SPIRIT ŞI LOGOS,ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

 

 

Privirea este singura justificare în plan sacru, a ochiului. În Luceafărul, doar raza-privire produce relevanţa, în text, a ochiului sacral: “Sub raza ochiului senin …”. Astfel, ochi fără privire devine geană (“i-nchide geana dulce” - Luceafărul) - sau, în Strigoii, orbire-viziune magică interioară (cosmogonică sau veghetoare a dharmei): magului “Barba-n pământ i-ajunge şi genele la piept” apoi, după ce Arald şi regina (ca strigoi) “Cu genele lăsate pe ochi păienjeniţi” (privire retrasă spre labirintul haosului originar) reintră în templul-munte, “Bătrânul-şi pleacă geana şi iar rămâne orb …”.

Privirea care arde este faustică, atotcunoscătoare, retrăgând formele şi resorbindu-le în Spiritul Unic, luciferic (în sensul de funebru = atotînglobator, prin suprema cunoaştere: Moartea).

(I-127) Ochii ce lucesc adânc, himeric sunt ochii aiurării (expulzarea formelor, pentru selectarea şi decantarea esenţei-Spirit).

(I-128) “Privirea ta mă arde” - adică, privirea ta mă re-cunoaşte, îmi topeşte amprentele, retrăgând energia din ele şi absorbind-o, unificând-o în Spiritul Suprem.

Focul mistic este perceput, într-o primă fază, ca ochi care îngheaţă: privirea luciferică este focul mistic, focul rece, căci retrage expansiunea risipitoare de energie, într-o implozie energetică, atotrecuperatoare.

“Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă / Lumina de-ntuneric şi marmora de daltă”  (I-168) - ilustrează tocmai dialectica-blestem din privirea născătoare (re-născătoare, revelatoare) şi vârtejul-iluzie, obiectul Privirii.

Întunericul este focul mistic, care ciopleşte-absoarbe, dinafară, restructurând - tot ce focul-iluzie risipeşte-dispersează. Focul mistic este dalta care, prin regresia spirituală, dă sens luminii dispersive, care dă ziua, ca stare de lipsă de finalitate, dizarmonie semantică, secătuire semantică, de-semantizare. Sensul-finalitate i-l dă Logos-ul-Mythos, re-ordonator, economisind spre sens Logos-ul dispersiv.

Împăcarea celor două tendinţe este resemantizarea paroxistic-energetică: noapte bogată = Logos remitizat, Logos confundat cu (confundat în) Mythos.

Eminescu a reînvăţat, de la antici, Tăcerea. Preţul Cuvântului ar fi uitarea Privirii-Viziunii. Şi Eminescu ştie acest lucru: Cuvântul lui este comprimarea Tăcerii, Viziunii-cântul ocult.

*

*                      *

1. A se uita (I-59) are uneori:

a) şi sensul de privire-penetrare dincolo de limitele formalului-fenomenalului, alteori şi

b) sensul de uitare - uitare a aceea ce fusese, ca relevanţă şi succesivitate fenomenală, pentru anamneza Mythos-ului: (I-59) “Ea se uită (…) Iar în ochii ei albaştri / Toate basmele s-adună”.

*

*                    *

(I-140) “Eu mă uitam prin ramuri / Şi aşteptam să te arăţi / La geamuri”:

a) pe de-o parte, privirea prin ramuri, adică din punctul de vedere al ramurilor, al nopţii bogate a codrului, dar şi

b) uitându-se pe sine, cel dintre ramuri, pentru a chema şi a se regăsi în arhetipul Cec - prin regăsirea Ei-semicercul lipsă; Ea trebuie să se arate la geamuri: El aştepta revelaţia Ei, ca transparentizare a zidului dintre ei, pentru contopirea în cercul-nimb, sub Arborele-Axă (în noaptea bogată, noaptea oprită în Arbore Cosmic: “Ca noaptea în loc să steie [noaptea devine cu Axa-Esenţă a Lumii] / În veci alături, să te am / Femeie” - alăturarea sacră duce la androginizarea Fiinţei).

*

*                      *

2. Privirea este “raza ochiului senin”: este penetrare-revelaţie şi este revelatorie, dezvăluind Spiritul activ, dar dez-văluind şi, haosul amprentat, amprentele energetice ale Sinelui-Spirit Activ. Privirea-rază este revelatorie de sine, şi recuperatoare de sine, în obiectul-amprentă cosmică. Privirea, deci, prin esenţa revelatorie, renaşte în Arhetipul Cerc.

(I-136) “Sub raza ochiului senin (…) Cu farmecul luminii reci / Gândirile-mi străbate / Revarsă linişte de veci / Pe noaptea mea de patemi” - este evidentă complexitatea funcţională a privirii: I. Penetrare (“străbate-mi gândurile”) pentru a cuceri, a impregna şi a depăşi gândirea-plan raţional al lumii, II. recuperare (din gândire să extragă - re-cunoască Sinele energetic-spiritual), pentru a fascina Sinele înstrăinat în amprentă a gândirii-cuget, spre al prinde în mreajă şi a-l fermeca, adică a-l reduce şi reuni (reabilita) în Spiritul Unic, Suprem: linişte de veci - în “noaptea de patemi” (noaptea bogată, paroxistic tensionată, latent, pentru demiurgie).

Se observă că marea (acvaticul) este spaţiul a) recuperării-reabilitării în unicitate, b) prin fascinaţie a liniştirii-regăsirii: revarsă (a. potopeşte-purifică şi b. cuprinde totul, pentru a trece dincolo, în Esenţă).

*

*                    *

3. A vedea

Şi a vedea înseamnă  a privi, dar nu a revela:  ridicarea ochilor este doar prima parte a privirii procesuale (intenţia de regăsire-recuperare), dar vederea nu şi penetrează nu farmecă-fascinează, pentru a aduce-reuni. A vedea păstrează diferenţierea Spirit-haos: (I-136) “Ea îmbătată de amor, / Ridică ochii. Vede / Luceafărul. Şi-ncetişor / Dorinţele-i încrede” (dorinţele rămân ale ei, personalizate, nu mai fac parte din zestrea focului comun, demonic şi demiurgic, al primelor apariţii, când dorinţa era fascinaţie, şi Logos-ul dorinţei era tăcere activă, regăsire a farmecului sfânt (Mythos, cu Logos contopit) ce nu-l mai pot pricepe. A nu mai putea pricepe - produce disoluţia ordinii-Logos, înapoi în extazul-visare-Mythos).

La Eminescu, a vedea nu trimite neapărat la viziune, pentru că privirea-remitizantă este resimţită ca un proces, un şir (interior) de etape, spre a pregăti Revelaţia finală-viziune:     (I-246) “Şi privesc (…) Codrii de secoli (…) eu privesc şi tot privesc / La vo piatră ce înseamnă a istoriei hotară (…)”.

La Eminescu, viziunea magică, ocultă, nici nu este numită, ci este sugerată doar, cu maximă subtilitate, ca rezultat final al PRIVIRII INIŢIATICE: (I-304) “Deasupra vedea stele şi dedesuptu-i stele (deci, a vedea nu înseamnă încă viziune, ci pregătirea viziunii, ca integrare în procesualitatea iniţiatică, mai complexă, a privirii)… Cu ochii plini de lacrimi la acea stea priveşte [acea stea, abia acum, concentrează esenţa revelatorie, încă imponderabil exprimată în pluralul anterior, stele]”.

Mai curând, numele viziunii magice este iubire: (I-308) “Şi raza mă iubeşte, mângâie a mea frunte (este comunicarea-Revelaţie, de la lumină-rază-Spirit la lumină-rază-Spirit, comunicarea biblică “faţă către faţă”) … o muzică de vis” (orfism pur, ca viziune mistică); sau, poate, numele viziunii magice este cuprins în Priceperea-Revelaţie a scrisului cosmic-divin: “În nopţi când pricep scrisul al stelelor de foc…” (I-309). Sau viziunea magică este, pur şi simplu, visarea: (I-309) “Pân’se preface-n chipul ce l-am visat mereu”.

Mai curând, viziune magică înseamnă iubire, orfism şi visare la un loc: (I-310) “… când toate la un loc / Pot în tine visarea şi cântul să-l escite…” - rezultând starea de graţie, de transgresare în sacral - Nebunia: (I-310) “… nebunia / Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a coprins / Îmi place - cum îmi place visul de raze nins…”.

Într-adevăr, privirea are ca finalitate viziunea transgresivă, visarea-nebunie: (I-310) “Tu cugeţi. Cugetarea cu raze reci pătrunde, / Loveşte chipul dulce creat de fantazie / Şi acest chip devine palid ca o stafie / Şi-ndată ce-l priveşti tu, el stă să se confunde / Cu locul de unde vine, cu norii ori cu unde [deci o privire care doar vede, în cadrul cugetării reci, raţionale, ucide viziunea, o înjoseşte în fenomenal - dacă nu are finalitatea superioară a viziunii-visare, re-arhetipalizare, re-sacralizare] Dar eu… eu nu sunt astfel… Mie-mi place visarea. / Fie ea chiar un basmu, numai să fie frumos, / Înger c-ochi mari albaştri, cu chipul luminos (…) Ca cel ce-i place-un vis / Şi chiar trezit de friguri el ţine ochiu-închis, / Ca mai departe visul frumos să îl viseze, / Asemenea lui lumea şi eu” (continuitatea visării sacrale, visării ca Ritual de întoarcere la Sinele profund, închizând ochii fenomenali, pentru restabilirea unui circuit interior, închis faţă de invazia nimicitoare-înşelătoare a Māyei, deschis infinit faţă de izvoarele sacralităţii cosmice - se produce prin ascetism, respingere fermă a lumii exterioare, în favoarea re-edenizării interioare).

*

*                      *

Să studiem şi alte exemple: (I-143) “La geamul tău ce strălucea / Privii atât de des, / O lume-ntreagă-nţelegea - / Tu nu m-ai înţeles”.

Privirea este Revelaţie: produce strălucirea şi transparentizarea zidului dintre El-Ea, în vederea recuperării stării de noapte bogată (sau rude mari împărăteşti). Şi, împotriva interpretării tradiţionale a poeziei, s-ar putea afirma că nenţelegerea ei (“Tu nu m-ai înţeles”) este tot con-topire în fascinaţie, pentru că tensiunea interioară recuperatorie a Lui (în ipostaza privire-re-mitizantă) a atins pragul mistic al aiurării-clarviziune, al Ritualului, ca Logos re-mitizat: conjunctivul şi optativul (să fi fost amici, ai fi trăit în veci de veci etc.) fac parte din construirea mitică, din fuziunea Logos-ului cu Mitul. Se construieşte mitul îndumnezeirii prin Logos: a) “O oră şi să mor” = cercul mistic al morţii este refăcut; b) “Dându-mi din ochiul tău senin / O rază dinadins, / În calea timpilor ce vin / O stea s-ar fi aprins” - semnifică punerea în comun a energiei, rezultând starea Vârful Muntelui Cosmic (Stea); “Ai fi trăit în veci de veci / Şi rânduri de vieţi, / Cu ale tale braţe reci / Înmărmureai măreţ”: Ea este transformată în Muntele de Marmură = Muntele Luminii (Oculte) = Noapte bogată.

Aşa-zisa nereuşită erotică poate fi interpretată şi ca o slăbire a puterii spirituale de recuperare, din partea Lui. S-ar putea avansa o teorie, mult mai firească pentru un Poet-Demiurg, pentru care Logosul devine, simultan, aiurare: Eros-ul Demiurgic nu se produce niciodată în prezenţa Ei. Eros-ul Demiurgic se produce, totdeauna, în absenţa ei ca fenomenalitate - şi în prezenţa ei, ca Esenţă Arhetip. Abia când Ea îi lipseşte (ca manifestare fenomenală, în cadrul Māyā) El îi poate construi energetic, în Spiritul său, Arhetipul. Prezenţa Ei n-ar face decât să tulbure, să distorsioneze liniile de forţă ale structurii energetice a Arhetipului-Eros. Există, deci, “două iubiri paralele”: erosul banal, profan (care nu se întâlneşte decât rar şi vag la Eminescu:  (I-128) “ Şi de gât cu blonda Milly, / C-ochi albaştri, buze roşi…” - şi erosul fără obiect, Eros-ul Aarhetipal, Eros-ul ca absenţă a forţei erotizante: Eros-ul-Construcţie interioară a Cercului  Magic (Entelehia Eros).

Cea care, în finalul poeziei (I-144), le seamănă “tuturor / La umblet şi la port” - nu este Entelehia, Arhetipul Eros, ci este Eros-ul profan, asimilator, omogenizat, cu acţiune de “tasare” a amprentelor spirituale. Faţă de această acţionare în afară, a unui obiect, altul decât Sinele care construieşte Arhetipul-Icoană, Spiritul-Eu, se detaşează “C-un rece ochi de mort”, ca şi Hyperion. Cea care le seamănă tuturor, a fost amprentată, se pare, tot de Spiritul-Eu, cu o energie comună terestrului şi uranicului, şi independent de Revelaţia Supremă, creează, în mod autonom, spaţiul altei revelaţii:cea a Pământului re-edenizat. Ca urmare, oricum, obiectul-eros, pierdut înafară, înstrăinat (de fapt, amprentat tocmai prin Privirea energetizant-amprentată) şi Eros-ul Arhetipal fuzionează mistic, în Iubirea Cosmică, Eros-ul nelimitat: nelimitat la nimic, decât la curajul sau lipsa de curaj de a ascede şi a se situa, mereu, în ipostaza de sculptor fără braţe, la fel ca maestrul asurzit (I-120), sunt ipostaze ale Demiurgului care a depăşit faza lucrului cu materia înjosită: el lucrează cu energia etelehizată a amprentelor recuperate, lucrează în Ideal: lucrarea în Ideal este Creaţia Mistică, Creaţia Absolută. Adevărata împlinire. Durerea paroxistică este ipostazierea cristică-demiurgică: împlinirea, prin chin în Sferă Spirit, în Demonul Demiurg, redevenit Dumnezeu adevărat, co-operând cu adevărat cele două ipostaze ale dualităţii-demiurg: pasivă şi activă (I-120) “S-ar pricepe pe el însuşi acel demon…s-ar renaşte, / Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte…”.

Privirea, deci, este începutul Magiei, al Creaţiei: “Dar nici nevăzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază” - când va fi ochi care “s-o vază” ca Privire (penetrat-atotînglobatoare), ea, lumea-haos, nu mai are nevoie să existe, căci va fi - adică, se va ipostazia în mistica noapte-Mythos, în Arhetip, care desfide orice formă-existenţă.

(I-123) a) Ea “îl vede… azi-mâni - dorinţa-i gata”,

            b) El “privind de săptămâni, / Îi cade dragă fata.”

Evident este o distincţie fundamentală între a vedea azi-mâni şi a privi de săptămâni. În primul rând, a vedea al Ei este verbul unei întâmplări,  al unei disfuncţii a Revelaţiei: azi, faţă de mâine, este o ruptură logică, nimeni nu poate certifica succesiunea absolută, în realitate oricine poate interpreta ca temporalitate aleatorie, desfăşurată în segmente minime: se aseamănă cu structura “ voi veni azi, sau voi veni mâine, am să văd eu când voi veni” - deci, este o “ţopăire” absurdă fără continuitate, fără legătură logică interioară. Oricând se poate produce dispersia fenomenală. “Dorinţa-i gata” - ca tensiune incipientă a Genezei, dar lipseşte ce-i mai important: coerenţa proiectului, care să asigure coerenţa Construcţiei.

El, însă, priveşte - şi face acest lucru “de săptămâni”:

a) prepoziţia de sugerează liantul, coerenţa formală a activităţii, logica exterioară care uneşte segmentele-cicluri,

b) dar săptămâni sugerează că nu e vorba de segmente, ci de cicluri ale Creaţiei (şapte - cifra sacră a Genezei), deci, “segmentele ” sunt reluări concentrice, Roţi concentrice, ale Genezei - trimiţând la un centru-unicitate. Intensitatea regulată, cu suport în proiectul subteran-privirea cu intenţie şi pregătire pentru Revelaţie, produce Revelaţia: “Îi cade dragă fata”.

Căderea, cum am mai spus-o (vezi supra) are, în plan demiurgic-ritualic, sensul de înălţare mistică: căderea din paradis este înălţare în lume. A-i cădea dragă fata înseamnă că, urmare a coerenţei de proiect a privirii, s-a realizat Revelaţia, s-a realizat Creaţia (prin viziune-efect al Privirii): El a creat-o pe fată (“din rude mari împărăteşti”) ca Etelehie-Eros. Logos-ul Ei, prin constanţa acţiunii, devenită proiect pentru Revelaţie, reface Mythos-ul. De acum, Ea va fi “prada” statuia-Munte a fascinaţiei, va fi în mreaja Luceafărului. Luceafărul va dezvolta, nu faţă de Ea, ci faţă de Sinele-său-cu-Ea, ipostazierile-Roţile sale. El a mântuit (a sfârşit, a proiectat, a transcens) eros-ul, nu ca Eros al său, ci ca Eros impersonalizat. El nu e conştient de aceasta, car rezultatul mistic este hyperionizarea Ei, ceea ce face ca atitudinea demonică (“nemuritor şi rece”) a Erosului Absolutizat în Sine şi atitudinea edenizantă (tot hyperionică, raza ochiului ei senin are farmec al luminii reci, având drept consecinţă intrarea în liniştea de veci revărsată (realizând starea de Vârf al Muntelui) pe noaptea de patemi  - să comunice între ele, căci proiectul lumii, re-spiritualizarea, este (în afara conştiinţei) în Impersonalitatea Absolută.

În definitiv, aşa poate fi decriptată şi afirmaţia lui Demiurgos: “Şi pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă / Spre acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă”.

Demiurgos nu se referă nici măcar o singură dată la Eros, nu se referă decât la moartea-nemurire. Deci, Demiurgos nu “discută” decât cerinţa de a reveni în repaosul (paradoxal) al stării de muritor ca altă lume, tot ciclică, dar situată pe o altă spirală decât cea uranică, a lui Demiurgos: pe spirala Edenului, care continuă, dar în alt registru, spirala Zborului (zborul este tot îmbrăţişare [ca la Cătălin-Cătălina], dar îmbrăţişare a Arhetipului Cosmic: iubita este noaptea bogată, spirala învăluie Arborele Cosmic).

Şi astfel, devine logică întrebarea: “Pentru cine vrei să mori?” - a) când moartea de fapt, nu există, b) când spiralele se continuă una pe cealaltă, Edenul se continuă în spirala Arborelui Cosmic; c) care este obiectul voinţei (tale), câtă vreme acest obiect a fost re-contopit (cu tine)? Se pare că Luceafărul nu este poemul unui eşec, ci este poemul care revelează continuitatea mistică a celor două spirale: Edenul-nemişcare (paradoxala nemişcare în mişcarea gestual-ritualică a îmbrăţişării-sărutare) se continuă în spirala Creaţiei, în Zborul-Arbore-Cosmic, zborul care îmbrăţişează, în cercul atotcuprinderii (până la uitare-negare de sine în Cercul Mistic: uitarea cea oarbă  este sinonimă cu somnul celor celor doi sub salcâm - Sara pe deal). Iar Edenul-Nemişcare  -  este Crucea pe care se răstigneşte Luceafărul-Christos, pentru a mântui-revela Androginul!

Întoarcerea   este constatarea neputinţei de întoarcere, într-o logică sacrală, logica absolutei continuităţi a spiralelor Eden-Demiurgie-Zbor Cosmic - este vorba de înrobirea faţă de logica mistică a spiritului: această logică mistică provoacă reacţia de deznădejde ca reacţie de înţelegere - salt pentru adaptarea (la) - contopirea (cu) lumea adevărată, cea a continuităţii înrobitoare. Scepticismul şi disperarea sunt vehiculele spirituale care conduc la adaptarea energetică (în creştere paroxistică a energiei de recuperare de sine, prin revenirea la originea ritualică a Lumii: Spiritul-Continuitatea Interioară).

A se îndrepta (“Întoarce-te, te-ndreaptă” (I-135)) este un verb pe care l-am mai întâlnit şi la nivelul Ea, ceea ce întăreşte ideea de continuitate mistică a cosmosului: “Ea pasul şi-l îndreaptă / Lângă fereastră unde-n colţ / Luceafărul aşteaptă.”. Îndreptarea înseamnă aducerea energiilor pe singura linie, a continuităţii mistice: a se îndrepta spre pământul rătăcitor înseamnă a constata (şi a impune demiurgie) ca acel pământ ori să nu fie rătăcitor (adică să redevină Eden), ori Luceafărul să devină şi el rătăcitor. Or, rătăcirea-expresie, pentru Demiurg, nu poate fi decât rătăcirea-nebunie, adică rătăcirea-pierdere a lumii discontinuităţii, pentru Revelaţia continuităţii perfecte. Vezi ce te aşteaptă (I-135) conţine două capcane: a) el nu poate vedea cu adevărat, căci verbul a vedea, la Eminescu, nu trimite la viziune, ci la constatarea superficială, nu esenţială; b) nu-l poate aştepta nimeni, ci doar să se aştepte pe sine, pentru a-şi re-intra în fire. El nu este rătăcitorul, care să parcurgă, punctual, spaţiul, în care puncte să rămână dator cu noi ipostazieri complementare, (care să-l completeze, până la recâştigarea Sinelui). El-Luceafărul este zborul-Atotcuprindere, şi singura aşteptare este a intensificării-Zbor, pentru a se linişti absolut, în continuitatea cosmico-spirituală. Te aşteaptă tu pe tine - să re-intri-revi în firea continuităţii absolute.

Motivaţia capcanelor? Probabil, aceeaşi ca în cazul craiului din Povestea lui Harap-Alb, aceeaşi ca a oricărui zeu, predestinat castrării ritualice, de către succesorul său la Tronul Universului: inducerea în eroare, prin Logos înşelător-decrepit - fază a Logos-ului înlăturată repede  de proaspătul Monarh Ascuns (Luceafărul devenit propriul Demiurg).

Tot ce afirmă Demiurgos ascunde ideea-Logos a continuităţii absolute prin ciclicitatea-spirală a existenţei spiritual cosmice. Această idee-Logos, cunoscută prin moartea gândului şi revelaţia Spiritului amprentator al gândului - re-dă Mythos-ul: Arborele Cosmic:

a) Înţelepciune = atotcuprindere (după epuizarea ciclurilor fenomenale, pătrunderea esenţei fenomenale şi fixarea în esenţa-pisc al Muntelui): este proiectul Creaţiei - stare a Magului - în - Pisc (“cuvântul meu dentâi” - de fapt, şi de pe urmă, căci este starea divină, alfa şi omega);

b) Orfismul - cuprindere armonică a segmentelor, în Marea Spirală Cosmică, continuă. Munţii cu păduri simbolizează Victoria Spiritului Orfic, după proba labirintului-pădurii; Insulele-n mare reprezintă sinonimia insulei cu muntele; insula este piscul-munte (stabilitatea absolută), victorios asupra labirintului iniţiatic al versatilelor valuri, care, prin versatilitatea lor, aduc aminte de cărările de înstrăinat / vs / de revelat poiana-centru (la mijloc de codru des - voiosul luminiş): dar, odată trecută-învinsă versalitatatea, ele “se învârtoşează” ca pădure-codru, dar se şi transparentizează: valuri este cărarea mult mai aproape de Revelaţia-poiană-centru al Mării, centru al Vârtejului Cosmic, prin care, ca în Povestea magului… , se revelează Vârful-Muntelui-cu-Mag” (cf. I-291 tot, dar şi I-297, jos).

c) Revelaţia ca stare erectilă-catarg, (între) zărindu-se Entelehiile: Dreptate-Tărie (tăria este a dreptăţii şi prin Dreptate: cel ce în-dreaptă, obţine continuitatea benefică-demiurgică; continuitatea benefică dă Tăria = Absolutul Divin, Spiritul Regăsit). “Pământul în bucăţi, / Să-l faci împărăţie” - este reinterpretarea condiţiei Pământului: din segmentele profane (bucăţi), urmează Revelaţia-Împărăţie, Revelaţia ca Titan Pământ, ca impregnare definitivă cu starea de Împărat (starea Titan este sinonimă, funcţional-mitic, cu starea Împărat: iniţiat): deci, întorcând pe dos semnificaţia fenomenală, să obţii Revelaţia stării Titan-Împărat - cam aceasta ar fi tălmăcirea versurilor eminesciene.

“Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire.”

Nemurirea-nimb este cercul sacru, mistic. A-l re-lua, înseamnă că l-a mai luat o dată: deci, pe spirala cosmică, focul-privire e alternat între foc-de-criză (intensificarea focului, pentru ca Spiritul să-şi reia poziţia de Mag - Centru al Lumii - Vârf de Munte, intensificare vizibilă, ca solaritate) şi foc mistic - focul demonic, “coroana arde pare” pe “negre viţele-i de păr” (deci, în părul-noapte bogată, se conturează Arborele Cosmic ca Absolută Cuprindere: Coroana de Foc). El nu ştie ce cere, Logos-ul său este anamneză, re-aducere aminte a şirurilor alternative foc mistic-foc aparent, intensificat pentru a redeveni foc-mistic - că ora de iubire este starea de criză a Vârfului-Munte, Focul (“Sufletul meu arde-n iubire ca para” (I-177)) produce, prin intensificare, re-cunoaşterea morţii iniţiative: toaca-clopot (vegetal foc ciclic şi trăsnetul, căci clopotul este metalul trăsnetelor-fulgerelor-zboruri de cuprindere absolută Arbore Cosmic) à către starea noapte bogată.

Partea penultimă a Luceafărului este, deci, anamneza ca Logos al Spiritului - Hyperion, pentru a se reintegra ca / în Demiurgos. Iată dezlegarea poemului, una dintre multele posibile: Spirala dezvârtită (Ea-Luna-Maica Domnului ßà Luceafăr), apoi recuperarea-în-sine a Soarelui Negru; dezvârtirea ca segmentalizare demonstrativă: a) Zborul-îmbrăţişare a Arborelui à Hyperion, îmbrăţişarea-sărutare a căutătorilor (cătă-torilor) de continuitate (cătă-lin, cătă-lina = căutare lină a linului, a orfismului, deci a continuităţii, ca fugă din sine în Firea-Sine Suprem); b) Logos-ul explicitat - Hyperion redevine Demiugos-Mythos, amnezia devine condiţia anamnezei-Logos, pentru a redeveni Revelaţia Demiurgos (Hyperion redevenit Demiurgos-sine continuu, revelat, spirală continuă) se situează ca etaj demonic-Mythos (centru-Vârf de Munte-Cerc larg, opus cercului strâmt) al Edenului-cerc strâmt, cu legătura interioară a privirii revelatoare, legătura anamneză-amnezie: cei doi sunt anamnezici, Luceafărul şi Luna-fată de Împărat (spirala-continuitate prin incest reuşit, ca hybris revelatoriu al Absolutului Creator) - şi prin amnezie sunt, unul pentru celălalt, Hyperion-Lună (Soare Negru-Luna), faţă de etajul semantic al dorinţei în-crezute (date spre păstrare: de fapt, în-crederea este esenţială, este credinţa foc central, trimis spre etajul semantic superior, pentru a fi amplificat, până la paradoxalul foc rece-demonic activ şi pasiv: nemuritor şi rece). Deci, paradoxal şi împotriva tuturor interpretărilor de până acum, afirmăm că abia în ultima parte Eros-ul se realizează plenar dublu, pe spirala mică (Eden) şi pe spirala mare (demonizarea cosmică în privirea rece = nemurire rece: da fapt, substituirea Demiurgului depreciat, oţios, cu Noul Demiurg). Eu sau altul nu mai există - ci impersonalizarea absolută. Eu, deci, este izvorul lui Hyperion, impersonalizarea - iar Luna-Luceafăr sunt o singură spirală, impersonală, cu două registre - Edenul şi Arbore Cosmic (Central: Arborele Vieţii şi Morţii) - registrul al doilea se identifică în impersonalizare. Chipul de lut este chipul-mască, impersonalizare prin mască (a cuplului soare Negru-Lună, nedisociaţi reveniţi la esenţa rude mari împărăteşti). Sub lut, sub amprentă, sub mască, este Zeul Nou: Continuitatea Spiralei Duble.

 

*

*                              *