BASME

| PRIMA PAGINA | INAPOI

POVESTEA POETULUI BEŢIV ŞI A FETEI DE HANGIU

- poveste chineză -  

                        

 

Ar trebui scrisă o carte despre cum se părăsesc iubiţii, de către cele care îi iubesc  mai presus decât viaţa, în China medievală…Povestea sărmanei Lu Io Ce, fiică de hangiu din Siciuan, remarcată de bogatul şi talentatul om al împăratului, Lu Io  -  după două versuri, scrise de ea pe un perete al hanului, unde poposise, într-o după-amiază de vară, galantul om imperial, cu suita sa de desfrânaţi  -  s-ar putea alcătui în  primul capitol al acestei încă nescrise cărţi…Două versuri, atât erau scrise pe peretele afumat al hanului, dar ce versuri! Două perle rare! Nimeni nu mai văzuse şi auzise astfel de minuni de frumuseţe şi armonie…

-Unde este autorul acestor două splendide versuri, de pe peretele acestui han?  -  strigă, jumătate entuziasmat, jumătate beat, nobilul Lu Io, şi el poet, dar la palatul  împăratului, scăldându-se în mătăsuri brodate cu fenicşi şi dragoni, în aur şi lux, iar nu în praf de drumuri şi-n fumuri de bucătărie şi de grajduri de han. Vreau să-l cunosc pe dată!

-Mărite Lu Io  -   se ploconi, umil, hangiul  -  , fata mea le-a scris, dacă nu vă e cu supărare…

-Fiica ta? Nemaipomenit!  -  îşi pocni, una de alta palmele, de uimire, poetul împăratului. Auziţi voi?  -  se întoarse el către banda sa veselă , măcar cât şi el de beată .Fata unui hangiu scrie versuri mult mai frumoase decât toţi mandarinii împăratului, la un loc! Şi omul din capitală se întoarse spre umila sa gazdă: Cinstite hangiu, acum pe loc vreau s-o văd şi să-i mulţumesc fiicei tale, pentru nemaitrăita de mine desfătare , pe care mi-au trezit-o în suflet şi-n simţiri aceste două versuri, ca doi fenicşi de aur!

Şi  hangiul se supuse, ducându-se în odaia de lângă bucătărie , de unde se întoarse, trăgând-o de mână,  cu sila, pe biata sa fată. Deşi faţa-i era umbrită de fum, căci venea de la plite şi cuptoare  -  se vedea scris pe chipul fetei semnul nobleţei înalte a cerului  -  nobleţe pripăşită în întunericul unui han de la margine de drum. Dar şi semnul unei disperări şi resemnări discrete, înăbuşite…

A fost sub o stea neagră, această întâlnire atât de impetuoasă, dintre o biată fată de ţară şi rafinatul om împărătesc. Onorabilul desfrânat şi poet, Lu Io, a cerut-o de soaţă, de la hangiul rămas încremenit şi cu gura căscată, de ce minune de noroc dăduse peste el  -  a adus-o la castelul său, cu un tămbălău şi zvon de muzici de timpane, gonguri , voci de beţivi  -  de nedescris…pentru ca, numai după trei luni, sărmana şi frumoasa poetă, găsită într-un han  -  poetă  a expresiei celor mai delicate şi profunde tristeţi  din lume  -  să fie îmbrâncită afară, în colbul străzii, cu ruşine, de către prima soţie a lui Lu Io. Onorabilul Lu Io, în tot timpul cât scorpia primă, fiică de mare dregător de la curtea mandarinală [1] , o scuipa cu venin pe despletita şi umilita femeie, fosta fată de hangiu, părăsită de toţi din lumea asta  -  ei bine, onorabilul soţ, desfrânat printre poeţi şi poet printre desfrânaţi, zăcea, beat mort, cum se şi cuvenea, cu capul pe masă…şi sforăia de zor…

Sărmana Lu Io Ce! Nu avea pe nimeni pe lumea asta, căci tatăl său, hangiul, o vânduse, pe bani buni, lui Lu Io, şi-i poruncise, cu străşnicie,  fetei,  nu cumva să fugă sau s-o vadă întoarsă de la cel ce-o umpluse de-atâta onoare, cumpărând-o, cu tot cu talentul ei neasemuit, delicat şi profund  -  şi scoţând-o, astfel, din fundul de lume, din ungherul de ţară neluminat de soare, al hanului de la răspântii…Ce era să facă Lu Io Ce? Nu era bună nimănui pe lume…aici, deasupra pământului…S-a azvârlit, biata, în râul cel  mare, care trecea pe lângă curtea palatului  (  palat unde continua să zacă, beat mort, soţul fără cuvânt în propria-i   casă )  -  şi, din împletitura de rădăcini de lotuşi, din mâl şi liane de apă, au cules-o, pe nefericita care se numise Lu Io Ce  -  au curăţat-o şi pieptănat-o surorile ei bune  -  zânele apelor. Şi-au pus-o, iarăşi, regină, precum fusese în viaţa dinaintea urcării în trupul de fată de hangiu  -   pe tronul din fundul râului  -  măreţul tron  căptuşit cu scoici, alge verzi şi perle şi păzit de dragoni galbeni.

…De câte ori era treaz, sau suficient de treaz pentru a avea remuşcări, onorabilul şi bogatul Lu Io voia să devină şi poet, şi să-şi plângă nenorocul, care l-a făcut să se îmbete, tocmai când proaspăta şi frumoasa şi talentata lui soţie se sinucidea. Uita, de obicei, că beţiile sale durau mult mai mult decât ţine o sinucidere: puteau să dispară imperii întregi şi continente să se scufunde, în răstimpul uneia dintre nenumăratele şi cinstitele sale căderi în neantul vinului…

Şi celebrul poet-mandarin, nu reuşea, cu nici un chip, să îmbine nu două versuri, prin care s-o plângă pe iubita lui fugară, Lu Io Ce (căci prima soţie, cu obişnuita-i sinceritate, îi mărturisise că frumoasa Lu Io Ce îl părăsise şi fugise, scârbită de orgiile sale…  -  şi abia apoi, târziu, îşi luase zilele…)  -  ci nici măcar două cuvinte, pe acelaşi sunet de flaut ori de ţiteră… Onorabilul şi talentatul Lu Io păşea, mâhnit, pe malul râului, de la care aşteptase divina inspiraţie  -  şi plângea (jumătate din umezeala ochilor săi era vin curat…). Şi astfel de plimbări se repetau, de fiecare dată, la fel de sterpe …Şi apoi se aşeza pe mal  -  şi bea…bea de amar şi dor…

Dar , pe când plângea el, şi, în cinstea fiecărei lacrimi scurse din ochi, închina, compensând umezela, pe dinăuntru, printr-o înghiţitură de vin ales, nu cumva să se evapore făptura lui atât de preţioasă …   -  de fiecare dată apărea, din adâncuri, o tânără şi frumoasă zână, cu ochii înrouraţi de lacrimi, purtând pe cap doi fenicşi de aur şi îmbrăcată în straie roşii precum coralul, cu bogate brăţări, la glezne, la încheieturile mâinilor şi cu colier din jad translucid şi fin, la gâtul delicat şi lung, precum cel de lebădă.

Şi frumoasa arătare îi cânta, de mult îmbătatului poet  plângăcios  -  îi cânta, din gură şi din flaut, versuri de o frumuseţe sfâşietoare, versuri ascunzând o durere de nespus, decât în limba ascunsă a zânelor. Şi tare mai semăna zâna înlăcrimată cu pierduta în veci Lu Io Ce…Doi dragoni galbeni o păzeau  -  şi, în timp ce zâna cânta, Lu Io, tot mai înduioşat, golea de vin pocal după pocal, până cădea ţeapăn în iarbă  -  şi avea, permanent, impresia, că versurile şi cântecele sfâşietoare , ce se auzeau pe malul apei  -  veneau de pe buzele lui, umede de băutură, şi de sub degetele sale, care, între timp, nu mai puteau ţine nici măcar cupa de aur, care se rostogolea în undele râului…Iar  chipul lui Lu Io Ce, îşi spunea el, era  rodul viziunii sale poetice…

Iar când se trezea, mahmur, găsea lângă el tăbliţe de aur, cu versurile poeziei ţî, pe muzica Pu sa man  -  pe care se cântau acele cântece de jale nesfârşită. Fapt ce nu numai că nu-l intriga, ci-l făcea să se împăuneze către prietenii săi de pahar:

-Vedeţi? Ia citiţi! Cine mai poate compune atât de gingaşe versuri ca mine, cine poate stârni coarda ţiterei mai măiestru ca mine?…Vedeţi? Ce m-aş face dacă n-aş mai bea? N-aş putea să scriu atât de fermecător! N-aş mai fi nici vestitul poet Lu Io, şi nici vrăjitor al sunetelor! Asta-i, de aia beau, să-mi dezvolt talentul, da…uite…  -  şi bea, într-adevăr  -  tacticos, cu mâinile din ce în ce mai şovăitor ţinând pocalul…

…Şi-aşa, chiar de pe lumea cealaltă, zâna, căreia numele de trecătoare fiinţă umană pământească i-a fost Lu Io Ce  -  l-a ajutat, nemeritat, pe lumea asta, pe atât de iubitul şi atât de nedreptul şi iresponsabilul ei soţ Lu Io, să ajungă cel mai mare poet al dinastiei Sung. Dar această poveste, evident, nu are nici o valoare, pentru cronicile imperiale, ale acelor vremuri , în care sărmana fată de hangiu din Siciuan aproape că nici nu e pomenită. Povestea e o biată cenuşăreasă  -  pe când stăpâna adevărului lumii stă, cum e şi firesc şi cum se şi cuvine  -  între scoarţe de aur, în palat cu împăratul . Asta e...

*

 



[1] -Mandarin  -  înalt funcţionar public, în Indochina şi în China medievală.