LOJA IOHANICA ROMANEASCA

PRELIMINARII

1- Aminul şi Slava. Confucianistul Slavici [1]

            Această carte va vorbi despre cel mai ciudat membru al Lojei Iohanice Româneşti. Despre cel mai disimulat dintre cele trei spirite, iniţiate şi păstorite de Aminul – Eminescu. Despre cel care, în viziunea unuia dintre cei mai cultivaţi critici români, dar, cu siguranţă, şi cel mai imprevizibil şi versatil (e vorba de G. Călinescu)  apărea (ca existenţă-fiinţare fenomenală) astfel:

            „(...)<<cosmopolit>> (român cu nume de sârb, vorbind ungureşte în oraş nemţesc [Viena]) [...] nu putea înţelege desebirea pe care o făcea Eminescu între români şi alţi oameni. [...] obstinaţia lui Slavici, care se retrage de la iluziile unui popor cu o figură jalnică şi un rictus amar […]. Încolo, Slavici e un om paşnic, căruia îi place aerul familial. Cu Eleonora are 6 copii […]. Scriitorul strânge familia spre a-i citi operele sale proaspete, grădinăreşte, fotografiază, sculptează în lemn. Consultă cărţi de ştiinţe oculte şi scrieri despre China, căci socoteşte că rasa galbenă va pune stăpânire pe Europa(s.n.). Spune rugăciunea înainte de a se culca. […] A fost o greşeală desigur arestarea efemeră a acestui om văietăreţ, mai mult bolnav de un sânge amestecat, spuindu-şi cu ochii plecaţi în jos aversiunile. […] Moartea, la 17 august 1925, înlesni apoteoza operei.[...]. După ce atrase luarea-aminte a cuiva, care se urcase pe un scaun să pună un bec electric, adormi şi muri” [2] . Capcanele lui Călinescu au devenit, de acum celebre – sub forma unor inconsecvenţe şocante. Despre „paşnicul” şi „văietăreţul” care adoarme şi moare spunând cuiva să pună un bec – tot Călinescu afirmă nu numai, cum am văzut mai sus, că era interesat de ştiinţele oculte şi de China cea profund riguroasă şi misterioasă – ci şi că era de o sensibilitate mult superioară celei a lui Titu Maiorescu, în faţa farmecului spiritualizat al Italiei:

             „Fu zguduit şi ochiul lui ingenuu de ţăran văzu mai mult decât estetul Maiorescu. Veneţia îl zăpăci şi-l făcu să râdă de barcarolele lui Alecsandri. Simţi plăcerea diavolească de a fi răpit şi zvârlit în mare. Bologna îi luă minţile. El e [un om încult] şi se sperie de dimensiuni ca şi Dinicu Golescu, dar totdeodată e un artist capabil de delir (s.n.)” [3] . Prima întrebare ce ne vine în minte este fireşte : ce putea să aibă Eminescu, în clin sau în mânecă, cu un astfel de om banal, şters, fără personalitate, aproape autist?

            Ne punem, firesc, şi alte întrebări: va fi fiind Slavici o fiinţă contradictorie, sau de o complexitate prea mică interioară (sau prea mare?) sau se va fi jucat, o viaţă, de-a disimularea sau intuirea personalităţii sale a fost făcută greşit de către cei care au vorbit despre el? Să nu uităm a punem la punct o problemă incorect prezentată de G. Călinescu: nu este adevărat că Slavici nu înţelegea „deosebirea pe care o făcea Eminescu între români şi ceilalţi oameni”. Slavici se prefăcea din acut spirit de contradicţie, faţă de jupiterianul naţionalist Eminescu, a nu înţelege ceva ce-i fusese, în fapt, implantat de însăşi mama sa, în fragedă copilărie.

             „Oricâtă silinţă mi-aş da, nu reuşesc să-mi aduc aminte vreun praznic, vreo ospeţie ori vreo petrecere de orişice fel la care luau parte şi unii dintre cei ce nu erau români [4] .

            Nu trăiau românii împreună, ci alături de ceilalţi, ce-i drept în bună pace, dar nu împreună.

            Nu tot aşa şi eu, deşi mama stăruia cu multă hotărâre în gândul ca cu străini din acelaşi blid să nu mănânci (s.n.).[...]” [5] . Deosebitorul „nu tot aşa şi eu” nu are valoarea scontată de către voinţa de „cosmopolitism” a lui Slavici „- pentru că, peste vreme este obsedat de autoritatea viguroasă morală a Mamei (din neamul Borleştilor, „mai ales cărturari, dintre care unii, oameni cu trecere” [6] – alături de figura, aproape legendară, depăşind mult autoritatea paternă, a Bunicului, carbonar din timpul lui Bonaparte (în cap purta pălărie cu boruri cam mari şi strâmtată spre vârf, iar părul îi era lung, prins într-un pepten lat şi-npletit în coadă lăsată pe spate. Unul dintre ochi şi-l perduse încă-n  timpul tinereţelor, dar cu celălalt vedea bine şi la bătrâneţe. El a fost cel mai însămnat dintre părinţii mei sufleteşti, în tot cazul mai mult decât tata, care, om de o fire duioasă, trăia mai mult pentru alţii decât pentru sine şi umbla mereu în voile celor mai apropiaţi ai săi şi mai bucuros primea decât dădea-ndrumări”) . [7]

            Cât de superbă autoritate şi siguranţă spirituală identitară, în această aparent naivă afirmare din partea mândrei şi bunei rânduitoare de rosturi în lume – Mama: „săracii de ei [n.n.: se referă la toţi străinii] nu sunt vinovaţi că n-au avut parte să fie români!” [8]

            Menirea românului este în viziunea Mamei să dea oricărui străin, sublima lecţie a generozităţii cristice, împărţind pâinea vieţii, mereu cu asupra de măsură înafară, spre cel ce nu-i el, şi nici de-al său, ci, deocamdată, străin de sacra parolă ROMÂN; nu e nimic xenofob în această atitudine, ci cristic ca excelenţă:

            „Dacă-ţi rămâne o bucată de pâine – îmi zicea [Mama] – şi o cer de la tine doi dintre ai tăi, s-o tai în două bucăţi deopotrivă de mari, pentru fiecare câte una. Tot aşa să faci şi dacă doi străini îţi cer bucata. Dacă însă unul dintre ai tăi şi un străin ţi-o cer, să tai bucata aşa, ca una din bucăţi să fie mai mare, iar pe aceasta străinului să o tai, căci al tău îţi este mai apropiat şi din partea lui dai ceea ce e mai mult.” [9]

            Numai şi numai o astfel de educaţie duce la atitudinea creştină autentică: să te oferi, ca pâine-a-vieţii-mistice, STRĂINULUI, din partea celui care îţi este frate (iniţiat).  Nu prozelitismul verbal, ci fapta de Trup-Pâine, îi va atrage şi împlini spiritual, întru comuniune mistică, pe cei, până atunci, Străini de Viaţă-Dumnezeu.

            Şi mai e ceva, care nu trebuie uitat: Mama este iniţiatoare şi întru DATORIE, ceremonial, ritual al datoriei spiritului iniţiat către lumea decăzută:

            „Când întâlneşti în calea ta un român – îmi zicea mama – să-i zici <<Bună ziua!>>, dar maghiarului să-i zici: <<Io napot!>>, iar neamţului <<Guten Tag!>>, şi treaba fiecăruia dintre dânşii e cum îţi dă răspuns. Tu datoria să ţi-o faci şi faţă de cei ce nu şi-o fac pe a lor faţă de tine.” [10]

            Este clar că Mama îl iniţiază întru RITUAL, ca să devină centru al re-ordonării riguroase a Lumii:  să fie clar conştient de deosebirea dintre sinele său de iniţiat (sinele de nezdruncinat, tocmai pentru că se suprapune peste sinele Ordonării Divine, Logosul Divin) şi periferiile contaminate de entropie demonică, ale lumii:

            „Rabindranat Tagore, când cu plimbarea lui prin Europa, fiind întrebat de cineva asupra impresiilor pe care le-a avut, a răspuns că a trecut prin o societate pornită spre dizolvare (s.n). Aceasta pentru că-n civilizaţiunea noastră se pierde din ce în ce mai mult simţământul familial şi, dimpreună cu el, iubirea de oameni.

            Sunt fără îndoială în Europa state puternice şi înfloritoare, dar oamenii trăiesc mâncându-se între dânşii mai rău decât fiarele. Nu numai că asuprim şi despuiem lumi întregi pentru ca să ne putem îmbuiba, ci mai ieri-alaltăieri am adus din Asia, din Africa, din America şi din Oceania mii şi mii de oameni nevinovaţi, ca să-şi pună-n joc viaţa, ajutându-ne să ne măcelărim între noi.

            Aceasta pentru că nu ne mai dăm seama că una şi aceeaşi fiinţă suntem cu toţii.

            Trupul omenesc nu e alcătuit din celule, ci din organe, care au fiecare rostul său în desfăşurarea vieţii, şi dacă vreunul din organe s-a îmbolnăvit, tânjeşte întregul organism. Tot astfel  omenirea nu din oameni, ci din popoare fireşte închegate e alcătuită(s.n.), şi dacă viaţa vreunuia dintre popoare e zdruncinată, se zbate întreaga omenire.” [11]

            Iată de ce Slavici poate să exclame, cu o mândrie nedisimulată, atunci când vorbeşte despre relaţia ucenic-maestru, Amin-Slava (Slavici):

            „Mai e apoi şi că Eminescu  mi-a fost,  ce-i drept, îndrumător în multe privinţe, dar într-ale naţionalismului i-am fost eu lui îndrumător […] (s.n.)” – deşi ştie că [12] Eminescu e „naţionalist în cel mai amplu înţeles al cuvântului (s.n.)[…] iară eu mai mult ori mai puţin cosmopolit”. Căci viziunea indiană ”ta twam asi, tat aham asmi” (eu sunt tu, tu eşti eu) şi viziunea organicistă supra umanităţii popoarelor – erau mai mul decât viziuni: făceau parte integrantă din firea-spirit a lui Slavici. Slavici are, din naştere şi din sacră misiune predestinată, simţul Centrului – şi, deci, simţul spiritelor Neamului, ordonate, coaxial cu Centrul – sau radial faţă de Centru. Spiritele Neamului există în suprasensibil, deci înafară de vizibilele graniţe geografice convenţionale. Este nevoie de echilibrarea organelor-popoare(neamuri) cu Timpul Divin al Spiritului Pământului. De aici, aparenţa de insensibilitate naţională a lui Slavici  – în realitate, fiind vorba de glasul imperios al ECHILIBRULUI, care strigă în interiorul lui Slavici: să-şi facă datoria de a crea, ca viziune hipersensibilă, ARMONIA organelor Trupului Divin (astral  - şi de Bine!) al spiritului Pământului:

            „N-am fost […] nici germanofil, nici maghiarofil, dar nici românofil [...] am susţinut cauza română pentru că li se făcea românilor o mare nedreptate […] am fi susţinut cu acelaşi zel şi cauza cauza maghiară, dacă lor li s-ar fi făcut aceeaşi nedreptate. Ne luptam pentru asigurarea pacinicei vieţuieri împreună a neamurilor de oameni pe care soarta lor i-a aruncat pe aceeaşi bucată de pământ” [13] .

            Nu e nici o fericire, deci, în „aruncarea pe aceeaşi bucată de pământ” a mai multor neamuri, de către soartă. Dar una-i fericirea, şi alta-i ordinea. Sau: „adevărata fericire transcende suferinţa tocmai prin ordine-Logos”. Şi Slavici ştie-preştie că românii nedreptăţiţi-sacrificaţi sunt Aleşii Centrului. De aici şi mândria lui de a-i fi fost “îndrumător într-ale naţionalismului” tocmai lui Eminescu. Pentru că Eminescu este Centrul-Hristos, iar potrivirea sa cu Eminescu verifică însăşi starea de misionar a lui Slavici: „Dându-se deci pe sine însuşi jertfă pentru ca să ridice nivelul moral şi intelectual al poporului român, Eminescu cauza omenirii o servea” [14] .

            „Eminescu nu era în stare să mintă. [15] […] Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria [16] [...] ”. Apoi [17] :  „El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa cea de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine  şi pentru sine, ci prin lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea [...] Dispreţul lui faţă cu unii era manifestarea iubirii lui către toţi [18] ”.

            Slavici cel avid de Centru, păzitorul Centrului, îl intuieşte logic pe Împărat (Regele lumii [19] ) sunt două imagini care se suprapun într-un mod ciudat, ca-n oglinzi paralele şi cu imaginare încrucişată, în spiritul lui Slavici. De remarcat că Slavici este singurul dintre cei trei membri ai Lojei care prin oglinda spiritului său, reprezintă slava – slăvirea lui Eminescu-Aminul (are cea mai bună capacitate de reflectare a Aminului) – neţinând cont de cele două articole ale lui I.L.Caragiale, despre Eminescu (articole cu caracter necrologic).

            ”Mi se spunea că românii, socotindu-se nedreptăţiţi, au luat hotărârea de a se duce până la împăratul, şi doi dintre dânşii, dacă mi-aduc bine aminte, Pavel Ardelean şi Petru Ciobanu, oameni nu numai deştepţi, ci şi chipeşi, au plecat la Viena. Ei au făcut lungul drum pe jos, căci în gândul lor la împăratul nici călare, nici în trăsură nu se merge [20] ”(s.n.).

            Şi iată amintirea lui I.Slavici despre Eminescu [21] :

            De observat că la Centrul-Împăratul nu se accede decât pe jos (adică, tălpile, în care se scurge şi se exprimă forţa–spirit, să intre în contact direct cu Cosmosul-Pământ). Pe jos, deci, înseamnă şi desculţ. Şi Cei Doi Feţi-Frumoşi porniţi spre Sinea Neamului Românesc – Împăratul Centru şi Hristos – Învăţător al Centrului, El însuşi Centru – sunt Desculţi. Nu este nebunesc, la Eminescu descălţarea în faţa Cerşetorului (Simbolul Lunii în căutare de Centru) – şi Slavici Disimulatul în Logos (dar Rigurosul Paznic al Dharmei în/prin Logos) ştie asta – altfel nu ar „povesti” despre descălţare. Nu:  este gestul cristic, dinaintea Cinei celei de Taină, când Iisus le spală picioarele apostolilor. Este Gestul Exemplar. Prin sine (Modelul Fiinţial) către Sine (Regăsirea Paradisului-Centru al Omului, Sinea Omului: Dumnezeu). Eminescu – Centrul se descalţă, pentru ca omenirea-cerşetor să înveţe respectul (şi iubirea) de sine, de Centru-Dumnezeu (Spiritul, Cosmic şi Uman, deopotrivă ).

            În definitiv, ce putea să-l lege pe Eminescu de Slavici, în aşa măsură, încât să-i facă de nedespărţit, la Viena (locul Împăratului...)? Eminescu se plimba ceasuri în şir prin faţa cazarmei pentru a-l aştepta pe Slavici să-şi termine instrucţia (cu un caporal sârb neîngăduitor) – apoi amândoi se plimbau, discutând, până dimineaţa. Slavici zice câte ceva, dar esenţialul trebuie să-l deducem:

            „Ziceam eu că nu fac nici o deosebire între români şi alţi oameni, dar ştiam că între popoarele pe care le cunoşteam din propria mea inituiţiune, nu e nici unul care se poate asemăna cu românii în ceea ce priveşte bogăţia vieţii sufleteşti şi destoiniciile de tot felul.(...). Din această convingere despre superioritatea poporului român purcedea nestrămutata noastră credinţă în viitorul neamului românesc şi năzuinţa de a lua parte la lucrarea în vederea lui [22] (s.n.).”

            Alt lucru care ne lega era cultul trecutului”

            De acelaşi spirit conservator erau pătrunşi amândoi [23] : “Eu crescusem apoi în biserică, iară el cunoştea la vârsta  de 20 de ani nu numaiînvăţăturile cuprinse în Evanghelii,  ci şi pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu(s.n.), Zoroastru şi Buddha, şi punea regiozitatea, orişicare ar fi ea, mai presus de toate”.

            Ei bine, acum abia vine problema esenţială, de ce Eminescu îl îndrumă pe Slavici doar la anumite lecturi religios filozofice – şi nu la altele? Şi iată care-s cele la care-l îndeamnă:

            „- Tu – îmi zicea el într-una din zile – să nu-ţi pierzi timpul cu aceştia [Kant, Spinoza, Fichte]. Să începi cu Shopenhauer, să treci la Confucius şi la Buddha(s.n.), să mai citeşti şi ceva din Religiile lui Platon şi ştii destul” [24] .

            Aceasta se leagă de pasajul anterior [cu un început anterior supărător de contradictoriu, faţă de ce s-a citat sus] – care determină, drept consecinţă, îndrumător de lectură din Schopenhauer, Confucius şi Buddha.

            „Nu puteam dar să înţeleg, nici mai ales să admit (s.n.) deosebirea pe care o făcea el între români şi alţi oameni. În gândul meu, toţi oamenii erau buni şi vrednici de a fi iubiţi, şi dacă el ţinea să mă convingă că judec greşit, eu ţineam să-l conving că puţinii oameni care sunt răi sunt numai stricaţi. [25] ”

            Aceasta o admitea şi el. Cel mai hotărâtor gând al lui era că omul e din fire bun, că odată oamenii toţi au fost buni şi că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost (s.n.), dar acum în zilele noastre cei mai mulţi sunt stricaţi şi că stricăciunea s-a întors şi se va-ntinde mereu câtă vreme nu va fi băgat cineva cu un bici cu pleasna de foc oameni.”

            Ei bine, Eminescu  descoperă în Slavici, un confucianist nativ, care trebuia doar şlefuit, pt. a deveni paznic oficial ale Căii (Dao) şi al Dharmei (Legea Cosmică). De fapt, suntem convinşi că Eminescu şi Slavici mergeau pe nişte texte „neo-confucianiste” (sau post-confucianiste”) combinându-i pe Meng Zi (Mencius, sec al IV-lea al III-lea î. H.)  Xun Zi (sec. III î.H.) – despre care Mircea Eliade precizează , în Dicţionar al religiilor, alături de Martin Palmer [26]   -  că, după moartea lui Confucius, a existat o dispută doctrinară între Meng Zi şi Xun Zi [27] : „Primul credea în bunătatea intrinsecă a naturii umane, al doilea-lea în răutatea sa fundamentală; primul credea că regulile şi ritualurile sunt interiorizate şi exprimă în mod sincer voinţa individuală, al doilea-lea că ele nu sunt decât o supunere nedorită la constrângerile sociale.”

            Putem trage concluzia, fără să greşim prea mult, că, de la Meng Zi, Eminescu şi Slavici şi-au apropiat ideea „bunătăţii intrinsece a naturii umane”, iar de la Xun Zi, necesitatea „Biciului cu pleasna de foc, care să bage spaima-n oameni”. Evident, după spaimă, prin focul biciuitor revelator, omenirea va putea să-şi interiorizeze regulile şi ritualurile. Dar deocamdată, starea de degradare şi dezagregare a lumii europene (pe care o observase indianul Tagore)necesita  biciul de foc.

            Sunt indispensabile câteva date sumare măcar, despre confucianism, pentru a ne convinge  despre adevărul descoperirii pe care Eminescu o făcuse, investigând spiritul lui Slavici (de menţionat extraordinara răbdare observativă şi putere de penetrare spirituală a lui Eminescu, cel despre care I.Slavici zice că ar fi afirmat, atunci când i s-a reproşat că pierde timpul cu oameni „cu desăvârşire stricaţi” [28] :  „- Ce ştii tu?! îmi zicea el când mă miram de aceasta. E mare lucru să-ţi dai seama cum se prezintă lucrurile-n capul unei canalii.” Această dorinţă de a se dumiri asupra celor ce se petrec în sufletele altora era ceea ce atât de adeseori îl făcea să se piardă pe sine însuşi citind, cum zicea el, în mutrele trecătorilor, ori stând de vorbă cu cei ce aveau păreri deosebite de ale lui”. Cât despre aderenţa reală a lui Slavici la învăţăturile lui Confucius, avem mărturie în aceleaşi Amintiri [29] :

            „[Îndrumările lui Confucius] mi s-au părut şi mi se par şi acum [1924 – ultimul an al vieţii lui I. Slavici] atât de înţelepte, încăt mă simt nemulţumit de mine însumi şi-mi fac mustrări când se întămplă să cad în păcatul de a mă fi abătut de la cele mai însemnate dintre ele. Tot ţinând seama de aceste, sunt deci nevoit a judeca şi când e vorba de fapte săvârşite de alţii.

            Aceste sunt mai ales patru: iubire de dreptate, iubire de adevăr, buna credinţă şi mai ales sinceritatea, fără de care şi cele mai frumoase fapte sunt făţărnicie vrednică de dispreţ” Pentru ca, mai departe, să afirme în cel mai deplin spirit buddhist, dar şi confucianist [30] :

            “Voinţa pe care o avem nici pe pământ nu e vrednică să ne-njosim de dragul ei, nedreptăţind fie chiar şi pe duşmanul nostru, spuind ceea ce ştim că nu-i adevărat, amăgind pe cei ce se-apropie cu încredere de noi şi mai ales dându-ne silinţa să le părem altora cum în adevăr nu suntem.

            Stăruind în aceste vederi, m-am lipsit pe mine însumi de destoinicia de a mă potrivi cu oamenii în mijlocul cărora îmi petrec viaţa şi m-am făcut azi unuia, mâne altuia, urgisir pe urma părerilor mele despre faptele lui”.

            Cum să nu se fi conjugat spiritual cel „ pe care şi un Budda ar putea fi gelos” (cum admirabil se exprima Cioran, la adresa lui Eminescu) şi confucianistul, cu profunzimi buddhiste şi taoiste, care se dovedeşte a fi predestinat ca Paznic al Dharmei – Ioan Slavici?

 

*

2 – Câteva  date necesare despre confucianism şi buddhism

            În ceea ce priveşte doctrina lui Kong Fu-zi (sau Xung Fu-tzu)= „Maestrul Kong” sau „Maestrul Învăţător K’ung.” Confucius nu este versiunea latinizată a numelui onorific chinezesc dat unui funţionar, Kong Qin, care a văzut lumina zilei prin 522 sau 521 î.H. în provincia Shantung. [31] Mircea Eliade afirmă, încă de la începutul prezentării doctrine confucianiste: „Deşi confucianismul face parte dintre cele Trei Religii [buddhism, taoism, confucianism]” care constituiau patrimoniul tradiţional chinezesc, avem dreptul să ne întrebăm dacă el este, la drept vorbind, o <<religie>>.”

            Şi răspunsul dat este că nu prea e: „Vocaţia sa [a confucianismului] este de a demitologiza credinţele chinezeşti: fiinţele supranaturale se transformă în virtuţi, Cerul încetează a mai fi un zeu, dar rămâne ca un principiu care garantează ordinea etc. Într-un anumit sens, critica confucianistă la adresa religiei tradiţionale seamănă cu aceea a lui Buddha, dar, spre deosebire de a acestuia, ea nu se ocupă cu „salvarea” individului, pentru simplul motiv că nu există nimic şi nimeni în viaţa socială care să trebuiască salvat […]. Confucianismul nu are preoţi. Oficianţii ritualului sunt acei jun,  erudiţii-birocraţi  care promovează prin examen toate posturile disponibile din administraţia imperială, centrală sau provincială. Este greu să numeşti <<religie>> acest cult formal, efectuat mecanic de ne-preoţi pentru ne-divinităţi în care nu cred!” [32]

            Este, atunci, confucianismul, o filozofie? Nici asta nu e, ne răspunde Mircea Eliade [33] : „Dacă nu este o religie, în sensul curent al cuvântului, confucianismul nu este nici un sistem filozofic.”

            Atunci, care-i preocuparea lui Confucius? [34] : „Preocuparea principală [a lui Confucius] este de afla Calea (Dao) [35] de mijloc în societatea umană şi în acţiunile individuale, Calea care garantează echilibrul între viaţa Pământului şi voinţa Cerului [36] . Acest „Cer” trebuie precizat încă o dată nu este o divinitate, ci un principiu universal omniprezent, ascuns şi indefinit, ale cărui operaţii <<nu fac zgomot şi nu au miros>>.” Şi tot Eliade pune lucrurile la punct, mai departe [37] : „Confucianistul nu are o concepţie negativă asupra lumii, ca budistul sau creştinul; el nu înţelege, spre deosebire de daoist, nemurirea ca pe ceva care se poate câştiga individual, ci ca un ţel deja atins de succesiunea naturală a generaţiilor […]” Confucianismul nu meneşte omului nici un alt scop decât acela  de a-şi desăvârşi umanitatea (jun), prin îndeplinirea datoriilor potrivit cu ceea ce este adevărat şi drept (li): <<tatăl trebuie să fie tată, fiul să fie fiu>>”.

            Despre caracterul  istoric-terestru al moralei confucianiste, M. Eliade afirmă „Morala confucianistă […] nu era o morală aristocratică, ci burgheză. Ea nu consolida privilegiile naşterii, ci pe acelea ale educaţiei şi comportamentului formal; ea nu favoriza avântul militarului, ci răbdarea funcţionarului. [38] ”

            Adică, ce fel de om ambiţionează să formeze morala confucianistă? [39] : Jun-zi, oameni desăvârşiţi. Modelul pe care l-am putea avea în minte, ca să ne facem idee despre jun nu este cavalerul medieval, ci gentlemanul-ul care excelează prin corectitudine formală în toate împrejurările vieţii de la cele mai banale până la cele mai neaşteptate. Faptul care aspiră lucrurilor caracterul lor propriu (li), situaţiilor sociale continuitate, omului poziţia sa în ansamblul societăţii este ritualul.”

            De aceea, referindu-se la această formare morală prin supunerea relativă a individului la un ansamblu, la o structură foarte bine articulată (ritualistică) de legi, de norme comportamentalecare-i pot modifica, ulterior, interiorul. Martin Palmer poate concluziona asupra acţiunii lui K’ung, asupra omului din perioada Statelor Combatante (perioadă ce urmează declinului dinastiei Chau – 480-221 î.H.) [40] :

            „K’ung era convins că dacă semnele exteriore ale comportării corecte ar fi putut fi impuse într-un stat, aceasta ar frânge cele mai rele aspecte ale individualismului regal şi ale corupţiei personalului. În acest scop, el s-a străduit o mare parte din viaţă, încercând să-i înveţe sau să-i îndrume pe conducători spre o comportare corectă, spre ritualuri şi ceremonii potrivite, sperând astfel să reformeze sau să remodeleze omul interior. A eşuatdar perioada Statelor Combatante a făcut ca o învăţăturile sale să prezinte din ce în ce mai mult interes, căci păreau să ofere o alternativă foarte atrăgătoare la anarhia şi egoismul din acea epocă. El era interesat de aspectele statului politic şi social (s.n.), astfel că a ajuns să fie considerat opusul perspectivei <<taoiste>> tradiţionale asupra vieţii, deşi [...] Lao Tzu a fost uneori mai aproape de idealul respectării regulilor al lui K’ung decât de idealul taoist târziu al retragerii. […] K’ung a căutat în viaţa lui să urmeze Calea […] Este interesant faptul că amândoi autorii [K’ung şi Lao Tzu] au fost preocupaţi în scrierile lor de modul corect de conducere a statului, amândoi l-au considerat pe Tao ca fiind important pentru acest proces. Ei diferă prin faptul că K’ung a căutat să lege Tao de un set rigid de valori şi virtuţi, care îl vor crea prin ele înseşi pe domnul ce va conduce cu înţelepciune [...] La un prim nivel, K’ung foloseşte cuvântul Tao pentru a exprima un concept sever de dreptate morală şi comportare corectă [...]. Ceea ce îl interesează cu adevărat pe K’ung este comportarea corectă: <<Mi-am îndemnat mintea pe Cale, m-am bazat pe virtute [41] , am contat pe bunăvoinţă pentru sprijin şi am căutat relaxare în artele culte >>[…] Pentru K’ung Te [practicarea virtuţii] era de importanţă egală cu Tao, iar în concepţia lui, virtutea era expresia individuală a urmării Căii. Într-adevăr, fără ea nu prea avea sens să încerci. După K’ung, virtutea vine din Ceruri. <<Cerul este sursa virtuţii [Te] mele>>[…]. În gândirea confucianistă de mai târziu, practicarea virtuţii [Te] a devenit mai importantă decât Calea […] pentru mulţi confucianişti, Te a devenit Tao […] K’ung vede în cele din urmă Calea ca fiind o regulă impusă de către Cer şi care îi obligă pe toţi cei de sub Ceruri (lumea) s-o urmeze [42] . Această regulă este ierarhică  şi se încheie  prin definirea relaţiilor filiale, cu statutul şi rangul lor, clar şi de neclintit. Mai mult, K’ung vede răsplăţile din lumea materială ca pe nişte semne de succes în urmarea căii [43] .”

            Confucianismul şi budismul nu se exclud, ci sunt complementare: confucianismul este faţa emergentă a buddhismului imergent.

*

            Dacă vom încerca, ajutaţi de Mircea Eliade, să schiţăm (extrem de simplificator) problema fundamentală  a religiei buddhiste – o vom face numai şi numai pentru a scoate într-o evidenţă, la îndemâna oricui, că Ioan Slavici nu putea, structural, decât să scoată din imegenţa  spiritului său, dominanţa emergentă, confucianismul. Buddhismul pe care i l-a sugerat, ca pe-un fel de supliment spiritual, Eminescu – putea  fi asimilat (şi emergizat confucianistic)de un spirit riguros şi pozitiv al rigorii, cum este spiritul lui Slavici. I. Slavici vine dinspre, dar nu rămâne numai în Paradisul Rigorii Exoterice: Vilagăşul, adică Luminoasa (din magh. Világos) se va continua în Humuleştii Rigorii esoterice. Vine, adică, dinspre ritualul social, Războiul Social  - iar, către Războiul de Ţesut (al Divinităţii Mistice şi Cosmice [44] : „O fi fost aşa, o fi fost altfel, eu ştiu că nu m-am pomenit umblând printre picioarele unor oameni stăpâniţi de gândul că e bine să fiu om în lumea lui Dumnezeu […] eu mă văd mereu la fel de fel de praznice şi muţi, care ţin câte o săptămână de zile, la cumetrii şi la fel de fel de alte sărbători [...] Nici secerişul grânelor, nici culesul,ori sfărâmatul porumbului, fără de cimpoieş şi fără de masă întinsă nu se putea face; atât dealul sădit cu vii, cât şi câmpul plin de lanuri răsuna mereu  de cântecele muncitorilor harnici, iar în timpul culesului viilor cântecele şi chiotele se-nteţeau însoţite de lăutari şi de focuri descărcate. […] Era deci lucru de neiertat să nu te duci şi tu la casa celui ce-a făcut popas la casa ta, şi multe drumuri făceau oamenii cumsecade numai şi numai pentru ca să poată poposi mai ici, mai colo. […] Pretutindeni, pe unde mă duceam, oamenii mă îmbrăţişau cu dragoste, încât  minune nu-i dacă m-am pătruns  în curând de gândul că lumea e alcătuită din oameni care mă iubesc şi pe care am deci să-i iubesc şi eu.

            Abia acum, la zile de bătrîneţe, îmi dau seama că această dragoste obştească se mărginea la români. Orişicâtă silinţă mi-aş da, nu reuşesc să-mi aduc aminte vreun praznic, vreo ospeţie ori vreo petrecere  de orişice fel la care luam parte şi unii dintre cei ce nu erau români.

            Nu trăiau românii împreună, ci alăturea cu ceilalţi ce-i drept în bună pace, dar nu împreună”.

            Mental, I.Slavici face efortul să depăşească mental Paradisul Rigorii Exoterice (al Rigorii Sociale de tip confucianist), spunând despre suflet că s-ar plămădi-schimba conform unor tainice lucrări spirituale imergente, ţinând de o bază originară, de un Paradis-Primordialitate [45] :

            „La naştere se-ncepe numai viaţa trupească, cea sufletească e plămădită-ncetul cu încetul potrivit cu felul de a fi al acelora cu care ne petrecem zilele copilăriei şi ale tinereţilor.”

            Aparent există o dispută între Eminescu şi Slavici – adică şansa dialogului-discuţie. În definitiv, cei doi trebuie să aibă, în Loja Iohanică, destinări iniţiale diferite. Conjuncţia lor, şi ea predestinată, a existat pentru a completa funcţiile Lojei Iohanice Româneşti [46] :

             „Dacă aş fi cunoscut dar şi eu lumea în care se zbătuse dânsul, [Eminescu], n-am mai fi avut de ce să discutăm. Abia însă târziu şi numai încetul cu încetul [n.n.: totul, la Slavici, este supus lentorii, încetinirii pentru integrare în structurile rigorii ritualice confucianiste] am ajuns să mă încredinţez că el avea dreptate când îmi spunea că e multă răutate în lume şi că stricăciunea se întinde mereu. Zadarnice îi erau silinţele de a mă convinge că e lipsit de judecată cel ce pune temei pe bunele porniri ale oamenilor şi că, vorba lui statornică, buni sunt numai cei proşti: trebuia să mă izbesc  cum se izbise dânsul de toate şi să simt durerile prin care trecuse el, pentru ca să-l înţeleg...”

            Ioan Slavici va rămâne, preponderent (dar nu exclusiv!) adeptul lui Meng Zi – iar Eminescu îi sintetizează pe cei doi aparent dichotomici învăţăcei – urmaşi ai lui Confucius: Meng Zi şi Xun Zi . E greu de spus cât din Eminescu poate fi reflectat de slava-oglindă ceresc-spirituală a lui Ioan Slavici – căci Ioan Slavici este riguros doar în sens social-uman, ceea ce duce la forma de rigoare negativă: încăpăţânarea. Şi, de aici, contradicţii extrem de frecvente, chiar pe aceeaşi pagină de carte, chiar în aceeaşi secvenţă de viaţă. Confucianistul Ioan Slavici se manifestă în cazul revoltei de la Păuliş: Ioan Slavici expune vicecomitelui necesitatea rigorii şi dreptăţii teoretice, în comportamentul faţă de români, cărora li se refuza exprimarea în limba română şi actele  pentru ei [47] , în limba română [48] : „Vă rog înc-o dată să nu fiţi provocator[...] N-ar fi lucru de mirare dacă într-o bună zi s-ar ridica vreunul în fruntea mulţimii adânc jignite”) dar răscoala propriu-zisă este spontană şi îl excude pe Ioan Slavici [49] :  „Auzind aceste vorbe, sătenii din sală au dat năvală asupra mea, m-au îmbrâncit la o parte şi s-au năpustit asupra mesei, încât vicecomitele, notarul, secretarul şi ;<<honoraţiorii>> au zburat într-o clipa pe fereşti-n stradă...”

            În esenţă, aşa i-a fost toată viaţa lui Ioan Slavici: necesitatea unui comportament adecvat-patriotic l-a impus, la modul confucianist-riguros, în fruntea evenimentului de la Putna (400 de ani de la urzirea mănăstirii voievodului-erou simbol creştin şi român, Ştefan), aşa s-a comportat la revista Tribuna [50] : „ca să fim cruţători  şi faţă cu poporul maghiar şi să ne mărginim a combate guvernul şi pe Kossuthişti”]  şi la Junimea: „Cu toate aceste [îmbrăţişările junimiste], nu mă sâmţeam bine în mijlocul lumii în care întrasem şi mereu băgam de seamă ca să nu supăr pe nimeni şi să mă mulţumesc cu puţin [51] .”

            Ioan Slavici preia organic, dar extrem de discret, buddhismul eminescian , afirmând : „Multe suferinţe, puţine plăceri”. Este adevărat, parţial, că ceea ce reţine el din personalitatea lui Eminescu sunt aspectele rigorii ori, dimpotrivă, lipsa de rigoare şi autorigoare [52] :

                   „Ceea ce li se putea ierta altora – zicea el [Eminescu] adeseori nu pot să-mi permit eu” [53]   -  sau: „Eminescu nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua-credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învedereată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău – adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însă  -  cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt.”

            Şi acum, să vedem, pe foarte scurt, ceea ce şi-ar fi putut însuşi organic din buddhism, dar discret datorită structurii lui spirituale preponderent confucianiste:

            a – în primul rând, condiţia umană tragică, în cosmicitatea tragismului ei (Siddharta cel care ia cunoştinţă de cele trei rele  ineluctabile care afectează condiţia umană: bătrâneţea, boala şi moartea);

            b – apoi, accesul la semnificaţia superioară a ascezei lui Gautama Buddha, şi mai ales, la revoluţia de sub smochin, a lui Sakyamuni (ascetismul din clanul Sakya), când Sakyamuni dobândeşte trezirea, suportând, concomitent, asaltul lui Māra (în a cărui persoană se conjugă Moartea şi Cel Rău). Sakyamuni învinge şi devine Buddha, posesor al celor 4 Adevăruei: 1-Totul este Suferinţă (sarvam duhkam); 2- Originea Suferinţei este Dorinţa(trsna); 3- Nimicirea Dorinţei antrenează nimicirea Suferinţei; 4- Revelaţia Căii-cu-Opt- Ramuri (astapada) sau Căii-de-Mijloc, care duce la Extincţia Suferinţei: Opinia (dŗsti), Gândirea (samkalpa), Cuvântul (vāk), Acţiunea (karmanta), Mijloacele de existenţă (ajīva), Efortul (vyayama), Atenţia(smŗti) şi Contemplarea (samādhi).

            c – Doctrina buddhistă este una soteriologică (spre deosebire de confucianism) şi negativă: calea buddhismului este o cale a abolirii Sinelui, şi prin aceasta a lumii fenomenelor [54] .

            d – Logica lui Buddha este una divină, negând deopotrivă tezele şi antitezele, proclamându-se [Buddha] „liber de orice teorie”. Arhat (=fiinţa care a atins nirvāna şi care nu va reintra în ciclul reîntrupărilor) e comparabil cu focul stins: orice aserţiune privind existenţa lui ar fi conjuncturală (Majhima Nikaya, sutta 72)

            e – Arhat este, deci, o simplă convenţie lingvistică şi, deci, nu i se poate acorda vreo existenţă reală. De aceea, singurii actori din univers sunt  Suferinţa şi Extincţia:

„Nu există decât Suferinţă,

există cel care suferă,

Nu există agent, numai actul există:

Nirvana există, nu şi cel

sau aceea care îl caută.

Drumul există, nu însă şi cel

sau cea care îl străbate.”

                         (Visuddhi Magga, 16)

            „Refuzând să se lase antrenat pe calea fără ieşire a speculaţiei, mesajul lui Buddha vizează esenţialmente salvarea. Formulând legea „producerii condiţionate”, Buddha derivă orice proces cosmic din Ignoranţă(avidyā) şi orice mântuire din încetarea stării de Ignoranţă:” <<Ignoranţa (avidyā)>> este aceea care produce Informaţia înnăscută(samskāra); Conştiinţa produce Numele-Forma (nāma-rūpa) ; Numele-Formă  produce cele 6 organe ale simţurilor (sadatyayama); cele 6 organe ale simţurilor produc Contactul (sparsa); Contactul produce Senzaţia(vedanā); Senzaţia produce Dorinţa(trsna); Dorinţa produce Ataşarea (upadana); Ataşarea produce Existenţa(bhava); Existenţa produce Naşterea(jāti); Naşterea produce Bătrâneţea şi Moartea (jaramarana). Remediul Bătrâneţii şi al Morţii [55] este deci Încetarea stării de Ignoranţă, echivalând cu Adoptarea lui Buddha, a Legii (dharma) [56] şi a Comunităţii buddhiste(samgha).”

            Ioan Slavici îşi va asuma, deci, în lipsa posibilităţii aprofundării spiritualismului buddhist, funcţia de Paznic Inocent şi Riguros al Dharmei. El va păzi  -  întrebarea este dacă i se poate cere să şi înţeleagă, definitiv, prin asimilare spirituală, ceea ce păzeşte. Ori, cine ştie? Misteriosul Slavici poate fi atât de mistic, încât să identifice paznicul şi păzitul – disimulând, doar disjuncţia dintre paznic şi cel păzit. Sfinxul Slavici (despre care se ştiu extrem de puţine lucruri – în schimb el spunând multe despre multe lucruri...) poate fi Tao, poate fi Dharma însăşi.

            Un lucru trebuie, neapărat subliniat: dacă va fi asimilat, mistic, buddhismul – Ioan Slavici a făcut-o după modelul doctrinei Mahāyāna (care corespundea şi creştinismului său molcom, profund, şirienesc-bănăţean)  -  nu după cel al doctrinei Hīnayāna. Căci Ioan Slavici admiră, în Aminul – Eminescu iubirea pentru oameni şi autosacrificiul său pentru oameni. Adică, pentru Ioan Slavici, Aminul este un Bodhisattva [57] : „În timp ce adeptul buddhismului  hīnayānic aspiră să devină arhat, adică o fiinţă care nu va mai ieşi din starea de Nirvāna ca să revină în odioasa samsāra (ciclul reîncarnărilor), adeptul Mahāyāna doreşte să fie un Bodhisattva, adică o fiinţă care, deşi atrage Trezirea, îşi sacrifică fericirea pentru aceea a omenirii întregi, preferând să se manifeste mai degrabă în lume, decît să se retragă în Nirvāna. Bodhisattva nu va fi un Pratyeka Buddha, un Buddha tăcut, ci un Iluminat care vorbeşte, care acţionează, care vine în ajutorul celor nenorociţi.”

Vom fi foarte atenţi la extrordinara greutate de exprimare (de fapt, atenţie extremă în a exprima bine, exact) care se face din plin simţită la personajele lui Ioan Slavici (Ioan Slavici însuşi fiind extrem de amânător în exprimare, tocmai pentru a nimeri cât mai exact, cu săgeata – Logos, inima Rostului din fiecare Om , din Lume etc.).

*

3-O scurtă redeschidere de proces

            Nu dorim a intra pe un teren minat şi alunecos – dar nici nu ne rabdă inima să lăsăm un mare spirit, ales-sfinţit  prin atingerea Aminului Neamului Românesc – împroşcat cu noroi.

            S-a vorbit şi se va mai vorbi mult şi rău de Slavici – neînţelegătorul problemei unităţii românilor. Despre Slavici cel care s-a împotrivit actului politic de la 1 Decembrie 1918.

            Problema este prost pusă, după opinia noastră. Noi ne fundamentăm afirmaţia: pe confucianismul „organic” al spiritului slavician; 2 – pe mărturiile făcute de un om-spirit, Slova-Slavici, aflat pe ultimul segment al existenţei sale terestre (după vârsta de 70 de ani).

            Afirmaţia aderenţei sale totale la doctrina confucianistă  (A. p. 235: „Aceste [viaţa şi îndemnările lui Confucius] mi s-au părut şi mi se par şi acum atât de înţelepte...”) – Slavici o frazează în cadrul a trei concluzii la care a ajuns, în urma experienţei Putna (când a fost nevoit să se pună „în fruntea mişcării pornite de studenţime pentru unitatea culturală a românilor”).

            1 – „M-au pătruns pentru întreaga mea viaţă de restul nu numai economic, ci şi totodată şi moral al îndrumării de a mă mulţumi cu puţin;

            2-  urmează confesiunea despre rezonanţa spiritului său la cel confucianist;

            3- „ al treilea lucru cu care m-am ales e hotărârea de a nu lua niciodată parte la viaţa politică.”

            Ori, ştiu acum bine că doctrina confucianistă se aplică, în primul rând comportamentului social şi politic al umanităţii. Se contrazice, de la paragraf la paragraf, bătrânul Slavici? Noi nu credem.

            Politica românească, atât în regat cât şi în Ardealul cezaro-crăiesc – nu era, în nici un caz, conformă cu morala, unitară şi înalt-spirituală, al lui Confucius. Eminescu şi Slavici (alături de Maiorescu) făceau o distincţie clară între nazuinţele spiritual-culturale ale românilor – şi politica versatilă şi nemernică a unor lideri politici (români, după pretenţiile lor) efemeri, dar extremi de agresivi în neonestitatea lor: „ în adevăr, însă, numai noi  [Slavici, Eminescu şi Maiorescu, împreună cu Junimea] priveam cestiunile din punct de vedere cultural [adică, precizăm noi, idealist şi înalt-spiritual]. Pentru ceilalţi, societatea România Jună şi, mai ales, sărbătoarea de la Putna, erau un fel de paravane din dosul cărora se făcea propagandă pentru unirea politică, ceea ce nouă ni se părea lucru primejdios”. Şi Slavici ştia ce zice: „ Pentru ca să putem legaliza societatea şi pentru ca să ni se dea voie de a pune la cale sărbătoare, trebuia să fim de bună-credinţă [n.n.: ceea ce nu era cazul în ce priveşte majoritatea aşa-zişilor organizatori, dintre care unul, Mureşan, a şi fugit în străinătate cu fondurile strânse pentru serbare].” Nu puteam apoi să pierdem din vedere că atât la italieni, cât şi la germani, unirea politică a fost urmarea firească a unirii culturale şi că am vedea lucrurile dea-ndoasealea dacă asm vrea ca la noi unirea culturală să se facă abia după ce a fost făcută cea politică.” [58] Eminescu, mai înfocat afirma: „Drojdiile din România- zicea Eminescu-numai distilate prin cazan ardelenesc pot să deie esenţă curată.” Dar Alecsandri, alături de P.P.Carp, mai circumspecţi şi mai reci, apreciau analitic momentul, contextul real  - iar nu viziunea sintetic spirituală a Neamului Românesc: „[…]Vasile Alecsandri care mă încredinţa că ardelenii nu sunt oameni cu care se poate face treabă, ceea ce îmi spunea şi P.P. Carp”.

            Iar păţitul Ioan Slavici spune că şi un foarte bun ardelean Ioan Bechnitz („omul care nu discuta”), era şi el de părerea lui Carp şi Alecsandri – „numai însă în ceea ce priveşte viaţa politică”. Păi, tocmai aici era buba, nepotriveala dintre rânduiala social-spirituală, necesară pentru fuzionarea spirituală a neamului  - şi reaua-credinţă şi meschinăria patriotarzilor, care mutau totul în planul individual al politicianismului miticist (la Bucureşti) sau josnic oportunist (în Ardeal). Un astfel de neam, dezbrăcat în cuget şi simţiri, mai avea mult până la unirea de-facto şi de jure: mai avea de parcurs unirea cultural-spirituală. Mai avea totul de făcut: să-şi afle Centrul. Or, deocamdată, singurul centru real era cel al voinţei dharmice: Centrul Imperial. Şi Aminul Neamului Românesc, din convingerea convingerea axialităţii spiritului oricărui neam. Nici Aminul, nici Slava  - nu-şi puneau problema în termeni politici- ci mitologici şi de doctrină spirituală. Nu interesa de ce neam era centrul - ci să fie centru autentic. În definitiv, Carol I şi Ferdinand, regii României  - au fost nemţi - dar au centrat mult mai clar Neamul Românesc  - decât politicaştrii ce-şi ziceau români. Încăpăţânarea lui Ioan Slavici, după 1918, ţinea de faptul că se resimţea bruiajul, total dizarmonic al acestor politicaştri, în contextul nou creat, de patrie politic unittă  -  dar spiritual, măcelărită în interior de interese meschine, laşităţi şi trădări mârşave, de pigmei. Ioan Slavici mai simţea încă simfonic, rezonanţele unui centru real - Impăratul (care, absolut întâmplător, era expresia Coroanei Habsburgice). Faţă de acest centru are, Ioan Slavici nu doar o atitudine individuală de smerenie (Împăratul l-a îmbrăcat, i-a dat adăpost în cazarmă, l-a hrănit,  l-a slobozit spre învăţătură [59]   – ci şi o atitudine de rezonanţă cu marile spirite pro-dinastice:  Eminescu şi Şaguna. Ioan Slavici nu-i simte (cu intuiţia lui precisă, de ţăran) onest-rezonatori nici pe junimiştii francmasoni [60] , chiar dacă unul dintre ei, Iacob Negruzzi, l-a susţinut financiar [61] :  „Unul dintre oamenii mie foarte simpatici, d-l Iacob Negruzzi, mi se părea la început cu desăvârşire străin şi prefăcut când mă aflam în <<societate>>, şi aceasta pot să o zic cu atât mai vârtos despre ceilalţi.

            Îmi era parcă mi se făcea nod în gât când intra în <<societate>> şi vedeam pe oameni dându-şi silinţa să pară cum în adevăr nu erau.”

            Cameleonismul şi făţărnicia, oportunismul şi trădarea - îi repugnă
funciarmente lui Ioan Slavici. Şi aceste lucruri erau valabile pentru liderii de ambele părţi ale Carpaţilor. Noi credem că Slavici nu s-a încăpăţânat faţă de unirea Ardealului cu Regatul - ci faţă de nepregătirea  separată, a ambelor părţi (ardeleană şi regăţeană) din punct de vedere spiritual pentru marea şi definitiva regăsire şi contopire. Era ceva nedesăvârşit în ambele părţi iar unirea a două nedesăvârşiri poate genera un monstru extrem de primejdios. Şi dacă cititorii acestor pagini ar fi cinstiţi, introspectând grav cele afirmate mai sus, vor constata că Ioan Slavici avea dreptate. Poate n-a opus s-o spună cu coerenţă şi calmul necesar (era prea bătrân şi deziluzionat de neînţelegerile permanente ale românilor)  -  dar, cel puţin, Ioan Slavici a murit împăcat că nu şi-a călcat principiile, că a fost absolut consecvent în viziunea confucianistă, reordonatoare prin comportament corect conform Dharmei Cosmice  - a lumii. În primul rând, iată cât de atent a fost acest om care până la întâlnirea cu Aminul Românilor, n-avea habar de istorie, iar apoi a selectat şi tradus, aproape gratuit,  „peste 2000 de documente scrise pe vreo 20.000 de pagini, extrase de baronul Hurmuzachi din arhivele de la Viena, privitoare la istoria românilor”. [62]

„Tot aşa slovacii din Carpaţii Apuseni pe la începutul sec. al XIX-lea, şi-au întemeiat o litertrură deosebită de a conaţionalilor săi din Boemia şi din Moravia – şi-n urmă s-au prezentat ca popor deosebit.” [63]

            [I.] De o primejdie de acelaşi fel era ameninţat şi poporul român când cu introducerea în bisericile din Ardeal a limbii române. Am scăpat însă de primejdia aceasta când molodovenii şi muntenii au introdus şi ei limba românească.(...)

            [II] Primejdia s-a ivit din nou când preoţinea română din Ardeal a fost înduplecată să primescă unirea cu biserica papală şi câtva timp în urmă a introdus literele latineşti pentru ca să se despartă de conaţionalii din Moldova şi din Muntenia(...)”.

            Am scăpat însă şi de data aceasta când literele latineşti au fost introduse şi-n România.”

Trăind însă sub deosebite stăpâniri şi sub deosebite  înrâuriri culturale, românii s-au  depărtat unii într-un fel, alţii-ntr-altul, de popor  - în ceea ce priveşte atât felul de a vedea şi de a simţi, cât şi alegerea şi aşezarea vorbelor cât şi ortografia, încât românilor din Ardeal le era greu să citească cele publicate în România iar cei din România nu mai citeau cele publicate în Ardeal.

            Eminescu spunea [64] : „Nu există popor român, ci numai putinţe de a-l închega”(s.n.).

            Nu se poate trece peste aşa ceva. Iar Ioan Slavici, mânat de spiritul datoriei (spiritul confucianist, care reprimă pornirile anarhice inferioare, distructive în plan social şi autodistructive în plan spiritual) a acţionat, de fiecare dată, corect -  deşi firea (partea comodă şi sălbatică a fiinţei umane) îl îndemna probabil, la inacţiune şi indiferenţă. Şi de ce şi pentru ce a acţionat? A acţionat din pricină că alţii (ardeleni ca şi el) trădau  -  iar spiritul confucianist slavician se revolta  - alţii (ardeleni ca şi el ) trădau, dezertau, se lăsau pradă slăbiciunilor- iar Slavici confucianistul   trebuia să se manifeste, altfel şi-ar fi negat fiinţa adevărată, voită de Sinele Profund [65] : „Cum vrea omul el însuşi să fie şi cum este el în adevăr sub stăpânirea împrejurărilor în care trăieşte? E mai presus de toată îndoiala că omul adevărat e  aşa cum el însuşi vrea să fie şi că răpusă de nevoi, firea se strică şi se falsifică”.

            I- Când la Păuliş s-a dovedit că avocaţii, judecătorii etc. români trebuie să abdice de la principii- Ioan Slavici s-a retras din avocatură, din respect pentru Principiul Dreptăţii [66] :  „Pentru mine era mai presus de toată îndoiala un lucru: că nu mai pot deocamdată să fiu în statul ungar nici advocat, nici judecător, căci aş fi nevoit să socotesc drepturile poporului român folosindu-mă de limba maghiară”. Ioan Slavici căuta Principiul Dreptăţii Neamului Românesc [67] .

            II. –  „Am fost îndrumat să intru în administraţiune, unde tot mai era impusă limba română.” Dar în urma exclamaţiei arogante, antiromâneşti, a comitelui Tabajdy: „Dacă nu-ţi place, du-te în România !” [68] – Ioan Slavici replică: „Mă duc,  domnule  dar la timpul cuvenit iar am să mă întorc, şi poate nu singur! ”[n.n.: Ioan Slavici se gândea, domnilor acuzatori ai confucianistului bănăţean, la unirea deplin-spirituală, dar şi fizică,  a românilor unei viitoare Românii!]-  i-am răspuns şi am părăsit nu numai cabinetul vicecomitelui, ci şi gândul de a mai fi deocamdată diregător administrativ al comitatului Aradului”.

            Şi, pentru că suntem la episodul post-Păuliş,  nu trebuie să trecem cu vederea savoarea,  plină de mândrie naţionalistă, a lui Ioan Slavici, atunci când redă, pe îndelete, splendidul răspuns al fruntaşului român, la violenta interpelare a notarului evreu, că românul nu şi-ar fi scos pălăria (deşi vicecomitele, în primul rând, nu-şi scosese pălăria, când intrase în cancelaria din satul românesc) [69] :

            „-Ba noi nu! a răspuns fruntaşul. Legea noastră e că aşa cum ni se zice <<bună ziua>>, avem să răspundem şi noi. Să-i spui domnului acestuia că noi nu ştim de unde v-aţi pripăşit d-ta şi el pe aici pe la noi, care suntem acasă.  Mâne ori poimâne iar o să bată vreun vânt care vă spulberă de aici, iară noi şi copiii noştri tot aici rămânem, şi casa în care ne aflăm din sudoarea noastră e zidită. Dacă d-sa nu ţine seamă de aceasta şi nu ne zice <<bună ziua>> când ne trece pragul, n-avem nici noi la ce să răspundem cu <<mulţumim dumitale>>!”

            E trădător Slavici, domnilor? Poate noi cei de azi să fim trădători  - în nici un caz cel care scrie, cu mândrie neînduplecată aceste rânduri despre „lucruri petrecute cu 46 de ani înainte de aceasta” (Ioan Slavici avea pe atunci, la episodul Păuliş, 24 de ani- deci 46 + 24= 70 de ani).

Trădarea românilor ardeleni, prin compromisuri laşe ori doar comode, determină echivocul jalnic al stării românilor din Ardeal, deşi Coroana Imperială dăduse legea pentru egala-mpărţire a naţionalităţilor [70] : „ Fiind confirmată hotărârea  aceasta de congregaţiunea comitatensă, diregătorii comunali nu se puteau adresa nici la autorităţile superioare decât în limba protocolară şi tot în acea limbă urma să fie şi răspunsul. N-avea deci notarul comunal decât să ieie înţelegere cu primarul şi să-nduplece consiliul comunal a decreta drept limbă protocolară pe cea maghiară şi scăpa de munca-ndoită, ba se mai punea bine şi cu cel din fruntea comitatului.

            Astfel a fost scoasă încetul cu încetul limba română din administraţiune, încât se putea zice că nu guvernul ungar a impus pe cea maghiară, ci românii ei înşişi s-au lepădat de dreptul de a se folosi de propria lor limbă”.

            III- „(...)Pe mine nu mă ierta firea să iau parte la lepădarea de drepturi, şi astfel mă simţeam îndemnat să mă-ntorc iar la Viena casă-mi urmez studiile deocamdată, până ce nu se vor mai fi schimbat împregiurările” apoi, însă, „mai unul, mai altul, mai spunea însă că a mai rămas loc pentru limba română în biserică şi în şcoală şi mă îndemmna să primesc sarcina de arhivar la consistoriul greco-oriental din Oradea-Mare”.

            Şi ce constată Ioan Slavici?

            Întâi [71] : „În timpul petrecut la Oradea-Mare am pus în rânduială hârtiile din arhiva consistoriului pe care le găsisem aruncate clae peste grămadă. Citindu-le am rămas viu atins de statornicia şi de hotărârea bărbătească cu care românii din partea locului ţi-au păstrat ortodoxia în luptă cu propaganda catolică. Am ţinut deci să fac pe acolo o călătorie, ca să-i cunosc mai de-aproape pe românii aceia.”

            Apoi însă [72] : „m-am întors din călătoria aceea cuprins de viuă îngrijorare. Găsisem adică-n drumul meu case preoţeşti în care numai cu <<prostimea>> se vorbea româneşte, şi atât la ortodocşi, cât mai ales la greco-catolici, preoţi şi învăţători care scriau o românească foarte proastă şi-şi purtau în limba maghiară corespondenţa cu autorităţile politice.”

            Şi Ioan Slavici, confucianistul, doreşte să se impună comportamentul corect [73] : „Am stăruit ca vicarul să ieie dispoziţiuni ca preoţii şi-nvăţătorii să nu se abată de la legea organică a bisericii.”

            Răspunsul subliniază clar cameleonismul şi versalitatea dezgustătoare ale lui Miron Roman care va deveni, peste puţin mitropolit, în înţelegere cu încă mai destrăbălatul Ioan Meţianu, pe care îl va „trage” în scaunul de episcop al Aradului [74] : „Şeful meu mi-a dat răspunsul că şi el îşi poartă corespondenţa în limba maghiară, căci interese superioare ale bisericii cer să se ţie seama de susceptibilităţile puternicilor zei.”

            Concluzia pe care o trage Ioan Slavici e logică [75] : „Îmi era cu toate aceste-nvederat că, porniţi odată pe calea acesta mai marii bisericii noastre vor ajunge în cele din urmă să se împace şi cu gândul că guvernul, având chiar în virtutea statului organic dreptul de supremă inspecţiune poate să ceară ca actele bisericeşti şi cele şcolare să fie scrise în limba maghiară pentru ca oamenii lui de încredere să le poată înţelege” – şi în final, amară [76] : „Cu totul altfel s-ar fi desfăşurat lucrurile dacă biserica romînă ortodoxă ar fi fost în stare să ţie cu toată puterea pept în faţa silinţelor asupritoare ale guvernului.

            Pur şi simplu „scârbavnice” sunt maşinaţiunile combinate ale guvernului maghiar şi agenţilor biserceşti pe deasupra consistoriului şi sinodului [77] : „sinodul era prefăcut în adunare cu rost politic, la care eu nu puteam să iau parte.”

            IV – Intelectualitatea ardeleană ajunsese într-o stare jalnică, după convulsiile şi ele comentabile ale Şcolii Ardelene [78] : „unul din păcatele intelectualilor români din regatul ungar era lipsa de cultură generală.” Şi de aici, probabil, orbenia lor în lupta dintre activişti şi  pasivişti, din care au ieşit câştigaţi oportuniştii [79] : „Mulţi dintre oportunişti ţineau, se-nţelege, să fie puşi în rândul activiştilor, nu erau însş decât unelte ale guvernului ungar, fie chiar şi contra dinastiei.”

            Şi Ioan Slavici nu iartă nici problema struţocămilei ardelene – biserica greco-catolică, care a împins biserica ortodoxă la o aberantă alianţă cu biserica protestant-calvină [80] : „Între ortodocşi şi cei greco-catolici, nicăiri nu se urmează lupta cu atâta îndârjire ca la Oradea Mare unde bogata episcopie greco-catolică face printre românii ortodocşi propagandă, mai fiind sprijinită şi de mai bogata episcopie romano-catolică. În lupta aceasta ortodocşii caută sprijin la calvinişti şi totdeauna între calvinişti şi ortodocşi a fost o legătură de sine înţeleasă. Era deci pentru vicar cestiune de tact să nu-i jignească pe calvinişti prin forme de vieţuire pe care ei le socotesc cel puţin exagerate. Tot ca cestiune de tact, vicarii erau aderenţi ai lui Koloman Tisza, care era căpetenia bisericii calviniste maghiare.”

            Cine mai putea conduce lupta naţională, de desăvîrşire a spiritului românesc, în Ardeal, când însuşi clerul ortodox abdicase de la principii? Iată rechizitoriul lui Ioan Slavici [81] : „Cu totul altfel mi se prezentau lucrurile după ce mi-am dat seama că slujitorii altarului sunt şi îndrumători ai credincioşilor în ceea ce priveşte viaţa practică, atât ca fii, ca soţ, ca părinţi şi ca oameni între oameni, cât şi ca cetăţeni în viaţa economică şi în cea morală, deprinzându-i cu stăpânirea de sine şi cu lepădarea de cele trupeşti în toate împregiurările.

            Nu e nimeni silit să se facă preot. Acela, deci, care ia asupra sa sarcina preoţiei are să se împace cu gândul că va trebui să li se supună în toate privinţele rânduielilor stabilite de sfinţii părinţi şi de tradiţiunile bisericii. Nici un fel de abatere de la acestea nu i se iartă. Cu atât mai puţin li se pot ierta abaterile celor ce s-au călugărit şi-au jurat lepădarea de bogăţiile lumeşti, castitatea şi supunerea necondiţionată. Numai necredincioşii şi duşmanii bisericii creştineşti pot spune că şi călugării sunt deopotrivă cu ceilalţi oameni în ceea ce priveşte trebuinţele trupeşti. Sfinţii părinţi au fost oameni înţelepţi, care    nu au putut rândui ceea ce e împotriva firii omeneşti. Postul, stăpânirea de sine, înfrânarea de orişice fel sun rânduite fiindcă prin ele omul trăieşte mai puţin cu trupul, se naşte sufleteşte, se pătrunde de demnitatea omenească şi-şi îndulceşte firea.

            Împărtăşind aceste vederi tradiţionale, puneam călugărul totdeauna mai presus de preotul de mir, chiar şi dacă acesta, rămas văduv, a-mbrăcat rasa călugărească, dar şi mâaşteptam ca cel călugărit să-şi petreacă viaţa până-n cele mai mici amănunte potrivit cu jurământul călugăriei.

            Mă simţeam deci dureros atins când vedeam că vieţuirea vicarului în multe privinţe nu se potrivea cu cinul călugăresc. Nu ţineam seamă de şoaptele gurilor rele, (...) stăteam la-ndoială şi nu mi-am dat niciodată silinţa să mă-ncredinţez dacă e ori nu adevărat ceea ce se şoptea. Ceea ce mă mâgnea era că vicarul săvârşea fapte pe care cei slabi în credinţă şi duşmanii bisericii puteau să le ieie drept dovezi că sunt adevărate spusele lor. Mai ales după ce a fost ridicat în scaunul episcopesc el trebuia să se ferească de asemenea fapte. Neiertându-l poziţiunea sa să ieie parte la lupta pornită contra guvernului el se punea în conflict cu aderenţii partidului naţional care profitau de slăbiciunile lui ca să-i scadă autoritatea grăindu-l de rău.”

            De aceea [82] : „în gândul celor mai mulţi credincioşi era o nenorocire naţională că mitropolitul de la Sibiu era om cu trebuinţe exagerate şi astfel mereu strâmtorat şi nevoit a căuta să scape prin fel de fel de expediente, ba deasupra şi cu o viaţă intimă mai mult ori mai puţin scandaloasă, încât rămânea la discreţiunea guvernului, care-l tolera numai câtă vreme se putea folosi de el.

            De aceasta o să ţie seama cei ce ţin să se dumirească în ceea ce priveşte viaţa politică şi culturală a românilor din regatul ungar: în vreme ce la Blaj au urmat în scaun Vancea şi Mihali, doi arhierei de mare vrednicie care nu aveau însă poziţiune bine asigurată, la Sibiu păstoreau Roman şi apoi Meţianu, care nu erau în stare să susţie şi să apere drepturile ce le fuseseră românilor asigurate prin statutul organic.”

            Greco-catolicii (cu excepţia unor „rătăciţi”: Coşbuc, Corneliu Pop-Păcuraru, fraţii Septimiu şi Liviu Albini) sabotează până şi cultura, în sensul cel mai larg, paşnic şi tolerant, de la revista Tribuna, din Sibiu: „cei câţiva care au lucrat împreună cu noi, ca Corneliu Pop-Păcuraru, G. Coşbuc, fraţii Septimiu şi Liviu Albini, erau socotiţi nişte oameni răzleţi dacă nu chiar rătăciţi” [83] (s.n.).

            Câtă toleranţă şi diplomaţie, risipite în zadar, faţă de români renegaţi, supuşi papucului papal! Câtă gingaşă grijă faţă de sensibilităţile unor măcelari-politicaştri, atât maghiari, saşi, cât şi români [84] : „El [Bechnitz] ţinea, mai presus de toate, să ne ferim de tot ceea ce ar putea să-nvrăjbească ori să-năsprească conflictele. În urma stăruinţelor lui şi a fraţilor Brote, se-ncheiase un fel de alianţă cu partidul naţional al saşilor. Vorba era că în ziar să nu se publice nimic din ce-ar fi putut să-i jignească pe saşi, tot atât de mult ţineam cu toţii ca să fim cruţâtori şi faţă cu poporul maghiar şi să ne mărginim a combate guvernul şi kossuthişti. Bechnitz în deosebi încă mai mult ţinea să fim cu deosebire cumpătaţi în ceea ce priveşte oamenii de stat ai României. Nu ni se cuvenea să facem critica faptelor săvârşite de dânşii, şi chiar şi lăudând pe unii, jigneam fără de nici un folos pe alţii. Ceea ce puteam să cerem de la dânşii era numai să nu îngreuneze poziţiunea românilor din regatul ungar amestecându-se în treburile lor. Necruţător aveam să fiu însă când vorba era de amănuntele faptelor. Fie-n bine, fie-n rău aveam să spunem adevărul şi întregul adevăr. Cei mai urgisiţi dintre toţi oamenii erau pentru noi închinătorii lui Ludovic Kossuth: nici despre dânşii n-aveam însă să spunem ceea ce nu-i adevărat şi de vorbe prea aspre n-aveam să ne folosim judecând faptele lor.”

            Cine dintre oamenii, superiori spirituali de azi, n-ar simţi că i-a ajuns fierea în gură, după ce constată că toată râvna şi sufletul şi le-a pierdut pentru nimic în mijlocul unei stări  de generală nesimţire? De aceea, suntem siguri, Ioan Slavici afirmă despre statutul şi acţiunea de „scrietor” [85] : „nu puteam să mă-npac cu gândul că lectura de orişice fel e numai o plăcută perdere de vreme. În gândul meu, rostul scrierii a fost totdeauna îndrumarea spre o vieţuire potrivită cu firea omenească.”

            Nu face rabat moral sau de principii nici în domeniul scriitoricesc [86] : „cu atât mai puţin aş fi putut să trăiesc din onorarele ce am primit pentru scrierile mele literare. Ar fi trebuit să alerg şi eu pe la redacţiuni ca să mi se facă reclamă, şi pe la autorităţi ca să-mi cumpere exemplare, ceea ce era împotriva firii mele. Scriam deci pentru mulţumirea mea sufletească, şi-mi era destul că le făceam prin aceasta plăcere unora dintre prietenii şi binevoitorii mei.”

            Principiile rigorii confucianiste le aplica Slavici şi asupra scrisului literar [87] : „urmarea firească era că lucram totdeauna a-ndelete, ţineam la corectitatea formei până în cele mai mici amănunte şi-mi dădeam silinţa să-mi aleg vorbele să le întrebuinţez şi să le aşez potrivit cu deprinderea celor mai mulţi dintre români, deci nu ca pătura aşa-zisă cultă a poporului român, care şi-a format încetul cu încetul o limbă oarecum nouă şi din ce în ce mai pestriţă şi mai străină pentru urechea românului.”

 

*

*         *