BASME

Era o furtună cumplită, în parcul palatului preaonorabilului domn Uan Ţien, mare sî ma [1] al ţinutului San Gion. Nu ştiu dacă şi prin împrejurimi era tot aşa  -  dar în parcul de care vă spun,vântoasele îşi făceau de cap, nu alta: smulgeau crengi întregi, din copaci  -  şi le zvârleau peste tot…Prăpădenie, ce mai! Şi, din norii negri şi învrăjbiţi, începuseră să se azvârle, ca nişte şerpi uriaşi lichizi  -  torente de apă.  Apa lacului, din mijlocul parcului, era săltată în valuri din ce în ce mai mari  -  de parcă, din adâncuri, voiau să se ridice la suprafaţă duhuri monstruoase, şi încă nu reuşeu pe deplin.

Ei bine, în acest iad stârnit de duhurile cerului şi ale apei, nu se ştie de ce aşa de supărate  -  se văzu, deodată, o umbră încovoiată, silindu-se a străpunge prin zidul de mânie al furtunii. Când norii se dădură, o clipă, la o parte din faţa lunii urgisite  -   cineva care ar fi avut nebunia să treacă, la acel ceas cumplit, prin parc  -  ar fi desluşit chipul lui Lien Şi, prima concubină şi favorita domnului Uan Ţien  -  cu straiele de mătase, de culoarea caisei coapte  -  ude leoarcă şi rupte.

Ce se-ntâmplase? Nu ceva deosebit. Preaonorabilul domn Uan Ţien îşi cumpărase, de curând, o nouă concubină, de 16 ani, şi cu sprâncene frumos arcuite, peste nişte ochi de te băgau în boale, vorba cântecului vechi:

“Ochii ei  -  înrobitori de suflet,

Pieptănătura ei  -  o încântare,

Sprâncenele-nchipuie secera lunii,

Chipul -  un piersic în floare…”

Ei, ei, sărmana Lien Şi, care avea aproape 25 de ani, nu se putea măsura cu drăcoasa Siu-hă! Aşa că, la prima vorbă a ei mai în doi peri, preaonorabilul domn Uan Ţien îi şi arătă uşa  -  şi asta, în plină noapte şi în toiul furtunii grozave, de care vă ziceam.

Biata Lien Şi! Unde să se ducă? Părinţi nu mai avea de mult  -   casa părinţilor fusese vândută pentru datorii…Avea un unchi, pe undeva, prin munţi  -  dar unde anume, habar n-avea.

O luă, printre îmbrânciturile vântului (care tare mai semănau cu îmbrâncitura primită, în acea noapte tristă, de la preaonorabilul sî ma al ţinutului San Gion)  -  ieşi din parcul palatului şi  începu să meargă pe primul drum pe care-l pipăiră paşii.

Printre rafalele de vânt , se auzeau suspinele şi oftaturile bietei fete.Aşa de tare se zbuciuma, sărmana!

Şi paşii o duseră, ei de capul lor, până la o câmpie, cu ierburi smucite, războinic, în sus  -  ca lăncile unei oşti, de către duhurile aerului, dezlănţuite. Şi, pe când furtuna îşi mai potolise caii şi lăncierii de apă  -  ajunse (nici ea nu ştia cum…  -  dar vântul câte nu poartă, unde nu poartă…), ostenită-frântă, la malul oceanului. Luna ieşise în luciul cerului  -  şi ochii zăbreliţi de lacrimi ai fetei zăriră, pe crestele valurilor, plutind triste  -  flori gingaşe de prun  -  mii şi mii de petale răzleţite de vânt, după ce fuseseră smulse copacilor-părinţi…Aşa era şi ea, biata Lien Şi! O petală smulsă din casa ei, de la ţară  -  admirată, o clipă, la oraş  -  apoi azvârlită, cu toată frumuseţea ei, încă proaspătă şi uimitoare, în valurile nemiloase ale oceanului, care o vor îngropa de vie, sub spumele lor  -  în desăvârşita linişte a uitării de sine…

-Stăpână Lien Şi, bună seara  -  se auziră, sincronizate perfect, două voci, care o furnicară pe şira spinării pe fată.

Cine să fie? Oare preonorabilul domn Uan Ţien regretă ieşirea lui mânioasă şi brutală, şi a trimis slugi , s-o cheme înapoi la palat, ca pe un căţel pe care l-ai lovit din capriciu şi-l chemi să-l scarpini pe spinare, tot din capriciu?…

De-a dreapta şi de-a stânga lui Lien Şi răsăriră două chipuri de fete, leite una cu alta, ca două picături de ploaie. Nu prea frumoase, nici urâte  -  doar că feţele lor erau albe-albe, ca date cu făină, precum a actorilor de teatru bin-jie. Iar privirile lor erau parcă prea intense, ba chiar semănau cu cărbunii aprinşi…Ciudat, foarte ciudat…

-Stăpână Lien Şi, unchiul dumneavoastră, preaonorabilul Rege al Nălucilor, vă aşteaptă! -  rostiră, piţigăiat şi metalic, într-un singur glas, cele două mutre albe.

-Unchiul meu? Care unchi?  -  întrebă Lien Şi, şovăind între uimire, spaimă şi speranţă.

-Ei, care! Unul aveţi! Unul singur este Regele Nălucilor! Veniţi, vă rugăm, stăpână Lien Şi!  -  insistă corul piţigăiat al fantomelor gemene.

-Păi, să vin, că altceva, decât să mă arunc în ocean, tot n-am de făcut.

Şi sărmana Lien Şi se lăsă, desăvârşit, în voia celor două năluci  -  care o înhăţară de subsuori şi se avântară cu ea în văzduh  -  hăt sus, aproape de lună…Şi zburară, apoi, cu viteză ameţitoare, peste ocean, peste o câmpie şi, în cele din urmă, ajunseră deasupra unei insule, formată dintr-un şir de munţi negri. Nălucile se lăsară jos  -  şi biata Lien Şi se trezi într-o peşteră a muntelui central, în care era lumină ca ziua. Observă că straiele de pe ea se schimbaseră, şi, din ude , mototolite şi rupte  -  erau acum bogate şi foarte ciudate: “îmbrăcăminte de un roşu aprins, în păr avea agrafe de malachită, la brâu, brelocuri de jad în mână ţinea un evantai care închipuia o coadă de fenix”.

Peştera unde fusese adusă era enormă. În fundul peşterii, în faţa unui foc mare cât  un incendiu  -  aflat în mijlocul unei curţi foarte ciudate, formată din mii de drăcuşori  roşii, sute de năluci albe şi păzit, de-a stânga şi de-a dreapta, de doi dragoni galbeni înspăimântători, cu colţi enormi, în boturile din care ieşeau, ritmic, trâmbe de aburi albi şi flăcări purpurii  -  stătea, mai bine zis  -  trona, conturat de fulgere subţiri, un bătrân-bătrân, cu sprâncene albe şi lungi, peste ochii de jăratic, şi cu o barbă până la genunchi.Picioarele şi le ţinea  încrucişate în forma lotusului.

-Bine-ai venit, nepoată! He-hei, de mult, tare de mult nu te-am văzut! De când erai atâtica, şi te dădeai în leagăn, în grădina părinţilor! Oh, ce frumoasă eşti, leit soră-mea…adică, maică-ta!Eşti mirată de cum arăt eu şi de ce vezi pe-aici? Nu te mira prea mult, căci aşa au hotărât zeii să arăt şi să fiu, după ce am condus marele război din nord, unde m-am acoperit de glorie  -  şi-am fost ucis de-o săgeată, chiar în momentul când pusesem pe goană duşmanul. Zeii au hotărât să-mi continuu dregătoria aici, sub pământ, şi să fiu chiar rege  -  Regele Nălucilor! He-hei!  -  sporovăia, vesel, bătrânul subţire cât un fulger. Ei, dar am auzit, prin iscoadele mele (căci pretutindeni am iscoade!) , că tu n-o duci tocmai bine. Voiai, pare-mi-se, să-ţi pui capăt zilelor! De ce, pentru un ticălos de dregător?Ei, fata mea, sunt încă multe lucruri bune pe lumea voastră, a muritorilor, lucruri bune de văzut şi de făcut  -  vino-ţi în fire!

-Ce să fac, unchiule? Eu părinţi nu am, şi nu ştiam nimic despre tine, decât că eşti undeva, prin lume…nu sunt bună de nimic, nimănui…

-Ei, ei, linişteşte-te şi nu mai vorbi prostii! Eşti cea mai bună fiinţă! Şi, acum, ştii unde sunt anume în lumea asta  -  o maimuţări, binevoitor, bătrânul Rege al Nălucilor  -  şi, de azi înainte, vei fi mâna mea dreaptă. Vei conduce nălucile, pretutindeni unde sunt mari păcătoşi, care-şi închipuie că lumea-i în stăpânirea lor, iar nu a zeilor! Şi sufletele păcătoşilor trebuie răsplătite, după cum s-au purtat pe lumea în care au fost trimise trupurile lor: dac-au făcut bine, să li se arate cinste şi să fie reîntrupaţi în trupuri de oameni, şi chiar puşi în ranguri înalte, din care să poată să facă mult bine oamenilor…

Lien Şi suspină.

-…Iar dacă n-au făcut decât rău  -  continuă, nestingherit, unchişorul  -  să fie trimişi în trupuri de jivine şi lighioane, de şerpi şi şopârle uricioase (se uită, poznaş, spre curtenii săi…)  -  şi chinuiţi veşnic, cu focul infernului, precum merită, ticăloşii! Ia spune , cu sufletul ticălosului ăsta  -  şi scoase, de sub un morman de bălegar, care apăruse, pe ne-veste, în stânga lui, o formă alburie, lunguiaţă, cu un chip lunguieţ şi caraghios, de parcă ar fi fost pus la presat, ani în şir ( dar suferind, se vede treaba, cumplit, căci zvâcnea într-una )  -  cu ăsta, ce să fac , ia spune tu? Ei, dar uită-te la el, uită-te la el, nu la mine! Uită-te la frumosul ăsta!Ha-ha-ha!

Bietei Lien Şi nu-i venea să-şi creadă ochilor: deşi duhul cel lunguieţ, presat  şi caraghios, intrase la apă bine de tot  -  da, Lien Şi nu se înşela: era sufletul cu chipul preaonorabilului domn Uan Ţien, stăpânul ei, cel care o izgonise ruşinos şi atât de nedrept şi brutal, în miez de noapte şi în toiul celei mai grozave furtuni  -  cum nu faci nici cu un câine!

-Ticălosule domn Uan Ţien, se vede c-ai păţit-o rău, acum! Cum ai murit?  -  strigă ea, aprinsă la faţă de mânie şi umilinţă.

Sufletul aburos voi să fâsâie ceva, dar nu izbuti decât să facă din gură, precum peştii ce nu au apă, când i-a aruncat cineva pe uscat.

-Ei, el acum nu mai poate să zică prea multe  -  lămuri veselul şi cinicul Rege al Nălucilor  - , căci abia a fost smuls din trup de către slugile mele. Până să-i vină vreun suflu mai acătării, în gură  -  mai va! Păi, era bătrân, ticălosul, şi şi-a luat-o pe drăcoaica aceea de Siu-hă. L-a istovit şi l-a răpus pe moşulică  -  doar că moşulică a apucat să-i împingă în gură, ca pe-o bomboană  -  piatra inelului său, sub care avea o puternică otravă.  Ei, şi otrava a căzut în gura fetei, ucigând-o şi pe ea.Slugile stau şi-acum, în iatacul palatului, minunându-se deasupra celor două cadavre, prăbuşite în cruce: ticălosul de Uan Ţien dedesubt, iar drăcoaica de Siu-hă căzută de-a latul, peste pieptul lui moşulică.

-Dar de ce avea otravă sub jadul inelului?  -  se miră naiva Lien Şi.

-Păi, otrava asta  -  o lămuri tot Regele Nălucilor  -  ţi-era destinată, fată  -  dacă n-ai fi avut bunul-simţ să te laşi alungată din palat. Că veni vorba, nemernicul o avea de mult, pentru cazul când împăratul, aflând de hoţiile pe care le făcea el în provincia administrată, l-ar fi condamnat la tăierea capului…

Lien Şi suspină, fără să vrea. Regele Nălucilor nu ţinu seama, şi continuă:

-De mult aranjase preaonorabilul alungarea ta, căci Siu-hă îi mâncase inima. Ia uite-o şi pe obraznica asta de Siu-hă!ei, trebuie să fie printre gioarsele astea, da-da!  -  şi bătrânul, după ce scotoci prin mormanul de bălegar, trase de dedesubtul dedesubtului un sul de abur, la fel de subţiat şi intrat la apă, care păstra, însă, în linii mari, contururile fetei Siu-hă. Ajunsese  tot aşa de neajutorată şi gălbejită ca şi stăpânul ei, care o făcuse primă concubină, peste noapte.

Lien Şi căzu pe gânduri  -  apoi spuse:

-Unchiule, prea mare-i pedeapsa  -  n-ar putea fi, cumva, iertaţi?

-Tocmai tu spui asta, tocmai tu ceri iertarea lor, tu, căreia i-au făcut atâta rău, atâta nedreptate?…Nu, ce-i făcut e bun făcut  -  şi singuri şi-au făcut-o, cu voinţa şi mâinile lor, cu ticăloşia lor egoistă. Dar…hmmm…dacă pui tu, tu, care-ai fost cea chinuită şi nedreptăţită  -  tu, deci, dacă pui  o vorbă bună…Deşi n-o merită nici unul, căci numai bine n-au făcut în viaţa lor  -  atâta pot face : să-i pun la chinuri mai rar, şi mai cu milă…

-Unchiule, eu l-am iubit pe ticălosul ăsta bătrân, iar pe ea n-am urât-o niciodată: a încercat şi ea să-şi trăiască tinereţile, căci tot dintr-o familie săracă a fost cumpărată, şi vândută lui Uan Ţien…şi şi-o fi zis că frumuseţea merită mai mult decât să moară de foame. Eu ştiu că se spune:”din mreaja cerescă nu-i scăpare” -  şi că n-au fost ei oameni tocmai buni . Ba chiar au avut gânduri ucigaşe, şi unul, şi altul  -  el asupra mea, ea asupra lui  -  dar, poate, dacă eu mă voi ruga fierbinte şi-ndelung pentru îndulcirea soartei lor, nu vor pătimi aşa de mult, precum poate că merită. Ajută-i, unchiule, călăuzeşte-i, să iasă din oceanul cel de foc  -  şi-apoi ajută-i să se agaţe de insulele mântuirii !  -  se rugă biata şi buna Lien Şi, impresionată de spectacolul jalnic al sufletelor, stoarse de orice mărire, ale celor doi păcătoşi, ce-i pregătiseră şi făcuseră tot răul.

-          Nepoată dragă, văd că eşti tare miloasă, şi-mi pare bine  -  dar voi face doar ce este îngăduit a face.

Şi, ridicându-se în picioare, cât un munte de foc, strigă puternic:

-          Stăpânilor! Stăpâne Yan-Van [2] ! Spuneţi-mi, ce să fac? Nepoata mea se roagă pentru cei care i-au făcut rău  - s-o ascult?

Şi o voce de sus, de deasupra bolţilor peşterii şi bolţilor cerului, tună:

-          Dacă ea va intra într-o mânăstire buddhistă şi toată viaţa  se va ruga pentru slăbiciunile tuturor oamenilor din lume  -  da, sufletele celor doi să fie duse spre insulele mântuirii!

Şi, brusc, în peşteră se făcu întuneric-beznă, ca-n iad. Dispăruseră toţi şi toate, ca şi cum n-ar fi fost, ca şi cum ar fi suflat cineva în lumânarea lumii. Prin beznă, se auzi, ca un orăcăit dublu  -  vocea celor două năluci:

-Unde te ducem, stăpână Lien Şi?

-La mânăstirea de pe muntele Liuinsî  -  spuse, hotărâtă, fata Lien Şi. Dar voi merge pe jos. Voi întorceţi-vă la unchiul meu, şi spuneţi-i că-i mulţumesc din suflet că m-a ajutat.

Undeva, în zare, trâmbiţară, triumfal, cocoşii. Se auzi un uruit năprasnic, din fundul pământului până în ceruri  -  şi tot ce era beznă, se prăbuşi în ruină.

Fata Lien Şi, pas cu pas, se apropia, în zorii dimineţii, de mânăstirea mântuitoare de oameni.

…Şi-atâta fuse. Vedeţi voi, deşi nu era creştină, ci buddhistă, fata Lien Şi a ştiut să răsplătescă răul cu bine, să ierte deplin celor ce i-au făcut rău  -  şi-a închinat întreaga viaţă rugăciunii pentru iertarea oamenilor. Ar fi putut fi Regină a Nălucilor, stăpână a sufletelor, alături de unchiul ei, Regele Nălucilor…Nu:  ea a ales mânăstirea, de unde să facă bine , prin însăşi sacrificarea vieţii ei. Să ne gândim  pururi la pilda lui Lien Şi: poate că, aşa, noi, care ne zicem creştini, vom găsi îndemn să ne şi purtăm ca nişte creştini, să şi facem efortul de a căpăta suflet de creştini.

                                                                                 *