, guvernatorul, procurator al Iudeii  -  răstignit…pe-aceeaşi cruce cu el, nevinovatul, era şi vinovatul de oboseală şi popas, în drumul spre, orbitoare,  ţinta cerească…dacă n-ar fi fost atât de orbitoare…o, zei…cumplită durere de cap, cumplită…

Şi un glas ciudat, batjocoritor şi, totodată, compătimitor, îi rosti în urechi o frază stranie, ca din altă lume şi din alt timp:

“Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat…”

“Adică, în zilele mele…Dar eu l-am răstignit pe el   -  sau pe mine el m-a răstignit?…Sau el s-a răstignit singur, iar pe mine m-a lăsat, iar, de izbelişte, al nimănui?…Dacă nu se răstignea, dacă nu se dăruia crucii şi nu-şi întindea braţele sub piroane şi nu poruncea sângelui său propriu să ţâşnească şi să ardă toată ticăloşia omenească  -  ce s-ar fi întâmplat? Oare  -  ce? Dacă eu aş fi fost hotărât şi puternic, şi-l puneam într-o galeră  -  şi-l trimiteam, undeva, în deşerturile Africii  -  sau în junglele munţilor Asiei  -  îl ascundeam acolo, iar eu îmi puneam capul pe butuc, la Roma? Ce s-ar fi întâmplat? L-ar fi găsit Tiberiu şi în gură de şarpe  -  căci fără banii fariseilor…nimic…Dar el, el se putea ascunde în văzduh  (  “şi s-a suit la ceruri, şi şade de-a dreapta tatălui”  -  auzi guvernatorul, iarăşi, glasul de peste spaţiu şi vremi…)  -  căci zic ucenicii lui, tot mai mulţi şi mai înverşunaţi, şi mai convingători  -  că a înviat…şi Tiberiu nu-l găsea acolo, în văzduh, degeaba se proclamă paiaţa imperială  -   zeu…nici măcar paiaţa de Tiberiu n-a învăţat să zboare după adevăraţii vulturi imperiali…nenorociţii…

Dar, dacă nu-şi năpustea sângele său,  arzătorul său sânge, cerescul şi îmblânzitorul său sânge, în arterele noastre…  -  nu ale mele, ci ale lor, oamenilor  -  eu sunt scos înafara oamenilor, eu sunt, nu-i aşa? “mereu vinovat”! Orice aş face, tot vinovat sunt! blestematele…  -  şi cum ziceam, ale lor artere aveau nevoie de sângele cel nou, de amintirea veche a unui sânge nou…Şi, oriunde l-aş fi dus şi răpit eu, pe el, de sub cruce  -  el tot s-ar fi întors, şi, singur, şi-ar fi întins mădularele pe cruce, şi singure mădularele, şi coasta   -  toată fiinţa lui de sânge nou  s-ar fi deschis, revărsând, de pe înaltul crucii,  nouă lumină de pace  peste pământ şi în privirile şi sufletele oamenilor… Cine ştie ce s-ar fi întâmplat…dacă aş fi…dacă aş fi…dacă…dacă…”

Fruntea înfierbântată a lui Pilat căzu peste braţele deformate de arme, de reumatisme, de poveri inumane şi răni omeneşti…buzele muşcate, până la sânge, lăţiră aţele sângelui lor scurs, peste braţe  -  şi picături negre căzură pe pervazul ferestrei  -   în care bătea lumina furioasă a lunii pline…Guvernatorul se visa, iar şi iar, copil  -  visa, iar şi iar, poiana blestemată  -   şi în urechi auzea, iar şi iar, cântecul-descântecul blestemat al sorţii sale blestemate…Cineva răstignit şi cineva blestemat…ce taină…veşnică taină…fără de care…unul fără altul nu se poate (şi, aici, se văzu, o clipă, ca-ntr-un fulger, silueta rebegită, de cioară îngheţată pe muchia văzduhului,  a celui ce-şi împungea zadarnic pieptul, ca inima să-i primească, iarăşi, înăuntrul ei, capul …)…nimic, din ce este, n-ar fi…nimic nu s-ar povesti…

Degetele unei palme imense, proaspăt străpunse de o luminoasă rană , orbitor de luminoasă, mângâiară fruntea muncită de vise, o viaţă întreagă muncită, fără să ştie deosebi visele  -  de viaţă…o mângâiară cu atâta infinită înţelegere şi blândeţe, de parcă erau degetele catifelate ale mâinii mamei sale, cea de demult şi cea nouă, din ceruri…şi o voce caldă, profundă, venind dintr-o altă, cu totul altă lume, rosti:”Pace ţie, chinuit al lumii  -  pace desăvârşită ţie…”

Şi, prin somn, din ochii chinuitului de vise guvernator al Iudeii, o lacrimă se prelinse …o lacrimă de linişte, ca a unui copil care, după zbuciumul unei zile, în care a fost într-una şi dureros zădărât de răutatea tovarăşilor de joacă, se pleacă, în sfârşit, seara  -   alintat, împăcat, sub mâna alinătoare a mamei…

                                                                                *