BASME

                                                                                   

 Bietul Jörgen! Îi spusese doctorul că nu se va vindeca de boala pe care o avea decât dacă mănâncă, în fiecare zi, de trei ori pe zi,câte şase biscuiţi şi câte o ceaşcă de lapte…Atât  -  şi mereu  -   un an de zile, în cap! Şi doctorul spuse un nume de boală atât de lung, complicat şi savant, încât, fireşte că nu ar fi putut fi rostit decât de un mare doctor . Şi tot atât de firesc era ca numele să denumească o boală la fel de lungă, complicată şi foarte interesantă. După nume, şi boala, nu?  O boală dintr-acelea foarte grele, prin care poţi scăpa, eventual, de şcoală…căci Jörgen era în clasa întâi…

Asta a mers în prima zi, şi a doua  -  greu, tare greu  -  dar, într-a treia, biscuiţii uscaţi şi fără nici un gust, de parcă erau din rumeguş, îi stătură în gât. Şi laptele…Era plin, parcă, de ghemotoace de noroi alb, parcă spălaseră cu el toate coastele munţilor albi din nord  -  şi viitura munţilor albi se scurgea, acum, pe gura ceştii, în gura lui Jörgen…

Văzând cât de greu îi era băiatului, şi ce noduri de plâns îi veneau în gât, şi că buzele-i tremurau , de durere  şi umilinţă, şi cum suspina de tragic, când le punea pe marginea albă a biscuitului ţeapăn sau al ceştii cu lapte  -  tatălui îi dădu prin minte să-şi ajute feciorul:

-Vezi tu, fiul meu  -  începu tatăl, tuşind puţin, spre-a-şi drege vocea şi aşezându-se pe marginea patului, unde Jörgen depusese armele, total, în lupta cu micul dejun, şi stătea bosumflat în faţa ceşcuţei trandafirii, cu guler alb, în care i se   răcise laptele gras de vacă, şi în faţa celor şase biscuiţi, aliniaţi pe muchia unei farfurii albe înflorate, ca la o paradă , nişte ostaşi dezumflaţi şi fără chef, după ce trecuse în revistă generalul trupa şi constatase că nimic nu-i era pe plac  -  vezi tu, Jörgen dragă, tu eşti gata să faci lumii şi omenirii un mare rău…

-Eu? – se miră, cu jumătate de gură, copilul,  uitându-se chiorâş , cu un ochi la tatăl său şi cu altul la nefericiţii biscuiţi. Cum aşa?

-Da, tu  -  fără să vrei, tu faci atâta rău, încât n-o să te ierte lumea şi oamenii de pe pământ niciodată…

-Ei…  -  făcu, neîncrezător, Jörgen cel mic.

-Da, da  -  căci tu nu ştii povestea acestor şase biscuiţi şi a surorii lor, ceaşca de lapte  -  de aceea îi dispreţuieşti atâta. Şi să ştii că nu faci bine de loc, şi nici măcar nu eşti respectuos faţă de nişte prinţi şi nu eşti cavaler faţă de o prinţesă…

-Ce prinţesă, ce prinţi, ce-ce…?  -  se bâlbâi, cu ochii mari, Jörgen, puţin contrariat.

-…Căci pe ei  -  continuă, netulburat, tatăl  -  îi doare cumplit nepăsarea ta faţă de nenorocirea lor, lipsa ta de suflet şi de omenie  -  şi toţi, şi cei şase biscuiţi , şi buna şi blânda lor soră, ceaşca de lapte, plâng fierbinte , şi-şi aşteaptă, cu resemnare, cei încă o mie de ani de blestem, sub vraja nemilosului şi prea puternicului mag din Trondheim…tocmai de sus, din aspra Norvegie a fiordurilor întunecate…

Copilul făcu, de data asta, ochii mari  -  ochii lui albaştri fură brusc întristaţi de-o tristeţe plăcută: pe de-o parte, era, în fond, un băieţel de treabă, care nu voia să facă rău nimănui pe lume  -  pe de alta, pentru că nu le credea el chiar pe toate gustoase, cum i le croia tatăl său  -  dar era plăcerea aşteptării unui basm, cu multe peripeţii şi nefericiri,  care, însă, în mod sigur, se va termina frumos şi cu bine. Spuneţi şi voi, copii, care dintre voi ar refuza, la vârsta lui Jörgen, plăcerea de a fi minţit   -  doar puţin, aşa…dar  atât de frumos, cum ştia numai tatăl lui Jörgen să mintă?

-Care blestem, tăticule?Şi de ce i-a blestemat magul din Trondheim, şi cum?…  -  îngrămădi băieţelul întrebările, cu o poftă deosebită de a afla răspunsuri.

-Vezi, vezi, copilul meu, că era să faci un rău teribil, o nedreptate aşa de mare, unor suflete atât de bune şi de blânde, numai pentru că tu nu ştii poveştile prinţilor şi prinţeselor şi zânelor şi crăieselor şi magilor din lumea asta…

-Aşa e, tăticule, recunosc… nu le ştiu   -  recunoscu, spăşit, dar şi cu un pic de viclenie şi cu un fior secret de mare plăcere, Jörgen, care ştia că povestea tocmai începea.

-…Noroc că astăzi  -  continuă tatăl, şi el viclean, dar altfel decât fiul  -  contiunuă, de parcă nici n-ar fi auzit pocăinţa fiului său, ştiind cât creşte, astfel, credibilitatea celor pe care urma să le dezvăluie  -  , astăzi vei afla, pentru ca altădată să nu mai greşeşti şi să nu produci rău unor fiinţe atât de nobile şi nevinovate   -  vei afla, zic, povestea celor şase prinţi biscuiţi viteji şi a surorii lor, frumoasa  Ceaşcă de Lapte…

-Spune-mi-o, tăticule, spune-mi povestea lor, te rog, tăticule! se asigură micul  Jörgen, prin rugămintea lui frumoasă şi care cam mirosea de la o poştă a linguşire…că tatăl său nu se va răzgândi, cumva.

-Ţi-o spun, ţi-o spun, pentru că trebuie să ştii , totdeauna, doar adevărul-adevărat despre orice lucru din lumea asta, ca să nu mai greşeşti  -  şi, te rog,  şi eu, să-mi promiţi că, de azi încolo, ai să-i respecţi şi ai  să-i ajuţi , din toate puterile tale, atât pe cei şase prinţi viteji şi pe sora lor, blânda şi nespus de frumoasa Ceaşcă de Lapte  -  cât şi pe oricine este nedreptăţit ori slab şi are nevoie de ajutorul tău, şi că vei întreba totdeauna, pe cei ce ştiu adevărul despre mersul lumii şi despre feţele cele ascunse ale lucrurilor…

-Îţi promit, îţi promit, tăticuţule, sigur că îţi promit  -   se grăbi , cu falsă aprindere, micul Jörgen, alarmat puţin de mulţimea lucrurilor pe care trebuia să le promită  -  căci era un băieţel de caracter, şi ceea ce promitea, se ţinea totdeauna de cuvânt.

-Nu ştiu, să am, sau să n-am încredere în tine?  -  se codi, viclean, tatăl, spre a spori preţul celor pe care urma să le spună, dar şi ca să se asigure, mai deplin, că fiul său îşi va respecta  cuvântul dat.

-Să ai, să ai, tăticuţule! Îţi promit! se aprinse , de data asta, cu adevărat, micul Jörgen, şi aproape că-i dădură lacrimile de nerăbdare.

-Pe onoarea ta de copil?  -  insistă, pentru a prelungi încordarea, dar şi plăcerea de a trezi mai repede şi deplin, toate forţele cele bune şi generoase, din adâncurile fiinţei curate a copilului.

-Pe onoarea mea, tăticuţule! Pe onoarea mea!Na! -  făcu un gest larg şi teatral Jörgen, cu mâna dreaptă trântită pe inimă şi cu ochii închişi strâns.

-Bine. Atunci, pot începe povestea, având sufletul uşor şi despovărat de păcatul de a dezvălui taine mari cui nu merită.

-Poţi, sigur că poţi, şi eu merit, sigur merit  -  se aşeză micul Jörgen mai bine în aşternut, pentru a nu-i scăpa nici cel mai mic amănunt al poveştii. Ştia el că tatăl îi va spune ceva absolut minunat şi cu tâlcuri demne de a fi băgate în cap…

-Bine, Jörgen. Aşa. Ei, se spune că demult, tare demult, erau un împărat mare şi o mare împărăteasă, care stăpâneau întreg pământul, şi văzduhul, şi apele  -  totul…

-Chiar totul?  -  întrebă, cu ochii întredeschişi a neîncredere, Jörgen.

-Chiar totul  -  dădu tatăl din cap, grav şi solemn . Şi, în fiecare dimineaţă, după ce se trezeau, împăratul şi împărăteasa se uitau într-un glob de aur, un glob uriaş, cam cât casa asta (Jörgen făcu ochii mari, dar avu puterea să se abţină) pe care-l roteau încet, încet, cu luare-aminte, căci în acest glob îi vedeau pe absolut toţi supuşii lor, de pretutindeni: pe harnicii pitici de sub pământuri, pe neastâmpăraţii spiriduşi de prin hambare şi unghere, pe elfii văzduhului, pe duioasele şi sălbaticele undine de prin ape, pe oamenii de toate culorile şi mărimile, din toate ţările şi împărăţiile…

-Şi casa noastră din Danemarca o vedeau cei doi, împăratul şi împărăteasa?  -  întrebă, grozav de preocupat, Jörgen.

-Sigur că s-ar fi văzut şi casa noastră, dacă ar fi fost pe atunci construită.

-Şi pe spiriduşul din dosul uşii, despre care spuneai săptămâna trecută că se uită ţintă la mine, când nu dorm, căci el vrea să se ducă să stea la taclale, câteva ceasuri, cu Moşul Şoarece, din gaura din colţ  -  şi pe el îl văd…l-ar fi văzut?…

-Şi pe el. Spiriduşul era pe atunci, casa noastră nu era pe atunci, încă. Dar tu nu eşti deloc atent, căci eu am spus că asta a fost demult, tare demult, la începuturile lumii  -  iar casa noastră n-are mai mult de 100 de ani, de când a construit-o străbunicul meu.

-Va să zică, bunicul…adică, străbunicul…  -  se încurcă Jörgen.

-Adică, de fapt, stră-străbunicul  tău. Tatăl  bunicului meu.

-Aşa, aşa, tăticule  -  spuse copilul, înviorat de oarecare pricepere, dar nu grozavă, a atâtor nume de rudenie… . Va să zică, stră-stră-stră…n-a fost chiar la începutul lumii, ci mai încoace puţin?

-Da, stră-străbunicul tău şi străbunicul meu…

-Erau doi, deci  -   făcu, dumirit, Jörgen.

-Nu, erau unul şi acelaşi  -  dar am spus întâi, din punctul tău de vedere cum se numea, apoi din punctul meu  de vedere cum se numea.

-Aşa, deci  -  mormăi copilul, ascunzându-şi ciuda că nu pricepea mare lucru, şi precis le va încurca, dacă iar va fi vorba de treburile astea...

-Da, cel de care vorbeam şi-l încurci tu, străbunicul meu, n-a trăit chiar la începutul lumii, ci mult mai încoace (Jörgen strâmbă puţin din buze, dezamăgit  -  auzi, n-a fost de faţă când s-a făcut lumea!ce fel de bătrân şi ăsta!   -  dar îşi luă, imediat, seama, şi-şi concentră iar privirea pe tatăl său).Dacă ne-am fi lăţit şi lungit un pic vieţile, aproape că-l vedeam cum mânuieşte mistria, ridicând peretele ăsta al casei…

Jörgen căscă ochii mari, voind să lungească  şi să lăţească pe loc ce zisese tatăl său că trebuia lungit şi lăţit , ca să-l vadă pe stră-stră… -  dar tatăl preveni dorul de această operaţie, cu promptitudine:

-Dar tu vrei, sau nu vrei să auzi povestea vitejilor prinţi biscuiţi?

-Sigur că vreau, tăticule, te rog, spune…numai că tare-aş fi vrut să-l văd pe stră…

-Să-ţi spun povestea, sau te laşi păgubaş?

-Nu, tăticule, spune, te rog, spune, promit că nu te mai întrerup deloc, niciodată…

-Ei, din când în când, dacă nu înţelegi ceva, poţi să întrebi  -  dar să întrebi nu pentru că n-ai fost atent şi n-ai auzit ce deja ţi-am zis , ci pentru că eşti încă  mic, şi vrei să afli ce ştiu oamenii mari, ca să te faci mai repede, şi tu, om mare  -  chiar te rog să întrebi  -  o întoarse tatăl, cu dibăcie…

-Am să  întreb, am să  întreb  -  fu de acord, parcă prea repede, Jörgen…

-Dar, ne-am înţeles: numai când nu pricepi cu adevărat ceva, pentru că acel ceva e spus în limba oamenilor mari, pe care oamenii încă mici, ca tine, abia încep s-o înveţe.

-Da, tăticule, dar eu sunt aproape om mare, şi am învăţat foarte repede limba oamenilor mari, şi învăţ foarte bine…nu-i aşa?

-Aşa-i. Şi-acum, ascultă. Când împăratul şi împărăteasa, care se iubeau foarte mult, au socotit că a venit vremea să aibă copii…

-Şi tu cu mama m-aţi socotit pe mine, nu?

-Da, te-am socotit…să aibă copii, pentru ca, în urma lor, să rămână paznici şi veghetori de soi şi de încredere. Să vegheze asupra tuturor  oamenilor pământului şi asupra muncii duhurilor apelor şi aerului … să vegheze , mai cu seamă, asupra acelora dintre oameni care sunt mai neajutoraţi, ori săraci, nevoiaşi, bolnavi…

-Voi, tu şi cu mama, sunteţi neajutoraţi, săraci, nevoiaşi şi bolnavi, nu-i aşa, tăticule? Eu, spre exemplu, sunt foarte bolnav, şi pe mine trebuie să mă ajute împăratul şi împărăteasa…

-Noi nu suntem chiar de tot săraci şi nevoiaşi, sunt alţi oameni cu mult mai nefericiţi decât noi. Iar tu nu eşti chiar bolnav-bolnav, ci, mai curând, răsfăţat, căci ai promis că asculţi povestea  -   dar eu cred că nu eşti prea atent, şi , deci, n-am cui să spun povestea…

-Cum să nu, cum să nu, sunt foarte atent, dar mă întrebam şi eu, aşa…  -  se scuză, repede şi spăşit, micul Jörgen.

-Bine, bine. Hai să continuăm, căci de-abia de-acum încep nenorocirile prinţilor şi prinţeselor.

Micul Jörgen îşi strânse genunchii spre gură, şi gura i se deschise puţin. Grozav ce-i plăceau lui  Jörgen nenorocirile… Mai ales când erau de prinţi şi prinţese  -  mai ales când erau ale altora  -  şi mai ales când erau povestite de tatăl său…

-Şi avură, împăratul şi împărăteasa, şapte copii….

-Aoleu!  -  îi scăpă gura, fără să vrea, lui Jörgen. Şi cu ce-i ţineau?

-Am spus că erau, părinţii lor, împărat şi împărăteasă. Or, împăraţii şi împărătesele ar trebui să aibă cu ce să întreţină pe toţi copiii pământului, nu doar pe şapte copii…

-Aşa! Da, aşa e, tăticule! Dar de ce nu vreţi, tu şi cu mama, să vă faceţi împărat şi împărăteasă, şi eu să vă ajut şi să-i întereţinem pe toţi copiii pământului?

-Nu oricine poate fi împărat şi împărăteasă…Eu şi cu mama ta nu avem atâta pricepere şi putere ca să fim împărat şi…

-Ba, aveţi, dar voi nu vreţi, las' că ştiu eu… Dar de ce împăratul şi împărăteasa de care spui nu ne întreţin şi pe noi?

-Pentru că noi, părinţii tăi, putem să muncim, şi nu avem, deocamdată, nevoie să ne întreţină alţii. Când vom fi bătrâni, ai să ne întreţii tu, poate  -  dar asta numai dacă ai să-nveţi şi ai să faci treabă bună şi, mai ales, dacă nu ne vei uita…

-Cum să vă uit, tăticule, tocmai pe tine şi pe mămica? Se poate?  -  îl privi micul Jörgen , cu mare  reproş, pe tatăl său.

-Se poate, Jörgen, se poate. S-au mai văzut cazuri. Dar, pacă voiai să-ţi spun povestea, ori te-ai răzgândit…

-Sigur, tăticule, gata, spune, că eu îmi pun lacăt la gură…uite…mhmhm  -  şi micul Jörgen îşi aplică singur o palmă peste gură, cu toată puterea şi în toată lăţimea degetelor răşchirate.

-Ei, să zicem că ai să taci un pic mai mult aşa. Până se sparge lacătul. Da, şi cum îţi spuneam, împăratul şi împărăteasa aveau şapte copii: şase băieţi şi o fată.

-Şi băieţii erau biscuiţi, iar fata era cană cu lapte  -  îşi luă repede mâna de la gură băieţelul, voind să ajute la desfăşurarea mai grăbită a firului poveştii.

-Nu, Jörgen. La început, cei şapte copii erau copii cum eşti şi tu, cum sunt toţi copiii din lumea asta  -  dar mult, mult  mai cuminţi şi mai ascultători decât mulţi dintre copii, şi, mai ales, ştiau să asculte cu multă atenţie şi luare-aminte poveştile spuse de tatăl lor, şi-şi respectau cuvântul dat  -  aşa cum unii copii nici nu se gândesc să facă…habar n-au ce-i aceea o promisiune…

-Ba au, tăticule, au, iartă-mă  -  se spăşi, cu oarecare şiretenie, isteţul copil Jörgen, căruia nu trebuia să-i baţi şaua mult, ca să priceapă iapa…

 -Te iert, băiatule. Numai să nu trebuiască să-ţi ceri iertare de prea multe ori, că-şi pierde valoarea şi iertarea, iar tu nu vei mai înţelege tâlcul adânc al poveştii.Şi, cum îţi spuneam, erau şapte copii frumoşi şi deştepţi…

-Ca mine  -  mormăi micul Jörgen, dar tatăl se făcu că nu-l aude, şi continuă:

-Cei şase băieţi erau cu plete roşcovane, ca tatăl lor, şi cu ochii albaştri şi mari, scânteind de inteligenţă şi curaj  -  iar fetiţa era blondă şi gingaşă, , ca mama ei: în ochi-i , la fel de albaştri ca ai fraţilor ei,  se strânseseră, parcă, toate lacurile şi mările din lume…şi toate cerurile nordului şi toţi îngerii…Şi avea pielea albă-albă, precum laptele…

-De aia…  -  începu micul Jörgen, dar o privire  a tatălui, puţin cam prea adâncă, îl făcu pe copil să-şi şteargă restul frazei de pe buze.

-Dar împăratul şi împărăteasa , tocmai pentru că erau frumoşi, buni şi blânzi, şi-i ocroteau pe toţi oamenii sărmani şi necăjiţi de pe lumea asta  -  erau pizmuiţi şi urâţi de către un vrăjitor bătrân şi rău, care, de mult, de la începutul lumii, voia ca el şi numai el să-i stăpânească pe oameni şi să-i înjuge la munci grele, ca pe vite, şi să-i trudească în tot felul, pentru a-i umili şi a-i face să scoată, din pământ, din ape, de peste tot  -  tot felul de bogăţii…pentru el şi numai pentru el. Iar când se născură şi cei şapte copii, la fel de frumoşi, buni şi blânzi precum părinţii lor, bătrânul vrăjitor…

-…din Trondheim…  -  îndrăzni micul Jörgen.

-Da, văd că ai fost atent  -  da, vrăjitorul îşi avea palatul său, înălţat până la ceruri, din cărămizi de smoală, pe care le înnoia mereu  -  în Trondheimul cel întunecat şi unde bat turbate vânturi de gheaţă şi totul stă mort, sub zăpezi. Şi, la fiecare din cele 1.000 de etaje ale palatului său, dădea foc la smoală, să ardă şi să-i încălzească pe slujitorii săi reci, care erau urşii albi şi focile caraghioase…

-Mamăăă…atâţia urşi albi…  -  se uimi, cu voce înăbuşită, copilul.

-Şi, cum îţi spuneam, vrăjitorul se gândea, zi şi noapte, cum să le facă rău, atât soţilor împăraţi, cât şi bunilor şi frumoşilor…

-…şi blânzilor…  -  şopti micul Jörgen.

-…lor copii. Când cei şapte copii au crescut  -  împăratul şi împărăteasa, care simţeau că îmbătrânesc, cu fiece zi care trecea, i-au pus să înveţe atât arta armelor  -  pe toţi şapte, adică şi pe prinţesa Ceaşcă de Lapte, nu doar pe cei şase prinţi …

-Adică, pe prinţesă o chema Ceaşcă de Lapte din naştere, şi pe prinţi îi chema Biscuiţi tot din naştere?  -  întrebă, serios, Jörgen.

-Pe prinţesă, da  -  pe prinţi, însă, nu: ei se numeau, de la botez, ca toţi copiii: Hans, Wilhelm, Klaus…

-…şi Jörgen  -  nu?

-Ba da, pe unul îl chema ca pe tine: prinţul Jörgen.

-Deci, şi eu pot fi prinţ, ca el, dacă el poate avea nume ca mine  -  zise, logic, micul Jorgen.

-Da, poţi. Deci, ziceam că i-au învăţat pe copii nu doar arta armelor, ci şi toate ştiinţele şi tainele, din toate cărţile lumii şi, mai cu seamă, să fie foarte pioşi şi foarte deschişi cu sufletul, citind Sfânta Carte  -  Biblia…

-Şi eu o citesc…adică, m-am uitat prin ea  -  se fâstâci, după ce-şi prinsese singur urechile, micul Jörgen..

-Aşa că  -  trecu tatăl peste jena fiului  -  , cei şapte copii deveniră şapte prinţi, de fapt, şase prinţi şi-o prinţesă  -  dar erau şi şapte cavaleri luminaţi: toţi aveau spade de oţel fulgerător, albe ca zăpada. Şi erau îmbrăcaţi în mantii roşii ca focul  -  iar pe cap, fiecare, avea o coroană de aur, micuţă şi frumos lucrată, bătută cu pietre nestemate…

-Fiii…  -  fluieră, uşor invidios, Jörgen.

-…cu două safire mari în frunte, cu câte patru rubine mici pe margini  -  şi cu steluţe multe, din diamante şi smaralde puzderie, răspândite , cu socoteală, jur-împrejur, pe întinsul rotundei diademe…

-Ce frumos…- şopti, visător, micuţul copil.

-…pasămite, cele două safire erau semnul lor de stăpânire asupra Lunii şi Soarelui, cele patru rubine erau semnul celor patru zări ale lumii  -  iar smaraldele şi diamantele erau, pe de o parte, stăpânirea asupra vieţii celei verzi, iar diamantele, stăpânirea asupra focului, oriunde s-ar afla şi adăposti el.

-Şi coroana frumos lucrată în aur?…  -  îndrăzni, cu voce tare, micul Jörgen.

-Ei, coroana de aur era semnul cel mai mare: îl vesteau pe Dumnezeu din ceruri, şi pe îngerii Săi, că ei se află, toţi şapte, sub ocrotirea atotputerii Lui, dar şi în slujba lui Dumnezeu, sub veşnic jurământ de a făptui doar fapte bune şi plăcute Atoatefăcătorului .

-Adică, jurau că-l ajută pe Dumnezeu să stăpânească lumea pe care El a făcut-o?  -  întrebă, cu oarecare sfiiciune, micul Jörgen.

-Chiar aşa…recunoscu tatăl, bănuind, însă, că intervenţia copilului nu pornea dintr-un gând chiar aşa de curat, precum părea  -  aşa că se grăbi să zică: Dar, acum, fii de tot atent, căci de-aici lucrurile încep  să fie încurcate.

-Ascult, ascult  -  se ghemui, iarăşi, micul Jörgen, resemnat că nu i-a reuşit infiltrarea linguşitoare în cetatea poveştii…

-Când împăratul şi împărăteasa au simţit că sunt de tot bătrâni, şi că le scad puterile, au împărţit stăpânirile lumii între cei şapte copii ai lor, acum şase bărbaţi şi o fată aşa de frumoasă, încât toţi flăcăii, prinţi sau neprinţi, veneau să-i ceară mâna, s-o ia de soţie…

-Şi, oare, vrăjitorul din Trondheim n-a vrut s-o ia de soţie?  -  încercă, iarăşi, copilul.

-Ba, tocmai de-aici s-a mărit , până dincolo de orice măsură, ura vrăjitorului, căci a cerut şi el mâna fetei, şi părinţii l-au respins, căci fata plângea, numai la vederea urâtului vrăjitor…  -  se îndură tatăl să-l lase pe fiu în poveste.

-Şi eu aş cere mâna fetei…  -  şopti micul Jörgen, dar tatăl, din nou, făcu urechea toacă, şi continuă:

-Dar ea, când o cereau flăcăii şi prinţii pământului, şi regii piticilor, şi însuşi Regele Elfilor  -  ştiind ce griji mari o aşteaptă, când părinţii ei nu vor mai fi  -  numai la măritiş nu-i stătea capul, şi-şi făcea planuri, zi şi noapte, cum să cârmuiască mai bine partea de lume ce-i va fi fost încredinţată…

-Şi care parte de lume, anume, îi fusese …adică, îi va fi încredinţată prinţesei?  -  întrebă, nerăbdător, copilul Jörgen.

-Stai, ascultă şi-ai să auzi. Orice poveste pluteşte pe răbdarea ascultătorului, altfel, se scufundă şi se îneacă. Vrei să ţi se înece povestea?

-Nu, nu, tăticuţule, spune mai departe, te rog…  -  se înspăimântă, puţin, Jörgen.

-Aşa. Cum spuneam, de fapt, cum îţi zic acum, preaînţelepţii lor părinţi, împăratul şi împărăteasa, împărţiră astfel puterile lumii acesteia, între cei şapte copii ai lor:

Celui dintâi, care era şi cel mai mare dintre toţi, îi dădu , spre cârmuire, tot ce ţinea de cofeturi şi patiserie, în lumea asta  -  aşa că primul dintre fii îşi alcătui un fel de planetă mică, o mică împărăţie…Vezi tu găurelele acestea , din biscuitul ăsta( şi tatăl arătă cu degetul spre unul dintre biscuiţii aşezaţi frumos, în formă de petale de floare, pe farfuria înflorată)  -  şi aceste adâncituri, de parcă ar fi nişte litere? Aici sunt palatele enorme, în care prinţul depozita averile repartizate lui: torturi de ciocolată şi torturi cu frişcă, tortuleţe cu zahăr caramel şi cremă de lămâie, şi cu cremă de vanilie  -  stive uriaşe de plăcinte cu brânză şi cu plăcinte cu mere, tăvi întinse cu tarte cu vişine, cu prăjituri cu caise şi cu cremă de piersici, şi cu pateuri cu brânză, rulade cu miere, rulade cu ciocolată, baclavale înmuiate în sirop de trandafiri şi în miere, şi…

-Miam-miam-miam…  -   şi primul biscuit se şi mistuise în gura lui Jörgen  -  de nu-i rămaseră decât trei firimituri pe buze, pe care, cu o limbă mare, le culese imediat.

-Celui de-al doilea îi făcură o mică împărăţie, pe o planetă destul de durdulie  -  numită Împărăţia Dulceţurilor    -  vezi adânciturile de-aici?(şi degetul tatălui indică un al doilea biscuit…), sunt locurile cu borcane şi gavanosuri, şi chisele, unde păstra avuţia lui  -  şi, astfel, tânărul prinţ trebuia să stăpânească şi să împartă lumii dulceţuri de vişine şi de cireşe amare, mici, lucioase şi lâncede, ca nişte frumoase sultăniţe, aşezate pe perne de brocart negru  -   dulceţuri de trandafir şi de fragi şi zmeură, ca nişte zori dulci şi parfumaţi  -  şerbeturi de lămâie şi peltele de gutui şi jeleuri sticloase de ananas şi de portocale , şi…

-Miam-miam-miam…mhm…hmh   -  cineva mai că se înecase  -  şi al doilea biscuit nu mai era decât o amintire, pe farfuria albă înflorată, din faţa lui Jörgen -  şi nici o firimitură, măcar, pe buze  -  atât de adânc îşi îndesase micuţul bunătatea în gură…

-Celui de-al treilea îi repartizară şi dădură spre stăpânire o altă planetă, mică şi ciudată, dar foarte bogată în griji  -  pe care şi-o alcătui în împărăţie  -  şi-i zise Împărăţia Bomboanelor  -  vezi, adânciturile acestea  elegante (şi tatăl arătă, în treacăt, cu degetul, spre biscuitul al treilea, care, încă, se mai lăfăia, fără griji, pe farfuria cu pricina) , sunt bombonierele de cristal, uriaşe, în care prinţul puse  bomboane de ciocolată, cu câte o vişină parfumată  înăuntru, bomboane de ciocolată cu lichior de cireşe înăuntru, bomboane fondante, care se topeau în gură, cu gust de miez de nucă, nuga din spumă de zahăr şi miez dulce de nucă, presărate cu stafide, bomboane cu cremă de portocale şi lămâie, cu cremă de ouă şi cu cremă de banane şi boule-de-neige  -  bulgări de albuş bătut, dulce, şi cu spumă de ciocolată , jur-împrejur…

-Miam-hâc…  -  se înecase de-a binelea micuţul Jörgen, din prea multa lăcomie cu care înghiţise gustosul biscuit numărul trei, mai să-l apuce sughiţul…

-Iar celui de-al patrulea prinţ îi reveni o împărăţie şi mai bogată, pe care şi-o înghesui pe o planetă ceva mai întinsă, de pe care trebuia să împartă, cu înţelepciune şi răbdare, totul  -  era Împărăţia Fripturilor  -  uite, adânciturile astea sunt cuptoarele uriaşe, în care frigeau şi rumeneau cărnurile (zise tatăl, arătând neglijent spre un al patrulea biscuit, care şedea, încă, liniştit, dar, deja, cam stingher, pe farfurie): friptură de fazan şi de potârniche, rumenită auriu, în sos de măcrişe, friptură de viţel, frăgezită în sos de bulion şi de vin alb şi  înăbuşită în mirodenii: măghiran, frunze de dafin şi cimbru  -  friptură de gâscă, împănată cu portocale, friptură de pui, în sos de smântână şi înăbuşită cu cimbru, icre negre de nisetru şi de păstrugă, cu multă lămâie, şi sardele cu lămâie…

-Ă-hăp-miam-miam…  -  se înecă, de-a binelea, copilul Jörgen, mai să-i rămână în gât, Albiciunea Sa Biscuitul al Patrulea…

-Ei, şi-ajungem la cel de-al cincilea bis…flăcău, prinţul care avea, poate, cea mai grea misiune: pe planeta sa împărătească să organizeze şi să administreze tot felul de antreuri, de aceea se şi numea partea lui de lume  -  Împărăţia Antreurilor  -  priveşte aceste foarte puţin adânci talere de argint aurit, care sunt platourile uriaşe cu antreuri , aranjate în formă de flori gigantice, ori de stea, ori ca piesele de dominou (arătă tatăl, aproape cu spatele la farfurie, pentru a nu se simţi stingheri şi ameninţaţi cei doi biscuiţi rămaşi): şuncă tăiată subţire, cu muştar fin pe margini, măsline de Chios, mari şi lucioase, negre şi languroase, ca nişte sclave de harem, puse în jurul ouălor umplute cu pateu de ficat, salată de vinete împănată cu roşii şi presărată cu fire mărunte de ceapă, salată boeuf, cu mazăre multă şi acoperită cu maioneză galbenă şi lucioasă,  peste care erau aranjate flori din gogoşari graşi, roşii ca focul , stele din albuş de ou fiert şi din felii de castraveţi muraţi  -  salamuri cu ficat, leberwürst, tăiate felii subţiri şi aranjate ca un dragon încolăcit, şi salamuri zdravene de Bologna şi Debreţin, tăiate felii şi puse, ca soldaţii, în rânduri, pe platouri late, şi pastramă, afumată cu ardei roşu…

-Îhâm-miam-miam-miam…  -  dispăru şi-al cincilea biscuit, mult dincolo de dinţii lui Jörgen, care clănţăniră în gol.

-Iar celui de-al şaselea nu-i revenea  ceva mai uşor  -  ci o planetă cu o-mpărăţie foarte bogată şi suculentă  -  dar, tocmai de aceea, împovărătoare era misiunea lui de a aduna şi administra, cu dreptate, această vastă şi rămuroasă împărăţie: Împărăţia Fructelor  -  vezi şi tu, aceste şănţuleţe sunt fructierele de cristal, enorme şi împodobite cu margini şi brâuri de aur (nu se mai osteni tatăl să arunce vreo privire spre farfurie, indicând doar foate vag, undeva lateral, cu degetul…)  -  care împărăţie avea de împărţit oamenilor de pe întreg pământul, din Danemarca şi până în Africa şi Australia, rodul tuturor pomilor şi arbuştilor şi butucilor de vie de pe faţa planetei: banane aromate, din Arabia , portocale înmiresmate din Italia şi Iaffa, stafide dulci ca mierea, din Grecia şi Sicilia, lămâi din Andaluzia spaniolă, struguri negri tămâioşi şi albaştri-brumaţi şi galbeni, din viile din Alicante şi din Insula Madeira, şi curmale misterios parfumate, tocmai din Turcia şi de la Adenul arabic, şi mere rumene ionatane, care-ţi umpleau nările de miresmele cele mai înălţătoare şi îţi umpleau gura de seva lor rece, albă şi dulce-acrişoară, şi pere din Serbia, cu aromă de tămâie, şi prune brumării, ca nişte ochi de fată din Persia, sclipind pătimaşi, de sub iaşmac, şi gutui ca nişte biserici şi mânăstiri durdulii de parfumuri…

-Hî-hî-hî-ahm-hââm-miam-miam-miam…  -  şi, ca prin farmec, farfuria nu-l mai avea nici pe bicisnicul de biscuite , solitar până-atunci, şi care avusese numărul şase  -  numai că o tuse înfundată, şi un pic de salivă împroşcată în toate direcţiile, arătau că dispariţia nu era o minune, ci rezultatul unei prea mari lăcomii a micului Jörgen, care suflase, nu alta, toţi biscuiţii de pe farfuria înflorată (din care nu rămăseseră decât florile pictate...)  -  şi-acum abia mai respira, înecându-se cu firimiturile oprite în gâtlej.

-Şi-acum (continuă, netulburat, tatăl) să vedem peste ce împărăţea prinţesa cea blândă şi frumoasă: dintr-un turn alb ca razele lunii, ea privea şi îndruma şi împărţea , către toţi oamenii, gustoasele brânzeturi ale Împărăţiei Brânzeturilor: căci această împărăţie era plină de caşurile cele mai bine aromate, din laptele muls de la oi, după ce-au păscut acestea în păşuni de caprifoi şi parfumată lucernă  -  şi brânza cea grasă a munţilor Elveţiei, şi caşcavalurile şi brânzeturile albe şi gălbui de Olanda, grase şi întinse, precum patinoarele cele pe care te dai tu iarna, şi şvaiţerele cele săţioase şi pufoase şi dulci, cu găuri precum cele din peştera unde am intrat noi astă-vară, şi urdă dulce, şi smântână parfumată , cremoasă ca untul , curgând greu şi leneş, albă şi dulce, dinspre ulcioarele cele smălţuite cu flori de zahăr şi modelate din turtă dulce  -  spre gura ta deschisă  -  şi prinţesa combina lumina întărită a razelor lunii, din smântână, cu bucăţi de ciocolată neagră şi cu bucăţi de portocală, şi cu fire de vanilie, şi cu spumă de căpşuni, reci şi parfumate ca fragii pădurii  -  şi făcea îngheţata cea mai aromată din lume…

-Hup-huurphpprrrp…  -  şi-n cană nu mai era nici un strop de lapte, nici dacă ai fi stors faianţa cănii celei trandafirii, cu guler alb…

-Ei, vezi că nu aveai în faţă chiar lucruri de lepădat? Zâmbi tatăl, mulţumit şi, totuşi, melancolic, căci mai erau 364 de zile de iluzionare, de acum încolo…

-Bine, dar de ce arată toate ca nişte biscuiţi uscaţi şi fără gust şi ca o cană cu lapte, ca oricare cană cu lapte?  -  întrebă, sătul, oarecum  -  dar puţin nedumerit şi dezamăgit, copilul.

-Ei, păi tocmai aici trebuie să fii, tu, acum, atent: vrăjitorul cel rău din Trondheim…

-Aşaaa…ăla de o peţise pe prinţesă şi ea îl respinsese şi plânsese  -  urmărea, rememorând, în acelaşi timp, cu ochii întredeschişi, micul Jorgen.

-…după ce împăratul şi împărăteasa au murit  de bătrâneţe, fireşte  -  s-a repezit în zbor, cu aripile lui de liliac, deasupra celor şapte împărăţii şi planete  -  şi, înconjurat de flăcări roşii, de fum şi nori de cenuşă, a azvârlit deasupra prinţilor şi prinţesei, căci erau, atunci, toţi şapte la un loc, în marele palat care aparţinuse părinţilor lor  -  azvârli, spun, un blestem cumplit…

-Şi cum i-a blestemat, tăticule?  -  se interesă Jörgen.

-Ei, cam aşa a tunat vocea vrăjitorului celui negru şi urât ca un liliac: “Voi, prinţilor, cei şase, să vă prefaceţi în şase biscuiţi uscaţi şi lipsiţi de orice gust, şase bucăţi de pustiu saharian  -  pe care să le privească, orice copil, cu dezgust şi cu scârbă…”

-Da-da, chiar aşa…daa…  -  se dumiri micul Jörgen.

-“…iar tu, prinţesă nesuferit de frumoasă şi blândă, care ai avut îndrăzneala şi obrăznicia să-mi respingi cererea în căsătorie, mie, celui mai puternic mag din lume, auzi, mie!  -  ei bine, tu să te prefaci într-o banală ceaşcă de lapte, la care să se uite, strâmbând din nas, oricare copil din lume, mai ales văzând caimacul prea gros şi steluţele de grăsime prea galbene, simţind cum îl ia cu leşin de la stomac, numai la gândul că ar trebui să dea pe gât, înghiţitură după înghiţitură, toată această mocirlă albă şi greţoasă…

-Măi, ce exact blestema vrăjitorul ăsta!  -  se miră, dar şi admiră, cu ochii mari, micul Jörgen.

-Păi, de aia şi era el vrăjitor, căci reuşise, după ani lungi, de studii în hrube din cele mai negre şi înspăimântătoare,  să se specializaze în vrăji şi blesteme. Dar iată ce a spus el, vrăjitorul specialist, mai departe  -  ca să vezi ce cumplit de rău era magul din Trondheim … ascultă ce-a zis, cu voce ca din mormânt:” Şi să rămâneţi sub această indigestă înfăţişare, o mie de ani…

-Vai…  -  tresări micul Jörgen, cuprins de milă.

-…şi încă o mie (supralicită tatăl, văzând înduioşarea, sinceră şi  curată a copilului) , până când nu se va găsi un copil cuminte şi răbdător şi atât de bun la suflet şi de isteţ  -  încât să priceapă că, numai înghiţindu-vă cu poftă, de parcă nu aţi fi şase biscuiţi şi o ceaşcă cu lapte de vacă, ci adevărate împărăţii ale supremelor plăceri ale copilăriei  -  adică să vă înghită de parcă ar şti cine sunteţi cu adevărat  -  ca pe Împărăţia Cofeturilor, şi Împărăţia Dulceţurilor , şi  Împărăţia Bomboanelor, şi Împărăţia Fripturilor, şi Împărăţia Antreurilor, şi Împărăţia fructelor( micul Jörgen înghiţea de mult în sec, căutând, pe farfuria înflorată,  vreo firimitură … dar  -  nimic…)  -  iar despre tine, prinţesă Ceaşcă de Lapte, să ştie preabine şi să creadă neabătut că eşti însăşi Împărăţia Brânzeturilor Delicioase(Jörgen înghiţi, iar, în sec, căci se dădea în vânt după brânzeturi … dar în ceaşca trandafirie, cu guler alb  -  nici un strop amintitor…) -  ei bine…

-Ei bine?  -  deschise larg urechile, dar şi ochii săi albaştri precum cerul senin, micuţul Jörgen.

-“Ei bine, a zis groaznicul vrăjitor, în finalul discursului său înspăimântător, ei bine, dacă un an întreg, 365 de zile, de trei ori pe zi, în fiecare din cele 365  -  copilul acele vă va înghiţi cu sfinţenie şi respect  -  având sub ochi şase biscuiţi , total neaspectuoşi şi făcuţi parcă din ghips  -  şi o respingătoare ceaşcă de lapte  -  dar în minte să aibă, pururi vii, chipul adevăratelor voastre împărăţii  - ei bine, atunci blestemul meu nu va mai avea putere, şi voi vă veţi întoarce iar, în ochii oricărui copil, ca fiind ceea ce şi sunteţi, adică şase prinţi şi o prinţesă, şase împăraţi şi o împărăteasă, în total, şapte stăpâni-împăraţi peste cele mai delicioase bunătăţi din lume!”  -  sfârşi, triumfător şi cam răguşit de imitarea vocii cavernoase a vrăjitorului  -  tatăl lui Jörgen.

Şi micul Jörgen oftă. Dar, pentru că era un băiat nu doar vorbăreţ şi “cu mâncărime la limbă”, cum se zice, ci şi cu un dezvoltat simţ al onoarei, dârz, dar şi foarte bun la suflet  -  strânse, vitejeşte, din dinţi, şi, cu gândul că-i salvează şi mântuieşte de blestem pe cei şase fraţi prinţi şi pe sora lor prinţesa  -  de toţi, şapte împăraţi ai lumii!  -  şi că lui îi va datora lumea scoaterea acestor nedreptăţiţi din ghearele blestemului cumplit al groaznic de răutăciosului mag din Trondheim  -  şi că el va fi eroul care va readuce la chipul real şi  ademenitor, pe cei deloc ademenitori…  -  ei bine (cum îi plăcea tatălui să repete…), băieţelul făcu faţă cu bravură probei celei grele : zi de zi , mestecă biscuiţii cei şase, de trei ori pe zi  -  şi bău ceaşca cu lapte, tot de trei ori pe zi  -  până când se împliniră cele 365 de zile fatidice, în cap! Şi, cum toate poveştile spun, neabătut şi totdeauna, adevărul şi numai adevărul  -  ei bine, începând din a 366-a zi, copilul cel viteaz , Jörgen, putu să-i vadă, pe cei şase fraţi, prinţi şi împăraţi,  şi pe sora lor, prinţesă şi  împărăteasă   -  iarăşi, sub chipurile lor agreabile şi delicioase  -   înfulecând sau mâncând(după chef şi caz…) , cu poftă, din darurile împărăţiilor lor grozav de  gustoase…din Împărăţia Cofeturilor, şi din cea a Dulceţurilor, şi…

Era deplin sănătos, precum, datorită lui, se-nsănătoşiseră tun şi prinţii şi prinţesele , cei responsabili cu plăcerile din cerul gurii…Căci, deocamdată, orice copil, la acest cer se opreşte, mai întâi…