BASME

 

Odată, demult, în tinereţele mele, eram în vizită la o fermă de conac, de lângă Belfast, la un irlandez cumsecade, cu care eram oarecum rudă, după stră-stră-bunica  mea dinspre mătuşa mamei…Era vară. Într-o noapte, târziu, stăteam crispat, la fereastră, ascultând o cu totul specială voce de câine. Am fost grozav de impresionat de expresivitatea durerii din scheunăturile câinelui.De câteva nopţi, ţinea, în limba lui câinească, discursuri atât de elocvente şi elaborate, de o retorică atât de copleşitoare, despre tristeţile lumii, despre toate suferinţele pământului, amestecând perifrazele cu pasaje de revoltă, de orgoliu rănit profund şi chiar de scurte catilinare  -  încât, chiar în acel ceas târziu şi fără lună, am început să fac un studiu sistematic şi febril, asupra variatelor sunete şi extrem de complicatelor modulări şi tranziţii, pauze şi intensităţi  -  notând, într-un tabel, prin raportare, împrejurările de emitere a tuturor acestor semne şi semnale: cine era prin preajma câinelui şi ce făceau cei ce-i dădeau târcoale, sau îl ascultau  -  calcule vizând bătaia vântului, intensitatea întunericului, magnetismul variabil al pământului, al lunii, al pietrelor şi copacilor  -  precum şi măsurători asupra subtilităţii luminii licuricilor, asupra tăcerii bruşte a broaştelor şi, bineînţeles, asupra huhuitului huhurezilor. Atât de sistematic şi complet comparatist a fost studiul acelei nopţi (poate că, în subconştient, nutream ambiţia de a propune în Parlament, în Camera Lorzilor chiar, pentru prima oară în istoria politicii, un câine atât de uman, sau atât de puţin uman, ţinând cont de sinceritatea discursului său…) , încât dimineaţă m-am simţit deplin încâinat şi profund introdus în vasta materie şi spiritualitate a suferinţei şi limbii bătrânului dulău. Aşa că m-am dus ţintă la cuşca unde-şi aştepta acesta  moartea, înconjurat fiind de iritarea tuturor membrilor conacului, unde hălăduiam de-aproape o lună:oameni, bibilici, măgăruşul cu care se rezolvau problemele umilitoare de tracţiune şi cărăuşie, găini, gâşte, alţi câini şi un clan viclean de pisici.

Bătrânul dulău, cu botul alb ca neaua, nu se arătă nici mirat, dar nici grozav de stingherit sau încântat de vizita mea matinală. Se mulţumi să aştepte, politicos, să încep eu conversaţia. Ceea ce şi făcui, deîndată, cu mult zel, pentru a-mi verifica, prin dialog, cunoştinţele elementare de limbă câinească, dobândite prin studiu individual, nebănuind nici cu spatele în ce lucruri complicate şi periculoase voi fi angrenat, de curiozitatea mea prostească:

-Bună dimineaţa. Mă numesc Fitzpatrick, şi aş vrea , în cazul în care-mi permiţi, să te-ntreb câte ceva.

-Bună dimineaţa, domnule Fitzpatrick, şi primiţi întreaga dovadă a stimei mele, în calitatea pe care-o aveţi, de oaspete al acestui conac!  -  hămăi, neaşteptat de politicos şi ceremonios, bătrânul câine. În măsura în care voi putea, voi răspunde curiozităţii dumneavoastră  -  continuă el, în aceeaşi notă de curtoazie. Mă simt sfârşit de puteri, de tuse şi de enervare  -  dar mă aflu foarte bucuros şi măgulit că un om a binevoit, în sfârşit, să pătrundă, prin efort intelectual susţinut şi salutar, subtilităţile limbii noastre. Dar, repet, mă simt foarte…

-Tocmai asta voiam să vă întreb, domnule…  -  trecui şi eu, imediat, obligat de regulile politeţii, la persoana a doua plural.

-Jimmy. Jimmy , aşa-mi zicea stăpânul, când încă avea răbdare să discute cu mine, în expediţiile noastre pe coclauri. O fi ăsta numele meu adevărat  -  nu mai ştiu. Sunt prea bătrân. De când nu-mi mai permit reumatismele să urc dealurile, numele meu s-a schimbat şi este rostit într-o limbă cu totul subcâinească şi nedemnă de un gentleman  -  ceva între “tâmpit bătrân”, “cotarlă bună de-necat”sau “mânca-te-ar fript hingherii”.

-Voiam să discutăm  -  trecui eu, foarte diplomat, peste penibilul situaţiei, create de evocarea ultimelor apelative, la ordinea zilei, pentru conlocutorul meu  -  voiam să discutăm despre motivul revoltei dumneavoastră.

-Şi dumneavoastră aţi fi la fel de revoltat ca şi mine, domnule Fitzpatrick, dacă vi s-ar tăgădui onorabilitatea familiei din care vă trageţi, precum şi dreptul de a muri onorabil.

-Fireşte  -  mă grăbii să-i întorc, pe cât posibil, la rându-mi , atitudinea politicoasă şi curtenitoare.

-Da, domnule Fitzpatrick, aceşti meteci [1] din ogradă, majoritatea chiar iloţi [2] sadea (numai priveşte-l pe măgarul ăla servil…) -  îndrăznesc să pună la îndoială stirpea mea nobilă şi stirpea pe care am slujit-o, cu credinţă, în lumea oamenilor  -  familia O'Finnegan.

-Dumneavoastră, domnule Jimmy, sunteţi…?  -  începui eu, nesigur şi, oarecum, intimidat de aerul grav şi vibrând de nobile-orgolii , al conlocutorului meu.

-Da, eu sunt stră-stră-strănepotul celui care a înfruntat, alături de casa nobiliară pur irlandeză O'Finnegan, pe însăşi măria-sa Satana, sumbrul şi taciturnul măcelar Oliver Cromwell  -  iar bunicul meu a participat la cel mai ciudat şi mai măreţ şi eroic război al acestor ţinuturi de lângă Belfast. Da, domnule Fitzpatrick, şi cine-mi tăgăduieşte istoria, nu mă tăgăduieşte doar pe mine, ci tăgăduieşte neamul irlandez, şi-l tăgăduieşte pe însuşi Dumnezeu din ceruri  -  se aprinse, treptat, ameninţător, bătrânul dulău  -  hămăiturile lui, adevărate sacade oratorice, astupând toate zgomotele dimineţii  -  scârţâiturile de uşi şi porţi, şi de care greoaie, şi gâgâiturile, măcăiturile   -  şi lătrăturile uşuratice ale tineretului canin.

-Domnule Jimmy, vă rog să nu mă bănuiţi că m-aş fi aliniat, cumva, denigratorilor dumneavoastră şi ai nobilei familii O'Finnegan…

-Fie-mi iertată remarca, dar dumneavoastră, domnule Fitzpatrick, care am înţeles  că veniţi de la Londra, nici nu prea aveţi cum să fi auzit de vremurile eroice ale Irlandei  -  şi cu atât mai puţin de familia O'Finnegan. Pe la Londra nu se spun decât minciuni ordinare şi calomnii murdare şi perverse, la adresa noastră, stimate domnule Fitzpatrick  -  îşi rezemă bătrânul câine capul de labe, cu ironie amară, cu mânie înnăbuşită şi revoltă neputincioasă, care-i stinseră glasul şi-l înecară într-o tuse seacă şi chinuitoare.

-Domnule Jimmy, dacă pot să vă ajut…  -  începui eu, foarte stingherit de lipsa de diplomaţie a dulăului, care contrazicea flagrant bunele maniere, de care făcuse uz până atunci, şi care sunt atât de necesare într-o discuţie care abia s-a-nfiripat.

-Nu, domnule, nu mă puteţi ajuta decât într-un singur fel.

-Care, domnule Jimmy?

-Unul singur, da, domnule Fitzpatrick: să-i spuneţi gazdei dumneavoastră să-mi acorde  o moarte conformă cu onorabilitatea stirpei mele, a neamului meu, a meritelor mele personale şi ale strămoşilor mei eroici. Nu blestemata şi ruşinoasa injecţie letală, dată de mâna unui călău , nenorocit şi ipocrit, de veterinar…

-Ci?…  -  întrebai eu, puţin surprins şi aţâţat de posibila urmare explicativă a frazei dulăului.

-Ci moartea demnă de un ostaş, da, domnule, un ostaş!  -  căci şi eu, şi tot neamul meu, am fost o stirpe mândră de războinici: doresc, şi asta e ultima mea dorinţă, să mi se acorde moartea de ostaş, prin plumb şi pulbere de puşcă…împuşcarea onorabilă, domnule Fitzpatrick  -  şi, de supărare şi indignare, i se stârni bătrânului,  iar, nesfârşita şi chinuitoarea tuse, care aduse pe botul său câteva picături de sânge.

-Da, domnule Jimmy, voi face toate demersurile…

-De fapt, e totuna. Neamul nostru se stinge, şi, odată cu el, o istorie glorioasă, precum aceea a primelor epoci din cerul zeilor.

-L-aţi citit pe Hesiod [3] , domnule Jimmy?  -  întrebai eu, încercând să abat amărăciunea şi furia mocnindă, din discursul dulăului, printr-o măgulire, recunosc, perversă.

-Stăpânul meu, John O'Finnegan, citea cărţi eroice, cărţi de mare înălţime morală şi spirituală, în biblioteca vechiului conac, pe care l-a cumpărat actualul stăpân…după moartea bunului domn John…iar eu stăteam culcat la picioarele nobilului şi viteazului domn John O'Finnegan, şi ascultam şi mă instruiam neobosit.

-Câtă cinste pentru mine, să vorbesc cu un …  -  încercai eu să continuu, pe panta ruşinoasă, pe care o apucasem. Spre surprinderea mea, dulăul mi-o tăie:

-Da, domnule Fitzpatrick, spuneţi, că nu e nici un neadevăr  -  ci e şi adevărat, şi o mare mândrie: da, cu un câine erudit. Da, irlandezii nu sunt doar nişte sărăntoci, irlandezii nu sunt doar beţivii despre care perfidul Albion face atâta propagandă  -  ci sunt un neam de străvechi erudiţi, sunt harnici, sunt loiali  -  da, domnule , cei mai loiali de pe faţa pământului!, sunt eroici şi neînfricaţi, precum zeii din ceruri…

-Nu sunteţi creştin, domnule Jimmy?  -  întrebai eu, strecurându-mi, cu discreţie, indiscreţia  -  pe lângă panegiricul făcut de dulău.

-          Ba sunt un foarte pios creştin, dar metaforele antice îmi sunt mai la îndemână şi mă însufleţesc mai mult, în discursurile mele, de fapt, adevărate şi triste solilocvii. Căci atât mi-a mai rămas, domnule Fitzpatrick, discursul de unul singur, predica în pustiu, stimate domn …

-          Nu v-aţi simţi mai uşurat dacă mi-aţi spune, dacă mi-aţi povesti, mărturisi, acum, înainte de…

-          Nu vă sfiiţi de cuvinte, şi nici de mine, domnule Fitzpatrick  -  da, înainte de moarte! Nu mi-e frică de moarte, cum nu i-a fost nimănui din neamul meu  -  ci de o moarte dezonorantă, asta da, domnule!Da, domnule, moartea trebuie să fie apoteoza vieţii, dacă ai ştiut să fii demn, să-ţi trăieşti viaţa cum trebuie, cu cinste şi loial crezului tău şi al neamului tău. Singura amărăciune este că, unui bătrân şi pios catolic ca mine, nu-i  va fi acordată sfânta împărtăşanie, înainte de moarte  -  şi asta din nişte obscure şi ciudate raţiuni, care ţin de prejudecăţi şi mai obscure, şi mai ciudate: noi, câinii, suntem demni de a apăra , cu viaţa noastră, viaţa stăpânilor noştri, suntem demni de a muri pentru ei sau alături de ei, pe câmpul de bătălie, sau la mormântul lor să ne stingem, de durere  -  ne dăm sângele pentru patria şi Dumnezeul Irlandei  -  dar nu suntem găsiţi demni de a fi împărtăşiţi creştineşte, ca orice simpli muritori care şi-au făcut, întreaga lor viaţă, datoria, nimic altceva decât datoria  -  dar deplin, fără nici o şovăială   -  deplin , stimate domn, faţă de patrie, neam şi Dumnezeu…şi suntem daţi pe mâna infamă a …veterinarului…injecţie letală…  -  şi bătrânul dulău scuipă, iar, sânge, dar, de data aceasta, cu o infinită  scârbă.

- Voi face toate diligenţele pe lângă…

- Nu, domnule Fitzpatrick, mi-o tăie, aproape violent, cu nespusă amărăciune, bătrânul ostaş  -  eu nu cerşesc nimic, nimănui: e regretabil, pentru nişte oameni drepţi, ca irlandezii, că împărtăşesc (unii din ei, cel puţin) prejudecata celorlalte neamuri, care sunt, în general, degenerate  -  prejudecata despre noi, câinii eroici. Nu-i nimic, demnitatea şi sufletul curat sunt mai presus de toate divagaţiile şi efemeridele vieţii. Dumnezeul eroilor va şti să mă primească sus, în ceruri, cum se cuvine  -  spălând ruşinea nedreptăţii de pe obrazul nostru  -  şi, poate, iertând oamenilor irlandezi această singură carenţă a mentalităţii lor  -  o mentalitate , de altfel, de cea mai înaltă strălucire şi pătrundere…dar, vedeţi, ei nu-şi dau seama că, astfel, refuzându-ne sfânta cuminecătură, ne azvârl, pe noi, fervenţii apărători ai catolicismului  -   în partea pe care noi am duşmănit-o toată viaţa noastră, contra căreia am luptat toată viaţa noastră  -  în partea protestanţilor…

- Dar, până la sfânta cuminecătură, pe care, aveţi cuvântul meu de onoare, voi face tot posibilul s-o obţin pentru dumneavoastră, ca meritată răsplată pentru eroismul dumneavoastră…

- Domnule, nu ştiţi nimic, iertaţi-mă că sunt franc cu dumneavoastră, nu ştiţi nimic, pentru că nu puteţi să ştiţi nimic despre eroismul meu. Sunteţi străin. Poate nu e o vină, neapărat  -  ci, mai curând, să zicem, o întristătoare constatare.

O clipă, mă fâstâcii, cât eram eu de om  -  şi fusei cuprins de o disperare ciudată…şi de amărăciune…Apoi:

-Domnule Jimmy, fiţi, vă rog, generos, şi acum, în faţa morţii, pe care spuneţi c-o aşteptaţi şi-o primiţi cu toată seninătatea şi demnitatea  -  până la spovedania, în faţa preotului, care va preceda sfânta cuminecare, pe care v-am promis-o  -  uşuraţi-vă inima şi amărăciunea -  ca-ntr-un exerciţiu pregătitor pentru sacramentele reale  -  şi povestiţi-mi ceea ce eu nu ştiu, pentru că, şi aici aveţi deplină dreptate,la Londra, unde au locuit părinţii mei şi unde m-a născut mama pe mine, se cunosc prea puţine despre nobila familie O'Finnegan şi despre eroismul ei…

-Nu puţine  -  nimic!  -  mi-o reteză, pornit, bătrânul  câine. Da, domnule Fitzpatrick, o să vă fac acest hatâr, pentru că sunteţi o inimă curată  şi o minte binevoitoare şi deschisă, şi pentru că încercaţi să scăpaţi de blestemul prejudecăţilor  -  dovadă că, acum, aţi învăţat limba noastră nobilă şi avântată, a câinilor  -  da, vă voi face hatârul, pentru că, în definitiv, nu v-aţi cerut dumneavoastră naşterea la Londra, în inima perfidiei omeneşti  -  iar nu la Belfast  -  şi vă voi povesti câte ceva din istoria familiei O'Finnegan. În definitiv, după moartea mea, poate veţi ţine minte să spuneţi şi altora ce a fost odinioară. Dar astăzi, oamenii nu mai vor să ştie cine-au fost. Se mulţumesc cu ce vor alţii să facă din ei.

-Vă mulţumesc pentru hatâr, domnule Jimmy  -  încercai eu să îmbin politeţea cu o undă de maliţie.

-O să mă iertaţi  -  trecu, rezolut, bătrânul câine, peste firava mea intenţie maliţioasă, ca peste ceva prea neserios, pentru a merita să fie luat în seamă  -  că nu-mi mai amintesc datele, anii, zilele…Sunt bătrân, şi nu mă ruşinez, căci n-am îmbătrânit la întâmplare ori degeaba. Vă voi relata faptele. Faptele, înainte de toate, sunt dovezi  -  un neam, o stirpe  -  există prin fapte  -  chiar dacă avocaţii chiţibuşari de la Londra şi de mai ştiu eu unde caută să convingă o lume întreagă că faptele fără documente şi cifre şi date nu fac nici cât o ceapă degerată. Faptele, însă, fac adevărata istorie  -  chiar dacă, se ştie, istoria este a învingătorilor. Dar memoria popoarelor, până nu va fi învinsă complet de avocaţi  -  tradiţia, tradiţia! dragă domnule Fitzpatrick!va asigura un grăunte de adevăr, în toată această şerpărie, opera de  falsificare avocăţească, a învingătorilor vremelnici. Faptele, aşa cum le mai înregistrează, încă, pe ici, pe colo, tradiţia, străbunica tuturor istoriilor din lume  -  asigură existenţa reală a omenirii  -  hârtiile asigură doar existenţa avocaţilor hoţomani şi demagogilor de la Londra  -  continuă să peroreze bătrânul câine patriot.

-Da, faptele, spuneţi-mi faptele, relataţi-le  -  mă strecurai, iar, printre frazele bătrânului dulău.

-Nu ştiu dacă va fi o relatare. O relatare necesită, spun încă o dată, precizia părelnică, adormitoare, a datelor. Eu nu mai sunt cu mintea şi memoria în cea mai bună stare. Vă voi face să retrăiţi starea eroică, asta este esenţialul în păstrarea tradiţiei. Vă voi povesti, voi încerca să reînvii imagini, nume, gesturi fundamentale, gesturi de nobleţe şi de autosacrificiu, domnule Fitzpatrick.

-Foarte bine, domnule Jimmy, foarte bine, vă urmăresc cu maximă atenţie…(dac-aş fi fost frust, ca interlocutorul meu, fraza ar fi sunat astfel: “Îţi închipui, oare, că voi scăpa prilejul să mă perfecţionez în studiile lingvistico-canine, numai pentru că tu eşti un bătrân senil, naţionalist şi fanfaron?…).

Bătrânul mormăi ceva, pentru sine sau pentru mine, n-am priceput prea bine. Poate intuia, cu intuiţia ascuţită a muribunzilor, care sunt gândurile mele adevărate. Apoi, tăcu o vreme, reculegându-se, ori, poate, voind să savureze, în de sine, melancolia amintirii, pentru a da, apoi, mai multă forţă evocatoare cuvintelor povestirii  -  faţă de un străin venetic, cum eram eu. În fiecare povestitor se ascunde un orgolios şi un cabotin. Se auzeau, şi stinghereau acest moment de reculegere, indiferent de natura şi intenţia sa  -  banalele şi iritantele divagaţii ale bibilicilor şi gâştelor, precum şi glasul gros şi răguşit şi arţăgos al stăpânei fermei, care-i reproşa nu ştiu ce stăpânului. Dar bătrânul câine trecu, cu maximă generozitate şi nobleţe, superior, peste aceste nimicuri, ignorându-le ca pe o muscă supărătoare  -  şi începu, cu tonul vocii complet schimbat; se simţeau, în tremurul de bătrâneţe, şi tremurul emoţiei sincere, şi abia reţinute lacrimi bătrâneşti  -  dar bravul ostaş ştiu să se stăpânească, fie şi în astfel de momente de răscruce:

-Probabil că nu veţi crede, multe dintre cele pe care le veţi auzi  -  se asigură el, într-o privinţă. E treaba dumneavoastră. De altfel, chiar şi mie, celui care le-am ascultat de la bunicul meu  -  îmi vine greu să înţeleg pe deplin anumite lucruri. Bunicul meu, ţin să o spun de la bun început, era de un bun-simţ şi de o cinste care l-au şi răpus…englezii n-au, în moartea lui, nici un merit …Dar, după o viaţă în care mi s-au întâmplat şi arătat multe lucruri ciudate, am putut, oarecum, să pun de acord majoritatea celor povestite de bunicul meu, cu cele trăite de mine. Şi, în linii mari, veţi auzi nişte lucruri pe care eu le-am asimilat. Cele pe care nu le-am înţeles deplin, vi le voi enunţa scurt  -  fără să stăruiesc, fără comentarii. Veţi judeca singur. Oricum, sper că veţi remarca singur că povestirea mea  -  nu povestea, cum s-ar şuiera la Londra  -  se sprijină pe ea însăşi, printr-o logică interioară asemănătoare aceleia din tragediile greceşti, asemenea hybris-ului şi hamartiei [4] …

Vreau să spun că, în cursul povestirii (nu poveştii…) care a urmat, trimiterile erudite, la noţiuni şi texte clasice, nu m-au mirat deloc : se împleteau organic cu personalitatea conlocutorului meu, şi erau fireşti, pentru cineva care ascultase, în nopţile lungi ale iernii irlandeze, culcat la picioarele stăpânului său, pasajele eminente ale literaturii clasice europene.De aceea, aceasta este ultima remarcă, prin care întrerup firul discursului emoţional al bătrânului oştean, câinele Jimmy.

-Era tot într-o vară, ca acum. O după-amiază de vară, în care albinele păroase, de pădure, bâzâiau, molcom şi continuu, peste grădina conacului, prin pomii încărcaţi de rod, peste colinele verzi din depărtare  -   apoi  risipindu-se, în zare,  şi intrând în pădurile dese de fagi şi brazi…erau mult mai multe păduri pe atunci, la poala munţilor golaşi.

Bunicul meu, pe care, printr-o curioasă coincidenţă, îl chema tot Jimmy, ca şi pe mine  -  tocmai aţipise pe iarba deasă şi grasă. Fusese un an îmbelşugat, pentru biata Irlandă  -   obişnuită, ani în şir, cu foametea şi sărăcia, care-şi făceau culcuş statornic şi de lungă durată. Dar tocmai în aceşti ani ce fuseseră grei pentru noi, hulpavii vulturi de stârv năvălesc asupra noastră, să ne apuce  până şi ultima bucăţică  -  şi poartă numele atât de englezi, cât şi de irlandezi…

Nu ştiu, stimate domnule Fitzpatrick, cum de o ţară alesă de Dumnezeu şi un neam ales al lui Dumnezeu, precum Ţara Irlandei şi neamul irlandezilor  -  are atâtea cozi de topor. Probabil pentru că neamul acesta, printr-o compensaţie dumnezeiască, are şi mai mulţi eroi, decât toate neamurile luate la un loc.

Conacul stăpânului bunicului meu Jimmy, viteazul şi cinstitul O'Finnegan, se învecina cu conacul unei asemenea Iude  -  care se numea O'Brian. Îşi vânduse sufletul diavolului, trecând la religia tâlharilor care veneau, prin noapte, spre gâtul neamului irlandezilor de treabă  -  veneau cu cuţitele ridicate. O'Brian, după ce fusese mituit şi ghiftuit cu titluri umflate şi pământuri mănoase, cum neam de neamul lui nu visase măcar  -  trebuise să-l plătească acest belşug, picat din cer  -  şi să-şi vândă sufletul către diavol. Se făcuse protestant  -  şi, de-atunci, îi vâna într-una, neobosit, pe cei de la care diavolul smulsese pământul şi titlurile, prin crimă şi nelegiuire, spre a i le da lui. Da, îi hăituise, Iuda ăsta, zi şi noapte, pe Malloney şi Barck, familiile de la care răpiseră englezii pământurile şi le dăduseră lui O'Brian. Şi acum, după ce-i nimicise şi-i risipise în munţi, îşi îndreptase botul lui nesătul şi către ferma, pământurile şi conacul O'Finnegan.

Cum picotea aşa în iarbă, gândindu-se la soarta nedreaptă şi dureroasă  -  bunicul meu Jimmy prinse, în urechile lui amorţite de zumzetul tihnit al albinelor, un pocnet ca de dop de şampanie deschisă, urmat de un suspin. Apoi, paşi grei şi înfundaţi zdupăiră prin iarbă. Bunicul Jimmy sări, ca gândul, la gâtul uneia dintre umbrele de tâlhari , veniţi pe sub copacii frunzoşi ai grădinii. Se auzi, în tot ţinutul, un urlet neomenesc, horcăituri  -  şi curseră înjurături grele şi speriate. Unul dintre bandiţii   -  care, toţi, aveau flinte  -  smulse de la şold un cuţit deja însângerat, şi se repezi cu el la beregata bunicului meu. Mişcare greşită: bunicul meu nu era vreun dog greoi, şi, pe-atunci, era un dulău tânăr şi puternic, iute nevoie mare  -  deci, Jimmy bunicul îi dădu drumul de beregată primului tâlhar şi sări, dintr-o singură zvârcolire în aer, rupând, cu colţii lui aprigi, mâna cu cuţitul însângerat. Peste urletele, îndoite acum, se auzi glasul stăpânului O'Finnegan:

-Pieriţi, nelegiuiţilor, de pe pământurile mele!

Şi flinta lui, totdeauna încărcată, trăsni. O a treia umbră se prăbuşi, înjurând de zor  -  aşa că al patrulea atacator n-avu altceva ce face, decât s-o ia la sănătoasa.

Stăpânul O'Finnegan îi legă pe cei trei răniţi, oamenii Iudei-O'Brian. Unul dintre ei, cel suguşat de bunicul, trăgea să moară. Păcat nu era de tâlharii ăştia, ci de cei doi fraţi Paddy, servitorii stăpânului, care zăceau sub copaci, în iarbă, unul cu carotida tăiată, de cuţit  -  celălalt cu un glonte, tras de aproape, prin spate, drept în inimă. Amândoi fuseseră atacaţi din spate şi ucişi pe nepregătite, în mod laş.

Stăpânul, după ce-i doftorici, cum putu, ca un bun creştin ce era, pe duşmanii răniţi  -  rezemându-se în flinta încă fumegândă, se aşeză pe treptele conacului, cu bărbia pe genunchii strânşi. Bunicul meu se aşeză, după obicei, lângă el  -  şi bravul O'Finnegan îl mângâie pe spinare, dus pe gânduri:

-Ei, ei, ce ne facem acum, viteazul meu Jimmy? Am rămas numai noi doi să apărăm conacul şi pământurile astea. Şi strămoşii se uită la noi trişti, ieşiţi de prin cimitire. Ce-i de făcut?…

Toată noaptea, până-n ziuă, bravul O'Finnegan stătu, ca o statuie a deznădejdii, pe trepte. Iar bunicul Jimmy, la picioarele lui. Tot aşa de nemişcat  -  doar trăgând cu ochiul în sus, la obrazul tras şi palid al stăpânului  -  şi cu urechea la împrejurimi, să nu se mai găsească vreun duşman…

-Nu, Jimmy dragă, nu mai vin  -  li-e frică, noaptea, să nu se împuşte între ei, sau de capcane…ei-ei…  -  murmură stăpânul.

Patrick O'Finnegan era un bărbat de vreo 35-40 de ani, înalt şi ciolănos, cu părul scurt, roşcat şi cu ochii verzi. O faţă slabă, dar energică, cu buzele strânse, cu amărăciune  -  o privire, însă, dusă-n zări, sub o frunte înaltă  -  îmbinau spiritul visător al celţilor cu omul de acţiune. De fapt, tot aşa alternau şi stările lui sufleteşti: de la visul cel mai blând, de copil mare  -  la acţiunea cea mai trepidantă, febrilă sau fulgerătoare, după caz  -  dar extrem de precisă şi eficientă. De la cântecul de vioară, când aspru, când plutind, tânguitor, spre stele  -  la pânda în pădure, ori în tufişurile câmpiei, ori urmărind, peste largul câmpiei, vânatul, cât şi pe tâlharii, tot mai mulţi şi mai obraznici şi mai fioroşi…Orfeu [5] şi Ajax [6] , într-un singur om. (Hmmm..)Un om blând şi bun, nesfârşit de bun  -  şi un trăsnet din cer: acelaşi om.

În verile vechi, când unii oameni mureau de foame în ţinuturile de nord ale Irlandei, după secete îndelungi  -  Patrick O'Finnegan cutreiera , pe cal, câmpii de turbă şi păduri şi dealuri şi munţi  -  şi-i strângea pe cei cu o scânteie de viaţă în ei, adunându-i la conac, să-i îngrijească, să-i pună iar pe picioare  -  atunci, conacul devenea un adevărat spital. Sau pornea, cu o căruţă cu saci de cartofi şi grâu, pe la casele risipite, pe dealuri şi câmpii  -  aducând, în fiece colibă, hrană pentru copiii cu ochi mari, plini de febra păcătoasă a foamei.

Dar, pe-atunci, trăia şi doamna Mag, soţia domnului Patrick. Ea, şi înc-o femeie din neamul OFinnegan, îngrijeau ca nişte surori, de bieţii oameni. Într-o primăvară, după ce oaspeţii năpastei, găzduiţi cu atâta generozitate de familia O'Finnegan, se întorseseră pe la colibele şi câmpurile lor  -  doamna Mag, de atâta oboseală şi luând, de la flămânzii îngrijiţi de ea, o ticăloasă de gripă  -  se stinse repede, în nici o săptămână. Frumoasă femeie a fost, doamna Mag. Şi tot atât de bună la suflet, şi dăruită semenilor, cât şi bărbatul ei. Dar n-avu zile. Şi nici domnul Patrick noroc.

Pe doamna Mag a cerut-o, pesemne, Dumnezeu, ca înger, în ceruri. Aşa rămase singur, şi fără urmaşi, stăpânul conacului O'Finnegan.

Oftând, în primele raze ale răsăritului, stăpânul Patrick, care probabil că rememorase şi el, ca şi bunicul meu, agitata viaţă a O'Finneganilor  -  viaţă aflată parcă sub tainic şi vrăjmaş blestem  -  se ridică şi-i zise lui Jimmy, bunicului meu:

-Hai, Jimmy, să vedem ce zic şi ceilalţi bravi irlandezi de dandanaua asta.

Căci oamenii lui O'Brian, susţinuţi , cu bani şi îndemnuri  -  ba, din vreme în vreme, şi cu soldaţi ai Maiestăţii Sale de la Londra  -  îi hăituia şi pe vecinii ceilalţi  -  după ce văzuseră că le mersese din plin cu sărmanii Malloney şi Barck. Toţi bunii irlandezi se înarmaseră până-n dinţi şi stăteau pe picior de război  -  căci, oricând, se puteau trezi cu cuţitul Iudei în gâtlej, sau cu plumbii mercenarilor în piept, ori pântece. Ţineau legătura, unii cu alţii  -  măcar să ştie dacă şi câţi mai trăiesc, dintre ei.

Şi-aşa, o dimineaţă şi-o după-amiază întreagă, călări stăpânul, bunicul Jimmy alergând pe jos, pe lângă cal, cu limba scoasă de căldură  .  Aşa peregrinară, pe câmpiile de turbă şi pe dealuri  -   şi stăpânul Patrick, cu vecinii întâlniţi, şuşotiră în întunericul ori penumbra conacelor risipite, ori se opriră pe prispa crâşmelor din 2-3 târguri mai apropiate  -  unde, cu feţele grave şi frunţile încruntate, tăifăsuiră îngrijoraţi, bravii irlandezi catolici.Nu zic, se şi bău ceva  mai mult ca de obicei, dar nu prea mult  -  în schimb, răsăriră mult mai multe arme, la lumina soarelui tot mai obosit  -  decât răsăreau, de obicei, în rândurile dârzilor, dar paşnicilor din fire, irlandezi.

Seara târziu, când stelele podidiseră de mult cerul  -  bunicul şi stăpânul O'Finnegan  stăteau, iarăşi, pe treptele conacului. De data asta, stăpânul ungea câteva flinte şi se uita , cu un ochi, pe gura lor, să le vadă ţevile cât sunt de bune, pentru a trimite plumbii în Iuda. Şi totul, la lumina unei făclii de răşină şi a vreo 4-5 lumânări groase.

Vântul nu bătea deloc, cum nu bătuse toată ziua. Dinspre poarta conacului, se auzi o voce:

-Hei, Patrick O'Finnegan!

Era vecinul de peste două dealuri, nobilul Ossian. Vedeţi, îl chema precum pe bardul nostru veşnic. Stăpânul era cam mirat  -  doar vorbise cu el, în timpul zilei.

-Hai, intră şi zi care-i baiul  -  zise, totuşi, cu jumătate de gură, stăpânul O'Finnegan.

Ossian era un bătrân verde, la fel de înalt ca gazda, dar mult mai subţire, îmbrăcat doar într-o cămaşă  -  atât de albă cămaşa, că şi la lumina făcliei, şi tot strălucea, de parcă era presărată cu steluţe. Oftă:

-Ştii, voiam să te întreb azi, dar am uitat…Măi Paddy, ce-ai făcut cu cei trei oameni ai lui O'Brian?

-Sunt în pivniţă. Îşi spovedesc, la ora asta, unul altuia, păcatele  -  răspunse calm, chiar batjocoritor, stăpânul O'Finnegan.

-Şi ce-ai de gând cu ei?

-Ce-am de gând? Ar trebui să am de gând , chiar în noaptea asta, să-i trimit să se întâlnească, pe lumea cealaltă, cu fraţii Malloney, cu fraţii Barck, cu Teddy O'Hara şi cu cei doi Paddy  -  dacă o fi posibil, pe lumea cealaltă, să se întâlnească dracii cu îngerii. Asta ar trebui să am de gând.

-Dar ce-ai de gând de-adevăratelea?

-Cu ucigaşii nu trebuie să-ţi faci gânduri prea multe. Simbriaşii morţii, ucigaşii ăştia năimiţi, au stins, la ordinul lui O'Brian şi al englezilor, două neamuri vechi de irlandezi. Şi voiesc să stingă, prin mine, şi neamul O'Finnegan. Ce crezi, tu ce-ai avea de gând?

-Eu pe tine te întreb, căci la tine în pivniţă sunt ei acum. N-am zis nimic azi, de faţă cu fraţii noştri  -  dar acum îţi zic. Dacă nu le dai drumul, o să iasă dandana şi mai mare.

-Mai mare decât care? Sunt 300 de ani şi mai bine de când ne spârcuiesc englezii şi cozile lor de topor, ne măcelăresc prin casele noastre, şi pe ogoarele noastre, şi pe unde ne întâlnesc. Ce-ai vrea, să-i dezleg şi să-i pun la masă cu mine? Nici Hristos n-a stat la masă cu Iuda, până la sfârşit, ci l-a trimis la treaba lui întunecată.

-Păi, trimite-i şi tu, înapoi  -  vorbi moale şi cu înţeles, bătrânul Ossian.

-Unde, înapoi? La O'Brian? Sau la englezi?

-Tot un drac, măi Patrick. Află că, în seara asta, au sosit, cu trenul, 100 de soldaţi englezi, înarmaţi până-n dinţi, chemaţi de O'Brian. Auzisem ceva de cu seară   -  acum sunt sigur. Iar mâine vor începe să ne hăituiască.

-Da? Şi eu, ce să fac? Să mă duc la englezi şi să-mi scot pălăria:”How dou you dou, misters  -  iată încă trei călăi de-ai voştri, luaţi-i, ca să fiţi,  cu totul 103!” Da, asta să fac? Spune, Ossian!

-Nu ştiu, O'Finnegan. Nu te vor face una cu pământul doar pe tine  -  ci şi pe noi, vecinii tăi. Hai să nu le dăm motiv s-o facă.

-Da, Ossian. Să nu le dăm motiv  -  şi-atunci ne vor ucide fără motiv. Ţi-e mai la îndemână, va să zică, să fii ucis fără motiv, decât să fii ucis cu motiv. Te vei simţi, aşa, mai cu inima împăcată, când îţi vor spune: “Scuză-ne, te legăm la ochi şi te-mpuşcăm, dar simte-te bine, căci te-mpuşcăm fără motiv!” Da, Ossian ? Oricum, tot ne vor împuşca. N-au venit ei cu trenul, pân-aici, ca să se-ntoarcă înapoi, fără să facă nimic, fără pradă şi fără să le mulţumească pe cozile lor de topor. Eu, drept să-ţi spun, m-aş simţi mai uşurat să mor dintr-un motiv  -  un motiv anume: acela că am încercat să mai răresc Iudele, din Irlanda.

-Gândeşte-te bine ce faci, O'Finnegan  -  spuse, apăsat, Ossian bătrânul.

-M-am gândit bine de tot, Ossian.Atâta m-am gândit, o viaţă întreagă, la sărmana Irlandă şi la soarta ei  -  că mi-am pierdut şi nevasta, şi rostul, şi liniştea. Sunt ca o fiară hăituită, toată vremea mă feresc şi mă ascund, aici, în ţara mea, pe pământul meu, în mijlocul neamului meu  -  de ce să mă ascund? Dar, uite că aşa am ajuns: să mă ascund! Ce vor englezii ăştia, Ossian? Ţara noastră-i săracă, murim cu miile, când nu se fac cartofii ori grâul. E frumoasă, da-i săracă. Suntem săraci lipiţi pământului, Ossian. Nu aveam decât o singură avere, Ossian: mândria, demnitatea de a fi irlandezi liberi. Ne-au luat-o şi pe asta, roşii şi-mpănăşaţii ostaşi, simbriaşii morţii  -  călăii Preagraţioasei Sale Maiestăţi de la Londra. Şi Iudele noastre, îndopate şi mituite de călăii noştri  -  Iudele care, pentru 30 de arginţi, şi-au vândut sufletele şi şi-au părăsit legea strămoşească. M-am săturat, Ossian. M-am săturat  -  e vremea să devenim, din vânat, vânători. Asta gândesc eu, Ossian.

-Te-am ascultat, O'Finnegan. Vorbeşte durerea din tine. Durerea de a o fi pierdut pe frumoasa şi vrednica Mag, şi pe cei doi Paddy. Dar gândeşte-te şi la noi. Gândeşte-te la realitatea care ne-nconjoară, la ceea ce suntem noi cu-adevărat: nişte neputincioşi, săraci lipiţi pământului, cum însuţi spuneai  -  şi neputincioşi. N-avem tunuri, n-avem nici flinte destule  -  n-avem bani cu care să le cumpărăm, n-avem bani nici de gloanţe ori pulbere  -  cu ce să-nfruntăm tunurile regale englezeşti?Spune,O'Finnegan!

-Asta spui tu! Eu spun că avem o inimă-n piept şi că ar trebui s-avem şi sânge în inima asta. Şi credinţă în Dumnezeul Irlandei, şi dor de libertate…Ce, ţi se pare puţin, dac-am avea ce nu vrem s-aveam, nu că nu putem s-avem?

-Degeaba ai inimă şi ai sânge  -  nu-l ai decât ca să ţi-l verse duşmanii, dacă n-ai şi bani pentru arme. Trebuie şi credinţă, şi dor de libertate  -  dar trebuie şi cu ce să poţi să-ţi aperi dorul de libertate. N-o să te lupţi cu arcul şi cu săgeata, ori cu pumnii goi!

-De ce nu, Ossian? Strămoşii noştri trăgeau în Cromwell destul de binişor, cu săgeţile…

-Da, şi Cromwell i-a transformat într-o nouă mare a Irlandei  -  marea de sânge şi cadavre. Şi nu mai suntem, azi, pe vremea victoriei prin săgeţi! Stinge-ţi mânia şi aprinde-ţi înţelepciunea, O'Finnegan!

-M-ai năucit cu-atâta cârteală şi cu-atâta laşitate, pe care o vinzi drept  precauţie şi înţelepciune. Gata! Vino cu mine şi-o să-ţi arăt minunile pe care le poate face credinţa. Hai, vino cu mine!

Şi-l apucă de umăr, gata să-l smulgă spre poartă.

-          Ho, nebunule, apucatule!  -  strigă, împiedicându-se, luat prea cu zorul, bătrânul Ossian. Ce să-mi arăţi? Englezii ne vor incendia cătunul, mâine în zori. Ce poţi tu să faci să nu-şi scalde baionetele-n oglinda roşie a sângelui nostru, până în zori?

-    -Nu mai întreba, nu mă mai turba, vino! Uite calul, ţine hăţurile, hai!  -  tună O'Finnegan  -  şi-l încălără aproape cu forţa, pe bătrânul Ossian, pe o iapă albă, cu o stea neagră în frunte.

Bătrânul Jimmy se luă după ei, alergând, depănând de mama focului, din labe  -  şi pierzându-se , toţi , cai şi călăreţi, în noaptea câmpiei de turbă, apoi în noaptea unei păduri, parcă fără capăt.

Se strânsesseră, parcă, toate umbrele iadului, în jurul călăreţilor furioşi, care alergau mâncând pământul. Ramuri, ca nişte gheare, îi plesneau, peste feţe şi ochi, pe cai şi călăreţi, deopotrivă. Dar, neînduplecaţi, aceştia călcau, hotărâţi, întunericul, şi înaintau ca mânia cerului şi iadului, laolaltă.

După vreun ceas de galop nebunesc, se deschise, deodată, în faţa ochilor, o poiană, perfect rotundă şi largă , complet şeasă, podită cu iarbă, ca o sală, spaţioasă şi întinsă, de palat. Şi, în acel moment, deasupra copacilor şi dedesubtul norilor  -  se aprinse, ca un ţipăt de lumină biruitoare  -  luna.

Deasupra ierbii plutea un fum uşor şi fin , o ceaţă  -  în mijlocul căreia se vedea o siluetă înaltă şi albă, ca un mort înfăşurat în giulgiu.

O'Finnegan şi Ossian descălecaseră deodată şi se apropiară de umbra cea albă. Furiş, de la marginea poienii, privea şi bunicul meu , câinele Jimmy.

Treptat, în jurul siluetei strălucitoare, ceaţa se rări şi, totodată, se strânse, formând ca o aureolă stranie, în jurul trupului unui bătrân nesfârşit de înalt, cu părul alb argintiu, lung până aproape de şale, cu o barbă la fel de curată şi albă, până la brâu, cu mustăţi asemenea. Privirile lui iradiau din doi ochi  aprinşi, ca doi cărbuni albaştri  -  orbitori. Faţa-i era slabă, trasă de gânduri şi vise chinuitoare  -  palidă, ca a unui sfânt din zugrăvelile bisericii. Dar avea , în toată fizionomia şi înfăţişarea sa, ceva sălbatic, păgân, din vremuri apuse de mult.

-Vă aşteptam, O'Finnegan şi Ossian…

-Te salutăm cu plecăciune, slăvite druid [7] , măria ta   -  şi cei doi irlandezi plecară, fiecare, genunchiul drept la pământ.

-Ridicaţi-vă şi spuneţi ce aveţi de spus!  -  porunci, cu glas sonor şi aspru, druidul, a căriu frunte strălucea, acum, în lună, ca o vatră de diamante. Atunci abia bunicul meu Jimmy observă că druidul purta, pe frunte , o diademă regală, subţire şi bătută-n nestemate. Ossian!  -  strigă regalul druid.

Ossian, de lângă O'Finnegan, tresări violent.

-Da, mărite, aici!

Regalul druid zâmbi subţire:

-Nu pe tine  -  îl am eu pe Ossian al meu, bardul…

-Bardul? A murit…  -  îngână bătrânul Ossian, de lângă O'Finnegan .

-Al meu n-a murit, precum vezi…  -  rosti, uşor batjocoritor, druidul.

Din ceaţă se întrupă un bărbat atletic, cu părul împletit în trei cozi galbene: una îi atârna pe spate, alta pe umărul drept, cealaltă pe cel stâng. În mâini purta, precum slăvitul bard din vechime, o liră uriaşă. Ossian-bardul îngenunche, cu amândoi genunchii, apoi înălţă ochii spre stăpânul său.

-Ossian  -  se adresă, din înălţimi, druidul regal, către bard  - , aceşti doi oaspeţi ai nopţii de azi au venit, după cât ştiu şi bag seama, să te vadă pe tine.

O'Finnegan  şi    Ossian-bătrânul fermier, se priviră, unul pe altul, grozav de miraţi.

-Nu-i aşa?N-aţi venit pentru Ossian al meu?

-Mărite…  -  se bâlbâiră cei doi. Apoi, O'Finnegan , luându-şi inima în dinţi, zise, cu glasul tremurându-i uşor, de înciudare şi nerăbdare:

-Regal druid, măria-ta, ştii bine ce nenorociri s-au abătut, de-atâta vreme, asupra iubitului şi sfântului tău popor…

-Ştiu, şi mai ştiu câtă credinţă mai are iubitul meu popor în vechii săi regi…Tocmai de aceea l-am chemat pe Ossian: să vă cânte un vechi bocet celtic! Compus special pentru iubitul, credinciosul şi hotărâtul meu popor… dedicat lui, iubitului şi credinciosului…

-Măria-ta!  -   strigă O'Finnegan, de disperare, dar exasperat şi de amărăciunea acidă, sarcastică, a druidului regal. Duşmanii sunt mulţi şi bogaţi  -  noi, puţini şi săraci…

-Atât vă lipseşte doar? Turma şi banul? O, nu: puţini în credinţă şi săraci cu duhul, da, ştiu, asta sunteţi!  -  zise, răspicat, druidul.

-Măria-ta, va fi fiind şi aşa  -  dar nu  chiar…

-Ba chiar aşa! Altfel, de ce-aţi venit la Ossian al meu?

-Noi n-am venit, slăvite, la Ossian al măriei-tale, noi…

-Aţi venit după bani. Recunoaşteţi deschis, ce atâtea mofturi, pentru un adevăr aşa de simplu şi grosolan. Şi Ossian al meu vă va arăta unde-s banii. Dar nu banii îi vor învinge pe duşmanii voştri, nu! Ossian! Ridică-te şi cântă!

Bardul Ossian se înălţă, în toată splendoarea, nobilă şi  atletică, a făpturii sale, şi ceţurile îi încoronară şi lui, cu lumină, fruntea şi harfa. Degetele-i, în tăcerea solemnă a poienei (tăcere care-i cuprinsese, subit, şi pe cei doi fermieri-oaspeţi ai druidului)   -  ciupiră strunele harfei străvechi  -  şi, deodată, în faţa ochilor celor doi străini de poiană, năluciră câmpii largi de bătălie, oameni sălbatici şi dârzi, îmbrăcaţi, unii, în zale zuruitoare  -  alţii în blănuri de fiare  -  şi armele se izbeau şi fulgerau, şi strigătele de biruinţă ale războinicilor puneau pe fugă pe călăreţii turnaţi în fier şi în aur…câmpii de bătălie peste care se lăsau stoluri negre de corbi, şi ciolanele albeau fără număr  -  iar duhuri harnice, cocoşate sau cu aripi, sorbeau, în adâncul pământului , sau în înaltul văzduhului, carnea şi fibra ciolanelor  -   şi în alambicuri şi retorte subpământene sau aeriene, precum alchimiştii răbdători şi înţelepţi, transfigurau trupurile cele  vechi şi căzute în noi croieli de trupuri şi mădulare, în noi şi semeţe chipuri şi priviri arzătoare de dorinţa de viaţă şi luptă…elfii văzduhului şi ondinele apelor  ţeseau roşeaţa sângelui, din duhul razelor de soare  -  şi noile forţe se înălţau de sub pământ, din morminte, şi intrau în noi armuri de corpuri…şi bătălia vieţii şi a libertăţii, având loc printre duhuri harnice şi nevăzute, mereu reîntregitoare şi reîmprospătătoare de trupuri  -  continua la nesfârşit…iar deasupra câmpiilor pline de trupuri când căzute, când înălţate, de neostenite trupuri de viteji  -  pluteau duhuri de femei în armuri şi încoifate, slăvindu-i în cântec pe oamenii războinici    -  şi toţi zeii se adunau şi se-treţeseau printre oamenii încinşi în lupta pentru sfântul lor pământ, şi prin mâinile războinicilor pământeni se strecurau mâinile zeilor, ca nişte lungi fulgere ascuţite  -  şi duşmanii se prăvăleau…fugeau…deasupra tuturor, cel mai măreţ zeu al tuturor zeilor, Dumnezeul Unic şi Drept  -  zâmbea părinteşte celor ce-şi apărau sfântul lor pământ şi sfânta lor ţesătură de duhuri şi neam…imnuri de glorie tunau şi spulberau zările, avântând cete de îngeri şi-arhangheli, fulgerând până în cerul al nouălea…

-Da, Ossian, asta ar fi trebuit să aibă în ei irlandezii mei  -  focul nesfârşitei credinţe, şi biruinţe prin credinţă. Nu-l mai au. Început-au să ia cu împrumut de la duşmani lăcomia de bani, le-au secat sufletele,    i-au uitat pe zei, n-au habar de Dumnezeu…Cântă-le, cântă pentru ei, cântă în locul lor, Ossian …cântă pentru noii mei irlandezi… 

O'Finnegan şi bătrânul  fermier de lângă el voiră a zice ceva, dar, cu un gest regal, druidul le impuse tăcere  -  şi cei doi plecară capul…

…Se vedeau acum bulucindu-se, în retragere, cete amestecate…cât pletoşi irlandezi, în frunte cu tanii lor, cât cete-nzăuate-n oţeluri şi aur, cu seniorii lor falnici şi aroganţi…şi unii, şi alţii fugeau, se-ascundeau în desişuri…se urmăreau, se ciocneau sângeros şi iar se-ascundeau în păduri…tot mai aproape…gâfâind, un chip de tan [8] pletos, gras, cu doi slujitoari, îngropau, chiar sub picioarele druidului, pe care nu-l zăreau, căldări imense de aramă, cu bani roşii de aur…şi mormane de diamante…mormane de fulgere vii…

-Da, laşii au apărut de mult. Noi trebuie doar să le coacem în retorte inimile laşe  -  şi să scoatem noi forţe, fie şi cu forme de bani şi nestemate, pentru noi şi vesele lupte…  -  rosti druidul, alungând, cu un gest scurt, şi cântecul harfei, şi ceaţa din jurul său. Săpaţi degrabă sub picioarele mele!  -  le ordonă celor doi îngenuncheaţi oaspeţi, năuciţi până peste poate de tot ce li se arătase. Buimaci, cei doi se fâstâciră…La marginea poienei, tupilat printre tufişuri, bunicului  Jimmy îi tremura blana…

-Dar săpaţi odată, nătângilor!  -  porunci, iar, de data aceasta cu glas de tunet, regalul druid. Aici, sub picioarele mele, săpaţi!

-Cu ce? -  îndrăzniră cei doi.

Cu un gest sever, druidul le arătă lângă ei: ca din pământ, răsăriseră două cazmale. Cei doi săriră din genunuchi şi apucară cazmalele. Deşi uriaşe, ca pentru oamenii vechi ai începuturilor lumii  -  cei doi, înfierbântaţi de vedeniile trezite în ei de Ossian-bardul, nici nu le simţeau greutatea.

Regalul druid, cu un pas măreţ, se înfundă în ceaţă şi dispăru.

În locul indicat, săpătorii zăriră o flacără albastră şi rece, dar jucăuşă. Săpară un metru, şi dădură de comoara ascunsă de tanul cel laş şi fricos. Încărcară pe cei doi cai jumătate din comoară, căci doar atât puteau duce caii  -  şi restul îngropară la loc.

-Nu-i nevoie să lăsaţi semn!  -  anticipă gândul lor, glasul druidului: Când vă veţi întoarce, vă voi trimite iar flacăra albastră, drept călăuză. Staţi! Să nu vă miraţi, când vă întoarceţi acasă la O'Finnegan: îi veţi găsi strânşi, acolo, pe toţi vecinii voştri şi slugile lor  -  le-am trimis, tuturor, poruncă în vis! Apoi, cu acelaşi glas bubuitor, porunci nevăzutul, peste măsură de aspru (încât bunicul meu Jimmy o luă la goană, cu coada pe spate, prin întunericul pădurii, mult înaintea călărilor):

-Duceţi-vă grabnic!

Aşa a şi fost. Întorşi, cu sufletul la gură (şi, deşi încărcaţi cu greutatea nestemată, plus trupurile călăreţilor, caii parcă zburau prin văzduh…)  -  găsiră, în faţa treptelor conacului O'Finnegan aproape 100 de oameni, cu fălcile încleştate şi cu pumnii strânşi pe flinte, ori săbii  -  ori pe scurte pumnale, ori pe mânere de ascuţite lănci  -  după cum erau stăpâni ori slugi înarmate.

-Bună dimineaţa, O'Finnegan! Am primit pe vestitorii tăi, şi  -  iată-ne! Vom muri, sau vom fi liberi! Moarte lui O'Brian şi tuturor cozilor de topor! Moarte călăilor!  -  strigară toţi ( neaşteptat de însufleţiţi, de parcă toţi visaseră  visurile de mărire a Irlandei…)la vederea celor doi călăreţi, îmbrăcaţi în aburii umezi ai dimineţii.

O'Finnegan nu mai întrebă ce fel de vestitori: ştia că regalul druid avea duhurile în stăpânire deplină  -  mama lui Patrick O'Finnegan îi spusese, pe patul de moarte, că, în Poiana Zânelor, din Dealul Corbilor, dacă va avea vreodată nevoie de ajutor, el, în numele şi pentru neamul sfânt al irlandezilor,  -  să-l caute pe unchiul său. Acest unchi era fiul celui care ar fi trebuit să fie rege al Irlandei  -  dar fusese ucis, prin trădare, de năimiţii perfidului Albion  -  din motive lesne de înţeles: e mai uşor să supui o turmă fără păstor.

În dimineaţa aceea, englezii care se pregăteau să incendieze conacele pururi răzvrătiţilor irlandezi, şi să-i prefacă în torţe vii pe stăpânii acestor conace, cu tot cu familiile, cu plozii lor ticăloşi (“Dac-ai ucis lupul, nu uita să ucizi şi puiul de lup  -  altfel, te vei căi mai târziu”  -  spunea un bătrân proverb al locului…)  -  avură o mică surpriză. La fel şi O'Brian, şi încă vreo zece ca el, aflaţi în leafa împănăşaţilor reginei. În loc de prăzi sigure şi oameni adormiţi, ori aflaţi în izmene, prin gospodării  -  dădură, pe dealurile vesele şi înverzite  -  de scânteierile dârze ale puştilor şi de tăişurile fulgerătoare ale săbiilor şi lăncilor vitejeşti. Cum bâlbâiala englezilor dură câteva minute  -  la poalele dealurilor, printre norişorii de fum ai împuşcăturilor venite de sus în jos  -  zăceau, deja, morţi şi răniţi, jumătate din cei ce se crezuseră hăitaşii fără griji.

Aşa că, dând cinstea pe ruşine, englezii şi Iudele se cam făcură nevăzuţi  -  împrăştiindu-se ca iepurii ori potârnichile, după ce-ai tras o încărcătură de alice. O'Brian era exact în fruntea cozii, şi nici un glonte nu-l ajunse, deşi multe îl căutau, furioase.

Şi iar se limpeziră, pentru o vreme, dealurile verzi ale Irlandei  -  şi se auziră numai albinele, bâzâind harnice, neostenite.

Dar irlandezii ştiau că este doar acalmia dinainte de marea furtună.

Veni toamna, şi, odată cu ea, un regiment întreg de englezi, adus pe apa mării şi, apoi, de trenuri şi cai. Iudele şi cozile de topor sporiră în jurul călăilor, târându-şi, în plecăciunile josnice, balele linguşitoare. Cu totul erau peste 2.200 de arme şi perechi de ochi duşmănoşi.

Între timp, însă, şi bravii irlandezi neguţaseră, cu bani tainici, de pe unde putură (din Franţa, din Spania, chiar din ducatele Germaniei,  depărtată şi nu prietenă) arme, ba chiar patru tunuri. Dar erau puţini, de tot puţini: din toate ţinuturile, abia vreo 500 de luptători, zdrenţăroşi , peticiţi, ori ponosiţi tare, mulţi dintre ei.

-Să le-nspăimântăm pe cozile de topor! Dacă ele nu vor avea vreme a ne  ataca mişeleşte, prin spate  -  şi nu vor mai îndrăzni să primească plata Iudei, că nu vor avea pe ce   -   nici englezii nu vor mai avea capul de pod în nordul Irlandei!  -  spuneau, îngrijoraţi şi furioşi, tot mai mulţi patrioţi irlandezi.

O'Finnegan oftă. Greşise, în după-amiaza aceea, când îi fuseseră împuşcaţi oamenii, cei doi Paddy  -  că nu-l atacase, de unul singur, pe O'Brian  -  vânzătorul de neam  -  pe şobolanul acela, la el în vizuină, în bârlogul lui puturos. Acum, se afla O'Brien în fruntea armatei de mercenari ai morţii  -  călăuză, peste dealuri, către conacul O'Finnegan, socotit cuibul răsculaţilor.

Şi iar se bătură, pe dealuri. Bubuiră acum şi tunurile  -  anemice foarte, pe dealuri  -  puternice şi pline de îngâmfare, în valea mişeliei şi trădării. Şi cadavre, înfrăţite, de trădători şi eroi, laolaltă, se strânseră cumplit în braţe, în ultima îmbrăţişare de pe lumea aceasta, înainte ca unul, sau amândouă trupurile, să se ostoiască, cu câte un cuţit ori sabie, deschizând cale morţii, prin piept ori gâtlej.

Au căzut morţi 900 de englezi  -  dar englezi mai veneau pe mare, fără istov. Dar au căzut 400 din cei 500 de irlandezi bravi  -  şi inimile lor fierbinţi, cine le va mai înlocui? Nimeni.

O'Brien iar scăpă, naiba ştie cum, deşi prea mulţi englezi scăpaseră de plumbi, tocmai pentru că plumbii Irlandei îl căutau anume pe Iuda. Ce să-i faci…Englezii şi cozile de topor dădură dosul  -  dar, sus, pe dealuri, istovite şi deznădăjduite, se trântiră, alături de  cadavrele însângerate ale fraţilor morţi 400  -  şi cele 100 de trupuri rănite, în fel şi chip, dar încă vii.

-Ce ne facem data viitoare? De unde vom mai scoate luptători noi? Unde-i Iuda de O'Brian? De ce-a scăpat iar?  -  întrebau, cu glasuri stinse, răguşite şi furioase, patrioţii.

-Îi vom înarma şi pe copiii noştri  -  spuse, ostenit de moarte, O'Finnegan. Iar pe O'Brian îl voi ucide cu mâna mea  -  jur! Câinele!  -  şi Patrick scuipă, umilit şi scârbit. Simţea cuprinzându-l, şi pe el, deznădejdea  -  dar dacă el deznădăjduia, ce se vor face ceilalţi? Se vor da legaţi englezilor? Păcat de atâta moarte zadarnică de fraţi…Nu se ştie ce-i în sufletul omului, care se simte slab şi fără ajutor.

-Dar Dumnezeu?  -  întrebă el, pe gânduri, parcă s-ar fi întrebat  pe sine, despre ceva ce nu avea deloc clar.

-Dumnezeu ne-a părăsit  -  îngână, ca-n vis, un tânăr de 20 de ani, rănit la umăr şi la gât.

-Nu, eu nu cred că Dumnezeu ne-a părăsit!  -  izbucni O'Finnegan, mai curând din disperare şi spirit de contradicţie  -  dar se simţi înviorat, prin această ieşire. Dumnezeu nu-i poate părăsi pe cei de partea cărora este dreptatea!Dumnezeu îi încearcă, atât!  -  se răzvrăti, de unul singur, O'Finnegan.

…Şi iar porniră vestitori, pe la colibe şi conace, prin câmpii, pe dealuri, prin păduri şi prin munţii pitici. Şi se mai strânseră, înarmaţi  -  tineri, mai puţin tineri , ba chiar copii, de 15-16 ani, cu fălcile-ncleştate de mânie şi deznădejde  -  ca la vreo 10.000, de toţi. Încă mai mulţi zdrenţăroşi…

Dar corăbiile dinspre porturile Angliei scuipau, pe ţărmurile ceţoasei Irlande, pe la sfârşitul toamnei, 26.000 de soldaţi, instruiţi, şi înarmaţi până-n dinţi, cu panaşele albe, clătinându-se arogant, peste tunicile roşii. Tunarii, cu negrele tunuri  -  între tunicile roşii, destui…

Şi până la sfârşitul toamnei, pentru a nu-i prinde, pe aceşti trimişi, gheţurile şi frigurile năprasnice  -  Albionul îşi mai trimise, vitreg precum era, încă 25.000 de copii îngâmfaţi şi grozav de siguri pe ei. O veritabilă invazie  -  încă una…(Bunicul meu, Jimmy, a aflat aceste cifre , pentru că  stăpânul O'Finnegan , obsesiv, scria şi rescria, pe toate peticele de hârtie din bibliotecă,  numărul luptătorilor ce urmau să se confrunte…)

Erau mai puţin de 1 la 5, luptătorii ce-aveau să se-nfrunte. Irlandezii, oricât de bravi, se retraseră, sângerând cumplit, de pe dealuri  -  şi începură hărţuiala prin munţi. Ogoarele rămaseră pustiite, nemuncite. Iarna şi groaza, spectrul foametei, cumplitele spectre călare ale foametei şi  morţii cu ochii sticloşi, călărind pe acelaşi cal, amândouă  -  alergau, bezmetic, chiuiau deja prin ţară, pe coclauri, prin cătune, pretutindeni…

Banii comorii tanului secaseră cu totul, pe cele câteva tunuri de câmp şi pe sumedenii de puşti, pe gloanţe, praf de puşcă, din belşug…dar n-avea cine să-l ardă…

O'Finnegan, alb de nesomn şi tras la faţă ca o fantomă  -  o luă, prin zloată, către Dealul Zânelor, călare. O hotărâre deznădăjduită îi încleşta trăsăturile feţei, descompuse de oboseală, brăzdată de o cicatrice largă, pe obrazul drept şi peste ochiul drept, care clipea, adânc înfundat, sub orbita rănită.

Arăta aşa de ciudat şi de sumbru, de pacă ar fi purtat în el doi oameni: un sfânt martir şi un tâlhar fioros.

Prin zloată şi printre vântoase, ajunse la pădurea cea deasă, şi începu să dumice întunericul. Lupii urlau, flămânzi şi ei, ca şi oamenii  -  crengile îl loveau peste răniţii obraji, parcă mai rele decât duşmanul. Nici nu ştiu când, deodată, ajunse în mijlocul Poienei Zânelor. Aici nu era nici vânt, nici zloată. Era soare, iarba strălucea ca smaraldul, printre ceţurile fine, care alcătuiau, jur-împrejurul făpturii înalte a druidului regal, aureola, copleşitor de măreaţă. Bunicul meu, Jimmy, care se luase după O'Finnegan, în toată vremea războiului, şi, de pe calul stăpânului sau pe jos, urmărise toate harţele sângelui  -  se ghemui, acum, iarăşi, la marginea poienei.

-Ştiam  că te vei întoarce. Eşti un bun irlandez, dar puteai  fi cu mult mai bun. Asta e: cu cât trece vremea, slăbeşte sufletul în oameni. N-ai învăţat mai nimic din ce ţi-a cântat Ossian al meu.

-Mărite unchi, am făcut ce-am putut şi cum am putut…  -  şopti O'Finnegan, răguşit.

-Puţin ai putut, puţin ai făcut, şi rău ai făcut. Şi mai puţin ai crezut.

-Nu mai am credinţă, mărite unchi  -  suspină O'Finnegan, dându-se jos de pe cal şi îngenuncheat, acum, desăvârşit, înaintea unchiului său.

-Celui fără credinţă i se ia şi ce i s-a dat  -  rosti, sumbru, druidul, dar repetând vorbe ale noii credinţe.

-Aşa spun creştinii  -  murmură O'Finnegan, zdrobit de nefericire.

-Noi, druizii, îl mărturisim tot pe Dumnezeul cel Viu şi Unic, O'Finnegan. Sub alte forme şi înfăţişări, e acelaşi duh atotputernic. Dar, în timp ce duhul neamului nostru de peste veac este, şi el, atotputernic  -  duhul oamenilor neamului , poticnit în vreme,  pare că se predă şi apune desăvârşit. Va trebui, în această iarnă, dacă nu se ridică, din neamul irlandezilor, un Mesia  -  va trebui să închid vederii de tot această poiană  -  şi să ne tragem, noi, duhurile veşnicilor, în cealaltă lume, desăvârşit  -  hibernând şi aşteptând, acolo, în potopul de lumină, alt timp şi alte rânduri de oameni, mai de soi decât voi.

-Mărite unchiule, spune-mi ce-i de făcut, şi voi face. Mă voi da morţii, cu bucurie, mă voi sacrifica desăvârşit , numai să existe scăpare pentru neamul nostru  -  se umili, disperat, O'Finnegan.

-Moartea unui nechibzuit nu ajută pe nimeni, ori poate strica tuturor. Nu ajunge să mori, ci trebuie să mori înălţându-ţi fiinţa şi neamul până la ceruri. Asta-i singura moarte adevărată, moartea pentru care eroii sunt slăviţi de walkirii.

-Învaţă-mă să mor, slăvitule şi înţeleptule al meu unchi -  se tângui, zvârcolit, O'Finnegan.

-Nu-ţi iubeşti neamul destul, O'Finnegan. Gândul tău stă, mai curând, la răzbunare, la cum să-l dobori pe nemernicul de O'Brian, decât cum să-ţi iubeşti şi să-ţi salvezi poporul.

-Ia-mi de pe suflet şi din minte gândul ăsta păcătos şi ticălos, care mărturisesc că mă înnebuneşte…  -  se rugă, cu fruntea în pământ şi părul în ochi, O'Finnegan.

-Ţi l-am luat. Grija de a-l ucide pe Iuda Irlandei, O'Brian  -  o iau asupra mea.Ca să mă crezi deplin, iată glonţul de argint care, la momentul potrivit şi la ceasul sortit, va porni spre inima trădătorului. Goleşte-te, deşartă-te de această grijă a trădătorului !

-M-am deşertat şi am deşertat-o din mine, unchiule  -  suspină O'Finnegan.

-Bine. Acum, având cugetul liber să-ţi iubeşti neamul  -  iubeşte-l!

-Îl iubesc, unchiule, ştii că-l iubesc cu mult mai mult decât pe mine.

-Dar cine eşti tu, mişelule?  -  se înfurie, ca o furtună din senin, cumplit se-nfurie druidul. Tu nu eşti nimic. O pală de vânt, şi-ai dispărut din ochii lumii, de parcă n-ai fi fost nicicând. Nu tu eşti termenul de comparaţie al iubirii  -  şi iubirea, în definitiv, n-are termen de comparaţie. Trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu şi numai pe el. Doar aşa îţi vei iubi desăvârşit neamul!  -  spuse, ceva mai domolit, regalul druid, cu părul alb încă zbârlit de mânie, sub cununa de lumină.

-Îl iubesc pe Dumnezeu, altfel n-aş fi ridicat, nu oamenii Irlandei, ci nici un pai de jos…   -  îl iubesc pe Dumnezeu  -  murmură, stins, O'Finnegan.

-Tu? Tu nici nu ştii despre Dumnezeu. Muritor nemernic  -  rosti, cu milă şi dispreţ amar, druidul  -  tu nu ştii decât ce vezi sub nas, şi nu crezi decât în ceea ce ţi se-arată, iluzoriu, pe dinaintea ochiului  -  strigă, mânios iarăşi, druidul regal  -  şi din aureola lui ţâşniră fulgere lungi, care străbătură întrega poiană, şi se-nfipseră în trupul, schilodit de durere, al lui O'Finnegan. Şi deodată, sufletul lui O'Finnegan intră, parcă printr-o gură de peşteră, într-un potop de sânge arzător şi de lumină uluitoare, nimicitoare…

Se auziră tunete asurzitoare, de parcă se năruiau bolţile cerului şi-ale Poienii Zânelor.

Bunicul meu Jimmy era cât pe-aci s-o tulească din marginea poienei , spre bezna pădurii, când auzi strigătul stăpânului său, de jos, de pe pajiştea verde:

-Cred, cred, acum cred! Orice ar fi, oricât de cruntă moarte-mi va fi dată  -  acum ştiu cine-i Dumnezeu!Îţi mulţumesc, slăvite rege, stăpâne!

Şi O'Finnegan, cu faţă inspirată, de Hristos pe cruce, în ultima Lui clipă  -   strigând, precum Răstignitul: “Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul meu!”  -  se ridică, sări pe cal şi părăsi, în goană, poiana.

În urma sa, precum un zeu vechi şi ostenit  -  regele-druid închise, o clipă, ochii, rugându-se adânc, Dumnezeului Adevărat, cel Viu şi Veşnic.

…Au urmat bătălii şi ciocniri crâncene. Dar nici un irlandez nu se mai retrăgea. Bunicul meu, Jimmy,   care-l urmase, în goană, fără o clipă de odihnă sau şovăială, pe stăpânul O'Finnegan  -  avea, în cursul bătăliilor pe care le privea, fie din tufişuri, fie de pe calul lui O'Finnegan  -  vedenii: când un irlandez îngenunchea, pentru a pune flinta la ochi, se vedea îndată cum răsare, alături de el, ca o umbră de lumină, un duh de flacără, albă sau albăstruie  -  care intra în trupul bravului irlandez, şi acest trup era cuprins, parcă, de un incendiu scurt. Prin mâna de carne se scurgea, repede ca şuvoiul de munte, un fulger de lumină  -  şi lumina ajungea la degetul de pe trăgaci  -  şi bubuitura flintei avea ca răspuns, fără greş, la capătul ei din vale, un cadavru de englez sau de Iudă irlandeză. Câteodată, un plumb trecea şi prin două piepturi duşmane, deodată.

Roiau şi frământau văzduhul mii şi milioane de duhuri electrice, pe care oamenii nu le vedeau (irlandezii simţeau doar că întreg trupul le este scăldat de o ciudată apă înviorătoare, de parcă începea să le curgă un nou sânge prin vine) -  dar ochii vii şi tineri ai încercatului meu bunic le vedea limpede: mai reale erau şi mai vii duhurile de fulger, decât trupurile oamenilor, care se mişcau în silă parcă, fără vlagă  -  asta, până în clipa în care duhul de flacără intra în trupul de brav irlandez.

Şi încă ceva, chiar mai ciudat, mi-a povestit bunicul Jimmy: deîndată ce un patriot irlandez gemea lovit de schije sau plumbi duşmani, căzând pe spate, pe pământ  -  sub pământ începea o forfotă şi un clocot năprasnic, parcă luaseră foc subpământurile Irlandei. Sângele, roşu ori negru, scurs în pământ  -  se-ntorcea în trupul sleit sub chipul unui şuvoi de lavă incandescentă, iar bucăţile de carne, tăiate, ori desprinse, ori zdrobite de lovitura duşmană, căzând pe iarbă ori pe pământ  -  repede erau luate, de mâini harnice de gnomi sau de cine ştie ce duhuri afunde şi iuţi, scufundate în ascunse retorte şi-alambicuri, apoi iar ridicate-n lumină, şi nu doar lipite de trupul căzut, ci, pocnind cu explozii asurzitoare ( dar neauzite de urechi omeneşti), flăcări îmbăiau, ca-ntr-un fluviu de foc, întreg trupul, transfigurându-l în trup de glorie, încins peste tot de aureole albastre, şi purpurii, şi galbene ca jarul din vatra tihnită de cămin înfruntând  tăioasa, vestita iarnă irlandeză…

 Şi trupul, socotit mort şi prăvălit pe vecie în beznă, sărea ca ars, în picioare  -  înşfăca prima armă la-ndemână   -  şi prăpădul cădea printre duşmanii uimiţi, năuciţi, sălbăticiţi de potopul de oameni şi lumini stranii, năvălit de pe dealuri în văi, precum mânia lui Dumnezeu, din ziua din urmă a lumii, când morţii, alături de vii, se vor scula pentru Sublimul Judeţ…Căci, în această stranie bătălie, morţii sculaţi din pământ erau mai vii şi mai furioşi decât viii rămaşi în picioare  -  şi-i prăpădeau cumplit morţii-nviaţi,  pe cei ce, până atunci, se credeau vii…

…Şi englezii, câţi au rămas în viaţă, cu trădătorii şi Iudele apucându-i de pulpanele roşii şi de nădragii lor albi  -  se învârtejiră, cu spaimă, spre porturile mării  -  aruncând în praful Irlandei şi arme, şi îngâmfări, şi speranţe deşarte de-navuţire pe spinarea săracului neam de zei, al lui Dumnezeu  -  irlandezii…

…Pe când O'Brian suia, desculţ şi cu părul vâlvoi, pasarela spre puntea corăbiei din Albion (căci iar fusese fruntea fugarilor, şi iar scăpase de pedeapsa oamenilor…)  -  pe muchia dealului care domina portul se arătară două umbre: una întunecată şi-naltă, cea  a lui O'Finnegan  -  iar, pe jumătate intrată în prima umbră, şi jumătate afară din ea  -  cu ochi de jar albastru şi fruntea-ncununată cu diademă de fulgere  -  umbra de lumină a bătrânului rege druid. Şi degetele regelui potriviră-ntre degetele nepotului glonţul de argint arătat în poiană  -  şi când degetul nepotului voi să apese pe trăgaciul flintei, degetul de foc neastâmpărat al unchiului-rege se grăbi şi i-o luă înainte. Cu un urlet neomenesc, trupul lui O'Brian se prăbuşi, printre malul râpos şi copastia corăbiei engleze.

 

 … -Aceasta e , domnule Fitzpatrick, ceea ce mi-aţi cerut a fi relatare, şi a ieşit o poveste cu zâne  -  hămăi, obosit, bătrânul dulău Jimmy, nepotul dulăului care asistase, activ, la toate minunile cele povestite acum…Hămăia tot mai stins, trăgându-şi cu greu suflarea, printre accesele tot mai dese de tuse însângerată.

-Ce credeţi, ori ce veţi vrea să credeţi  -  continuă el, după ce i se mai linişti un pic tusea  -  e treaba dumneavoastră. Chî-chî-chî-chî   -  tuşi, chinuitor, bătrânul câine Jimmy. Dumnezeu să-i ierte pe părinţii dumitale, pentru că s-au dus să te nască tocmai în bârlogul fiarei apocaliptice  -  la Londra. Iar pe dumneata să te lumineze şi să te umilească spre gândul cel bun  -  mai hârâi el, pios şi încrâncenat.

-Vă mulţumesc, din inimă, domnule Jimmy, pentru încrederea pe care mi-aţi arătat-o, povestindu-mi…

-Nu e vorba de încredere  -  mi-o reteză dulăul, iarăşi. Dacă s-ar fi ostenit, ca dumneta, să înveţe limba mea, adică a celui care e urmaşul, în linie directă, al celui care a stat alături, fără contenire, pe vânt, zăpadă, ploaie şi arşiţă, în toate clipele măreţe ale Irlandei ultimului veac  -  a stat alături,  neostenit , de eroul O'Finnegan  -  ei bine, dacă şi-ar fi dat această minimă osteneală, toţi irlandezii ar fi aflat ce ai aflat dumneata  -  dumneata, poate cel mai puţin merituos dintre irlandezi (şi hârâi, pentru el:”Auzi, să te naşti la Londra…şi-şi mai zice irlandez…”). Dar ceea ce până şi câinii ştiu  -  irlandezii uită şi nu vor să ştie. Dumnezeu şi zeii au fost, în acea bătălie(ultima, pentru domnul Patrick O'Finnegan  -  căci s-a prăpădit, la o lună, de friguri…), bătălie al cărei loc nu mai ştiu să-l numesc  -  au fost în trupurile şi în voinţa eroilor. Mă-ntreb unde vor fi mâine, când toţi irlandezii se vor lăsa, foarte probabil, anesteziaţi de perfidia Albionului.Eu nu vreau să fiu anesteziat , când voi muri  -  şi nici n-am nevoie de glonţ de argint, căci n-am trădat niciodată, pe nimeni. Un câine irlandez poate avea multe păcate  -  dar nu pe acela de a nu şti, la perfecţie, ce înseamnă loialitatea. Un glonte obişnuit, domnule, un glonte de rând, pentru un ostaş de rând, dar fidel misiunii sale. Atât. Cred că-l merit…

…Bietul dulău Jimmy n-a acceptat să trag eu acel glonţ de rând, obişnuit. Eu veneam din ţara duşmanului  -  eram venetic. Iar el voia să moară de mâna unui irlandez adevărat, bun catolic şi care nu şi-a părăsit o clipă măcar, ţara  -  chiar dacă nu cine ştie ce erou, precum legendarul O'Finnegan.

Mă bate gândul să mă fixez, pentru totdeauna, în preajma Belfastului, şi să devin din ce în ce mai puţin venetic. Poate voi porni să caut şi Dealul Corbilor, să intru şi în Poiana Zânelor…Sper să  mi se permită să intru  -  să văd nevăzutul…Sper, la fel, să nu mi se proptească în cale, oprindu-mă cu asprime, bunul şi ursuzul spirit loial al bătrânului Jimmy  -  bunic ori nepot…     

                                                                             *