SPIRIT ŞI LOGOS,ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

 

 

1 - MEŞTERUL MANOLE.

2 - SINGURĂTATEA CAVALERULUI - CĂLUGĂR.

3 - CAVALER ŞI CHRISTOS.

4 - CRISTICUL EMINESCU.

5 - CINA CEA DE TAINĂ (EMINESCIANĂ).

6 - BOTEZUL CU POEZIE.

7 - PLÂNSUL EMINESCIAN.

8 - RĂZBOIUL SFÂNT.

9 - FEMEIA EMINESCIANĂ - ÎNTRE MARIA FECIOARA ŞI PROSTI­TUATA SACRĂ.

10 - CÂTEVA TRIMITERI LA GNOSTICI

11 - IUBIRE ŞI PROCREAŢIE

 

Privirea, după cum s-a văzut, este un proces cu finalitate iniţiatică, re-înglobatoare a cosmosului în originaritatea divină - de aceea, Privirea trebuie să pretindă o stare de anterioritate, pregătitoare întru puritatea spirituală (demiurgică-liturgică). Numai starea de puritate spirituală poate transcende simpla vedere în viziune (cosmogonică şi hieratizantă, totodată).

De aceea, motivul cristic-teandric, ca spiritualizare-hieratizare, în Concentraţia Cosmică, a umanului, care-şi impune efortul Căii iniţiatice - implică, în limita eminesciană, evidenţierea câtorva figuri-arhetipuri: Construcţie Cosmică fiind, este implicit Meşterul Manole - dar în calitatea sa de preparator al spiritualizării - ascet-pustnic şi Crist: Călugăr şi Cavaler-Rege. [1]

Ipostaza feminină nu neagă teandria (theos = zeu, ander-andros = bărbat), ci mută discuţia în alt plan - acela al Marii Femei; singură Femeia poate fi sensibilă (ca şi Haosul) la proiectul viril de amprentare divină (a Spiritului). Doar prin Femeie se poate exprima Marele Plan Divin. Marea Femeie este cooperantă şi susţinătoare a demiurgiei, sugerându-se, uneori, că Ea, chiar preia funcţia luciferică-demiurgică, din rezonator, în con-formator: Ea are ochi cu lumină rece, revărsând linişte de veci. Ea curmă durerea. Ea este alfa şi omega (“iubirea-dentâi” şi “visul … din urmă”). Maria şi Prostituata Sacră sunt funcţii cosmice necesare transpunerii în expresie, a energiei demiurgice.

*

*                    *

1. MEŞTERUL MANOLE

Ritualul manolic este uşor de identificat în poezia eminesciană. A construi etern, a deveni Arhitectul Impersonal al Universului presupune dubla cunoaştere: a vieţii şi a morţii, cunoaşterea zădărniciei, cunoaşterea mistică, sub semnul identificării cu Frumuseţea mistică, Îngerul Frumos al Morţii.

În Memento mori, cunoaşterea zădărniciei constă în strămutarea funcţională a germenilor sacri, pentru a împlini, în secret, structura de propulsare spre unica şansă, construcţia-cale, “dao” creştin: Atlantida, lacul cu agheazimă (apă vie) = fluiditatea absolută a Insului (cf. Mircea Vulcănescu [2] ), pentru a putea să figureze gama fiinţării de la Nimic la Tot.

Arhetipul Monastirii, căreia i-a jertfit ipostazierile sacre ale nucleilor energetici, dar şi întrebările - este răspunsul mistic al Tăcerii - Lac (eludarea Valului), transgresarea în oglindă, în sterna fluidizare a personalităţii demiurgice. Este Cercul Mistic, care cuprinde potenţa maximă a fiinţării, deznădejde şi nădejde, în valori absolute la impersonalizare absolută.

Scrisoarea III: Construcţia Focului Etern - Mircea cere jertfirea tuturor ipostazelor vehemente, ale nimicniciei, înjosirii eului  în Rovine-Malştină (jertfirea lui Baiazid-geniul cu frunte de fier (epoca fierului este în Kali Yuga), pentru mistica Călugărului, Mircea al-Sărăciei (faquir - sărac al cărnii, bogat al Spiritului). Mircea-al-Mocşei, Mircea-al-Voinţei-de-Nevoie (voinţei de a-şi asuma lipsurile fiinţei umane, pentru a transcende în Râul Demiurg şi în Creanga de Aur, Ramura Arborelui Cosmic: “râul, ramul …”). Mircea are ca iniţială mistica victorie dublă a) asupra sinelui şi b) ca transcendere: M este format din doi V, reuniţi, întorşi spre pământ-dao (al zeilor).

Tot jertfă sunt ipostazele chinuite ale eului din Scrisoarea I, jertfite Lunii (Monastirea Lunii, din Memento mori), ca şi eului din Scrisoarea IV şi Scrisoarea V - în favoarea morţii - descoperire a absolutului: nebunie (Scrisoarea IV), vehemenţa dălţii masculine asupra pietrei feminine. Clădirea paradisului regresiv, în Scrisoarea II, se face prin greva ritmului, dar după dărâmarea iluziilor orfice: nu pentru femeie-contingent (fals), nu pentru femeia-contingent (fals), nu pentru glorie (dărâmată în înjosire).

Luceafărul este şi el, o ipostaziere a mitului manolic: dărâmarea-dispersie a roţilor cer-mare, soare-noapte, dărâmarea-jertfire a sinelui demonic, în favoarea Monastirii Sfinte a Pământului-Eden (prin cuplul mistic “doi copii cu plete lungi, bălaie”).

*

*                    *

Oricare dintre structurile de măreţie ale Spiritului, dacă vrei să le cauţi, le găseşte încifrate, firesc, dar rafinat, cu nobilă discreţie, în Marele Logos Mistic (Mythos-ul) al poeziei eminesciene. Aceasta şi înseamnă Ritualul: Regăsire integrală a Măreţiei Originare, atotînglobatoare de rădăcini de măreţie, potenţială, bănuită, atemporală.

 

2 - SINGURĂTATEA CAVALERULUI - CĂLUGĂR

Singurătatea este starea Cavalerului Templier (singur apărător al Templului Cosmic), a Cavalerului Purităţii Absolute. Cavalerul-Călugăr este, prin singurătatea ca efort spiritual de concentrare spre Sinele Absolut - aducătorul Graalului (Adevărului, ca stare de Revelaţie), în mijlocul vălurilor: le înlătură şi aduce Visarea-Revelaţie.

(I-131) “Dă orizont nemărginit / Singurătăţii mării” (marea valurilor devine orizont nemărginit, adică limită spre nelimitat,  amprentă infinită a Spiritului revelat).

(I-158) “rămân … Cu doru-mi singurel” - este expresie a orfismului, ca stare de singurătate demiurgică;

(I-147) “Ochii mei nălţam visători la steaua / Singurătăţii” - singurătatea-stea este echivalentă Vârfului Muntelui Cosmic, rezultând starea pururi tânăr (eternitate). Eternitatea egoistă-egotistă  -  despărţită de lume: “înfăşurat în manta-mi”. Dar chinul expresiei-eros(ca ieşire, creştină, din indiferentismul egotist, şi intrare în iniţierea dureroasă prin viaţă efectivă) -  duce la vaietul-vis (“De-al meu propriu vis, mistuit de vaiet …”), apoi, la starea Pasărea Phoenix, simbol al renaşterii adevăratei funcţii a visării (recuperarea Mythos-ului, substituind Logos-ul - şi readucere la Sinea Originară, la singurătatea iniţială şi iniţiatică( numai şi numai după epuizarea drumului iniţiatic întru eros-doi, se poate trece la căutarea re-asimilării sacrale întru Unu!): “Pe mine / Mie redă-mă”); rezultă starea de nepăsare tristă = starea luciferică, de Vârf-Âthman al atotcuprinderii. Moartea liniştită (“Ca să pot muri liniştit …”) nu poate fi decât re-iniţierea în singurătatea Cavalerului Sfântului Graal, Non-Egotist, des-făşurat din manta indiferentismului  -  şi re-înfăşurat în Manta Cosmică= Noapte Bogată, Cavaler al Misterului şi al Revelaţiei (ascunse sub magica mască-manta), Cavaler al Muntelui Mistic (Cosmic).

*

*                      *

“Hai şi noi la craiul dragă, / Şi să fim din nou copii, / Ca norocul şi iubirea / Să ne pară jucării”. (I-79)

Jocul este Ritualul - eliminare a convenţiilor, eliberate de conjunctură şi intrare sub înalta lege (dharma) a semnelor Nevăzutului-Neprevăzutului: gestualitatea sacră, dictată de semnele vremii, de impulsuri imperative ale Spiritului, străpungător al “pânzei vremii”, adică străpungător şi întrerupător al logicii pragmatice, pe care o înlocuieşte cu ilogicul restabilirii Edenului. Tot ce e logic depărtează de Eden, prin legarea demonică în conjuncturi. Logicul desface lanţul diavolului (ca forţă contrară construcţiei Templului Cosmic) şi inelele lanţului sunt atrase spre o altă succesivitate, cea nevăzută de noi, dar impusă ca unică alternativă la fenomenalitatea distrusă: Templul trebuie refăcut din semnele disperate, adică structura evidentă trebuie înlocuită prin cea în imersiune cosmică (stare mistică): “stâncele năruite” trebuie chemate la o nouă arhitectură, prin căderea de bulgări şi pietre, semnificată în arbore Cosmic, după ce a fost simplificată în dao - calea dreaptă a luminii revelate: (I-306) “Acolo, printre stânce bătrâne şi schelete / Un templu în ruină … În scorburi de părete trăieşte-un biet călugăr (Călugărul-Cavaler Templier, Miez al Templului, cu forţa de a de-construi  şi re-construi) … Din stânce năruite din pietre şi din bulgări / Făcu cărări spre fundul al templului arab”.

(I-80) “Îmbrăcându-te-n veşmântu-i (al lui Christos), / Lepădând viaţa lumii, / Vei spăşi greşeala mumii / Şi de-o criză tu mă mântui”.

Nu există greşeală, ci acceptare a greşelii. Nu există crimă decât când o propui, împotriva firescului vieţii cosmico-naturale (Firea), împotriva codrului, a teiului-axă şi a izvoarelor. Eminescu nu acceptă păcatul - ca realitate imuabilă şi predestinată: căci păcatul nu este decât degenerarea Logos-ului. Nedegenerând Logos-ul, mântuirea este implicită, căci eşti colaborator (tu, omule-al-mitului) la demiurgie. Plânsul nu trebuie să fie decât în consens cu gândul, să fie focul care fertilizează gândul. Plânsul sunt şiroaiele de foc cosmic (“… colonii de lumi pierdute / Vin din  sure văi de chaos … atrase la viaţă de un dor nemărginit”) (I-101) sau “mii de capete pletoase, mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă” (I-110) - chemate şi ele, de nostalgia refacerii purităţii originare, prin des-fiinţarea Mlaştinii-Rovine care amprentează cugetarea-haos, sunt arhitectura fertilă (impusă de Plănuirea Divin-Expresivă) a cugetării. Aceasta, în opoziţie cu plânsul fără foc, în pustiu, deci non-demiurgic (şi totuşi, cu valenţe liturgic-apocaliptice), în afara dansului-ritm sacru, muzică-Logos orfic şi pădurii - labirint iniţiatic, noapte bogată, Munte Mistic: (I-81) “Danţul, muzica, pădurea, / Pe acestea le-ndrăgii, / Nu chiliile pustii [n.n.: goliri semantice şi multiplicări absurde ale sensului suprem al Singurătăţii Cavalerului Templier] / Unde plângi gândind aiurea” (neputinţa concentrării spre iniţiere).

Deci, singurătate nu de dragul singurătăţii, ci singurătate-Voinţă, conştientizare a misiunii păzirii Graalului demiurgic-Purificator, substituit simbolic al lui Christos.

Nu recluziune sterilă, ci interiorizare pentru revelaţia “nopţii bogate”, pe care să dai “viaţa toată”. Altfel, naşti pustiul, perverteşti lumea la Apocalips (de fapt, la re-ciclare), alăturându-se lui Ormuzd şi, mai ales, funcţiei autodestructive a lui Cain.

Nu mărime, ci măreţie. Nu obligaţie (privaţiune), ci jertfă, acceptare a stăpânirii cosmice, nu a stăpânirii cosmice, nu a stăpânirii conjuncturii. Acceptare a jocului mistic. Conjunctura poate fi păcat, dar Eminescu propune desfiinţarea conjuncturii (noroc, cerc strâmt), în cosmicitate (continua  stare de demiurgie). Şi atunci, evident, dispare păcatul. Şi Eminescu se dovedeşte, încă o dată, mai profund creştin ortodox  decât aşa-zişii ortodocşi, căci el pătrunde în subtilitatea firească a Fiinţei Cosmice. Mirele/mireasa lui Christos este cel/cea care se pregăteşte, se iniţiază. Păcatul este tocmai tangenţa la contingentul pur (brut) - căci, acceptând contingentul, îl înşeli pe Christos, îl falsifici, dai valoare de Orzmud. Cel care, însă, conştientizează inexistenţa contingentului, conştientizează inexistenţa păcatului: acesta, care conştientizează Māyā, este Geniul (amoral).

Impostura i-o susţin lui Orzmud toţi cei care se supun falsului, devenind impostori şi complici la Marea Impostură: viermi (scormonitori ai josului), ca înlocuitori ai scormonirii (prin zbor) în uranic. Scormonirea este, însă, paradoxal, împărtăşire din trupul Christosului-Pământ Titan (viermii cruzi se hrănesc din Trupul Pământului. Deci, salvarea este modul de existenţă firesc, de neocolit. Numai cel ce refuză, ostentativ, salvarea, s-ar putea să n-o aibă. Dar creaţia nu se uită la impostori, ci corectează Logos-ul şi-i aneantizează pe impostori, refăcând, ca unică ipostază, Muntele Cosmic, Logos-ul-Mythos.

a) UITAREA

Impostura-stare nu duce la păcat, ci la uitare.

De aici, verbele care alarmează asupra pericolului imposturii-uitare: a cutremura, a bate, a tresări etc.

Se cutremur plopii, bat în geamuri ramurile (creanga de aur a  mitului anamnezic) - pentru a sparge recluziunea - impostură şi a anula uitarea, reînviind fiinţa cosmică a erosului arhetipal: “În minte să te am / Şi-ncet să mi te-apropii”, “aminte să-mi aduc / De tine totdeauna” (I-144).

Tremură izvoarele pe prund (I-60), pentru a avertiza asupra misticului: crengi plecate ascund prispa de brazde, a Casei Cosmice a Erosului.

A cutremura o barcă (I-59) înseamnă a o trece peste cercurile albe ale uitării, spre Cercul Ultim, al Uitării ultime şi, apoi, al Anamnezei (“Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte”) - înlăuntrul cercurilor albe, spre centru mistic: Vârful Muntelui Cosmic-Eros.

Tresărirea cercurilor albe este anularea uitării (prin seisme-apocalipse), succesive, a lumilor, în apa Lethe a Styxului: fiecare tresărire înseamnă anamneză, pentru a ajunge la Conştiinţa Supremă-Vârful Mistic al Apei-Munte Fluid pe Verticală.

Apa este curgere spre vârful-munte al iniţierii-Âthman. Acvaticul este şansa permanentă, în ciuda valului care aruncă, înafara cercului rotit al Edenului. Piatra este apă împietrită, pentru că dalta-Spirit să tresară în bătăi care să spargă vălul-geam, pentru a revela noaptea bogată-miez al pietrei. Florile sunt cercuri de apă, rotiri ale vegetalului, sugerând centrul mistic interior, al fertilului mitic (pistil-stamine - floare albastră, ca ax solar cu raze solare mistice-ascunse: fertilitate semantică a cerului).

*

*                    *

b) UITAREA ŞI DEMIURGUL PASIV

La Eminescu, spre deosebire de viziunea ortodoxiei româneşti (de fapt, viziunea unor teologi - cf. Mircea Vulcănescu, Logos şi Eros) nu există un ins, o persoană, desprinsă din haosul asupra cărui face-făptuieşte. Luceafărul, prin zborul hyperionic, conduce la viziunea unei indeterminări absolute, marcate de uitare oarbă, de refuzul anamnezei: “E un adânc asemene / Uitării celei oarbe” - uitarea oarbă duce la viziunea-Revelaţie. Actul sorbirii (“O sete care-l soarbe …”) nu este al resorbirii, ci al uitării a însuşi actului sorbirii. Este uitare nu doar a persoanei, ci şi a potenţialităţii actului.

Mai curând, s-ar deduce că Lucifer este agentul activ, prin zborul-desprindere, personalizare a actelor şi lucrurilor. Deci, colaborarea Demiurgos-Lucifer este activă cu adevărat din partea lui Lucifer, demiurgul fiind un fals demiurg: singura, dar capitala calitate a Demiurgului este de a concentra într-un nimic (până şi Punctul de Mişcare dispare). Totul creat de Lucifer (de aceea, Răul pare a domina în lume). Nimicul, ca la Heidegger, este baza creaţiei luciferice. Creaţia nu poate fi creaţie decât prin opoziţia la nimic - şi Demiurgul este demiurg pasiv. O noutate, care-l distinge pe Eminescu de gândirea tradiţională românească. “Fiat”-ul nu l-a rostit, ci l-a potenţat Nimicul-Demiurg pasiv. Logos-ul este luciferic, dar tot cu origine în nimicul atotpotenţator al demiurgului Pasiv (deitatea lui Eckhart).

Dumnezeu se ascunde şi nu are nume, nu ajută prin nimic cugetarea, ci, dimpotrivă, o determină să capituleze: abia o cugetare capitulardă va fi absorbită în Marele Vârtej Invers (ca şi zborul hyperionic, dinspre Facere spre Des-facere) şi va reveni la potenţa absolută a Spiritului: Nimicul.

Apa vie-agheazima este lacul-oglindă: adică nimicul sfânt, faţă de potenţa infinită a căruia se nasc vămile, adică interdicţiile faţă de sublimul unic (zmeii), iar din interdicţiile-zmei se naşte muntele afirmaţiei (faţă de negaţie, mereu raportat la negaţie): palate, din Munte - deci Edenuri, din eforturi repetate, concentrate, pentru toţi Âthmani-i iniţiaţi, în Munte. Cercul Nimicului - lacul - agheazimă este în şes (încântător) - potenţarea faţă de zero (I-85): “Zmeii-şi fac din câte-un munte uriaşele palate - / E un lac cu apă vie într-un şes încântător”.

Evident, că, în aceste condiţii, faţă de zero, nu poate exista martiraj, ci doar expresie. Ceea ce este, aparent, martirajul dacic (Memento mori, pasajul Dacia, înfrângerea-ospăţul cu otravă al dacilor daci-retragerea zeilor în halele mării) nu este decât vehemenţa afirmaţiei, pentru paradoxala negaţie - adică pentru revenirea la Nimic. Nu poţi să revii la Nimic decât după ce  epuizezi toate energiile vehemenţei Totului (expresiv) - cf. Rugăciunea unui dac; Zamolxe este Părinte-Nimic. Scara lumii este scara intensităţilor-negărilor Părinte-Nimic. Şi totuşi, Spiritul nu poate fi Nimicul, ci este întemeierea-confirmare a Nimicului.

Şi atunci, structura ar fi aceasta (în psiho-cosmos):

I. Nimicul (potenţarea absolută) - pasivitate absolută, Demiurgie pasivă;

II. Spiritul (confirmare prin întemeiere şi, totodată, o … faţă de Nimic; de aici, Spiritul ca afirmaţie opoziţionistă, Spiritul ca Punct de Mişcare);

III. Haosul   -  elementul feminin, care va suporta amprentele Spiritului;

IV. Împăratul, care va impregna cu energie spirituală amprentele asupra haosului;

V. Magul - care supraveghează impregnarea haosului dar şi întemeierea Nimicului (genuin şi contrazis este expresia dublă a Spiritului, activ prin pasivitate. Mişcarea lui înseamnă aberaţiile cosmice; Nemişcarea lui înseamnă: noapte bogată, Munte Cosmic).

VI. Cavalerul Graalului, Singuraticul, Cavalerul-Călugăr al templului - aşezarea activă a Logosului, păstrându-se legătura cu Mythosul: întemeiere a Nimicului (prin somn-visare, prin moarte-cunoaştere): vehemenţa Vârtejului-Spirit devine şi recade ca Munte Mistic;

VII. drumul înapoi: Chinul expresiv paroxistic, vehemenţa destructurării, vârtej invers (de-constructiv); Rovine, templul surpat, Munte dispersat în stânci, apoi în pustiu cosmic (apocaliptic şi liturgic, promiţând, ocult, resurecţia);

VIII. absorbţia în zbor (Cavaler Templier retras în Împărat, apoi în Mag) - Fulger (fulgerul-Luceafăr, fulgerul-Mag din Povestea magului …, fulgerul care ocroteşte Mocşe în Scrisoarea III: “fulger lung încremenit / Mărgineşte munţii negri …”);

IX. absorbţie în Nimic (Cavaler-Mag uitat, anamneze anulate în “peretele-scorbură” în stâncă) Foc Negru-Soare Negru;

X. Nirvana (Logos compresat la maximum, pasivizare şi visare paroxistică a Mythos-ului, arhetipurile-tablouri dacice, lunare) (cf. Memento mori, tablourile din Monastirea Lunii).

Şi ciclul reîncepe.

*

*                      *

Demiurgia pasivă este ilustrată şi de afirmaţia din Memento mori, precum că divinitatea refuză dezlegarea, ducând-absorbind “l-a dezlegărei uşi”. Deci, Creaţia este doar aparent centrifugă, extensiv - în realitate, Creaţia paradoxală este centripetă, intensivă, absorbantă. Este evidentă, în acest sens, permanenta tendinţă recuperativă, implozivă - ilustrată perfect în Luceafărul, unde Hyperion-Soarele Negru vrea s-o recupereze pe fata de împărat (Luna-Fecioara Maria), într-o implozie în care doar el se implică (drumul la Demiurgos).

De fapt, pentru a realiza nunta mistică, ar fi trebuit schimbate simultan, ambele naturi, nu doar una: dezechilibrul este creator, dar nu este convergent nupţial. Cei doi trebuie, întâi, întâlniţi într-o convergenţă a materiilor omogene. Dacă Hyperion devine muritor, ucide Creaţia, ucide nunta semantică, dar şi obiectul nunţii, fata-Lună. Comosul-Logos rămâne, edenizant, datorită mono-imploziei (dar Hyperion se lasă absorbit, prin zbor, şi, apoi, regurgitat de Demiurg, care are nevoie de Hyperion pentru a se întemeia: Demiurg fără Hyperion, Nimicul nu poate să se autodefinească, în mod catafatic: Hyperion trebuie să se opună Nimicului, pentru ca Nimicul să se exprime (autonega). Nimicul şi Hyperion au în comun eterna nevoie unul de celălalt: “Noi nu avem nici timp nici loc / Şi nu cunoaştem moarte” - accent semantic pe pronumele noi. Şi, bineînţeles, Logos-ul-Mythos, Edenul, este păstrat datorită naturilor omogenizate ale că(u)taţilor (Cătălin-Cătălina).

*

*                      *

 

3. CAVALER ŞI CHRISTOS

Dreptatea şi Bunătatea nu fac, totdeauna, casă comună. Dar Eminescu este Cavalerul Pur, Călugărul (I-242). “Aş stoarce cu o mână, crudă, rece / Tot focul sunt din el (suflet), ca din scânteie / Să se risipe, pân’ se va-njosi / Să animeze pe deşerţi şi răi … La mine, / Ce sigure stau cu fruntea-ntunecată, / Ce nu pot plânge pentru ca durerea / Ochii-mi a stors şi sufletul meu aspru / L-a-mpietrit (iniţiat întru  Axa-Munte) …” Pentru cine este Cavaler Pur? Pentru omenire, căci, ca şi Christos de Golgota, el se simte părăsit de toţi (“Nimeni nu va …, nici a gândit la mine”) - deşi a jertfit până şi demonilor “cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinţi” - le-a jertfit focul-suflet: “Mai bine mi-aş smulge sufletul din mine … O, şi de-aţi plânge chiar, dacă durerea / Adevărată şi neprefăcută / V-ar topi ochii şi a mea cântare / V-ar arde sufletul din voi” (se propune o comuniune întru plâns, ca Spirit). Deci, ar vrea să elimine impostura demonică, readucând lumea în marca Focului. Durerea-chin secată, va seca şi izvorul de cânturi, deci, pentru a (se) mântui, prin smulgerea din impostură, el trebuie să se situeze în zona păcii cristice-orfice. El, Cavalerul-Templului-Cosmic, Poetul. Dar această situare în Vârful Muntelui Cosmic, ţinând în liniştire firele sorţilor - cere drept jertfă toată durerea-suferinţa-chinul. Însă, citând din învăţătura buddhistă nu există suferinţă, ci obiect suferitor, nu există parcurgerea căii, ci Calea.

Ca şi Christos, el-Poetul îi iartă pe cei care sunt înafara firii, ca dorinţă de înţelepciune, îi iartă coborând la arhetipul - Om, în halele măreţe ale mării: “Nebuni! vă iert …” - deci, pe lângă iertare, el acţionează pentru a transfigura sărirea din fire (nebunia stearpă, nu nebunia clarvăzătoare,nebunia-moarte-cunoaştere mistică), în Arhetipul anulator de expresii fenomenale: Capătul etern al lui Odin, frumuseţea-Entelehie.

Cel care (se) mântuie prin Frumuseţea-liniştea adâncă sufletească, senin - obţinut nu ca abstragere egoistă, ci ca resorbţie şi transfigurare-transsubstanţiere a amestecului hidos (Logos degradat, hibridizarea valorilor spirituale şi proliferare formală) în Arhetipul Senin, ca descurajare şi anulare firească, prin resorbţie în Arhetip, a arderii “pădurii bătrâne”, ca energetizare a furtunii-vârtej descendent (sau ascendent).

Gata de jertfă, demn de jertfă, generos şi iertător cu nobleţe şi eficienţă soteriologică, iubitor-resorbitor al deviaţiilor fenomenale în corectivul sublim al seninului Arhetip-linişte sufletească-Frumuseţe orfică - Eminescu este cel mai uman dintre Criştii care se oferă drept model, în clipele noastre de disperare pozitivă, redresantă a fiinţei noastre-Spirit. Toată poezia eminesciană este poezia abstragerii fenomenalului în cuplul originar erotizat - erotizat la modul cristic (eros-agapé). Este gest de înscriere, prin iubire în cosmic, în cercul-roată mistică; iubirea critică, identificarea hindusă-cristică în oricare semen, şi, de aceea, consecinţa fiind sustragerea în impersonalitatea absolută, mântuitoare: “Ta twam asi , tat aham asmi” - acesta eşti tu, acesta sunt eu. Este vorba despre un creştinism aplicat cu cea mai sinceră şi mai înaltă fervoare: fervoarea care cuprinde în actul mântuirii întreaga disperare a fiinţelor fiinţătoare, reînfiinţând-o în Arhetip, în zona Mythos.

Niciodată Eminescu-Spiritul nu siluieşte Firea şi Vrerea celor cu soartă. Se revoltă doar împotriva celor fără soartă (el însuşi fiind fără soartă), împotriva rivalilor întru demiurgie acest curaj donquijotesc, de a înfrunta, la modul tragic, el, Spirit, om, divinitatea dublă, pentru a obliga, prin spiritul său, la corective care să efectueze schimbarea radicală în bine a omenirii, care să treacă de la viermi - împărtăşiţi cu pământul Titan - la Arhetipul-cuplu al focului mistic (noapte bogată) - această atitudine de eludare a Eului, după împlinirea ivirii, în favoarea luptei pentru restabilirea arhetipurilor, prin abstragerea, din inflaţia aberantă a formelor, a esenţelor resacralizante - este atitudine cristică. Pentru eul individual nu face nimic, pentru că, totdeauna, eul individual este transcens în supraindividual, în Arhetip Demiurgic. Toate lucrurile-amprente, din lume (ca lume) sunt cuprinse în vârtejul mântuitor al indignării, al opoziţiei, al lui “furor sacer” - pentru a fi readus la forma originară, izbăvită.

Nu Eul-Eminescu dobândeşte iubire (şi împlinire prin iubire) în “noapte bogată”, cu impersonalitatea cuplului originar în care a resorbit întreaga omenire-proliferare formală: “Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”. Nu mai e vorba de eu, de tu, ci de un el, un cine-cineva, care e oricine şi sunt toţi, întru eternitatea-renunţare la viaţa-fenomenalitate.

 

*

*                      *

4. CRISTICUL EMINESCU

Intransigenţa eminesciană, intransigenţa morală, în sensul respectării trăirii mitice-tradiţionale, trimit la intransigenţa cristică. Nichifor Crainic spune, în Nostalgia Paradisului [3] : “Aderând la Revelaţie, artistul devine un comentator al lui Iisus Hristos în ordinea frumuseţii”. Chiar dacă nu suntem întrutotul de acord cu interpretarea dată de Nichifor Crainic “zâmbetul” Luceafărului, redăm cuvintele teologului-scriitor din finalul capitolului Simbolul androgin [4] , întrucât sugerează con-substanţialitatea lui Eminescu - cu ordinea superioară, cerească, prin intermediul Androginului Luceafăr-Geniu: “Nu ni se spune aici (finalul Luceafărului) de un zâmbet îngăduitor sau ironic, dar îl simţim, în toată supranaturala lui punându-se peste condiţia mizeriei noastre pământeşti. Pe buzele Sf. Ioan Botezătorul, pe buzele Prinţului Mâşkin sau pe buzele Luceafărului, e acelaşi zâmbet în care fulgeră distanţa dintre cer şi pământ; ironic sau îngăduitor pentru noi, dar revelator al unei ordini superioare de existenţă, către care suie nostalgia ridicată din tragica noastră experienţă omenească”.

S-ar putea spune că Eminescu nu predică. Dar ce este predica, cât efortul de lămurire a Logos-ului, de purificare a Logos-ului, numit oameni şi lume? Christos care predică oferă corectivul Logos-ului, fără energii pentru trecerea obstacolului dintre a) inerţia Logos-ului degenerat în mocirla (Rovine-lume - şi b. Logos-ul-sabie, Logos-ul mântuirii, care să smulgă din această stare de Logos-inerţie şi să treacă în Logos-ul-sabie (Revelaţia). (Războiul sfânt este VEHEMENŢA METAFIZICĂ, pentru a ajuta Spiritul-Soare) să nu se blocheze, ci să se reveleze, ciclic. Sângele zeilor şi oamenilor trebuie jertfit, pentru a fi salvată dinamica ciclică a Luminii).

La fel, poezia eminesciană oferă corectivul Logos-ului-Lume, oferind ritualistic, Logos-ul de re-arhetipalizare (revenire la originaritatea sacrală a arhetipurilor). Oferă toate gestualităţile unui Logos al mântuirii: în primul rând, nu are nici cea mai mică teamă de a pătrunde în Infern, adică de a pătrunde în zonele-tabu ale Fiinţei spirituale. Şi de acolo înainte, nu are nici cea mai mică ezitare de a construi gesturile mântuirii: Zborul, ca îmbrăţişare (eros) a Arborelui Vieţii; Răsăritul-Revelaţie a lui Christos-Eros Agapé: “Cum din mormânt răsare Christos învingător / Iar inimile toate s-unesc în armonie” (II-36). [5]

*

*                      *

5. CINA CEA DE TAINĂ (EMINESCIANĂ)

Masa mistică (pâinile şi peştii) prefigurează, ca gestică ritualistică, Cina cea de taină: El, Iisus, este peşte şi pâine, şi se oferă universului, ca, îngurgitat fiind, să acţioneze din interiorul Fiinţei spirituale, restaurând Fiinţa Divină.

Cina cea de taină EMINESCIANĂ este oferirea de sine, vehemenţă de ruptură (explozivă şi implozivă, totodată) - sfâşierea de sine: cf. Rugăciunea unui dac, unde se săvârşeşte o crucificare specific eminesciană, pe o Golgotă specific eminesciană:

a. crucificarea prin şovăire-scepticism-interogaţie tragică (“Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”) nu este atât expresia nelămuririi individuale, ci expresia unei nelinişti metafizice cu implicaţii supraindividuale: Eminescu conştientizează existenţa ritualistică a lumii, Ritualul-Omenire - şi îşi pune problema necesităţii şi finalităţii Ritualului-Omenire, plecare de inimi, supunere a fiinţei aparente la manifestările unei Fiinţe Superioare Disparante, un daimon care “plânge, râde (…) spre a se-nţelege, în sfârşit, pe sine însuşi” - deci, finalitatea Ritualului-Omenire este expresia-conştientizare a lui Dumnezeu. Scepticismul eminescian, îndurerat şi metafizic, în acelaşi timp, este sinonimul acelui “Eli, Eli, lama sabachtani?”;

b. urmează, apoi, întărirea pe cruce, Revelaţia prin har şi slavă. “El singur zeu stătut-au nainte  de a fi zeii / Şi din noian de ape puteri au dat scânteii (…) / Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-I, / El este moartea morţii şi învierea vieţii!” Teandria s-a realizat, Spiritul-Dumnezeu repetă gesturile Cristului-Dumnezeu (ca amprentator activ dar şi ca amprentat pasiv, asupra căruia coboară Sfântul-Duh-Voinţa de expresie-amprentare);

c. din acest moment al realizării-împlinire teandrică, jertfa nu mai poate fi interpretată în individualism, ci în supraindividualitate de acum, Relevatul-Poet nu-şi mai aparţine, ci este în misiune sacră. Tot ce va face, se va răsfrânge asupra Creaţiei, pe care(şi)-a revelat-o, deci, a chemat-o, împreună cu sine, în “lumina zilei”. Vârtejul-vehemenţă a deconstrucţiei Timpului Cosmic conduce la Apocalipsul Fiinţei fenomenale. Dar conversia iubirii-milă (“inima-mi umplut-au cu farmecele milei … duiosu-i viers…”) în ură şi blestem (“Spre ură şi blestem aş vrea să te înduplec” prefigurează conversia supremă a Fiinţei fenomenale îi Fiinţa Sacră. Stingerea eternă, fără de urmă - înseamnă retragerea decrepite din amprentele-lume, deci, şi retragerea, consecutivă, a amprentelor-urme - în vederea refacerii plenarităţii energetice a unei Noi Plănuiri-Lume (Mântuitorul-Eden).

Cânii care sunt asmuţiţi să rupă inima (“Ş-aceluia, părinte, să-i dai coroană scumpă, / Ce-o să asmuţă cânii ca inima-mi s-o rupă”) reprezintă starea de păcat vehement, stare care naşte reacţia de feed-back, de geneză a anticorpilor faţă de degenerarea Fiinţei divine din Fiinţa spirituală, şi a fiinţei spirituale în dispersie către Haos: ca să preîntâmpine disiparea completă şi pierderea în haos (deci, blocarea circuitului expresie-resacralizarea …), ruperea-sfâşiere de sine şi dăruirea de sine-monedă sacră (fărâma euharistică) reprezintă forţa de re-centripetizare, de re-energetizare a bucăţilor fărâme (degradate energetic-spiritual şi, deci, având vocaţia centrifugală).

Cine este cel care asmută cânii, ca reacţie euharistică, faţă de degradarea comunităţii cosmice? Este Eul Divin din Omul Transcendental. Deci, coroana scumpă, de Om Transcendental, cooperant cu Părintele Dumnezeu, este a Poetului-Orfeu (Orfeu se oferă-jertfeşte, prin sfâşiere euharistică).

“Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, / Îndură-te stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă”. Cine poate arunca cu pietre în faţă? Cel fără păcat, adică cel retras din amprentele, din vârtejurile vehemenţei expresive-lume. Faţă-re-împietrită (prin lovire-contact cu Cel Retras din Vârtejurile-Lumi) este faţă re-sacralizată de către Cel sacru. Deci, Poetul este călăul şi victima gestului iniţiatic, de recuperare, a Muntelui Cosmic (Suprema Faţă de Piatră  -  Piatra Filosofală). Deci, Poetul este Fiinţa Divină, cu viaţă veşnică, după experienţa Morţii Veşnice (ca Ritual iniţiatic, răsfrânt în Ritual-Omenire. Este Christos. Orice vehemenţă este gest ritualic de recuperare a arhetipului degradat.

Urma-vale energetic-amorentă expresivă este resorbită total în Fiinţa Divină - dar nu pentru a obţine vidul, ci preaplinul (care, consecutiv, după mântuirea-Eden, se va reconverti în undele energetice-amprente ale altei lumi etc.). Nirvana blochează în sine toate posibilele şi probabilele ipostazieri-reîncarnări. Tocmai acest preaplin oferă şansa şovăirii, în faţa noii exprimări divine: această şovăire creează senzaţia întreruperii ciclului, a ştergerii eterne a posibilităţii de amprentare (haosul pentru carnea-amprentă acceptată). Stingerea eternă este Soarele Mistic (Negru), faza de ascundere, în atotputernicia proprie, a deităţii. Stagnarea la rădăcină Arborelui Sephiroth - Regatul Mistic Malkuth.

*

*                      *

Trezirea (în sens mistic: Revelaţia) este urmărită de Iisus (prin sine, dar şi prin sinele-lumii: apostolii doisprezece: 3 x 4) în Grădina Ghetsemani (Eden şi Golgotă, totodată) - este urmărită şi de Eminescu, în poezia sa. Trezirea interioară, dinspre Kundalini spre vertex, pentru a uni cu cosmosul. De aceea, imaginea centrală a poeziei eminesciene este Muntele, înconjurat de starea de Eros (îmbrăţişarea-spirală dublă), ca aureolare, situare în Triunghiul Fiinţei Divine, în Soarele Negru. Somnul eminescian este înafară somn, înăuntru maximă activitate-zbor către Cărarea-Cale, întoarcerea la/în Ritual. Şi, prin Ritual, la Mit.

Câţi dintre noi, cei care îngânăm Logos-ul eminescian, avem puterea să ne trezim, să stăm treji, întru mântuirea neamului nostru eminescian?

*

*                      *

6. BOTEZUL CU POEZIE (FOC ŞI APĂ)

Se pare că Eminescu începe prin a accepta teoria gnosticilor [6] , despre deosebire între a) Dumnezeul Suprem şi răscumpărător şi b) Demiurgul cel Rău (în Demonism - Ormuzd fals), care a săvârşit Creaţia (“Cosmosul este, ca urmare a căderii omului, dominat de rău, dar răscumpărarea este o a doua Creaţie şi lumea îşi va redobândi desăvârşirea originară”, - M. Eliade, op. cit.). În Memento mori, concluzia este agnostică: nu poate fi cunoscută esenţa realităţii şi a reflectării ei în conştiinţa oamenilor (Dumnezeu duce l-a dezlegării porţi, fără să dezlege - cel puţin, nu în/pentru această lume). Se sugerează, însă, existenţa mântuirii: nu ca parousia, ci ca descoperire, în sine, a forţei unice etern renăscătoare - agheazima - lacul cu apă vie. Aceasta este botezul: prin actul baptismal “te îmbraci” în Christos (Cel Uns), capeţi trupul mistic. Mai mult, prin vehemenţa chinurilor golgotice (cf. Rugăciunea unui dac, unde răstignirea peste prea-plinul noapte bogată-Nirvana resoarbe undele-amprente-urme energetice expresive, redând puritatea deităţii lui Eckhart) şi prin dorinţa de sfâşiere ritualică, pentru reîntregirea în trup mistic - se prefigurează euharistia (graţie divină împărtăşită-împărţită pentru Suprema Sinteză - virtutea resurecţională): este, mai pregnant, integrarea credinciosului în Arhetip, în trupul mistic al lui Christos.

Poezia este botez, act baptismal: este jertfă pentru nemurire, este răstignire pentru mântuirea/resorbţia energetică a universului. Strop de apă vie - poezia trebuie să participe (ca şi Hyperion la activitatea-Demiurgos - resorbţia în sine a Divinului va prefigura, totuşi, deitatea) la lacul-agheazimă. Poezia este pars pro toto, este iniţiere pentru mântuirea-parousia. Poezia este Fiinţa-Iisus, este Voinţă (ocultată) pentru învăţarea Drumului Mistic spre a doua venire, cea atotmântuitoare. Cristul ne pregăteşte, prin Poezie, pe toţi, pentru Drumul mistic spre a redeveni, din comunitatea mistică - Trup Mistic (Potenţarea Maximă a Creaţiei).

Deci, drumul este diferenţa dintre Revelaţia lui Christos şi parousia, dintre  Revelaţia Spiritului şi identificarea cu Fiinţa Divină - dintre comuniunea necesară (revelată ca necesară: ta twam asi etc. - identificarea părţii prin tot), până la des-fiinţarea (parousia) fiinţei spirituale în Fiinţa Divină.

Prin proclamarea Eros-ului Universal, Eminescu a desfiinţat posibilitatea duplicităţii divine: divinul este unul, cel din Fiinţa Divină, obţinută prin iniţiere interioară. Iniţiere individuală, dar iniţiere în cadrul comuniunii-Ritual (care presupune identificarea cu toţi potenţialii iniţiaţi - deveniţi reali iniţiaţi). Acest Ritual ni-l revelează pe Crist ca Luceafăr al Mărilor (II-37), identic cu Adevărul: dar Adevăr nu înseamnă doar Binele (aşa cum îl înţelegem, de obicei: ca lumină albă), ci ca o cooperare a Binelui şi Răului la Demiurgie şi, implicit, la iniţierea (Spânu-Harap-Alb, Făt Frumos-Vrăjitoarea rea-Mag), întru dobândirea (-accedere la) stadiul Fiinţă Divină.

*

*                      *

 

7. PLÂNSUL EMINESCIAN

Plânsul, la Eminescu, nu izvorăşte din melancolia romantică, ci din setea de arhetipalitate. În nici un caz nu este vorba despre plâns ca dovadă artificioasă a sensibilităţii.

Plânsul, la Eminescu, este, şi el, cristic, mai exact, cu funcţie baptismală: este Apa care cheamă Focul, sunt amprentele-vehemenţe, ale închegării fenomenale, care-şi cheamă primordiile - îşi cheamă Sinele-Foc, Entelehiile-Foc, pentru a reîntoarce lumea la Eden. Plânsul este ipostazierea tragismului fiinţei demiurgice: “De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-şi”.

“Apele plâng clar izvorând în fântâne” - apa care plânge are, ca efect al plânsului, izvorârea (deci, întoarcerea la Inepuizabila Puritate originară) şi clarul-claritate (aici, adverbial), prin în-focare (chemare-regăsire a Focului-Iluminare): Revelaţia Fântânii. Fântâna - prin care comunică tărâmurile (mai exact, Fântâna-arbore Cosmic, prin care se resoarbe tărâmul fenomenalităţii în Tărâmul Unic-Edenul - şi ale cărei ramuri-izvoare înfloresc aştrii: luna, stelele, soarele Negru) - Fântâna cu Plâns: Apa Vie (Agheazma, Apă şi Foc al Duhului Sfânt).

Ochii sunt, de multe ori, stare de plâns (potenţial sau cinetic). Stare continuă (suspendată sau reluată) Ea de plâns: căci ei cheamă, prin acvaticul-oglindă, razele focului uranic. În cazul stingerii luminii din ochi, se produce, în fapt, luciferizarea, transcendentalizarea fiinţei vizionare (prin ochii revelatorii), trecerea în zona Soare Negru-lumină ocultă: (I-166) “Şi dacă ochii ce-am iubit / N-or fi de raze plini, / Tu mă priveşte liniştit / Cu stinsele lumini. / (...) Tot înţeleg că m-ai chemat / Dincolo de mormânt”.

Există şi plânsul (suspendat) metafizic, ca ardere mistică a privirii în Eros, amplificând efectul sacru al pneumei: (I-94) “Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte”.

Plânsul Naturii (Fire) este ninsoarea de foc, cu flori de tei - în dimensiunile orfismului sacru al codrului, creându-se viziunea cercurilor-unde, suprapuse (pe verticală), concentrice (orizontală), cercuri care comprimă-orientează, regresiv (prin somn-visare), către originar (ca şi în Luceafărul: “Iar ceru-ncepe a roti / În locul piere…”, sau “… Unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri [concentrice, golite de amprentele fenomenale] a se naşte”) -cf. I-61: “Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Duh către duh, rost către rost (gură către gură), stau Călin şi fata de împărat (alungată, din fenomenalitate în arhetipalitate) - şi “apa ochilor” este faza premergătoare, preludiul (dar şi mediul de închegare) al focului-Eros: (I-66) “… s-uită-n ochii plini de apă, / Şi pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă”. Apa şi Focul nu se resping, ca-n fenomenalitate - ci, în arhetipalitate, sunt complementare (cf. naşterea lui Hyperion - Voievodul Solar din Cer-uranos [stelar, în-focat] şi Mare.

De aceea, jalea, se transformă în postludiul plânsului, ca stare de nuntă îndeplinită a Apei cu Focul (prin orfism), pentru a rezulta Originaritatea-Eden: (I-83) “Iară cornul plin de jale / Sună dulce, sună greu”, sau (I-167) “buciumul sună cu jale” (pe deal, unde-i axa Lumii - Salcâmul cosmic).

Starea de excepţie a plânsului este ouroboros-ul psihic: nuntirea urii cu amorul (cele două stări primare ale Focului, în aşteptarea Apei, care să introducă Râul Demiurg - stare de continuitate). Rezultă plânsul interior-cosmic, disperarea-vehemenţă paroxistică, prin care se produce stingerea eternă: (I-91) “…ura cea mai crudă mi s-ar părea amor… / Poate-oi uita durerea şi voi putea să mor… / (…) Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă”.

Plânsul interior, ca vehemenţă demiurgică-apocaliptică, întâlneşte Râsul, cu aceeaşi dublă funcţie: (I-119) “C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi, / Că o vrea .. spre a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi”.

În definitiv, stare de plâns cosmic demiurgic este dorul nemărginit, care cheamă lumile-luminile în roiuri, din “sure văi de chaos”, ca pe lacrimile (şi-roiuri) lui Demiurgos-cel-Ascuns - şi care, plângând lumină, se exprimă.

Întregul cosmosul este stare de plâns orfic, demiurgic-apocaliptic - într-o disimulare a formelor-de-apă (trecere-curgere) şi foc (patima fiinţei-fiinţare, care-şi caută, cu frenezie, originaritatea): (I-257) “De-ar fi aruncat în chaos arfa-i de cântări îmflată, / Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată, / Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut… / Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune / Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune ..” (rugăciunea este suprema stare de Foc: Spiritul regăsit prin cădere-înălţare). Toate aceste lumi de foc ale fiinţei sunt lacrimile demiurgico-apocaliptice, căzând spre a înălţa Fiinţa Cosmică, într-o veşnică resurecţie-regăsire de Sine (în zona ocultă a pierderii: “Poate că în văi de caos ne-am pierdut de mult… de mult” (I-253).

*

*                      *

 

8. RĂZBOIUL SFÂNT [7]

Războiul, la germanic, era Ritual - ofrandă de sânge, adusă zeului, Moartea eroică era experienţă religioasă privilegiată (a se vedea şi la geto-daci). Natura extatică a morţii îl transformă pe Războinic în Poet inspirat, în şaman-profet, înţelept vizionar. La Eminescu, spre exemplu, bătălia-Ritual de al Rovine (Scrisoarea III), unde ridicarea din Rovină-Mlaştină se face în etape (logos-ul decrepit este înlocuit de Creanga de Aur şi Râul Demiurg, “râul, ramul” - de Zidul-Munte; apar luminile-comete (capete pletoase, coifuri lucitoare) din zona sacră-codru; roiul, ca explozie a Stupului Divin, din care ies flăcările Focului Sacru-Albine: lănci, arcuri, nouri de aramă - se stârneşte Vârtejul-vijelie, prinzând, în mijloc, Leul Solar care turbează (furor sacer, demiurgică); flamura-ramură verde se frânge, înlocuită de Creanga de Aur din mijlocul Vârtejului, care uneşte cer-pământ, într-o Apocalipsă şi o Nouă Facere: “Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul”; Mircea-Cavalerul Graalului şi Călugărul (Ascetul, Omul-ritual, originar-simplu la vorbă şi al port) se identifică cu Vârtejul şi cu Focul (Mircea-Vijelie, Mircea-Seism al “călărilor” cu suliţe-raze) - Mircea-Potopul şi Genunea, Grindina Sacră, care treieră Grâul Cristic, separându-l de pleavă şi refăcând Fulgerul-Zbor şi Muntele-Arbore Cosmic cu stele: “munţii negri … izvorăsc din veacuri stele…”.

Mircea este întrupare a lui Wotan: Wut=furie (furor sacer, vehemenţă ritualică) - şi este lup-om, om-zeu (berserkr). Prin lupta iniţiatică, el re-sacralizează Codrul edenic - redă viziunea Pământ-Titan.

Chiar dacă, la Eminescu, războiul sfânt nu are sensul proclamat de maniheiştii iranieni, cât şi de essenienii de la Qumram - există urme ale unei apocatastaze de ordin metafizic: lupta dintre Logos-ul Ruinat (Rovine) şi Logos-ul-foc (Mircea-Ţepeş). Apocatastaza angajează arhetipuri, pentru reintegrare: Demiurgos şi-l reintegrează pe Hyperion şi Edenul-Pământ, în sinteza Spiralei Arbore Cosmic (îmbrăţişat de Şarpele-Spirală-zbor). Deci, conceptul essenian de Şarpe Mântuitor, mântuirea prin Şarpe, pare a avea, la Eminescu, o relevanţă foarte subtilă, dar foarte importantă: fondul cosmic-demiurgic este Spirala - iar Spirala este resurecţia prin Şarpe. Iisus este Şarpele, este iubirea-îmbrăţişare, care separă (viaţa veche de cea nouă) şi uneşte (întru Fiinţa Divină, dobândită prin iniţiere, resorbire a vechiului - energie exprimată-degradată, în noul - energie reconcentrată, centripet în Sinele Divin).

În definitiv, şi Eros-ul-Iubirea este Războiul Împăcării, este extrema vehemenţă pentru a ajunge al Chinul suprem al Armoniei. Cf. N. Berdiaev, care spune că trebuie subordonate, toate chinurile – Eros-ului Esenţial.

Esseninii excludeau de la banchetele-comuniuni pe diformii psihici şi spirituali. Vestirea venirii împărăţiei (parousia) este tocmai vindecarea. Deci, în Scrisoarea III, parousia se vesteşte şi realizează prin venirea Focului-Ţepeş, care tămăduieşte monştrii (fizici şi psihici) re-construind Logos-ul (degradarea-bâlbâirea va fi deplasată spre revelaţia Focului, transgresând în glossolalie, “vorbirea în limbi” - revenind al Arhetipul Logos-ului Originar: Logos-ul-Basarabi, Logos-ul-Muşatini).

Şi ascetismul (Cavalerul Graalului), tot de la esenieni poate să vină - ca obţinere a tensiunii spirituale, pentru  “a umple” Fiinţa Divină. Respingerea materiei (ca şi la gnostici), pentru a transcende, spre obţinerea Trupului Mistic (Christos). Şi Christos, până la 33 de ani, tot printre essenieni a stat, şi de la ei a învăţat tehnicile ascezei - probabil şi doctrina Şarpelui: prin spadă (sabie), la unirea cu Dumnezeu (este o spirală, Rău-Bine, despărţire pentru unire, în Şarpele-Ouroboros, circularizant): “Nu aduc pacea, ci sabia” (neliniştea spirituală, pentru ruptura de Fiinţa Spirituală, pentru a se desăvârşi în Fiinţa Divină).

*

*                      *

Ritualul baptismal este scufundarea în Iad (capătul de jos al axei lumii), pentru confruntarea cu Monştrii, pentru a trece proba iniţiatică, aducând Focul, pentru resurecţie. În Scrisoarea III, se coboară, iniţiatic, de către fiul al treilea (“unul dintre fiii falnicului domn”), în Mlaştină, în infernul acvatic (iadul cu monştri): ca o apă turburată, ca potop ce prăpădeşte. De sub apă, monştrii (Negrul, Cocoşatul, Broasca, Gunoiul, Ilotul Spiritual, Fonful, Flecarul, Guşatul, Bâlbâitul, Cel-fără-Creier, Cel Îmbătrânit Fără de Vreme etc.) sunt transfiguraţi în forţe de propulsie-transcendere, energii ale teurgiei prin Foc - Ţepeş Vodă Atotpurificatorul.

Prin botez se realizează împăcarea contrariilor (ca şi în Scrisoarea III, Apa cu Monştri determină, dialectic, Focul-Ţepeş), rezultând Androginul (refăcutul Arbore Cosmic-Munte, Eros-Şarpe este imaginea Androginului: Şarpele Cosmic este Androgin, căi este spirala care uneşte etapele de desăvârşire a Fiinţei).

*

*                    *

Cezarul (Împărat şi proletar, I-47) este ipostaza în curs de iniţiere-desăvârşire a Regelui (Monarh Ascuns): Regele din labirintul iniţiatic (al nebuniei-iniţierii) este “moşneagul rege Lear” (străbătând, prin nebunie, spre Revelaţie, dinspre cununa uscată de paie, spre coroana mistică-esoterică) : e acelaşi mecanism sacral care transformă ieslea bethlehemică-cunună de paie - în cununa de spini-TRANDAFIRI  -  SIMBOLUL SPIRITULUI BIRUITOR. Trandafillos=Floarea cu o mie de petale, pe care o răstigneau oamenii Evului Mediu.

Cezarul este Monarhul (“în nălţimea-i solitară”, “palid”, “în gânduri adâncit”) aflat la malul Styxului-Seina, păstrând, încă, în fiinţă, confruntarea (ca stare spre iniţiere): “Convins (…) cum că principiul rău, / Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâul (…) Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău (…) la jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât” (ura este stare iniţiatică, prin care se creează premizele apocatastazei). Pare a fi tiran, în realitate este cel tiranizat de labirintul-contingent: “Mărirea-i e în taină legată de aceşti (forma spirituală, proliferată în gregaritatea labirintului-logos)… El - el vârful mândru al celor ce apasă” (este stea esoterică, nedegajată încă de “apăsările” în dublu sens) ale ascensiunii Muntelui Iniţierii.

Monarhul Ascuns trece (în Împărat şi proletar) prin labirintul infernal iniţiatic: a) de la esotericul unul (pronume nehotărât) din ceata faquirilor, căutători ai căii (“Ah - zise unul…”, în taverna mohorâtă, desprins, anonim, ca fata-Lună din Luceafărul - din ceata pribegită de “copii săraci şi sceptici”) - stadiul proletar fiind forma ascunsă (în curs de iniţiere), sub care guvernează lumea Împăratul-Monarh (stadiul finale al iniţierii), b) la revolta Logos-ului instituţionalizat-demonizat - revoltă dubitativă (“Spuneţi-mi ce-i dreptatea… Religia - o frază de dânşii inventată”) şi revoltă-confruntare a principiilor, într-o apocatastază verbală (Zdrobiţi… sfărmaţi… zvârliţi în foc…”) c) în simultaneitate magică-mitică, se realizează apocatastaza ca act efectiv, ritualic: “Parisul (asimilat, cel puţin aici, Nordului esoteric) arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă” (Foc şi Vehemenţă - furtună demiurgică); “bulgării de granit” suiţi (iniţiere prin Munte) se vor transfigura plebeul proletar în Cavaler-Rege (cu “arme lucitoare” - fulgerul lui Thor), cuşma frigiană în coroană esoterică-clopot; prin furor sacer, femeia chtoniană (vândută) devine Prostituata Sacră: Femeia (pluralizată) cu “ură şi turbare în ochii … negri, adânci şi disperaţi” (ochi luciferizaţi) se transfigurează în Formă Hieratică: “Ca marmura de albe, ca ea neprihănită” - apoi, în stadiul mare, refăcând echilibrul orfic-thanathic: “Scânteie marea lină… Corăbii învechite scheletele de lemn” (ca forme de graniţă, între schelet şi Revelaţie) pătrund, prin pânzele lunare (“ţin pânzele umflate în faţa lunei”) în stadiul Logos de Foc, Logos de Roată: “Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.”

Prin uimire extatică, Cezarul se va autodepăşi (depăşind) umbra şi nourii: “Uimit privea Cezarul al umbra cea din nouri”) în stadiul (interiorizat) de Monarh Arhetipal (Demiurgos), dar şi în stadiul de Logos Divin (Logos-ul sapienţial-ritualic din finalul poemului: “În orice om o lume îţi face încercarea (…) Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi). [8]

*

*                      *

9 FEMEIA EMINESCIANĂ - ÎNTRE MARIA FECIOARA ŞI PROSTITUATA SACRĂ

Spre deosebire de Simon Magul, cu a sa Elena prostituata, Eminescu caută Arhetipul pur al Femeii. Dar dacă Elena = Înţelepciunea divină, oare nu a devenit pură prin paroxismul-vehemenţă al impurităţii? Oare femeia eminesciană nu este demonul-materie, decăzută (şi, paradoxal, dar în logica eminesciană mitică, de tip contrastiv: înălţată) până la Revelaţia Arhetipului? Oare nu asta înseamnă Dalila: demon (Lucifer) înălţat până la Demiurg-demiurgie? “Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte, / Pe când craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i creşte, / Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor / Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior, / Ş-acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos…”.

Acest pasaj, ca orice pasaj de poezie eminesciană, are ermetismul său iniţiatic. Femeia răspunde călugăreşte, “dorului demonic”: cu alte cuvinte, răspunde energiei demiurgice (dorul demonic, care cheamă lumile din “sure văi de chaos”), printr-o atitudine profund spiritualizată, adecvată energiei care o solicită, în câmpul Eros. Răspunde pe măsură: la atitudine puternic energizată (dor), prin atitudine puternic spiritualizată, prin asceză (călugăreşte). S-ar putea spune că acesta este planul reacţiei uranice.

În schimb, nu-şi uită menirea resurecţională, de re-energetizare a ciclurilor decăzute: craiul de pică este Monarhul decăzut, picat. Şi atunci, atitudinea ei este promptă: “pieptu-i creşte” (deci, acumulează, pentru a transmite-jertfi, întru o nouă creaţie, prana sacră, sau pneuma grecilor), privirea-ochi devine aceea a Luceafărului: ochi îngheţat, cu gânduri negre de amor (să ne amintim cum suna versul Luceafărului: “Sub raza ochiului senin (…) Cu farmecul luminii reci” şi “…ochii mari şi minunaţi (…) Ca două patimi fără saţ / Şi pline de-ntuneric.”).

Crucea sexuală-demonică (“picior peste picior”) va transcende în Crucea Demiurgică - pentru că efectul în-crucişării este transgresarea secului în plin de duh fertil, frumos. “Instrumentul” transgresării este forţa ei spirituală, de tip demiurgic: prin forţa judecăţii (Spiritului), ea readuce craiul de pică în lumea sa victorioasă: Rege ocult, Mag-Ahman, în Vârful Muntelui.

Acesta este planul reacţiei pneumatice, re-edenizante (după cum afirmă Adrian Bucurescu, în articolul “Grădinile vrăjite”, din Mitologie română, nr. 204 al rev. Strict secret, 22-28 martie 1994 - geţii vorbeau despre Akos-Samenos, Grădina divină, re-făcută în spaţiul terestru prin rugăciunea lui Zalmoxis. În această grădină vrăjită creşte Floarea focului. Iată, deci, că acţiunea de re-edenizare, prin forţa pneumei-prana, a Dalilei-Prostituata-Sacră, şi acţiunea de re-edenizare a cuplului cătat-regăsit, Cătălin-Cătălina, îşi au originea tocmai în starea de rugăciune re-edenizantă a lui Zalmoxis).

Femeia veşnic trădătoare este materia (Prakrti), care veşnic trădează - dar finalitatea trădării totale este Revelaţia Netrădatei Esenţe (Purusha), Arhetipul Femeie, de dincolo de toate trădările, implicate în orice demiurgie: de dincolo de toate părăsirile (“Te-ai dus, şi-am înţeles prea bine / Să nu mă ţin de pasul tău, / Pierdută vecinic pentru mine, / Mireasa sufletului meu”: paroxismul-părăsirii-trădare, în cadrul Vârtejului fenomenal, duce la starea de nuntă mistică, a sufletelor, eliberate de karma trupurilor: mireasa este starea paradoxală de unire mistică întru veşnicie, este Mireasa-Moarte, Mireasa Iniţiatică (Revelaţia). Ea devine Mireasa Ocultă, Calea de Izbăvire (Steaua mărilor, deasupra “valului ce ne bântuie” - II-37), prin părăsirea, de fapt, a Vârtejului (fenomenal): “Şi-o să-mi răsai ca o icoană / A pururi verginei Marii, / Pe frunte ta purtând coroană - / Unde te duci? Când o să vii?” (I-92). Icoana verginei Marii trimite la mistica trupului feminin - Demeter-Cybelle, veşnic de neatins în esenţa ei creatoare. Părăsirea, paradoxal, spre unde-niciunde, pentru o venire într-un când-nicicând, duce la decantarea-rămânerea, ocultă, a esenţei: Înţelepciunea divină - “Pe fruntea ta purtând coroană” (coroană pe care Ea o transmite, prin nunta mistică, fiului ei spiritual: Christosul-Alesul).

Deci, Prostituata Sacră (Dalila-Maria din Magdala), este vehemenţă din care rămâne senina esenţă: pururi vergina (de neatins) Marie-Demeter, aparţinând atât misterului eleusin, cât şi misterului creştin.

Plecarea-trădarea este mistică, nemotivată absolut. “Unde te duci?” (plus: “de ce te duci?”), “Când o să vii?” (plus: “de ce ai plecat”). Pur şi simplu: “deodată trece-o cugetare. / Un văl pe ochii tăi fierbinţi: / E-ntunecata renunţare, / E umbra dulcilor dorinţi”. O sinteză a contrariilor (renunţare-dorinţă, de fapt, renunţarea la fosa Elenă-prostituată, pentru Mistica Prostituată): prin vehemenţa paroxistică a trădării, rămâne Veşnica Vergină Maria - întru statornicie divină. Amprenta-văl o desemnează co-demiurg [9] .

 

10. CÂTEVA TRIMTERI LA GNOSTICI

La gnostici (spre exemplu, doctrina lui Valentin), Sinele (Spiritul, pneuma) “este izolat, indiferent, simplu spectator inactiv în drama vieţii şi a istoriei” (Mircea Eliade, op. cit.).

Nu tot aşa stau lucrurile la Eminescu: Spiritul nu este pneuma, ci este activ, este Primul Principiu (al gnozei valentiniene), unindu-se cu Eunonia (Gândirea), pentru a amprenta cu forme-cosmos. Dar nu într-o structură atât de complicată, cum este aceea prezentată de doctrina valentiniană (cu cele 15 perechi de coni); cel puţin, la Eminescu nu apar toate verigile valentiniene către Mântuirea pneumatică: Eminescu, dacă va fi cunoscut teoria valentiniană, se pare că a considerat-o mult prea sofisticată şi a intuit că este sacrificată, astfel, Măreţia - întrerupe (cf. II-356-357 - Geniu pustiu) sistemul, prin întreruperea discursului despre soluţia soteriologică, al lui Toma Nour (Toma Nour fiind metafora soluţiilor soteriologice oculte, în-văluite ţinând de esenţă, existente în mijlocul Vârtejurilor înşelăciunilor şi vehemenţelor, sentimentale şi istorice): “Întunericul din jurul meu era metafora acelui nume: Toma Nour.” (II-358).

Împotriva gnosticilor, Eminescu socoteşte somnul ca trezire în interior a Sinelui (“Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă”
(I-107)), pentru a-l întoarce din Logos-ul formal în Logos-ul sacru, apoi retrăgând amprentele energetice şi absorbindu-l (dincolo de umbra-urmă = amprente energetice de limită, spre inexprimabil în Fiinţa Divină: visarea, ca tărâm al Arhetipurilor Unitare (I-303: “Cetăţile mari răspândite-s în soare (con-centrate în jurul nucleului Foc Mistic), / Palate de-argint se ridic gânditoare / Şi regi sunt îngeri cu aripi de-arginţi (…) / De visuri, de umbre de cântec e plină (Steaua-Vis)).

Somnul este revelator, ca în unele filozofii hinduiste (la yoghini: somnul treaz) sau greceşti-presocratice (Hypnos conduce la tărâmul misterelor thanathice).

Începutul (ritualic)al marilor poeme eminesciene este anamneză: cf. evocarea stării Mythos în debutul Luceafărului (“a fost odată ca-n poveşti… rude mari împărăteşti…”), la începutul poemului Fata în grădina de aur (“A fost odat-un împărat - el fu-ncă / În vremi de aur (…) când (…) vorbeai cu zeii (…) Clădi palat din pietre luminoase, / Grădini de aur…) O noapte-eternă prefăcută-n ziuă etc. - noapte bogată), preludiul la Memento mori (“turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur (…) Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri (…) Unde sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină” etc.), sau la Povestea magului… (“În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond şi des (…) Era pe lumea asta mândră-mpărăţie (…) Domnea în ea un împărat prea mare…” etc.).

Faustus Maniheeanul (cf. Mircea Eliade, op. cit.) sune despre sufletele fericiţilor morţi că sunt continuu transportate, spre Paradisul celest, de Corăbiile Lunii şi Soarelui. Iată că această imagine a Soarelui Negru-călăuză a corăbiilor negre (de fapt, el însuşi, Soarele Negru, fiind corabie spre Paradis) şi a Lunii-Fată (“în umbra falnicelor bolţi” - bolţile fiind corăbii întoarse, semicercuri tânjind după re-împlinirea în cerc), din Luceafărul, pot fi considerate, dacă nu reminiscenţe, cel puţin coincidenţe de viziune arhetipală, între viziunea eminesciană şi cea a lui Faustus Maniheeanul.

Pentru răscumpărare, trebuie evitată procreaţia. În Luceafărul, a) cuplu cătaţilor-regăsiţi devine cuplul copiilor “cu plete lungi, bălaie” - ei înşişi devin proprii lor copii, pentru a evita creaţia multiplicatoare, prin care se blochează mântuirea b) asceza Luceafărului-Hyperion, prin auto-blocare în cercul de sus al Spiralei-Arbore, este o altă cale soteriologică: între cercurile spiralei nu există contactul procreator, ci continuitatea mistică, pentru revenirea în Principiul Suprem (de care vorbeşte Valentin Gnosticul).

Mani Gnosticul (cf. Mircea Eliade, op. cit.) vorbeşte de Statuia care se va înălţa la Cer, după purificarea, prin incendiu (foc, Patimă-vehemenţă), a lumii. Statuia-Eros, în Pe lângă plopii fără soţ, sau în Atât de fragedă (I-143: “Cu ale tale braţe reci / înmărmureai măreţ…” sau I-92: “din încreţirea lungii tale rochii / Răsai ca marmura în loc”), dar şi în Scrisoarea IV şi Scrisoarea V (Ea “ca marmura de Paros” I-118, sau I-119: Ea ca “Venus Anadyomene” cu “marmura-i cu ochii negri”Zeiţe-cerboaice), dovedeşte că Eminescu vede în Femeie înglobarea daimonului jertfit-chinuit spre demiurgie, complementaritate funcţională a lui Christos (Maria-Christos, în esoterism: Lună-Soare), care mântuie de materie, prin neliniştea misterioasă şi mereu dureroasă, în sensul soteriologic (“Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor” I-121) - mântuie ultimele particule de Lumină. Statuia-Femeie, la Eminescu, poate ajunge să personifice Lumina-Spirit, definitiv separată de Materia-Haos-Întuneric (I-92: “O, vis ferice de iubire, / Mireasă blândă din poveşti (…) Cât poţi cu-a farmecului noapte (mistică) / să-ntuneci ochii mei pe veci” (orbul care transgresează în / prin Revelaţie, prin Femeia Sacră)).

Entelehia eminesciană a Femeii este subliniată şi de puritatea absolută - vergină, adorată, icoana pururi verginei Marii. Puritatea e plină până la vacuitatea absolută: puritatea este paradoxala plinătate în Sine, plinătate vacuizată de substanţă şi de dorinţă. Puritatea devine Nirvana Fiinţei Divine [10] .

Demonismul apariţiei şi formării lumii este sugerat, probabil, lui Eminescu, de către gnosticul Mani; prin aceasta, afirmăm că şi demonismul Femeii: sau al Androginului (Hyperion) sunt reminiscenţe gnostice (Luceafărul, Demonism, dar şi Împărat şi proletar: “Spuneţi că-i omul o lumină? Nici o scânterie-ntr-însul nu-i candidă şi plină? Etc.).

În viziunea lui Mani, cosmogonia este un gest disperat al lui Dumnezeu, de a salva o parte din sine însuşi (deci, aplicat la Eminescu: expresivitatea-amprentare divină.). Omul este creat de Materie, pentru c Materia să menţină închise particulele de lumină (de aceea, scepticul non-vizionar din Împărat şi proletar nu percepe interioritatea-esenţialitatea “schinteilor” dinlăuntrul omului). Aici este şi paradoxul lui Mani: particulele de lumină închise devin finalitatea lui Christos, care le strânge, pentru a le mântui.

Egoistul Dumnezeu (Ormuzd al Logos-ului Eminescu), salvând sufletul, prin Fiul Christos, se salvează pe sine însuşi, devine Salvatorul salvat. Doar aşa, divinitatea este activă - în rest, singurul activ este Prinţul Întunericului.

Dacă la gnostici ritualul este anulat, Eminescu, în schimb propune insistent Ritualul, prin Logos efectiv şi Logos prospectiv, pentru a regresa la originaritatea-Mythos.

Ritualul interior, propus de e, îşi are, poate, rădăcini în isihasm (hesychia = linişte. liniştire), specific bizantin: Rugăciunea inimii, Rugăciunea lui Iisus (Eminescu o practică nu doar implicit, în toată lirica sa, ci şi explicit, în poemul Rugăciune II-37): a) repetat b) meditat c) interiorizat.

Teologul Nechifor afirmă că ţelul vieţii spirituale este să ia cunoştinţă de Sine, de tainele ascunse în inimă, să unească mintea (noua) cu inima (lăcaşul lui Dumnezeu). Unire prin coborâre (respiraţie) a minţii în inimă. Aceasta este una dintre dimensiunile ritualistice ale întregii poezii eminesciene (I-119: “Consacră-mi / Creştetul cu-ale lui gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi!”).

Grigore Sinaitul (cf. Mircea Eliade op. cit.) preferă monahismului-comunitate - pustnicia: rugăciunea liturgică este prea exterioară pentru a declanşa amintirea lui Dumnezeu. Dar monahul stă sub pericolul viziunilor suscitate de imaginaţie (cf. Povestea magului…, unde Magul controlează, la Călugăr, calitatea viziunii, şi descoperă că nu e imaginaţie, ci existenţă a esenţei divine, senine, Frumuseţea, nu aici, deci în transcendenţă: “E-aievea acea fiinţă, visele-ţi nu te mint, / Dar nu-i aci în lume…”). Călugărul lui Eminescu îşi asumă o teribilă responsabilitate - aceea de a-l pierde pe Dumnezeu, tocmai prin vehemenţa-patimă a cugetării: “El cugete la toate, ci nu - la Dumnezeu”. Adică, nu la formalismul divin. În schimb, îşi asumă efortul de a se auto-recupera spiritual-divin prin re-cunoaşterea lui Dumnezeu nu în formalitatea-gândire, ci în esenţa sa arhetipală: Eros.

Ceea ce, însă, îl apropie fundamental, pe Eminescu, atât de gnostici, cât şi de teologia creştină de profunzime şi a marii mistici, ca aceea a lui Meister Eckhart - este viziunea unei dumnezeiri nenumite; “Străinul, origine şi scop a toate”. “îndepărtat, inaccesibil” [11] (şi, totuşi, erosul transcens în agapé este, la Eminescu, o cale de acces).

Frământarea şi neliniştea Logos-ului eminescian sunt atitudini gnostice. Dar eliberarea în liturghia Ritualului-Logos, Eros-ul sacralizat, jertfirea Sinelui pentru regăsirea şi împăcarea, întru Spirit prin orfismul-finalitate a poeziei, a Logos-ului - sunt expresia ortodoxiei creştine celei mai curate: este însăşi dimensiunea arhitecturală a Spiritului românesc.

 

11. IUBIRE ŞI PROCREAŢIE

“Profundă este opoziţia dintre iubire şi procreaţie. În actul procreaţiei, iubirea se dezintegrează, tot ce e personal în iubire moare, triumfă o altă iubire. Sămânţa dezintegrării iubirii este conţinută chiar în actul sexual” (N. Berdiaev, Sensul creaţiei, p.200). “Niciodată n-am găsit o femeie de la care să fi dorit să am copii, căci te iubesc, o, veşnicie!” (Nietzeche - Aşa grăit-a Zarathustra).

Iubirea lui Eminescu exclude cel mai mic gând procreaţie. Este iubirea de veşnicie (nietzeche-ană), iubirea de arhetipalitate. Femeia din Călin (file din poveste) nu naşte, ci identifică, repetă pe de rost, prin însăşi rugăciunea fiinţei ei interioare. Fiinţa ei interioară devine natură - a se vedea casa-natură, în care se răstigneşte fiinţa ei, prin prelungirile ei simbolic-arhetipale:

a) papuc-picior-păşire;

b) în grindă (grinda-bolta a cerului, smerită la nivelul cosmosului-colibă);

c) după uşă, simbol al iluminării-deschidere;

d) prin păşire mitică, păşire fără mădularele păşirii;

e) două turte sub cenuşă (în vatra-centru piric), sugerând cele două trupuri cătate-regăsite (Călin îl aduce aminte pe Cătălin, deci cuplul Cătălin-Cătălina), coapte (alchimic)-  iniţiate pentru euharistie;

f) candela - spirit jertfit resorbit, prin somn, spre Mythos (sâmburele de mac al lumini candelei este sâmburele mistic, din care creşte Arborele Cosmic - sub semnul macului-somn pentru visare-demiurgie); copilul este sâmburele mistic, este esenţa-Călin (Zburător de Foc).

În poemul acesta, totul este iubire mistică, dincolo de vălul Māyā (“…cu mâna sa el rumpe / Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe”) şi naştere-fără-naştere - sugerând arhetipurile Maria-Iisus. Călin este sinonimul codrului cu Vârf al Muntelui Cosmic; nunta sa este naşterea sa-sâmbure mistic:nunta-regăsire este Revelaţia nunţii mistice, căci nunta sa se dizolvă în impersonalitatea arhetipală a nunţii Fluturelui cu Vioreaua: este Revelaţia Florii Albastre (nunta cu absolutul). “Nunta s-o pornim şi noi alături” înseamnă: să traducem aparenţa fenomenală - în arhetipalitate esenţială, ritualul căutării - în Ritualul Regăsirii. Călin-Fiul este regăsirea identităţii esenţiale a lui Călin-tatăl - cei doi fiind nedisociabili (în genul treimii creştine).

Femeia eminesciană rămâne, astfel, Eterna Amantă, formându-se un cuplu mistic, transindividual. Cei doi sunt cei doi de când lumea. Cătălina-arhetip îşi dă seama de potrivire şi predestinare: “Încă de mic / Te cunoşteam pe tine / Şi guraliv şi de nimic, / Te-ai potrivi cu mine.” Guraliv şi de nimic sunt regăsiri-anamneze ale Sinelui: creaţia - ca lege irosit = guraliv; întemeiere pe nimic (“… E un adânc asemene / Uitării celei oarbe”). De nimic însemnă: inutilizabil pentru lumea fenomenală, deci hieratici.

Iubirea eminesciană devine, astfel, Ritual al Androginizării Hieratice: cel mai adesea, cei doi se cufundă în somn-visare, recontopiţi în Sămânţa sacră, de la rădăcina Arborelui Cosmic. Mai mult, în Locul aripelor (I-200), actul erotic constă în delirul (visarea, prin care, vehement, se regresează spre originaritate) căutării, pentru regăsire, a aripelor albe, de pe umerii iubitei: “Locul aripelor albe le-aş căta-n delirul meu”.

Prin Eminescu, omenirea se întoarce în Ritual - iar iubirea redevine mistica subtilă a regăsirii Edenului.

Maria devine sinonimul Crăiesei Mântuirii (Re-edenizării) din Mioriţa: (I-37) “Crăiasă alegându-te…” Prin Maria, care se coboară (Prostituata sacră) spre a ne înălţa-mântui-cuprinde în Revelaţie (“Regină peste îngeri, / din neguri te arată, / Lumină dulce clară, / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!”) - noi -Rugăciune-Ritual (de transfigurare a Vârtejului-val, în Zid de mântuire) ne reintegrăm umbrei Pământului (deci, ne reintegrăm, deci, stării de Iisus-Luceafăr (Lucifer) - şi ne lăsăm închişi între coarnele-de-lumină ale Cercului-Uter Cosmic.

*

*                      *

Eminescu creează Fiinţa Jertfită întru Eros-Agapé (Recuperată pentru Divin), ca Ultimă Imagine şi Ultim Scop al Poeziei sale. Arborele Vieţii este, de fapt, Crucea, pe care se răstignesc, adică se dăruiesc spre creaţia de lume, chinurile iniţierii. Prin acest gest teurgic, Eminescu este cel mai profund creştin al nostru, în atemporalitatea actului cristic*.