- poveste chineză -
Ar trebui scrisă o carte despre cum
se părăsesc iubiţii, de către cele care îi iubesc mai presus decât viaţa, în China
medievală…Povestea sărmanei Lu Io Ce, fiică de hangiu din Siciuan, remarcată de
bogatul şi talentatul om al împăratului, Lu Io - după două versuri, scrise de ea
pe un perete al hanului, unde poposise, într-o după-amiază de vară, galantul om
imperial, cu suita sa de desfrânaţi - s-ar putea alcătui în primul capitol al acestei încă nescrise
cărţi…Două versuri, atât erau scrise pe peretele afumat al hanului, dar ce
versuri! Două perle rare! Nimeni nu mai văzuse şi auzise astfel de minuni de
frumuseţe şi armonie…
-Unde este
autorul acestor două splendide versuri, de pe peretele acestui han? - strigă, jumătate entuziasmat, jumătate beat, nobilul Lu Io, şi el poet,
dar la palatul împăratului, scăldându-se
în mătăsuri brodate cu fenicşi şi dragoni, în aur şi lux, iar nu în praf de
drumuri şi-n fumuri de bucătărie şi de grajduri de han. Vreau să-l cunosc pe
dată!
-Mărite Lu
Io - se ploconi, umil, hangiul - , fata mea le-a scris, dacă nu vă e cu
supărare…
-Fiica ta?
Nemaipomenit! - îşi pocni, una de alta palmele, de uimire,
poetul împăratului. Auziţi voi? - se întoarse el către banda sa veselă , măcar
cât şi el de beată .Fata unui hangiu scrie versuri mult mai frumoase decât toţi
mandarinii împăratului, la un loc! Şi omul din capitală se întoarse spre umila
sa gazdă: Cinstite hangiu, acum pe loc vreau s-o văd şi să-i mulţumesc fiicei
tale, pentru nemaitrăita de mine desfătare , pe care mi-au trezit-o în suflet
şi-n simţiri aceste două versuri, ca doi fenicşi de aur!
Şi hangiul se supuse, ducându-se în odaia de
lângă bucătărie , de unde se întoarse, trăgând-o de mână, cu sila, pe biata sa fată. Deşi faţa-i era
umbrită de fum, căci venea de la plite şi cuptoare - se
vedea scris pe chipul fetei semnul nobleţei înalte a cerului - nobleţe pripăşită în întunericul unui han de la margine de drum. Dar şi
semnul unei disperări şi resemnări discrete, înăbuşite…
A fost sub o
stea neagră, această întâlnire atât de impetuoasă, dintre o biată fată de ţară
şi rafinatul om împărătesc. Onorabilul desfrânat şi poet, Lu Io, a cerut-o de
soaţă, de la hangiul rămas încremenit şi cu gura căscată, de ce minune de noroc
dăduse peste el - a adus-o la castelul său, cu un tămbălău şi
zvon de muzici de timpane, gonguri , voci de beţivi - de
nedescris…pentru ca, numai după trei luni, sărmana şi frumoasa poetă, găsită
într-un han - poetă a expresiei celor mai delicate şi profunde tristeţi din lume - să fie îmbrâncită afară, în
colbul străzii, cu ruşine, de către prima soţie a lui Lu Io. Onorabilul Lu Io,
în tot timpul cât scorpia primă, fiică de mare dregător de la curtea
mandarinală
[1]
,
o scuipa cu venin pe despletita şi umilita femeie, fosta fată de hangiu,
părăsită de toţi din lumea asta - ei bine, onorabilul soţ, desfrânat printre
poeţi şi poet printre desfrânaţi, zăcea, beat mort, cum se şi cuvenea, cu capul
pe masă…şi sforăia de zor…
Sărmana Lu Io
Ce! Nu avea pe nimeni pe lumea asta, căci tatăl său, hangiul, o vânduse, pe
bani buni, lui Lu Io, şi-i poruncise, cu străşnicie, fetei, nu cumva să fugă sau s-o vadă întoarsă de la cel ce-o umpluse de-atâta
onoare, cumpărând-o, cu tot cu talentul ei neasemuit, delicat şi profund - şi
scoţând-o, astfel, din fundul de lume, din ungherul de ţară neluminat de soare,
al hanului de la răspântii…Ce era să facă Lu Io Ce? Nu era bună nimănui pe
lume…aici, deasupra pământului…S-a azvârlit, biata, în râul cel mare, care trecea pe lângă curtea
palatului ( palat unde continua să zacă, beat mort, soţul
fără cuvânt în propria-i casă ) - şi,
din împletitura de rădăcini de lotuşi, din mâl şi liane de apă, au cules-o, pe
nefericita care se numise Lu Io Ce - au curăţat-o şi pieptănat-o
surorile ei bune - zânele apelor. Şi-au pus-o, iarăşi, regină,
precum fusese în viaţa dinaintea urcării în trupul de fată de hangiu - pe
tronul din fundul râului - măreţul tron căptuşit cu scoici, alge verzi şi perle şi păzit de dragoni galbeni.
…De câte ori
era treaz, sau suficient de treaz pentru a avea remuşcări, onorabilul şi
bogatul Lu Io voia să devină şi poet, şi să-şi plângă nenorocul, care l-a făcut
să se îmbete, tocmai când proaspăta şi frumoasa şi talentata lui soţie se
sinucidea. Uita, de obicei, că beţiile sale durau mult mai mult decât ţine o
sinucidere: puteau să dispară imperii întregi şi continente să se scufunde, în
răstimpul uneia dintre nenumăratele şi cinstitele sale căderi în neantul
vinului…
Şi celebrul
poet-mandarin, nu reuşea, cu nici un chip, să îmbine nu două versuri, prin care
s-o plângă pe iubita lui fugară, Lu Io Ce (căci prima soţie, cu obişnuita-i
sinceritate, îi mărturisise că frumoasa Lu Io Ce îl părăsise şi fugise,
scârbită de orgiile sale… - şi abia apoi, târziu, îşi luase zilele…) - ci
nici măcar două cuvinte, pe acelaşi sunet de flaut ori de ţiteră… Onorabilul şi
talentatul Lu Io păşea, mâhnit, pe malul râului, de la care aşteptase divina
inspiraţie - şi plângea (jumătate din umezeala ochilor săi
era vin curat…). Şi astfel de plimbări se repetau, de fiecare dată, la fel de
sterpe …Şi apoi se aşeza pe mal - şi bea…bea de amar şi dor…
Dar , pe când
plângea el, şi, în cinstea fiecărei lacrimi scurse din ochi, închina,
compensând umezela, pe dinăuntru, printr-o înghiţitură de vin ales, nu cumva să
se evapore făptura lui atât de preţioasă … - de fiecare dată apărea, din
adâncuri, o tânără şi frumoasă zână, cu ochii înrouraţi de lacrimi, purtând pe
cap doi fenicşi de aur şi îmbrăcată în straie roşii precum coralul, cu bogate
brăţări, la glezne, la încheieturile mâinilor şi cu colier din jad translucid
şi fin, la gâtul delicat şi lung, precum cel de lebădă.
Şi frumoasa
arătare îi cânta, de mult îmbătatului poet plângăcios - îi cânta, din gură şi din flaut, versuri de o
frumuseţe sfâşietoare, versuri ascunzând o durere de nespus, decât în limba
ascunsă a zânelor. Şi tare mai semăna zâna înlăcrimată cu pierduta în veci Lu
Io Ce…Doi dragoni galbeni o păzeau - şi, în timp ce zâna cânta, Lu
Io, tot mai înduioşat, golea de vin pocal după pocal, până cădea ţeapăn în
iarbă - şi avea, permanent, impresia, că versurile şi cântecele sfâşietoare , ce
se auzeau pe malul apei - veneau de pe buzele lui, umede de băutură, şi
de sub degetele sale, care, între timp, nu mai puteau ţine nici măcar cupa de
aur, care se rostogolea în undele râului…Iar chipul lui Lu Io Ce, îşi spunea el, era rodul viziunii sale poetice…
Iar când se
trezea, mahmur, găsea lângă el tăbliţe de aur, cu versurile poeziei ţî, pe
muzica Pu sa man - pe
care se cântau acele cântece de jale nesfârşită. Fapt ce nu numai că nu-l
intriga, ci-l făcea să se împăuneze către prietenii săi de pahar:
-Vedeţi? Ia
citiţi! Cine mai poate compune atât de gingaşe versuri ca mine, cine poate
stârni coarda ţiterei mai măiestru ca mine?…Vedeţi? Ce m-aş face dacă n-aş mai
bea? N-aş putea să scriu atât de fermecător! N-aş mai fi nici vestitul poet Lu
Io, şi nici vrăjitor al sunetelor! Asta-i, de aia beau, să-mi dezvolt talentul,
da…uite… - şi bea, într-adevăr - tacticos, cu mâinile din ce în ce mai şovăitor ţinând pocalul…
…Şi-aşa, chiar
de pe lumea cealaltă, zâna, căreia numele de trecătoare fiinţă umană
pământească i-a fost Lu Io Ce - l-a ajutat, nemeritat, pe lumea asta, pe atât
de iubitul şi atât de nedreptul şi iresponsabilul ei soţ Lu Io, să ajungă cel
mai mare poet al dinastiei Sung. Dar această poveste, evident, nu are nici o
valoare, pentru cronicile imperiale, ale acelor vremuri , în care sărmana fată
de hangiu din Siciuan aproape că nici nu e pomenită. Povestea e o biată
cenuşăreasă - pe când stăpâna adevărului lumii stă, cum e
şi firesc şi cum se şi cuvine - între scoarţe de aur, în palat cu împăratul .
Asta e...
*