BASME

          

 

Tânărul învăţăcel Nguyen mergea de ceasuri bune, îngânând un cântec vechi  -  şi se făcuse, de-acuma, întuneric  -  iar în juru-i, jungla se-ndesise şi devenea tot mai periculoasă. Foşnetul fiarelor şi şuieratul apropiat al şerpilor îi strecurau lui Nguyen groaza în suflet şi fiori de gheaţă pe şira spinării.

Plecase de-acasă pentru examenele trienale: spera şi el, ca orice tânăr care a învăţat carte şi are în inimă şi focul ambiţiei  -  să câştige concursul şi să obţină o demnitate, prin care să se mai salte din nevoi şi sărăcie. Era, de felul lui, un om silitor şi harnic , dăruit de zei cu uşurinţa de a învăţa orice lucru folositor. Inteligent şi deosebit de imaginativ, cutezător  -  tânărul Nguyen spera la foarte mult, de la concursul mandarinal. Dar, în definitiv, la ce să spere, dacă nu la aceste examene  -  când familia lui era aşa de săracă, după ce tatăl său, un mărunt funcţionar, părăsise, cu un an în urmă, această lume tristă?

Şi, aşa, mai făcu o bucată de drum, tot gândindu-se ba la amărăciunile lui, ba la primejdiile imediate, care-l pândeau, de peste tot, în junglă. Ştia şi el, ca orice buddhist, că “naşterea, bătrâneţea, bolile şi moartea” sunt cele patru nenorociri ale omului, de care trebuie să te eliberezi, pentru a atinge fericirea supremă  -  dar, parcă, tot ar mai fi vrut să trăiască: era tânăr, abia împlinise 20 de ani, şi avea de îngrijit o mamă bătrână şi o soră bolnavă. Acum, îl rugase pe un vecin de treabă, să aibă grijă de ele, până se întoarce el de la examene.

Un şarpe enorm îşi încolăci solzii, trecând foarte aproape de vărfurile picioarelor sale. În ierburi auzea tigrul cum se furişează, pregătindu-şi saltul fatal.

Şi, deodată, în faţa ochilor, i se arătă o poiană largă, având în mijloc un templu imens şi deosebit de bogat şi frumos ornamentat. Nguyen alergă spre templu,  care părea părăsit  -  deschise porţile mari şi vechi  -  şi intră. O mulţime de încăperi erau  -  răspândite foarte complicat. Obosit de drum, de griji şi de spaime, Nguyen căută, în curtea templului, nişte fân, îşi alese o încăpere mai curată şi-şi întocmi un aşternut, pe care se culcă  -  şi, în scurtă vreme, sforăia uşor.

Numai că, pe la miezul nopţii, nişte zgomote ciudate îl treziră pe tânărul nostru. Se frecă la ochi, se ridică din aşternutul încropit  -  şi ieşi din cameră, pe coridor. Văzu că, pe sub uşa încăperii situate chiar în faţa camerei unde-şi făcuse el culcuşul  -  se strecura o lumină slabă  -  şi, de dincolo de acea uşă, se auzea zgomotul, când mai clar, când mai slab, al unei discuţii.

Nguyen se apropie de gaura cheii, şi privi: văzu, într-un scaun înalt, aşezat în mijlocul odăii, un bătrân, cu părul şi barba albe colilie  -  şi foarte lungi  -  arătând o înfăţişare de mare demnitate şi severitate  -  şi stând pe scaun ca pe un tron regal. În faţa lui, aşezată pe genunuchi, stătea o fată  -  care, cel puţin din profil, cum o putea zări tânărul, arăta o deosebită şi nobilă frumuseţe. Straiele celor doi erau deosebit de bogate  -  brocarturi cu  aur, iar acele înfipte în părul, negru şi bogat, al fetei, erau de aur şi cu perle deosebit de mari şi frumoase.

Lumina pe care o văzuse Nguyen pe sub uşă pornea de la trei lumânări mari  -  dar înseşi trupurile celor doi (ale bătrânului şi fetei) emanau raze potolite  -  ca două trupuri de duhuri.

Cum stătea aplecat, să vadă cât mai bine prin gaura cheii, Nguyen simţi că-i lunecă piciorul stâng   -  şi lovi cu capul şi cu tot trupul, apoi, uşa  -  care se deschise cu un bufnet, proiectându-l pe bietul tânăr, prea curios, până la picioarele bătrânului, şi chiar lângă tânăra fată.

-Bună seara, domnule Nguyen  -  rosti bătrânul, cu o voce în care demnitatea şi ironia se împleteau atât de distant, încât Nguyen îşi ruga zeii mai bine să-l afunde sub pământuri, decât să trebuiască să mai ridice ochii către bătrânul domn.

 -Bună seara, domnule Nguyen  -  spuse, cu voce blândă şi caldă, şi fata. Iertaţi-ne că v-am tulburat somnul dumneavoastră preţios.

Bâlbâind şi bolborosind scuze, nefericitul tânăr se ridică în genunchi şi-şi frământa, cu mâinile, poala veşmintelor.

-Nu trebuie să vă cereţi scuze, domnule Nguyen  -  noi suntem vinovaţi, pentru că am vorbit prea tare. Ne-am aprins, judecându-l, deocamdată în vorbe, pe ticălosul de Truong. Faceţi, vă rog, cunoştinţă cu fiica mea, prinţesa Mien.

Regăsindu-şi, în parte, cumpătul, Nguyen se închină în faţa prinţesei, până la pământ şi, prin cuvinte alese şi meşteşugite, îşi arătă fericirea copleşitoare de a o cunoaşte pe frumoasa prinţesă  -  şi pe tatăl ei, preabunul rege…şi se poticni, aşteptând. Dar bătrânul tăcu, nespunându-şi numele, dar nici contestând apelativul de “rege”, cu care-l numise Nguyen.

-…Dar, nu vă supăraţi, sunt foarte uimit că-mi cunoaşteţi numele  -  îndrăzni, după o aşteptare zadarnică, Nguyen.

-Să nu fiţi atât de uimit, domnule Nguyen. Dumneavoastră nu ne sunteţi deloc necunoscut nouă. Dar, să nu uităm că dumneavoastră sunteţi ostenit  -  şi, bănuiesc, flămând, nu doar de ştiinţă…

Şi, zâmbind  -  făcu un semn, în pofida protestelor firave ale tânărului, luat cam pe neaşteptate   -   şi o masă nespus de bogat încărcată, cu bucate alese şi deosebit de parfumate  -  apăru ca din pământ. Printre bucate, se înălţau cupe de aur, cu vinuri necunoscute muritorilor.

-Să mâncăm  -  spuse, simplu, bătrânul  -  iar prinţesa Mien făcu, şi ea, din cap, un semn de îndemn.

După ce Nguyen se ospătă  -  bătrânul şi fiica sa abia se atinseseră de bucate  -  , voi să închine o cupă, în cinstea gazdelor sale , pe care ori hazardul, ori cine ştie ce lege ascunsă i le menise, pentru acea noapte. Dar bătrânul i-o luă înainte, apucând un pocal de aur de pe masă:

-Să bem, cu voia dumneavoastră, domnule Nguyen, pentru grabnica şi cumplita moarte a trădătorului Truong!  -  rosti el, cu voce tunătoare.

Liniştit  pe deplin de comportamentul foarte prietenos al celor două duhuri  - dar şi puţin aprins de băutură  -  Nguyen îndrăzni, iarăşi:

-Vă rog să nu mă consideraţi necioplit, dar, în prostia şi greutatea de cap şi lipsa memoriei mele, nu-mi amintesc cine este acest Truong, de care pomeniţi cu atâta pornire şi mânie.

-Nu sunteţi nepoliticos şi nici greu de cap  -  ci doar puţin uituc  -  îi replică bătrânul. Blestematul Truong este generalul care şi-a trădat regele, adică pe mine, în bătălia de la Fluviul Roşu, exact acum 300 de ani.

-Dar cum aş fi putut şti eu acest lucru…  -  începu Nguyen.

-Ai fost de faţă  -  îi replică, de data asta ceva mai sever, bătrânul duh . Erai, pe atunci, consilierul meu de război. Şi Truong, cu mâna lui, ne-a retezat capetele, atât mie, regele lui  -  cât şi ţie, consilierul meu.

Nguyen nici nu băgă de seamă că bătrânul îl tutuia, acum  -  ci rămase, pur şi simplu, cu gura căscată.

-Da  -  continuă bătrânul rege  -  , tu te-ai reîncarnat, mereu, în candidat la examenele mandarinale  -  dar lenea ta te-a oprit să ajungi la posturi înalte, prin care, datorită demnităţii spirituale pe care ai fi câştigat-o, ai fi redobândit memoria tragediei şi cumplitei trădări de la Fluviul Roşu. Acum, abia, în această reîncarnare, zeii au binevoit să-ţi ofere calităţi spirituale deosebite  -  prin care ai meritat să te reîntâlneşti cu stăpânul tău  -  cu regele şi cu prinţesa ta  -  şi să-I răzbuni. Dar memoria îţi este, şi acum, foarte slăbită…

-Prinţesa Mien…  -  începu, şovăitor, Nguyen.

-Da, tinere Nguyen, prinţesa a fost luată prizonieră de duşmanii mei, dar blestematul trădător Truong le-a cerut-o, drept răsplată pentru trădarea sa cumplită. Şi ei i-au dat-o. A dus-o în palatul său şi a vrut s-o batjocorească  -  dar prinţesa a preferat să-şi ia viaţa singură, decât să fie pângărită de cel mai blestemat om de pe faţa pământului, şi ucigaş al tatălui ei, pe deasupra.

Nguyen plecă fruntea, umilit de atâta uitare vinovată. Prinţesa Mien, fără să fie văzută de Nguyen,  aţinti asupra acestuia  ochii ei strălucitori, aproape incandescenţi. Acum, abia, printre şuviţele minţii, gândurilor şi imaginaţiei tânărului  -  apărură, slab şi îndepărtat, tablourile cruntelor întâmplări de la Fluviul Roşu : un chip cumplit, păros şi înroşit de sângele regelui său  -  holbând ochii asupra sa şi ridicând spre cer o sabie de pe care picura sânge proaspăt…în iarbă, capul cu plete albe şi ochi, arzând încă, al regelui…

-Îmi cer umil iertare…  -  bătu, cu capul, podeaua, de trei ori, bietul Nguyen. Numai lenea şi tembelismul meu, numai păcatele mele sunt de vină pentru uitarea a ceea ce datoram luminăţiei voastre…

-Da, eşti dator cu răzbunarea  -  apăsă, tăios, pe silabe, vocea prinţesei, din partea dreaptă a tânărului. Până atunci tăcuse, aparent din modestie şi sfială faţă de bătrânul rege. Acum, însă, găsise cu cale să-i vorbească celui trezit din somnul uitării: Nobile Nguyen, tu te-ai reîncarnat. Aşa au voit zeii. Eu şi tatăl meu am rămas, de 300 de ani, duhuri îndurerate, plângându-ne soarta nedreaptă şi cerând zeilor răzbunare. Astăzi, când s-au împlinit 300 de ani de la crâncenele fapte care ne-au desprins, atât de năprasnic, de trupurile şi rosturile noastre din această lume  -  zeii s-au îndurat şi au revizuit catastifele morţilor şi cel al menirii pe pământ a viilor. Au constatat că menirea noastră, pe acest pământ, a fost întreruptă, cu mult înainte de vreme, prin trădarea lui Truong. Şi atunci, pentru că noi eram de prea multă vreme pe cealată lume, şi, deci, ne-am fi adaptat greu lumii pământeşti  -  ni te-au trimis pe tine, care ai fost reîntrupat mereu  -  şi ni te-au hărăzit răzbunător. Dar mai este un motiv pentru care zeii nu ne-au lăsat să ne răzbunăm noi înşine, tatăl meu şi cu mine. Iată explicaţia , destul de lungă:

Truong este un mare demon, care se întrupează o dată la 100 de ani, mereu, sub chipul unui general de armată, aparent indispensabil şi credincios. De fapt, scopul  său este de a ne împiedica, pe tatăl meu şi pe mine, de a ne transforma duhurile în zei.

Împăratul de Jad [1] a hotărât ca, atunci când vom câştiga bătălia de la Fluviul Roşu, şi vom aşterne 500 de ani de pace şi bunăstare, asupra poporului nostru  -  să fim înălţaţi la ceruri, ca zei.Iar demonul Truong tocmai asta este trimis să facă, de către mai marele său, Dragonul Fluviului Roşu: să împiedice victoria noastră. Căci acesta din urmă, Dragonul Fluviului Roşu, a greşit  grav faţă de Împăratul de Jad, ca administrator al Grădinilor Cereşti , cum a fost numit prima oară, în lumea duhurilor  -  căci a mâncat din piersicile Grădinii Desfătării din Cerul al Nouălea  -  piersici care asigură viaţă veşnică  -  şi a furat un bob de elixir al nemuririi, de la Maestrul Ceresc Lao Tzî [2] . De aceea, nu poate fi decapitat de către Împăratul de Jad  -  ci trebuie să se aştepte ca două făpturi excepţionale să câştige, pe pământ, bătălia împotriva Dragonului Fluviului Roşu  -  pentru ca, apoi, în ceruri, în slujba de la Grădina Piersicilor Nemuririi, aceste făpturi excepţionale să-i ia locul Dragonului Fluviului Roşu  , şi aghiotantului acestuia, demonul Truong.

-Este greu…  -  suspină tânărul Nguyen.

-Da, este greu  -  apăsă, iarăşi, pe silabe, prinţesa Mien  -  dar Împăratul de Jad a dispus ca Răzbunătorul şi Reechilibratorul Cerului să fie ajutat de toate duhurile cerului şi pământului, atunci când îşi va trezi spiritul. Şi tu, în această noapte a aniversării celor 300 de ani, de la cumplitele fapte, prin care demonul Truong , trimis pe pământ de Dragonul Fluviului Roşu, a împiedicat accederea noastră la statutul de zei  -  ai fost investit cu rangul atât de înalt de Răzbunător al Ofensei din Grădina Piersicilor Veşniciei, din partea Împăratului de Jad.

-Şi ce să fac, ce trebuie să fac?  -  întrebă, destul de debusolat şi fără chef, Nguyen.

-În primul rând, să crezi absolut tot ce ai auzit aici, de la noi, şi să-ţi aminteşti tot ce s-a întâmplat acum 300 de ani  -  tresări bătrânul rege, care, între timp, părea că ar fi căzut pe gânduri.

-Cred şi încep…încerc să-mi amintesc  -  spuse, puţin ezitant, Nguyen.

-Apoi, chiar în această noapte, să părăseşti templul acesta, pe jos…

-Dar în junglă pândesc fiare cumplite  -  se înfioră Nguyen, amintindu-şi foşnetele pândelor necruţătoare, din ierburi şi dintre bambuşi.

-Cred că nu ai fost suficient de atent, nobile Nguyen  -  spuse, politicos, dar deosebit de aspru, prinţesa Mien. Ţi s-a comunicat, din partea Împăratului de Jad, prin intermediul nostru, tot sprijinul posibil,al duhurilor din cer şi de pe pământ.

-Am înţeles…  -  făcu Nguyen, mărindu-şi ochii şi strângând din fălci, cu oarecare disperare.

-Nu dispera. Ascultă  -  continuă prinţesa, citindu-i gândurile. Va fi o călăuză permanentă, cu tine sau în preajma ta.

-Dar încotro voi merge, ce va trebui să fac?  -  întrebă Nguyen, depăşit de cerinţele celor două duhuri.

-Va trebui să ajungi la muntele Sai Son, în provincia Ha Tay. Acolo, pe munte, se adăpostesc sufletele lui Truong şi a Dragonului Fluviului Roşu. Partea muritoare a acestor suflete, singura care poate fi nimicită total. Dar, în momentul când această parte muritoare va fi distrusă total  -  partea nemuritoare, care a fost câştigată prin jaful asupra Piersicilor Veşnice şi a bobului de elixir  -  va reintra sub controlul Împăratului de Jad, care va putea să regleze cum se cuvine destinul celor doi bandiţi cereşti.

Nguyen ridică din sprâncene, întrebător.

-Da, ascultă. Dragonul şi demonul Truong ştiu foarte bine că, oricând, poate pătrunde cineva în camerele palatului lor  -  unde Truong este stăpânul aparent, iar Dragonul, de formă, este comandantul gărzilor. Şi pentru a-şi apăra sufletele  -  şi le-au adus în muntele Sai Son  -  pe culmea cea mai înaltă  -  şi le-au pus în două ouă, mici de tot, ca ouăle de potârniche  -  dar de aur şi adăpostite, la rându-le, într-o mică vază de jad, închisă într-o cutie de jad. În jurul cutiei păzesc duhuri rele, demoni  -  sub toate formele. Va trebui să le învingi pe toate, nobile Nguyen, şi să spargi, pe rând, cutia de jad, vaza de jad şi ouăle de aur.

-Porneşte acum, nobile Nguyen. Ce mai este de aflat, vei afla de la călăuzele tale. Cineva, după cum ţi-a spus şi prinţesa, va fi, permanent, călăuză şi ajutor lângă tine, sau în preajma ta. Porneşte, şi fii demn de investitura ta, cu titlul de Răzbunător Oficial al Ofensei din Grădina Piersicilor Veşnici.

Nguyen, cam în silă, se ridică  -  dar un vânt cumplit îl împinse din spate  -  şi, prins într-un vârtej  -  fu aruncat afară din cameră, răsucit pe coridoarele şi, apoi, pe treptele templului  -  şi, cu un brânci din spate, se trezi afară, în junglă, dincolo de porţile templului.

-Halal răzbunător…  -  auzi, din urmă, glasul dispreţuitor al tinerei prinţese.

Culegându-se de pe jos, ca vai de el  -  Nguyen scrâşni:

-Da? Bine  -  o să vedem noi…

Şi, pe dată, la cotul său drept, pe care şi-l aşezase pe coaste, ca să se îndrepte şi să-I mai vină suflarea în plămâni  -  auzi o voce:

-Stăpâne Nguyen, nobile Nguyen, să mergem!

Era un bătrân călugăr buddhist, cu capul ras şi cu buzele foarte groase, rânjind mereu.

-Tu cine mai eşti?  -  îl repezi, furios încă, şi cu junghiuri în coaste, Nguyen.

-Călăuza ta, stăpâne, călăuza ta, călăuza ta…  -  repetă, ca pe-un descântec, întrebarea, bătrânul călugăr.

-Ia nu mai repeta într-una, ca papagalul! -  se zborşi tânărul. Pe unde mergem?  -  se-mbăţoşă Nguyen.

-Uite pe-aici, pe-aici, stăpâne Nguyen, nobile Nguyen…  -  se făcu bătrânul că nu aude, şi porni pe o potecă, doar de el văzută, prin junglă.

-Fir-ai…  -  stâlci Nguyen o înjurătură(prea puţin mandarinală…) printre dinţi, dar n-avu încotro, şi-l urmă. Ce era să facă, să rămână singur şi neocrotit, printre fiarele junglei? Cine ştie, poate chiar o fi adevărată aiureala asta, cu investitura lui ca Răzbunător al Grădinii…măi-măi, ce pompos mai suna…Măi-măi-măi…Maaare odor de om mai era el, de-acum!(Deşi nu voia să recunoască, imaginile cumplitelor fapte din bătălia de la Fluviul Roşu reveneau, în memoria şi mintea lui, cu tot mai mare putere şi mai multă claritate…). Dar ce-o să facă, cu examenele mandarinale, care începeau peste trei zile?

-Vei ajunge la timp, vei ajunge la timp..  -  se auzi, din desişuri, vocea ticăitei călăuze. Ia sandalele astea, să nu-ţi răneşti picioarele…  -  se ivi, dintre bambuşi, silueta bătrânului călugăr, şi acesta-i  aruncă lui Nguyen, prin întunericul vegetal, o pereche de sandale , aparent din pai de orez  -  de fapt, din aur ceresc şi jad.   

Era şi timpul: când dădu să iasă din desişuri, să-l urmeze pe bonz [3] , ochii i se-nchiseră, orbiţi: un câmp de flăcări se-ntindea, pe mii şi mii de li [4] , de parcă ar fi luat foc întreaga junglă…

Dar sandalele din aur ceresc şi jad îi apărau picioarele, lui Nguyen:

-Mergi, mergi tot înainte, tot înainte  -  se auzi, dintre flăcări, glasul bonzului.

Şi Nguyen, închizând ochii, strângând pleoapele puternic, strânse şi din fălci  -  şi merse, tot înainte…

Când îi deschise, parcă suflată de vânturi  -  noaptea zburase. Era ziua nămiaza mare  -  şi, în locul câmpului de flăcări, în faţa picioarelor lui Nguyen se întindea oceanul nesfârşit. De lângă umărul stâng, auzi glasul unei femei:

-Curaj, stăpâne, nobile Nguyen  -  luaţi aminte  -  voi întinde şorţul meu, iar dumneavoastră veţi trece, pe el, oceanul.

Şi, într-adevăr  -  zeiţa, sau ce-o fi fost fiinţa aceea încântătoare, pe care vântul dimineţii o adusese lângă el  -  întinse un şorţ peste apele spumegânde ale oceanului  -  şi, în aceeaşi clipă, peste talazurile negre se aşternu un pod de jad, care uni malurile hăului. Nguyen păşi curajos, dar era să facă un salt înapoi: de-o parte şi de alta a podului, în apele întunecate ca smoala, mii de boturi de monştri, căscate larg, cu colţi de pe care se scurgeau şiroaie de sânge, se pregăteau, parcă, să-l înghită, pe nemestecate, pe bietul tânăr.

-Curaj, nobile Nguyen, curaj, stăpâne  -  se auzi, ca un chiot, vocea zeiţei. Nu fă nici un pas înapoi, şi spurcaţii demoni vor fi înfrânţi!

-Curaj, stăpâne Nguyen, curaj, nobile Nguyen  -  strigă, de sub pământuri, şi vocea bonzului din noaptea care trecuse pe nesimţite  -  dar bonzul rămase nevăzut. Zeiţa, însă, se vedea  -   plutind, parcă, la un metru deasupra apelor colcăind de monştri, înconjurată de fulgere de raze.

Nguyen strânse, iar, fălcile  -  dar ochii şi-i căscă puternic, spre a vedea bine podul de jad, drept înainte  -  să nu cumva să păşească alături de el  -  căci numai bine nu i-ar fi fost, dacă pica între boturile deschise, şiroind de sânge… Şi simţi cum sandalele de aur şi jad îl saltă în zbor  - şi, aproape fără să-şi dea seama cum  -  se văzu la celălalt capăt al podului. Zeiţa, acum lângă el, îşi trase şorţul  -  podul dispăru, odată cu capetele monştrilor sângeroşi.

-La drum, stăpâne Nguyen, nobile Nguyen  -  spuse, deodată, lângă el, nechezându-şi puternic vorbele, un cal alb. Zâna dispăruse, ca intrată în pământ. Nguyen se urcă pe cal  -  şi, pe-aici ţi-e drumul! Iarăşi, parcă zbură ca gândul, peste câmpii, desişuri, sate, cetăţi  -  şi iar câmpii nesfârşite, şi fluvii, şi râuri  -  şi iarăşi câmpii…

Deodată, drept în faţă, se contură, din ce în ce mai aproape şi mai ameninţător, profilul unui munte. Ajunsese la muntele Sai Son. Nguyen descălecă  -  şi calul dispăru pe dată, ca un fum suflat de vânt. Muntele era cu pereţii drepţi ca  zidurile de cetate, fără vreun povârniş cât de cât înclinat  -  stâncile drepte şi ascuţite ca briciul. Cum era să urce? Sandalele…

Nu mai avea în picioare sandalele de aur şi jad: probabil, când descălecase, se agăţaseră de scările şeii calului. Picioarele îi erau goale  -  din haine îi rămăseseră nişte zdrenţe nenorocite, de parcă toate vânturile turbate trăseseră şi muşcaseră din  straiele sale.

Călăuză? Nimeni.Nici tu bonz, nici tu zeiţă, nici cal înaripat  -  nimic…

-Urcă, stăpâne Nguyen, nobile Nguyen, urcă  -  auzi un suflu de vânt în urechi -  şi parcă, cu adevărat, un duh al unui vât îl împingea din spate  -  şi fiecare şuviţă din zdrenţele sale se prefăcu într-o aripă umflată de aer şi pulsând spre stâncile muntelui  -  vibrând de nerăbdare.

Nguyen se simţi, el însuşi, un duh de vultur  -  şi se năpusti, fără frică, spre stâncile ascuţite ca briciul  -  şi se urcă, se urcă…sângele îi ţâşni din tălpile goale, din glezne şi pulpe  -  mijlocul îi izbucni în flăcări, de încordare  -  pântecul îi era scăldat în valuri de sânge, la fel şi pieptul, şi obrazul  -  din creştet îi ţâşnea o fântână de sânge…

Şi, deodată, ca dintr-o oglindă, din vârful muntelui, se năpusti spre el un vultur sadea, cu pliscul enorm şi aripi ca două corăbii negre.

-Stăpâne Nguyen, nobile Nguyen, ne apropiem de locul păzit de demonii mari, locul unde sunt cele două ouă de aur, într-o vază de jad, închisă într-o cutie de jad. Ia, te rog, săbiile acestea!  -  şi, trecând pe lângă Nguyen, în picaj, vulturul îi aruncă cele două părţi ale pliscului său  -  transformate în două săbii de oţel, orbitor  ca zăpada. Abia atunci băgă de seamă că, ceea ce i se păruse a fi un vultur uriaş, era, de fapt, un călugăr zburător, cu straiele negre foarte largi şi cu mâneci bufante.

Jur-împrejurul stâncii din creştetul muntelui  Sai Son, fojgăiau şerpi, cu gurile pline de veninuri, care li se scurgeau printre colţi şi îmbăloşa pietrele…guşteri, şopârle  -  apoi, din spate, veneau şi se-nghesuiau tigri şi leoparzi, dragoni roşii, toţi cu boturile căscate hidos.

Nguyen nu era, de felul lui, războinic antrenat  -  dar mâinile îi fuseră smulse de avântul săbiilor înseşi: ele îi purtară mâinile , în mişcări zvâcnite, scurte şi precise, prin care decapita, dintr-odată, zeci de tigri, dragoni, şerpi…

-Curaj, stăpâne Nguyen, nobile Nguyen  -  auzea, din întreg văzduhul, din stânci, vuind glasuri războinice de zâne, păsări şi zei…

-Moarte, moarte neruşinatului şi nemernicului Nguyen!  -  mugeau şi şuierau monştrii întunericului, din văzduh şi de sub stânci, de pretutindeni.

Lupta a fost lungă şi grea…parcă sute de ani au tot tras săbiile orbitoare, fulgerătoare  -  de mâinile, tot mai obosite, ale tânărului, aflat la capătul puterilor sale  -  dar, pe măsură ce simţea că puterile-I scad  -  creştea numărul de capete monstruoase, boturi căscate sângeros, în juru-I  -  oceane de boturi şi colţi şi răgete…

-Curaj, nobile Nguyen !  -  auzi tânărul, deodată, vocea stridentă, ca o trâmbiţă de aur, a prinţesei Mien. Şi, pe dată, o şi zări pe prinţesă: călărea pe Dragonul de Aur, într-un nor de fulgere: Curaj!  -  îi strigă ea , stăruitor: Împăratul de Jad m-a trimis, prin înaltă favoare, alături de tine! Curaj!

Şi, pe dată, puterile lui Nguyen se înmiiră  -  din sleit, cum era  -  căpătă, parcă, braţele şi forţa a mii de zei biruitori…

În câteva clipe, nici un monstru, nici un bot spurcat de demon nu se mai văzu, nicăieri, în jur.

Doar în scobitura stâncii din vârf, stâncă având  formă de dragon încovoiat, piatră încordată spre oricine cuteza să ajungă la ea  -  se zărea strălucind, palid, o cutie de jad, de formă pătrată.

-Războinicule Nguyen, săbiile nu te mai pot ajuta, acum,  la nimic  - îi spuse, tristă, prinţesa Mien  -  şi, în aceeaşi clipă, îi pieriră, din ambele mâini fulgerele de oţel. Doar această teacă, cine ştie, să te mai ajute…  -  spuse ea, în şoaptă.

Şi prinţesa, care acum nu mai era călare pe Dragonul Galben, ci arăta ca o fată sărmană, cu haine foarte modeste, ponosite aproape  -  îi întinse o teacă ruginită, de pe vremea cine ştie cărui rege…

-Este teaca din care tătăl meu n-a mai apucat , în bătălia de la Fluviul Roşu, să scoată sabia, când capul I-a căzut, retezat mişeleşte, de trădătorul Truong…  -  suspină prinţesa  -  şi, pe furiş, îi strecură , în degetul mic al mâinii drepte, un inel de fier, parcă.

-Este centura cu care mi-am luat viaţa, apărându-mi virtutea…Nobile Nguyen  - continuă ea, peste măsură de gravă  -  gândeşte-te că zeii, în această clipă, toţi zeii se uită, încordaţi, la mâinile tale. Ei nu trebuie să intervină, direct, cu nimic, în ceea ce vei face  -  căci cei contra cărora lupţi tu acum sunt, şi ei, demnitari ai cerului…

“Trebuie să sparg cutia, dacă nu se desface singură…”  - îşi spune Nguyen, cu dinţii încleştaţi. Îl ambiţiona nu atât faptul că zeii se uitau la el, cât glasul dispreţuitor al prinţesei, de la templul din junglă:”-Halal răzbunător…” Şi trădarea  -  o, trădarea mârşavului Truong îi ridica sângele-n tâmple   -  şi, din tâmple, I se scurgea sângele pe ambele mâini, ca o ploaie de vară, luminoasă: să ucizi, lovindu-l prin spate , şi să decapitezi un bătrân  -  care, pe deasupra, este şi regele tău  -  şi, apoi, cu laşitate, să vrei să profiţi de însăşi fiica celui trădat şi asasinat mişeleşte, rămasă fără apărare…

…Nici nu-şi dădu seama când zdrobi, între degetul mare şi degetul mic al mâinii drepte, cel cu inelul de fier  -  cutia de jad…

Şi, nepierzând nimic din mânie şi din puterea mâniei, Nguyen apucă vaza de jad, rămasă fără apărarea cutiei  -  atât de adâncă, vaza, încât, când privi înăuntrul ei, Nguyen se simţi atras, momit perfid, de abisuri  -  şi auzi şoapte fierbinţi de femei, îmbietoare:

-Lasă vaza în pace, nobile Nguyen, vino la noi, vino la noi, în braţele noastre  -  noi te iubim, cu toatele te iubim şi suntem gata să stârnim norii de ploaie de vară, cu tine-mpreună, nobile Nguyen…  -  şuierau, ademenitor, mii de femei împătimite  -   vălureau, în adâncul de abis al vazei  -   mii de corpuri de umbră, cu forme îmbietoare, zeieşti…

Dar tânărului Nguyen, imaginea tăiatului cap cu plete albe al regelui său, capul rostogolit în iarbă şi privindu-şi, cu ochi ficşi, călăul  -  îl trezi, pe dată: ridică deasupra capului său vaza, uitându-se la piatra cu formă de dragon încovoiat  -  îşi dădu seama că ceva nu e în regulă cu piatra…vălurea, tulbure, ca o apă murdară, de care, dacă ar fi izbit vaza  -  ar fi pierdut-o pe veci, căci s-ar fi scufundat în apele fără fund ale întunericului, scăpându-i…Nu: cu mâna dreaptă ţinând vaza de jad, Nguyen strânse, în mâna stângă, teaca de fier ruginit  -  şi, nemaivăzut!  -  din teaca goală izbucni, cu tunet, fulgerul săbiei  pe care bătrânul rege nu apucase s-o scoată, în bătălia de la Fluviul Roşu: şi orbitoarea sabie, la impactul cu vaza, o făcu să explodeze în mii de ţăndări, care se prefăcură în tot atâtea mii de dragoni roşii:

-Aruncă inelul, aruncă inelul!  -  ţipă, disperată şi întărâtată, prinţesa Mien.

Şi Nguyen scoase, fulgerător, din degetul mic  -  inelul de fier  -  şi-l azvârli asupra cioburilor prefăcute în viermuiala de dragoni roşii, care se pregăteau să-l atace pe Răzbunătorul Ofensei din Grădina Piersicilor Veşnici: un uriaş cerc de foc devenise inelul de fier  -  cerc în care dragonii roşii, pe dată, se transformară în  grămăjoare de cenuşă. Apoi, inelul reveni la forma normală. Nguyen voi să scuture inelul de cenuşile şi zgurile adunate într-însul   -  dar prinţesa ţipă:

-În teacă! În teacă!

Nguyen înţelese pe dată: puse gaura tecii în dreptul inelului  -  şi abia acum scutură inelul: fiece fir de zgură şi de cenuşă care se scurse în gaura goală a tecii, se aprindea cu un pocnet, ca un ochi roşu holbat  -  apoi se mistuia în golul , sever şi negru, al tecii regelui.

Dar, din mijlocul zgurilor  -  îşi luară zborul două ouă de aur, cu aripi zvâcnind pe lături.

-Ţine năframa! Ţine năframa!  -  ţipă, cu glas războnic, prinţesa Mien, de undeva din văzduh  -  şi-i azvârli lui Nguyen o năframă albă, care, când Nguyen o înălţă, ca pe-un steag  -  aşa cum şorţul zeiţei se aşternuse ca un pod peste apele de jos  -  aşa năframa, acum, se aşternu ca un pod peste văzduhul de sus  -  şi ouăle se loviră de el  -  şi se sparseră, amândouă, cu un pocnet sonor.

Din fiecare ou plutiră, cu feştila în jos, două lumânări gigantice, care se tot lungeau  -  şi care trecură, vâjâind, pe lângă Nguyen  -  şi se repeziră, cu flăcările tot mai lungi, şi tot mai lungi  -  către poalele muntelui Sai Son.

-Aruncă-te!  -  bubui glasul prinţesei, din văzduh.

Şi Nguyen, fără să se gândească o singură clipă  -  având, mereu, în faţă, imaginea capului alb al mişeleşte ucisului rege  -  se azvârli de pe stâncă, în hăuri.

În aceeaşi clipă în care Nguyen se azvârlise, prinţesa turnă, peste tălpile lui Nguyen, care parcă rămăseseră agăţate de stâncile din vârf  -  un ulei gros sau o alifie vâscoasă. Nguyen simţi cum încheieturile sale se lungesc, fluide, la fel şi oasele se lungeau  -  şi viteza de alungire era tot mai ameţitoare: Nguyen se transformase într-o scară fluidă, scară care  curgea orientată invers faţă de cer: la un moment dat, Nguyen cel fluid şi cu viteză ameţitoare  - curgător în jos  -  văzu în faţa ochilor, în sfârşit, capetele celor două feştile. Şi, pe dată, întinse amândouă mâinile, cu degetele răşchirate, nu cumva să-i scape mucurile blestemate, mucurile feştilelor aprinse, care voiau să scape în jos, în împărăţia întunericului: aflat în plină viteză de scufundare în uriaşa prăpastie, Nguyen apucă, cu degetele mari, respectiv cu arătătoarele ambelor mâini, câte una dintre feştile  -  şi strânse, cu ură şi scârbă şi disperare. Cele două focuri coborâtoare încercară să urce pe mâinile, trupul şi picioarele lui Nguyen, cel aflat  cu capul în jos  -  dar alifia turnată de prinţesă, scurgându-se, acum, în valuri,  în jos, ca un fluviu al morţii, peste cele două flăcări care încercau suişul prin membrele şi trupul tânărului  -  le stinse deplin. Se auziră două urlete cumplite, care parcă despicară zările şi cerul. Şi, într-adevăr, din cerurile despicate de toiagul cu nouă noduri, al Împăratului de Jad, se prăbuşiră, în iadurile lui Yama [5] , , două trupuri de monştri. Pasămite, prin fapta eroică a Răzbunătorului Nguyen, Dragonul Fluviului Roşu şi demonul Truong fuseseră izgoniţi din cer şi pedepsiţi cu vecia întunericului.

…Oştenii regali, cu platoşele strălucind în soare, strigau victoria, împotriva duşmanului străin, pe malurile Fluviului Roşu. Truong, cu ochii holbaţi de mânie, îşi repezi spada spre capul regelui său  -  dar spada ricoşă, de parcă regescul cap ar fi fost de diamant. Şi lama de zăpadă a spadei fulgeră o dată, rotindu-se, scurt, în zbor. Spada, apucată, cu amândouă mâinile, de tăiş,  pe când încă se rotea în zbor, de către aghiotantul şi consilierul regal Nguyen  -  sări din mâinile lui Truong  -  şi-şi inversă direcţia, înfigându-se în pieptul celui care o mânuise până atunci. Din inima lui Truong, străpunsă până în spate  -  ţâşni spre cer un şuvoi negru ca păcura…Deasupra câmpului de bătălie se deschiseră cerurile  -  şi duhul de flacără al regelui se înălţă, ca un stâlp de lumină , care lega pământul de cerul al nouălea. Se auziră, dintr-o zare în alta  -  trâmbiţe, vestind gloria începutului celor 500 de ani de fericire şi prosperitate…

-Ei, nobile prinţ Nguyen, cum te simţi?  -  întrebă bătrânul rege, cu plete albe, aplecat asupra trupului, plin de răni, arsuri şi vânătăi, al tânărului învăţăcel.

“Eu, prinţ…Vai de capul meu! Am pierdut şi examenele, şi demnitatea  -  şi mă întorc iar la sărăcia lucie de acasă…Măcar să mai fiu în stare să le ajut să trăiască, pe mama şi pe sora mea”  -  gândi, înciudat şi amărât, Nguyen. Din amândouă palmele, crestate parcă de spadă, i se scurgeau şiroaie de sânge.

-Nobile prinţ Nguyen, îţi mulţumim cu toţii, noi, duhurile cerului  -  se aplecă asupra lui Nguyen însuşi Împăratul de Jad , cu barba lui albă şi lungă  -   strălucind, întru toată măreţia lui. Şi, pe când se apleca, mâinile lui Nguyen încetară să mai sângereze  -  şi începură să reverse lumină, prin locurile în care fuseseră, până atunci, rănite.

-De acum încolo  -  continuă, netulburat, Împăratul de Jad  -   tu vei fi, din nou, aghiotantul regelui Tong -  dar, de data aceasta, nu doar ca rege  -  ci ca Administrator al Grădinii Piersicilor Veşnici ai Cerului. Şi, dacă prinţesa Mien nu are nimic împotrivă…

-Cum să am, ce să am împotriva acestui brav răzbunător…  -  veni rândul frumoasei şi ironicei prinţese să se bâlbâie, de data aceasta vădind, prin roşeaţa naturală a obrajilor, o emoţie care, Nguyen putea să pună prinsoare, era cauzată de dragoste…”Da? Acum nu mai sunt <<halal răzbunător>>…acum sunt <<brav răzbunător>>…mă rog…n-are rost să-i mai amintesc…” Şi nici nu-i aminti vreodată, în eterna şi fericita lor căsătorie.

Şi cam aşa a fost cu tânărul Nguyen. Pe pământ, el susţinu examenele mandarinale şi le trecu în mod strălucit. Şi ajunse Nguyen demnitar de rangul  I, pe lângă regele tânăr, de pe pământ ( care-l pierduse, într-un cumplit incendiu, pe sfetnicul său crâncen, pe nume Truong…)  -  iar în ceruri, el se însură  cu neasemuita întru nimic prinţesă Mien, devenită zeiţă  -  şi ajunse favoritul Împăratului de Jad. Iar acesta din urmă, pentru a pune capac acestei poveşti, care începuse ca una cu strigoi  -  aduse în ceruri şi sufletele celor două femei , care-i stârneau atâta îngrijorare lui Nguyen: mama şi sora sa, acum dobândind, amândouă, sănătatea zeilor.

Fireşte că, pe pământ, trupurile celor două femei fură îngropate, de întristatul slujbaş imperial Nguyen  -  cu toată pompa.

Totul este să te pui bine cu zeii, ar spune unii pizmaşi…Leneş-leneş, dar dacă-i serveşti  pe zei…Eu aş spune că Nguyen a meritat reabilitarea, prin sufletul său nu doar ambiţios, cât, mai cu seamă, drept, curajos şi obsedat de loialitatea faţă de regele său.

                                                                     *