PRELIMINARII

 

a-Cuvânt către cititor: Despre singurul furt binecuvântat de Dumnezeu…

 

Această carte, ce-o ai sub ochi, cititorule  -  nu vrea să ţi-l fure pe Marele Vrăjitor, care te-a introdus, pe când tu erai copil, în minunatul castel al Magiei Albe a Râsului: RÂSUL DEMIURGIC  -  indus, magic, de entitatea spirituală cu numele ION CREANGĂ.

            Şi cel care scrie aceste rânduri n-a făcut excepţie de la Cultul Marelui Vrăjitor  -  căci era şi este (subsemnatul) un om oarecare, deci normal: a râs  -  a râs cu lacrimi de rouă şi cu inimă bună, căci şi el a fost copil, odată…Ar fi o crimă morală incalificabilă să ne negăm, prin uitare ţâfnoasă, singura stare existenţială BUNĂ, din punct de vedere spiritual: COPILĂRIA.

            Şi atunci, de ce să se scrie o carte despre cum am râs noi, cândva  -  purificator, cathartic? Cumva, oare, pentru a ne explica Râsul? Ar fi o impietate şi o stupizenie: Râsul curat, ca şi Plânsul curat, au origine divină şi, deci, sunt INEXPLICABILE. Şi trebuie să fie şi să rămână, deci, intangibile.

            Nu. Această carte s-a ivit din cu totul alte motive, a căror urgenţă trebuie să fie dezvăluită, cititorule(eventual…), încă de la bun început:

            1- dacă tot am avut graţia acestui moment de intimitate cu Dumnezeu, prin RÂSUL CURAT  -  de ce n-am consolida, acest Râs, într-o construcţie eternă, într-o constelaţie miraculoasă şi superbă? De ce n-am tenta, în mod prometeic, să coborâm, din ceruri pe pământ, pe verticala unei nesmintite coloane de Templu Cosmic, umbrele divine care se agitau, în spatele cortinei cereşti, pe când noi, oamenii, pe Pământ  -  RÂDEAM? Să facem o potecă statornică, bătătorită, între comorile cereşti, oculte  -  şi proiecţiile lor pământeşti, vădite ca sentimente, concepte etc.? Haideţi să ne cucerim dreptul de a accede la rădăcina cerească a Râsului  -  la Arheii Râsului Demiurgic!

            2- Prima tentativă de a “fura” Arheii Râsului din Cer a îndrăznit-o, în legătură cu opera lui Ion Creangă  -  VASILE LOVINESCU. Un spirit de mare înălţime, un INIŢIAT [1] înţelept, în faţa căruia, cel care scrie această carte se închină, cu pioşenie şi sentiment de culpabilitate spirituală: îşi recunoaşte lenea, stăruitoarea lene spirituală… Dar, ori că n-a avut vreme (căci moartea l-a răpit, regretabil de degrabă, de pe faţa scrisă cu hieroglife a Pământului), ori din alte considerente care, până la acest ceas, ne-au rămas necunoscute  -  V. Lovinescu n-a apucat “să fure” decât o parte din Arhei: cei care privesc basmele şi o parte din snoavele lui Ion Creangă. Despre Amintiri din copilărie, vorba luminatului cărturar Miron Costin, “numai ameliţă într-un loc” ( de fapt, “îşi face vânt şi curaj” în câteva locuri, în câteva din cărţile sale  -  dar niciodată nu apucă să-şi ia zborul, cu toată amploarea necesară, pentru a înfrunta rigorile paznicilor cereşti. E un motiv care l-a decis pe umilul scrib al acestei cărţi, aici de faţă  -  să îndrăznească a duce munca începută, cu osârdie şi nobilă distincţie spirituală, de către V. Lovinescu – un pas mai departe.   E o moştenire (indirectă [2] ) de muncă, de care oricine trebuie să se simtă profund onorat.  Dar, trebuie mărturisit cu înfrângere de cuget  -  o astfel de moştenire, de rigoare maximă şi ameţitoare spiritualitate  -  obligă, până la copleşire. Cel ce scrie această carte e conştient că, în lupta dublă, cu Arheii Râsului, care nu se lasă furaţi, ca nişte simple găini domestice  -  şi cu moştenirea de acţiune magică a unui înalt iniţiat  -  oricând poate fi înfrânt şi dat pierzării. Dar a lăsa iarăşi, nescrise şi nedescifrate (măcar în intenţie) hieroglife ale OMULUI şi ale NEAMULUI ROMÂNESC  -  “iaste inimii durere”… “Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă”  -  chiar dacă, pentru mulţi, ea va apărea ca zadarnică şi nu de seamă.

            3- Vor spune mulţi: “Acest scrib e nebun! De ce s-ar fi apucat Ion Creangă să încifreze, în Amintiri din copilărie, când toate curg aşa de frumos! În Poveşti  -  treacă-meargă  -  dar în Amintiri? Tocmai în Amintiri, unde  ne recunoaştem şi noi, fiecare, în această curgere a ipostazelor Omului?”

 Nu “s-a apucat”  -  ci asta era menirea vieţii lui Ion Creangă: să Păzescă Tradiţia, prin obiectele şi mijloacele ei primordiale: simbolurile. Şi atunci, cum credeţi că s-ar fi lăsat vreodată Ion Creangă, măcar o clipă, de obsesia menirii sale? Se lasă tâmplarul de lemn, şi uită de esenţele lemnului şi de uneltele muncii îmblânzirii Locaşului Focului  - şi vorbeşte altfel decât, preponderent, cu termeni negustoreşti  -  negustorul, sau cu termeni agrari  -  agricultoruil? O mai sacaldă ei, s-o dea pe”domneşte”  -  dar tot la “obsesia”-meseria-misiunea lor de bază se întorc, pentru ea au şi fost făcuţi!!! Nu, repede:  “acesta e nebun”. Voi n-aţi judeca suficient de logic, şi aţi fi  pripiţi, dac-aţi afirma, degrabă, că “aceasta este nebun”, pentru ce? Pentru că vă continuă dezvăluirea, cu puterile lui  -  a forţelor pe care era poruncit (“pus sub blestem”, precum Orbul Costandin al lui Sadoveanu, din Hanu Ancuţei  - Orbul cel juruit de bacii bătrâni să spună, înainte de toate, Verbul de Foc al Mioriţei!) “povestaşul”Creangă, să le păstreze, pentru a nu dispărea (în neantul-uitare)  -  umanitatea!!! Ion Creangă NU POATE să spună altfel de lucruri, decât ESENŢIALE!!! El şi Aminul-Eminescu  -  această funcţie o au; iar Aminul-Eminescu, în calitatea sa de şef al lojei iniţiatice în Tradiţie (precum vom demonstra mai jos, cu ajutorul preţios al lui V.Lovinescu), are voie să şi spună-pronunţe clar-exoteric, acest adevăr  -  şi o spune, atunci când mărturiseşte funcţia de Candelă a Lumii, pe care o are Neamul Românilor. Da, tocmai în Amintiri  - căci viaţa simbolurilor, dacă nu vă e cu supărare  -  tocmai în copilărie funcţionează de minune  -  de credem în Făt Frumos şi în Moş Crăciun  -  iar, apoi, uităm şi ucidem în noi Făt-Frumosul şi Crăciunul…Adică, luaţi de valul mercantilismului-“realismului”(fals) al lumii acesteia  -  uităm-ucidem cea mai profundă parte a Fiinţei Noastre  -  cea cosmico-divină, prin care am putea să ne împărtăşim cu Dumnezeu…Şi e bine că vă mai recunoaşteţi în această curgere  - da, e tare bine!… -  numai că trebuie să reînvăţăm ce curge, de fapt…  -  în viaţa noastră  - şi ce este, cu-adevărat, viaţa noastră, ca existenţă/prezenţă cosmico-divină…

            Noi, scribul acestei scrieri de faţă, considerăm că nimic din ce se încearcă pentru re-împăcarea omului cu Dumnezeu  -  nu este zadarnic ori demn de dispreţ. Şi vom căuta, în cititori, forţe complice pentru această intreprindere, în fond, profund religioasă şi creştină.

            Iată, cititorule, că, de fapt, stând în faţa paginilor acestei cărţi, eşti, fără să ştii, complice la un furt. Dar ce furt! Nu-i de colea: un furt din “ograda solară” a lui Dumnezeu  -  ori din Grădina cu Mere de Aur a Hesperidelor…Te vei încumeta, oare, cititorule, să devii “răufăcător”, dimpreună cu scriitorul? Adică, mai exact, eşti, oare, pregătit sufleteşte pentru cea mai grozavă spargere din cosmos: aceea a Porţilor Infernului Ignoranţei?!

            Astfel de “răufăcători” nu sunt condamnaţi la chinurile veşnice ale Gheenei (care, de fapt, e Mama Geea, a tuturor oamenilor, din Adam purceşi)  -  ci, dimpotrivă, trăiesc sub veşnica binecuvântare divină. Căci Dumnezeu se bucură să fie bine căutat şi corect găsit de către om  -  Omul, pe care de-o istorie întreagă îl aşteaptă să revină în Paradis. Dumnezeu aşteaptă MAXIMA FERICIRE de a fi jefuit conştient de ceea ce a dăruit inconştienţei lui Adam Protogonos. Şi inconştienţa a ocultat darul. Omul uită, mereu şi tragic, că este, mereu, neîntrerupt, în Paradis! Nu poate fi DECÂT în Paradis: “-Crezi, oare, că întâiul Adam a izbutit, în Paradis, să distrugă măcar o singură floare, măcar un singur fie de iarbă?(…) Crezi, oare, că divinitaea ar putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?”(s.n.) – întreabă, retoric, genialul orb J.L. Borges, prin gura lui Paracelsus [3] .

            Îndrăzneşte, cititorule, cutează, muritorule: ia-ţi sculele de Meseriaş al Marelui Furt de Tine Însuţi, de propria-ţi Nemurire (ia-ţi forţele numite: suflet, spirit, credinţă, inteligenţă, intuiţie, imaginaţie, clarviziune, bună-credinţă etc.) – şi hai să purcedem la Sfânta Lucrare a RĂPIRII SINELUI TĂU DIVIN!

                                                                        *

b- Kali Yuga. Pericolul prin “ştiinţe” /vs/  şansa soteriologică prin ŞTIINŢĂ

 

            “Fructul copt cade la rădăcina copacului”  -  citează René Guénon un străvechi proverb buddhist chinez. Este cea mai elegantă  şi rafinată metaforă a sfârşitului de ciclu uman-spiritual (Manvantara), a căderii lumii din Vârsta Întunecată (Kali Yuga), până la cel mai de jos capăt al Osiei Lumii  - cădere care aduce, după ea, toate inconvenientele orbirii spirituale, renegării spirituale, scufundării în materialismul, egoismul şi pragmatismul cele mai sinistre,  revoltătoare şi  dezgustătoare. Căci, peste toate aceste miasme ale Sfârşitului  -  pluteşte aroganţa supremă, suficienţa prostească şi cu aere doctorale, intoleranţa brutală şi neghioabă, cu aere de triumfalism ştiinţific, cu pretenţii de atotştiinţă  -  ale lui Lucifer.

            “Actuala supremaţie a Occidentului prezintă, de altfel, o corespondenţă foarte semnificativă cu sfârşitul de ciclu (…). Dominaţia occidentală însăşi nu este decât o expresie a <<domniei cantităţii>>” [4] .

            Din păcate, acesta este adevărul. Sau, poate, din fericire. Omenirea a ajuns “la rădcina copacului”, la capătul de jos, înfundat în borboros, al lui “axis mundi”, încheind, în zona spirituală Kali Yuga (Vârsta de Fier, Vârsta Întunecată, Bătrâneţea Senilă a Omenirii) un ciclu de creaţie, un Manvantara. Oamenii de acum nu mai cred în spiritualitate – ci în tehnicitate, nu mai cred în aerul tare al Olimpului, Sinaiului, Taborului, Golgotei  -  nu mai cred în pura şi ameţitoarea pneuma, în ether-aitheros, în băutura zeilor (ambrozie şi nectar, soma, amrita, hydromel etc.)  -  ci în mlaştina bolborositoare, pestilenţială  - dar fascinantă, în maleficul ei ultim  -  a Materiei Brute-Prakrti. Şi nici măcar în aspectul ei iniţial, de Mamă Pasivă, ce se pregăteşte să-l primească pe Făt-Frumosul-Demiurg (Spiritul-Purusha)  -  ci în aspectul ei putrid, de ultimă fază a descompunerii  -  nu doar inutil, sterp – dar şi otrăvitor.

            Şi, fiind la sfârşit de ciclu fiinţial, e şi firesc acest lucru. Ei, oamenii sfârşitului de Manvantara, slăvesc cojile sterile (ebraic: Keliphot-uri)  -  şi-i batjocoresc pe “căutătorii aurului spiritual”. Sau îi tratează cu un dispreţ stupid, cu o “suveranitate atotştiutoare” jalnică. Ei, oamenii sfârşitului de Manvantara  - le ştiu pe toate, le pot pe toate… Nu sunt, oare, dovadă, maşinăriile tot mai entuziasmant de complicate? Mai multe şi mai captivante (de la captură-prizonierat, evident!). Şi această omenire sclavă maşinilor, această omenire ajunsă în culmea lenei de a fiinţa REAL  -  această omenire pe cale de a fi îngheţată de o paralizie spirituală totală  -  îşi exhibă maşinuţele de tot felul (expresii ale impotenţei şi sterilităţii spirituale tot mai totale), cu o mândrie neroadă, inconştientă. Căci tocmai “vânzarea sufletului” către MAŞINI (“high tech”!) este una dintre dovezile majore ale vidării spirituale, ale haosului axiologic şi vital, ale amplificării zonei de entropie spirituală, în care a intrat omenirea. În loc să se consolideze pe dinăuntru, pentru a fi capabilă să înţeleagă şi să determine ea însăşi Minunile Învierii, la care a făcut-o părtaşă Hristos-Dumnezeu, acum 2000 de ani  -  ea, omenirea paraplegică se complace în a-şi exhiba fragilitatea sterilă, în a-şi admira neputinţa spirituală, disipată în monştrii de fier negru şi în ecranele, fulgerând luciferic, din zona siliciului  - ale calculatoarelor, branşate la Molohul Central, la perversul ucigaş de personalitate, vampirul care extrage din minţi ultima picătură de orientare spre Adevărul sacru: Monstrul Caracatiform, Tentacular  -  INTERNETUL.

            Superbele Idei Platoniciene zac, leşinate, agonizante, în sinistrele cuşti de fier ale “tehnologiei înalte”(“high tech”). E jalnic, neliniştitor  -  şi dezvoltă (sau ar trebui să dezvolte) în noi un imens sentiment de culpabilitate şi insecuritate spirituală. Pe Hristos îl răstignim, zilnic,  pe crucea fascinaţiei faţă de propriile noastre cârje spirituale înjositoare, de propriile noastre ticăloase dezertări spirituale, atentate împotriva Spiritului: dezertăm în armata arogantă şi stupidă, vicleană, alienantă prin continua stare de minciună  -  armata MOLOHULUI DE AUR, a falselor valori  -  întrucât se trimite la virtualităţi: băncile, banii  -  şi iarăşi computerele  -  devin zeii noştri, ridică ficţiunea egoistă, brutală, lacomă, sanguinară  -  la rang de Divinitate Atotputernică. De fapt, Atotanihilatoare (din punct de vedere spiritual).

            “Pragmatismul reprezintă împlinirea întregii filozofii moderne şi totodată ultima treaptă în mersul ei descendent; dar există, de asemenea, şi încă de mult, înafara filozofiei, un <<pragmatism>> difuz şi nesistematic, care reprezintă, faţă de primul, ceea ce materialismul practic e faţă de cel teoretic  -  şi care se confundă cu ceea ce vulgul numeşte <<bunul simţ>>.  Acest utilitarism aproape instinctiv e, de altfel, inseparabil de tendinţa materialistă: <<bunul simţ>> constă într-o limitare strictă la orizontul terestru, într-o lipsă de preocupare pentru tot ceea ce nu prezintă interes practic imediat; pentru el, lumea perceptibilă este singura <<reală>>, iar cunoaşterea provine exclusiv pe calea simţurilor; <<bunul simţ>> preţuieşte această cunoaştere restrânsă doar în măsura în care ea îngăduie satisfacerea unor nevoi materiale şi încurajează un anume sentimentalism, pentru că, trebuie s-o spunem, cu riscul de a şoca <<moralismul>> contemporan, sentimentul se află, în fond, foarte aproape de materie. Inteligenţa este, în acest context, pur şi simplu izgonită sau acceptată doar cu condiţia aservirii ei pentru realizarea unor scopuri practice, devenind astfel o simplă unealtă, supusă exigenţelor laturii inferioare şi corporale a individului, ceea ce, după o ciudată expresie a lui Bergson, s-ar putea numi <<o unealtă de făcut unelte>>; sub toate formele sale, pragmatismul este, în mod esenţial, caracterizat prin indiferenţă faţă de adevăr”. [5]

            Umanitatea şi-a înjosit corpul astral (corpul sentimentelor) şi şi-a pervertit inteligenţa, pentru a înjosi ŞTIINŢA  -  în “ştiinţele” derizorii, strict pragmatice. În fapt, nimic nu e ştiinţă  -  înafară de ŞTIINŢA SACRĂ: “Sub pretextul de a le asigura independenţa, concepţia modernă a separat radical ştiinţele de orice principiu superior şi le-a privat astfel de orice semnificaţie profundă, şi chiar de orice interes real, din punctul de vedere al cunoaşterii; incluzându-le într-un domeniu iremediabil mărginit, ea nu putea ajunge decât într-un impas. Dezvoltarea în interiorul acestui domeniu nu reprezintă, de altfel, nici măcar o aprofundare, cum par să creadă unii; dimpotrivă, ea rămâne superficială şi constă doar într-o dispersie în detaliu  -  pe care am semnalat-o deja  -  într-o analiză sterilă şi penibilă, care poate fi continuată la nesfârşit, fără a se înainta însă pe calea adevăratei cunoaşteri. Trebuie spus că o asemenea ştiinţă nu e cultivată de occidentali pentru ea însăşi: ceea ce urmăresc ei, în general, nu e o cunoaştere, chiar inferioară  -  ci nişte aplicaţii practice” [6] .

            Şi, mai jos [7] : “Ştiinţa modernă a fost construită, aşadar, cu ajutorul resturilor vechilor ştiinţe, din materialele respinse de acestea şi abandonate ignoranţilor şi <<profanilor>>”  -  René Guénon terminând ideea clar şi în forţă, cu o concluzie zdrobitoare, despre prostituţia ştiinţelor profane [8] : ”Unicul ţel este o producţie tot mai mare; nu calitatea, ci cantitatea contează(…) civilizaţia modernă este într-adevăr o civilizaţie cantitativă, sau, altfel spus, una materială(…). Industria, comerţul, finanţele par a fi singurele care contează (…) concurenţa financiară exercită o influenţă preponderentă în relaţiile dintre popoare (…) în mentalitatea generală contemporană, aspectele economice sunt considerate ca aproape singurele ce decid derularea evenimentelor istorice şi, mai mult, se crede că totdeauna a fost aşa (…). Astăzi e de ajuns, pentru a conduce masele, să dispui de mijloace materiale, în sensul cel mai obişnuit al cuvântului, ceea ce arată limpede gradul de decadenţă al epocii noastre; în acelaşi timp, maselor li se dă de înţeles că nu sunt nicidecum conduse, că acţiunea lor e spontană şi că se guvernează singure, iar faptul că o cred, arată nivelul lor de înţelegere.”

            Da  -  acesta este adevărul: prostia ne este indusă, parţial, de forţe luciferice extrem de puternice  -  dar, în general, ne prostim de ună-voie şi cu bună-ştiinţă. Ne luciferizăm de dragul lui Lucifer. Trăim în Imperiul Marii Umbre a Sfârşitului  -  iar glasul amăgitor al Anticristului devine tot mai seducător  -  iar noi, tot mai vulnerabili în faţa acestei seducţii malefice. Anticristul nici nu mai are nevoie de prea mult rafinament, în acţiunea sa pervertitoare şi distructivă: noi, oricum, în proporţie de masă, suntem pregătiţi să-l credem şi să-l adoptăm ca Maestru al Pseudo-Iniţierii. Marea majoritate a oamenilor se lasă chiar, încântată, să fie îmbrăţişată de gelatina hidoasă a mlaştinii materiei. Domnia materiei pare a fi invincibilă  -  şi asigurată pentru cel puţin 1.000 de ani. Cine mai ascultă azi glasul firav, de aur şi cristal diamantin, al basmelor? Am asurzit cu toţii, se pare. Cine mai crede şi mai vede, extaziat, minunea firului de iarbă, a rourei, a mirabilelor insecte şi stele, a zborului fluturilor-îngeri, păsărilor-îngeri? Am orbit  -  şi, ca orbii lui Brueghel, ne tragem, unii pe alţii, în groapa pierzaniei spirituale. Cum glăsuieşte şi Evanghelia după    Matei [9] : “Orb pe orb de va povăţui, amândoi vor cădea în groapă.”

            Vârsta de aur, miturile, resurecţia spiritului, speranţele şi iubirea autosacrificială? Unii spun:”Palavre! Prostii! Totul este aici şi acum  -  şi aici şi acum se şi epuizează totul!”  Altceva decât:”trăieşte-ţi clipa!” (dar cât de rău este înţeles Horaţiu, dacă nu e îmblânzit înţelept-cristic cu Sfântul Paul: “Trăieşte-ţi ziua de azi, ca şi cum ar fi cea de pe urmă!”)  -  “după noi, potopul!”  -  nici nu merită (se zice…) să fie luat în seamă ca deviză. Alţii spun: ” Ce tot ne boscorodiţi? Ce, parcă noi nu analizăm simbolurile spirituale? Ba, încă, ce frumos  -  şi, mai ales, cu ce folos! Psihanaliza ce-i, oare, decât rezolvarea totală, profundă  -  panaceul problemelor noastre interioare(???)!”.

            O, nu! Nu. Psihanaliza este o farsă sinistră (rămăşiţă, pervertită caricatural şi periculos, a tehnicilor sacre, magice, alchimice)  -  promovată de cei mai perverşi “profeţi”, care ne cheamă în cele mai josnice şi înjositoare cercuri ale infernului sexual (neexorcizat, în lipsa magiei sublimării sattwice a sexului, a transfigurării lui Putifar sau Pasiphae  - în Maria-Mama Cosmică). Or, sexul (conştientizat inferior) a fost motivul căderii lui Adam Protogonos  -  motivul despicării-disipării lui Unu-Unitatea Divin-Spirituală, Absolut Armonică.

            Altă categorie de rătăciţi îşi proiectează “visul izbăvirii” în viitor: “Nu vedeţi cum PROGRESĂM? Acolo, în viitor, e vârsta de aur!”

            O, nu! Nu. Acolo, în viitor, în mod logic, este sfârşitul actualului Manvantara. Dar, deocamdată, este KALI YUGA- VÂRSTA FIERULUI ÎNTUNECAT [10] (după BRONZ, care a urmat ARGINTULUI…). Dacă vreţi să învăţaţi ceva, pentru a vă revigora şi înălţa spiritual, pentru a putea “sări” pragul finalului de Manvantara  -  priviţi NU spre miturile false ale progresului şi high tech-ului (jalnice capcane ale finalului de Kali Yuga, încâlcite mreje ale forţelor asurice, care determină alternarea fascinaţiei naïve cu complexul lui Iehova, în sinele nostru compromis, degradat, sufocat de alterităţi malefice). Priviţi spre singurele structuri valabile, dotate cu forţe soteriologice concentrate: miturile trecutului, ca realitate reiterată ciclic, spre originaritatea energetică  – ca recuperare (soteriologică) a adevăratei vârste de aur – pentru spiritualitatea umanităţii terestre.                                                         

            Nu permiteţi răsturnarea simbolurilor [11]   -  căci vă răpiţi singura şansă de mântuire, eliberare spirituală. Nu lăsaţi “adversarul” satanic să pună stăpânire “pe locurile care au fost sediile unor străvechi centre spirituale” [12] . Nu-l lăsaţi pe “vrăjmaş” să transforme totul în pulbere atomică. Pulverizarea lumii reprezintă, evident, “una din formele posibile ale disoluţiei lumii” [13]   -  dar, poate, veţi conştientiza că nu în felul acesta veţi “sălta” dintr-un Manvantara în următorul. Ci, în felul acesta, vă veţi pierde sufletele (mai exact, capacitatea de evoluţie spirituală va fi sever inhibată, grav întârziată)  -  ceea ce, într-adevăr, este catastrofa supremă, care vă va preface, din identităţi spirituale renăscute, înviate divin, cooperante la demiurgie  -  în spectre etern rătăcitoare: “Căci cine voieşte să-şi mântuiască sufletul său, îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine, îl va afla. Căci ce va folosi omul, de ar dobândi lumea toată, iar sufletul şi l-ar pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” [14] – sună, clar şi definitiv, mesajul cristic. Este nevoie de efortul iniţiatic de a discerne şi, apoi, de a acţiona hotărât, în plan spiritual exclusiv; altfel, eşecul fiinţei va fi nu doar lamentabil, ci esenţial: “Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă; că vă spun: mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea” [15] .

            Iată ce spune şi iniţiatul spiritual René Guénon, în veacul nostru, despre falsul mit al progresului şi consecinţele sale în plan spiritual: “Partizanii <<progresului>> au obiceiul să spună că <<vârsta de aur>> nu e situată în trecut, ci în viitor; adevărul, dimpotrivă, este că, în ce priveşte Manvantara al nostru, el se află cu adevărat în trecut, deoarece el nu reprezintă altceva decât starea primordială însăşi. Într-un anume sens, totuşi, el este în acelaşi timp în trecut şi în viitor, dar numai cu condiţia de a nu ne mărgini la Manvantara prezent şi de a lua în considerare succesiunea ciclurilor terestre, pentru că, în ceea ce priveşte viitorul, este vorba de <<vârsta de aur>> a unui alt Manvantara; el e, deci, separat de epoca noastră printr-o barieră de netrecut, pentru profanii care vorbesc astfel şi care nu ştiu ce spun, când anunţă venirea apropiată a unei <<ere noi>>, raportând-o la umanitatea actuală [16] . Eroarea lor, adusă la gradul extrem,  va fi aceea a Anticristului însuşi (s.n.), pretinzând că instaurează <<vârsta de aur>>, prin domnia <<contra-tradiţiei>> şi dându-i chiar această aparenţă, într-un mod pe cât de înşelător, pe atât de efemer, prin contrafacerea ideii tradiţionale de SANCTUM REGNUM; se poate înţelege prin aceasta de ce, în toate pseudotradiţiile, care nu sunt decât prefigurări parţiale şi şterse ale <<contra-tradiţiei>>, dar care tind inconştient s-o pregătească desigur mai direct decât oricare alt lucru, concepţiile <<evoluţioniste>> joacă, în mod constant, rolul predominant pe care l-am şi semnalat. Bineînţeles, bariera, de care vorbeam adineaori şi care-i obligă, într-un fel, pe cei pentru care ea există, să se închidă în interiorul ciclului actual  -  este un obstacol mai decisiv pentru reprezentanţii contra- iniţierii , decât pentu simplii profani, deoarece, fiind orientaţi doar spre disoluţie, ei sunt, într-adevăr, cei pentru care nimic n-ar putea exista dincolo de acest ciclu şi astfel, pentru ei mai ales, sfârşitul acestuia trebuie să fie cu adevărat <<sfârşitul lumii>>, în sensul cel mai deplin al expresiei.” [17]

            În concluzie, disoluţia absolută îi pândeşte, în primul rând, pe “preoţii disoluţiei”, pe “preoţii Anticristului-Evoluţiei”, pe cei care se erijează în “iniţiaţi”, fiind pseudo-iniţiaţi (contra-iniţiaţi, pentru că sunt “preoţii contra-tradiţiei”)  -  întronându-se în locul Satanei (de fapt, dimpreună cu Satana stând pe trnul lumii…), pentru a momi lumea umană ( a actualului Manvantara) către pierzanie:

            “Civilizaţia modernă, ca orice alt lucru, are raţiunea ei de a fi, iar, dacă această civilizaţie este încheierea unui ciclu, atunci putem spune că ea e într-adevăr ceea ce trebuie să fie, că survine la locul şi la timpul potrivit; ea va trebui însă judecată după cuvântul Evangheliei, adeseori prost înţeles: <<Sminteală trebuie să fie, însă vai de cel prin care vine sminteala!>> [18] ”

            În aceste condiţii obiective, are vreun rost să ne legăm de vreo speranţă de izbăvire spirituală  -  şi care speranţă va avea capacitatea internă de a nu se confunda cu iluzia? La prima parte a întrebării  -  răspunsul este:  în mod cert  -  DA. La partea a doua a întrebării, răspunsul l-am formula cam aşa: prepararea iniţiatic-spirituală reală, cu bună-credinţă, în litera şi spiritul învăţăturii străvechi, a adevăraţilor Maeştri Spirituali, care au străbătut istoria “pe dedesubtul ei” (sau, poate, “pe deasupra ei”?  -  oricum , indiferenţi la accidentele-istorie)  -  Maeştri situaţi în imergenţa organizaţiilor secrete tradiţionale (de POVESTAŞI, ca Ion Creangă  -  de iniţiaţi în Ştiinţa Sacră  -  ceea ce, esenţial, e cam acelaşi lucru ca “povestaşii”  -  doar că au pertinenţă în mediile aşa-zis “culte”  - ca Templierii Evului Mediu, ca Rozicrucienii sau ca Vasile Lovinescu însuşi, fiu spiritual al lui Guénon, Schuon, Burckhardt etc.  -  emergenţe personalizate în vremurile noastre)  -  ne va ajuta să scăpăm de iluzia “lumii moderne” şi de falsele ei speranţe. Şi să ne însuşim forţele spirituale foarte reale, miraculoase tocmai pentru că sunt adevărate, extrem de reale, aparţinând spiritului curat, deparazitat de ficţiuni malefice  -  spiritul atotputernic şi întemeietor al noului Manvantara (numit de cărţile sfinte Ierusalimul Ceresc). Dar, pentru aceasta, trebuie să conştientizăm foarte clar că “lumea modernă” este terminalul dinspre Apus al Vârstei de Fier, al Umbrei Amurgului Omenirii, Kali Yuga, sau Ragnarökr  -  Amurgul Zeilor, al germanicilor, rudele de sânge şi spirit ale dacilor-daoi (fii ai Lupului Fenrir, dar şi Fii ai Căii Drepte-Dao).

            “Din punctul de vedere a ceea ce trebuie distrus, deoarece manifestarea sa este împlinită, acest sfârşit este, în mod firesc, <<catastrofal>>, în sensul etimologic în care termenul evocă ideea unei căderi bruşte şi iremediabile; dar, pe de altă parte, din punctul de vedere în care manifestarea, dispărând ca atare, se află redusă la principiul ei, în tot ceea ce ea are ca existenţă pozitivă, acelaşi sfârşit apare, dimpotrivă, ca <<redresarea>> prin care, cum am spus, toate lucrurile sunt brusc restabilite <<în starea lor primordială>>. Aceasta se poate de altminteri aplica analog la toate nivelele, fie că e vorba de o fiinţă sau de o lume: întotdeauna, în fond, punctul de vedere total sau relativ total, în raport cu primul  -  este BENEFIC, deoarece toate dezordinile posibile nu sunt dezordini decât dacă le privim în ele însele şi separat, şi pentru că aceste dezordini parţiale se şterg în întregime, în faţa ordinii totale, în care intră, până la urmă, şi căreia îi sunt, despuiate de aspectul lor negativ, elemente constitutive – la fel ca orice alt lucru; în definitiv, nu e nimic MALEFIC în afara limitării care condiţionează în mod necesar orice existenţă contingentă, iar această limitare nu are în realitate decât o existenţă pur negativă. Am vorbit la început ca şi cum cele două puncte de vedere , BENEFIC şi MALEFIC, ar fi cumva simetrice; dar e uşor de înţeles că nu e aşa şi că al 2-lea termen nu exprimă decât un lucru tranzitoriu şi instabil, pe când primul are un caracter permanent şi definitiv, astfel încât aspectul BENEFIC nu poate să nu triumfe în cele din urmă, în timp ce aspectul MALEFIC piere în întregime, pentru că, în fond, nu era decât o iluzie inerentă <<separativităţii>>. Numai că, de fapt, nu se mai poate vorbi atunci de MALEFIC şi BENEFIC, în măsura în care aceşti doi termeni sunt esenţial corelativi şi marchează o opoziţie care nu  mai există, întrucât, ca orice opoziţie, ea aparţine unui anumit domeniu relativ şi limitat; odată ce ea e depăşită, rămâne doar ceea ce este; astfel, dacă vrem să mergem până la realitatea cea mai profundă, putem spune cu toată rigoarea că <<sfârşitul unei lumi>> nu este şi nici nu poate fi vreodată altceva decât sfârşitul unei iluzii.” [19]

            Am citat atât de copios din R. Guénon, Marele Iniţiat (iniţiat în sufism  -  dar, de fapt, iniţiat în Unica Ştiinţă Sacră)  -  în speranţa că se vor afla cel puţin câteva spirite receptive, câţiva cititori convinşi (sau care vor accepta să fie convinşi) să părăsească atitudinea, malefică, de scepticism  -  şi să ne urmeze, prin labirintul simbolurilor Ştiinţei Sacre, spre lumina mântuitoare. Căci ce altceva sunt Amintirile din copilărie, ale lui Ion Creangă  -  decât un superb pleonasm pentru ANAMNEZĂ  -  pentru ceea ce sufismul islamic numeşte DHIKR [20] =AMINTIREA VERBULUI DIVIN ÎNTEMEIETOR (DEMIURGIC), Incantaţie a Verbului Divin?

            Să încercăm, cutezători şi harnici cititori, să ne reintegrăm demersului iniţiatic, real, pentru a simţi, în final, transfigurarea propriei noastre fiinţe. Căci acesta este scopul cu care a scris Maestrul Spiritual ION CREANGĂ cartea sa iniţiatică: pentru obţinerea rezonanţei cu “stările superioare ale fiinţei şi cu Divinitatea însăşi”. Pentru obţinerea unui traseu, identic cu ceea ce numea Iisus Hristos “Calea, Adevărul şi Viaţa”. La finalul parcurgerii acestui traseu, va trebui să simţim că ne-am auto-depăşit, auto-sacrificial, fiinţa umană trecută, şi că suntem în preajma a ceea ce sufiţii numesc hudur  -  prezenţa reală a divinităţii.

            Fructul copt, căzut de-a lungul osiei lumii, se va reinstaura ca Fruct Verde, Fructul de Smarald (sau Creanga de Aur), în Vârful Copacului Cosmic.

                                                                                   *

 

 

c- Geografia sacră şi delimitarea de ignoranţii sacerdoţiului

 

            “Astfel, când unele <<legende>> spun, de exemplu, că a fost un timp când pietrele preţioase erau la fel de obişnuite cum este acum pietrişul cel mai grosolan, acest fapt nu trebuie poate luat numai într-un sens simbolic. Bineînţeles, acest sens simbolic există totdeauna într-un asemenea caz, dar nu se poate spune că este singurul, căci orice lucru manifestat este în mod necesar el însuşi un simbol, în raport cu o realitate superioară(…). Vom preveni fără întârziere o obiecţie care s-ar putea ridica în privinţa aceastor schimbări calitative în <<configuraţia lumii>>: se va spune poate că, dacă ar fi aşa, vestigiile epocilor dispărute care se descoperă în fiecare moment ar trebui să dovedească acest lucru, şi că. Fără să vorbim de <<erele geologice>>, menţinându-se numai la ce priveşte istoria umană, arheologii şi chiar <<preistoricii>> nu găsesc niciodată ceva asemănător, oricât de departe ar merge în trecut rezultatele săpăturil lor. Răspunsul e, în fond, foarte simplu: mai întâi, aceste vestigii, în starea în care se prezintă, astăzi, şi în măsura în care fac parte în consecinţă din mediul actual, au luat parte în mod obligatoriu, ca tot restul, la <<solidificarea>> lumii; dacă n-ar fi participat, existenţa lor nemaifiind în acord cu condiţiile generale, aceste vestigii  ar fi dispărut în întregime, şi fără îndoială aşa a fost, pentru multe lucruri din care n-a mai rămas nici cea mai mică urmă. Apoi, arheologii cercetează aceste vestigii cu ochii unor oameni moderni, care nu mai sesizează decât modalităţile cele mai grosiere ale manifestării, astfel încât, chiar dacă a mai rămas ceva subtil în ele, ei nu-şi dau seama şi le tratează în fond aşa cum  fizicienii mecanicişti tratează lucrurile cu care au de-a face, pentru că mentalitatea lor este aceeaşi, iar facultăţile lor sunt la fel de mărginite. Se spune că atunci când o comoară este căutată de cineva căruia, pentru un motiv oarecare, nu-i este destinată, aurul şi pietrele preţioase se schimbă pentru el în cărbune şi pietriş vulgar; amatrii moderni de săpături ar putea să tragă foloase dintr-o astfel de <<legendă>>(…).

            Or, există într-adevăr o <<geografie sacră>> sau tradiţională, pe care modernii o ignoră la fel de total ca şi pe celelalte cunoştinţe de acelaşi gen; există, de asemenea, un simbolism geografic, ca şi un simbolism istoric, şi ceea ce le dă semnificaţia lor profundă este valoarea simbolică a lucrurilor, pentru că prin aceasta se stabileşte corespondenţa lor cu realităţi de ordin superior; dar, pentru a determina în mod efectiv această corespondenţă, trebuie să fii în stare, într-un fel sau altul, să percepi în lucrurile însele reflexul acestor realităţi. Astfel, există lucruri care sunt îndeosebi apte să slujească drept <<suport>> pentru acţiunea <<influenţelor spirituale>>, şi pe acest fapt s-a întemeiat totdeauna stabilirea unor <<centre>> tradiţionale, principale sau secundare, printre care <<oracolele>> Antichităţii sau locurile de pelerinaj sunt exemplele exterioare cele mai evidente; există apoi alte locuri care nu sunt mai puţin favorabile manifestării unor <<influenţe>> cu un caracter cu totul opus, aparţinând celor mai joase regiuni ale domeniului subtil; dar ce-i poate spune unui occidental modern faptul că există, de exemplu, într-un loc o <<poartă a Cerurilor>>, sau, în altul, o <<gură a Infernului>>, pentru că îngroşarea constituţiei sale <<psiho-fiziologice>> este de aşa natură încât, nici într-un caz, nici în altul, el nu poate simţi absolut nimic special? Aceste lucruri sunt deci literalmente inexistente pentru el, ceea ce, bineînţeles, nu vrea să spună deloc că ele au încetat să existe în realitate; dar este, de altfel, adevărat că, toate comunicaţiile domeniului corporal cu domeniul subtil fiind reduse într-un fel la  minimum, e nevoie, pentru a constata aceste lucruri,  de o mai mare dezvoltare a aceloraşi facultăţi ca altădată, dar tocmai aceste facultăţi, departe de a se dezvolta, au slăbit, dimpotrivă, în general  -  şi au sfârşit prin a dispărea la <<media>> indivizilor umani  -  aşa încât dificultatea şi realitatea percepţiilor de acest ordin s-au dublat , ceea ce le permite modernilor să ia în râs povestirile anticilor”. [21]

            Câteva marginalii se impun: toţi maeştrii Ştiinţei Sacre din sec. XX (de la Guénon, F. Schuon, E. Schuré, R. Steiner  -  până la Vasile Lovinescu şi, chiar, parţial şi ciudat, Mircea Eliade  -  ciudat, pentru statutul său de naţionalist constructiv, autor al Profetismului românesc!) nu operează nuanţări, în privinţa zonelor geografico-spirituale terestre: ei înţeleg prin OCCIDENT  -  toată Europa (nediferenţiată cumva)  -  iar prin ORIENT  -  toată Asia (nici aici neoperându-se diferenţieri semnificative). Or, tocmai zona de interferenţă dintre Europa şi Asia (pe traiectoria indo-europeană), zonă în care se află şi România (şi ne referim la zone creştin-ortodoxă, care, prin natura ei profundă, este tradiţionalistă, în care elementele de spiritualitate “păgână”  şi cele de spiritualitate creştină sunt solidare, se recunosc ca fiind fraterne, în esenţa lor şi, de aceea, interferează, uneori, până la fuziune şi consubstanţialitate) este exclusă, cu multă suficienţă, din discuţie. De aceea, şi V. Lovinescu se vede silit (de atitudinea spirituală a maeştrilor săi spirituali) să vorbească de Ion Creangă fără a-l situa în vreo zonă spirituală terestră. E adevărat că întreaga omenire “respiră” în atmosfera unei singure ŞTIINŢE SACRE. Dar “parfumurile” spirituale sunt, totuşi, diferite  -  sau, mai exact, subtil diferenţiate, în funcţie de zona uman-geografică în care s-a produs asimilarea ŞTIINŢEI SACRE UNIVERSALE. După maestrul R. Guénon  -  Ion Creangă ar trebui, cu necesitate, să se înscrie în zona buddhistă sau hinduistă  -  pentru a “merita” să fie luat în discuţie. În mod sigur există astfel de elemente de spiritualitate în opera lui Creangă  -  căci spiritul românesc nu se poate sustrage (şi ar fi şi absurd să presupunem aşa ceva) foarte realei axe tradiţional-spirituale indo-europene. Şi totuşi, nici nu putem trece cu uşurinţă peste nuanţele româneşti, care fac mai viu şi mai atractiv peisajul lungului itinerar spiritual, de la Oceanul Indian, până la Oceanul Atlantic.

            N-ar fi stricat (dimpotrivă, zicem noi) o nuanţare (în discuţie) a Europei spirituale. Occidentul este, în fapt, jumătatea europeană de vest, catolico-protestantă  -  o zonă evident vidată spiritual, îngenuncheată total forţelor luciferice şi ahrimanice. Total  -  sau aproape total  -  excepţiile întărind regula. Iar zona în care se înscrie România face parte din Orientul european  -  chiar dacă acest Orient european s-a dovedit, de-a lungul vremurilor, foarte permeabil faţă de doctrinele tradiţionale asiatice (spre exemplu, ISIHASMUL ORTODOX creştin este foarte apropiat, în esenţă, de buddhism, sufism etc.). Oricum, nu credem că e bine şi eficient să fie ignorată, trecută cu vederea sau “să fie pierdută pe drum” zona ritului oriental-creştin ortodox, dintr-un exces de generalizare, globalizare sau dintr-o atitudine “doctorală-superioară”. ZONA ORTODOXĂ (şi aşa trecută cu vederea, până la omisiunea completă, în atitudinile profane ale istoricilor, europeni şi americani) se dovedeşte, prin vitalitatea ei spirituală excepţională, o zonă care-şi merită, prin ea însăşi, interesul celor care se iniţiază în ŞTIINŢA SACRĂ.

            Pe de altă parte, trebuie accentuat că trimiterile noastre masive( de până acum) la R. Guénon  -  nu au drept scop nicidecum pregătirea unui start fulminant, specacular, într-o  “competiţie de performanţă” – în care să arătăm cât de bine sau cât de prost ne-am însuşit noi teoriile guénon-iste, steiner-iene, lovinesciene etc. Atitudinea iniţiatică este exact opusul spectacularului: presupune cufundarea în meditaţie, încordarea, până la durere, a tuturor forţelor spirituale, pentru dobândirea percepţiei axei divine interioare.

            E NEVOIE, DECI, DE CU TOTUL ALTCEVA: de constatarea, lucidă, calmă, constructivă (nici măcar excesiv de entuziastă, căci ar stingheri armonia structurilor divine primordiale…), a unor realităţi obiective, reperabile în domeniul geografiei sacre, al relevanţelor simbolistico-ritualistice ale verbului unui scriitor etc. Trebuie evidenţiat faptul că se poate produce şi fenomenul invers prefacerii aurului în cărbune. Şi că această magie alchimică este u fapt absolut normal (abia acest fapt este în ordinea normalităţii divine!)  -  privit în contextul economiei cosmice şi în continuitatea interior.sacrală  a Verbului Divin. Şi că altfel nici nu s-ar putea -  dacă tot facem apel la restaurarea armoniei sacrale.

            Vom constata, nu vom exhiba. Vom cerceta şi vom cântări, vom pipăi pereţii temniţei, pentru a depista hieroglifele care-i preschimbă în fluidul de ascensiune al pereţilor Templului  -  nu vom apela la „prestidigitaţie” spiritualistă sau la „ventrilocie” religios-moralistă. Vom încerca să fim truditorii Templului  -  iar nu nişte magicieni improvizaţi şi impostori, nişte iluzionişti infami.

            Vom încerca să dovedim că nu e nevoie decât de bună-credinţă, de atenţie şi concentrare, de veghe spirituală continuă, de credinţă şi consecvenţă spirituală benefică  -  pentru a reintra pe făgaşul viziunii iniţiatice. În concluzie, că iniţierea nu trebuie considerată ca un fapt devenit descurajant de puţin posibil, în zilele noastre  -  chiar dacă, din „nervii nadi” şi percepţia spirituală globală  -  majoritatea dintre noi am rămas doar cu rudimente schizoide, care ne scindează mintea, spiritul şi  -  mai ales  -  atitudinile faţă de lume. Prin bunăvoinţă, perseverenţă şi permanent apel la harul divin, vom înainta, pas cu pas, pe terenul minat de capcanele superbiei luciferice. Modestia, care nu exclude, în nici un caz, demnitatea şi cutezanţa  -  va fi o armă de contracarare a Celui care trăieşte (vampiric) din Greşelile Noastre.

            Şi acum, cu sufletul oarecum mai împăcat, să ne întoarcem la problema acestui subcapitol al preliminariilor: geografia sacră.

            Oricum ar sta lucrurile, geografia sacră este o realitate incontestabilă  - în Sublima Plănuire a Lumii, în proiectarea sacră a lumii, de către divinitate.

            Bethlehem se traduce şi ESTE, efectiv:  Casa Pâinii (Vieţii)  -  înainte cu mult(istoriceşte) de intrarea, în Templul Fiinţei, a Pâinii-Christos. Tot aşa, Pipirig (intrat sub incidenţa dhikr-ului-anamneză, Amintirile lui Ion Creangă) este Pyrhos-Cetatea Focului (şi Cetatea Îngerilor-Păsări, prin repetarea incantatorie a silabei pi )  -  înainte de epifania lui David-cel-Trimis-şi-Bun. Şi chiar înainte de anamneza-AMINTIRE a lui Adam Protogonos, de către Regele Ioan al Crengii de Smarald (Ion, fiul Smarandei-Smaraldei Creangă). Iar Humuleştii nu pot fi decât Prakrti, arsă de Pyrhos-Purusha  -  dând boţul de humă arsă, pe Adam Protogonos-Cel Roşu. Sfera Roşie a Luceafărului (Venusian).

            E o stupiditate exasperant de plictisitoare şi specifică epocii moderne de a considera individualitatea umană ca fiind superioară, ca importanţă existenţială, funcţiei sacrale a gesticii atitudinale umane. Adică RITUALULUI reintegrator al omului (Omul-Neam şi Omul-Specie) în planul divin. Se găsesc unii care să ajungă la aberaţia stupefiantă de a socoti că ar fi mai de folos neamului lor (şi speciei umane) nişte indivizi cu care să ne batem oricând pe burtă, într-o mahala a „spiritului”  -  nişte indivizi foarte „juşti” tereştri, cu o identitate civilă de nezdruncinat, cu acte în perfectă regulă: Ion Creangă şi Mihai Eminescu. Ar fi, aceşti socializaţi indivizi, mai utili decât nişte entităţi metafizice, nişte epifanii, ipostaze sacral-soteriologice, în raport cu neamul (şi specia) în care s-au încarnat binecuvântat. Nişte entităţi metafizice, sacral-soteriologice, numite Regele Ioan al Crengii de Aur şi al Cupei de Smarald (zis, profan, şi „Ion Creangă” [22] ), respectiv Maestrul Epocii Mihaelice  -  AMINUL (zis, profan, şi „Mihai Eminescu”).

            În rândul acestor îndrăgostiţi de „crâşma istoriei”(în sensul cel mai jos-profan!)  -  se numără şi Sorin Butnaru, autorul Noii interpretări a operei lui Ion Creangă [23]   -  care consideră că lectura lui Vasile Lovinescu asupra personalităţii metafizice, exprimată prin Verb, a lui Ion Creangă, ar fi însemnat „o radicală contestare a individualităţii” scriitorului din Humuleşti. Ce să zicem  - catastrofal!!!

            Pragmatismul şi egoismul, stupide şi autofage, ale ultimelor secole ale Europei -  îşi găsesc o exprimare pe măsură, în această afirmaţier a lui Sorin Butnaru. Ca şi cum Iisus Christos, dacă ne-ar fi răspuns jovial la întrebarea individualizantă :”Unde e strada ce duce spre Teatrul de pe Golgota?”  -  ar fi trebuit categorisit drept un „tip simpatic şi interesant, bravo lui!”  -  pe când aşa, tăcându-şi autosacrificial supliciul pentru mângâierea durerilor enorme ale lumii şi astuparea faliei metafizice din cadrul lui Adam Protogonos  -  suferind ca un nobil anonim, acoperit de o imensă cruce anonimă şi de o emoţionantă coroană de spini anonimi  -   răstignindu-se ca Al Treilea (Suveranul Anonim) între doi tâlhari anonimi(sau aproape...)  -  dar călcând, prin această Superbă Anonimitate, moartea cu moarte, înviindu-ne sufletele şi, astfel, mântuindu-ne întru eternitate  -  nu merită să fie considerat decât un „tip urâcios şi neinteresant”. Agasant, chiar  -  cu idealismele lui stupide şi schizofrenice.

            Minunată logică, o, omenire secată de duh a zilelor noastre  -  omenire a celei mai bune dintre lumi! Îţi vine să „stupeşti” exorcizant în palma stângă (peste traiectele oculte ale destinului), ca popa Duhu  -  să trânteşti cu muchea palmei celeilalte în „stupit” şi, „în care parte sare stupitul, într-acolo să apuci”... Să-ţi iei câmpii  -  spre Câmpiile Elizee. Iar unor cărţi şi autori, de cei ca Sorin Butnaru şi alţii ca el (duium!)  -  să le adresezi liturgica paremie a aceluiaşi Sacerdot al Suflului Sfânt: „Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!” (Atenţie: vinovatul pocăit este Popa Duhu  -  alter ego-ul vocal  -  acum  -  al lui Ion Creangă, care ştie, în calitate de Maestru, pericolele pe care le răspândeşte prin Verb, otrăvurile tari şi zeieşti pe care, un ucenic vrăjitor, nerod şi ispitit de superbie, le-ar putea îndrepta, de pe calea Ritualului Demiurgic  -  pe partea distrugerii cosmico-umane!)

            N-o fi având „individualitate cel care „de unde aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci” – dar va rămâne întru ETERNITATE  -  „ţinterim”-mască a Spiritelor Vii. Nu masca de om are valoare  -  ci Suflarea Sfântului Duh  -  care, singură, dă viaţă adevărată. Şi care suflă „pe unde vrea ea”!

            Evoluţia spirituală pe Pământ este o „construcţie” piramidală  -  având „vârful” în creştinism  -  dar temelii în toate religiile şi în toată ştiinţa sacră a Pământului. A-l privi pe Ion Creangă, în mod obstinat şi reducţionist, exclusiv ca pe un creştin  -  şi a uita de eforturile enorme şi extrem de subtile ale iniţiaţilor tuturor epocilor, de a asimila simbolurile tuturor credinţelor, într-o unică Ştiinţă Sacră (cu variabile în Spiritul Naţional)  -  şi a uita că Ion Creangă este un astfel de iniţiat (e drept, purtând iniţialele Mântuitorului...), făcând parte dintr-un „colegiu al meşteşugarilor” Spiritului  - „Collegia Fabrorum... - este o capcană în care Sorin Butnaru et Comp. cad cu mult prea multă uşurinţă  -  dând dovadă de lipsă de maturitate şi experienţă spirituală. Chiar îşi închipuie aceştia că Eminescu şi-ar fi pierdut (el, atât de parcimonios cu Timpul şi Spiritul!) atât amar de vreme cu un oarecare „ţărano-târgoveţ” din mahalaua Păcurarilor?...

            Avem ce-i reproşa, bineînţeles, şi unui aşa-zis „olimpian”, ca (de atât de multe ori subtilul) George Călinescu. De data asta, în cazul lui Creangă   - Călinescu se dovedeşte suspect de superficial şi distructiv de orice demers ritualic, în superficialitatea aşa-zisei lui critici. Jocurile sterile ale raţiunii strică  -  şi dăm dreptate celui ce-a zis: „Are multă minte, da' nu tătă-i bună!” Bavardajul salonard al lui G. Călinescu nu face, în definitiv, două parale, atunci când e vorba să ne raportăm la sacerdoţi ai Verbului Românesc  -  cum au fost Creangă şi Eminescu, cel puţin. Florile artificiale, meşteşugite din plasticul modernităţii  -  apar ca jalnice şi penibile, prin comparaţie cu Grădina Paradisului, revelată prin Regele Ioan al Crengii de Aur  -  Fiul Smaraldului (din fruntea Prinţului Umbrei...).

            Totuşi, nu putem să nu adăstăm puţin, în faţa spectacolului călinescian: prea i s-a dus buhul  Maestrului!

            E ciudat (cel puţin!) că un critic (nu doar impresionist, ci cu pretenţii de hermeneut, uneori), cum este G. Călinescu, poate alterna, cu atâta nonşalanţă:

            a- observaţii profunde, dar „lăsate-n vânt” (fără finalizarea-parcurgere a drumului, călăuzit şi protejat de Hermes Trismegistul  -  la capătul cărui drum se află Olimpul şi palatele sale, făurite din aurul lui Hephaistos, Cerberul Focului de sub Etna)  - cu

            b- neseriozităţi şi superficialităţi de-a dreptul enervante.

            Spre exemplu, acceptă realitatea şi comunică observaţia precum că [24] „Nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”  -  dar nu-şi pune (?) o clipă întrebarea : ce anume le leagă, esenţial, pe cele două spirite, aparent polare, ale misticii româneşti: pe „nocturnul” Amin, cu „solarul” Preot al Crengii de Aur?... Nici vorbă  -  ci: „Poetului care scrisese Cezara trebuia să-i placă acest fel de viaţă” printre „consumatori de pastramă friptă pe spuză şi de vin...”

            Apoi scrie, la p. 487, aparent concentrat asupra propriilor spuse: „Erudiţia însă nu are limite, şi Anton Pann şi Creangă sunt şi ei mari erudiţi, în materie de ştiinţă şi literatură rurală(...). Creangă e-un umanist al ştiinţei săteşti, scoţând din erudiţia lui un râs gros, fără a fi totuşi un autor vesel în materie” (s.n.: deosebit de pertinentă observaţia lui G.Călinescu!!!)  -  dar, imediat, afirmă stupefiant, lăsându-ne perplecşi, tocmai când ne aşteptam să pronunţe remarci cu privire la ritualismul şi ocultismul verbului Regelui Ioan: „Conţinutul poveştilor şi Amintirilor este indiferent în sine, ba chiar apt pentru a fi tratat liric ori fantastic.” Doamne-Dumnezeule! Cum adică? Pontiful poate sta şi-n cap, în mijlocul Templului  -  că e tot acelaşi lucru? Nici o teamă pentru vijeliile cosmice cumplite, semne ale schimbării polilor lumii?

            E cel puţin surprinzător să citeşti, în finalul capitolului din Istoria literaturii române (la p. 488), destinat lui Ion Creangă, despre un început de percepţie (de către G.C.) a geografiei sacre româneşti, despre o schiţă de legătură, reciproc determinantă, între topos-ul sacru şi personalitatea spirituală  -  „rex et pontifex” al topos-ului sacru: „Creangă  s-a ivit acolo unde există o tradiţie veche şi deci şi o sporire de erudiţie, la sat, şi încă la satul de munte de dincolo de Siret, unde poporul e neamestecat şi păstrător” (s.n.) -  după ce ai citit, la p. 481: „Căci ce observaţie pătrunzătoare este în Amintiri? O mamă de la ţară îşi ceartă copiii, un tată se întreabă cu ce-o să-şi ţină băieţii la şcoală, copiii fac nebunii, un popă joacă cu poalele anteriului prinse în brâu, toate aceste anecdote pe puţine pagini.”

            Ce concluzie se poate trage, din aceste contradicţii violente ale temperaturii interioare a logos-ului călinescian? Doar că G.C. apare  în postura jenantă de histrion ratat, alungat din cercurile-amfiteatre spiralate ale misteriilor. În postura de hibrid monstruos între un circar, strident volubil şi versatil comerciant de vorbe  -  şi un mistagog răspopit. G.C. a avut, cândva, şansa de A ŞTI. Dar a preferat acoperirea OCHIULUI DIN FRUNTE, în faţa porţii păzite de Ursul-Dragon. Şi s-a întors, „ugilit” şi „ruşinat”, ca fraţii cei mai mari ai lui Harap-Alb, într-o regresie în uter; eşuând, astfel, întru permanenţa existenţei infantil-spirituale. Comodă, e drept  -  însă total nerecomandabilă, având în vedere etapele ulterioare de evoluţie ale Spiritului Uman.

                                                                                *

            Critic pentru sacerdoţi? Aşa ceva nu există şi nu poate exista. Cel mult hermeneut  -  urmându-l pe zeu în refacerea podurilor dintre lumi (de aici, şi numele funcţiei de pontifex). Iar hermeneutul sacerdoţilor trebuie, în mod obligatoriu, să fie, el însuşi, sacerdot.  Sau, măcar, să aibă habar de actul sacerdotal şi de consecinţele acestuia, în plan cosmic şi uman.

            Singurul hermeneut, iniţiat în actul sacerdotal al operei lui Ion Creangă  -  rămâne şi va rămâne, pentru posteritate-eternitate, Vasile Lovinescu. Totdeauna, hermeneuţii operei lui Ion Creangă vor trebui să spună: „apud Vasile Lovinescu”. Măcar din când în când  -  şi măcar ca temelie pentru investigaţii mai rafinate, mai apropiate, mai familiare cu fulgerele rodnice şi periculoase care înconjoară zona de investigare-„reanimare” a VERBULUI  SACRAL.

                                                                                 *

            De la el purcedem, şi de la definirea VERBULUI SACRAL, ca PARASHABDA [25] : „Un ritm pozitiv, de la sine are o tendinţă ascendentă, o potenţă naturală de a se integra în vibraţiunea iniţială, în vibraţiunea prototip, care este verbul, PARASHABDA. E şarpele care, la auzul Descântătorului, se ridică vertical pe vârful cozii.

*

*                 *