Ca univers-cosmos creat
prin Spirit, universul eminescian este unul simultan. Spiritul amprentează
simultan Haosul, formând zone asupra cărora stăpânirea Spiritului Demiurg este unica legătură. Continuitatea,
la Eminescu, nu înseamnă parcurgere, ci simultaneitate şi ubicuitate. Deci,
deşi creat ca univers spaţio-temporal, universul lui Eminescu funcţionează ca
Eden. Deşi creat ca Logos diferenţiator, funcţionează ca Mythos. Degradarea
Logos-ului produce crize, tulburări spirituale: nu discontinuităţi
spaţio-temporale, disparate sau opuse - ci ca nivele energetice ale Spiritului,
conştient că, după exprimare-Logos, trebuie să se re-energetizeze. Sau, cel
puţin, să blocheze scurgerile de energie, să limiteze degradarea Logos-ului: ochiul magic-Luna opreşte banalizarea gestualităţii,
retopind gesturile în zona liturgicului re-edenizat, greva ritmului (Scrisoarea
II) reface, pe dinăuntru, Ritmul Sacru (care se dispersa, îşi pierdea
coeziunea, prin utilizarea întru re-haotizare, banalizare, limitare fără
finalitate-Spirit) Focul care să retragă în el amprentele monstruoase ale
hiperinflaţiei Logos-ului (Scrisoarea III: degenerarea iloţi -
în definitiv, dereglare orfic-esenţială), nebunia reintegratoare, prin
sfărmarea orgii-“organe” (Scrisoarea IV), în favoarea unei
tăceri de la început de lume, singura care ar reabilita Logos-ul pierdut prin
neadaptarea la piatra-haos
(feminitatea, faţă de care hiperinflaţia de vorbe şi gesturi a creat criza
Logos-ului); la fel, îndemnul subtil la
curajul asumării Logos-ului care să redea, din adâncurile pietrei, Binele-Frumosul-Adevărul - eliminând iluzia. Prin
neadecvarea şi lipsa de curaj a Logos-ului, demonul nu mai devine cooperant
demiurgic, ci stăpân care oferă hegemonia haosului-Femeia Dalilă, luciferizată
(Scrisoarea
V).
Străbaterea este efortul spiritual de refacere a centrului de influenţă
asupra haosului amprentat: Muntele. De aceea, calul nu este element de străbatere, ci
este semn pentru diferenţa calitativă care se iveşte între lumi, pentru
diferenţa tensională a zonelor de amprentare spirituală. Nu cu calul se
săvârşeşte înălţarea, dar calul este prezent la urcarea Muntelui de către
Arald, tocmai pentru a marca disperata criză
de străbatere spirituală, în care intrase Arald: Arald are nevoie de adaosul spiritual, ca suport al
dinamismului spiritual. Calul este
ipostaza Arald-în-criza spirituală,
sau, cel puţin, este conformarea crizei spirituale a lui Arald.
Atunci când va ajunge la
Mag, calul va dispărea, căci Arald
se va înţelege-echilibra, iarăşi, pe sine.
Calul este suportul de energie spirituală, energie necesară
regăsirii Sinelui în care nu se mai crede, sau care ar fi uitat. În Povestea
teiului (I-80), sau în Făt-Frumos din tei (I-54), apariţia lui, călare, este pentru că Ea este călare: disperarea ei cere suportul-adaos energetic (nu doar funcţia psihopompă a calului), pentru a
pătrunde în labirintul iniţiatic al codrului şi a avea curajul să înveţe să moară, adică, să capete
curajul să cunoască supremaţia Spiritului asupra ispitelor-iluzii. Calul Ei alb
se completează cu calul Lui negru, de fapt, calul Ei alb (non-ocult) se transfigurează în calul lui negru (ocult), până la stadiul de contopire într-un singur cal, atunci când ei sunt cuprinşi
în cercul-îmbrăţişare-Eros: tot alături călăresc - înseamnă că alăturarea lor desfiinţează
opoziţia cailor (alb-negru), reunind călăreţii, întru consubstanţialitate: şi călăresc acelaşi
cal - de data aceasta, calul dezvoltându-şi funcţia psihopompă (“Iară cornul plin de jale / Sună dulce, sună greu (…) Mai
încet, tot mai încet, / Mai departe… mai departe” - orfismul le dizolvă
formele în Entelehie-Eros). Căci neiniţiatul cal alb a trecut în misticul cal negru, al nopţii bogate. În plus, negru este nu calul, ci, de fapt, călăreţul este negru: el este Cavalerul Mistic
al Graalului, al tainei iubirii cosmice. Cornul
lui de argint este punte energetică spre rezolvarea crizei în moartea re-edenizare. Cornul de argint este luna,
trecerea în starea de Spirit Pur. Teiul este
substitutul Magului, ca Vârf, punct fix central al Muntelui (energetic al)
Cosmosului: “… teiul vechi şi sfânt, / Ce cu flori până-n pământ, / Un
izvor vrăjit ascunde”. Florile sunt cercurile-undele energetice, trimise spre amprentare, asupra haosului, asupra Ei (elementul
feminin Izvorul vrăjit este Vârful
Ocult al Muntelui, de unde se distribuie, omogen, energia de recuperare a
amprentelor spirituale, spre origine. Izvorul este originea: izvorul doar aparent
porneşte spre lume, căci
găsirea-Revelare a izvorului echivalează cu recuperarea, cu întoarcerea dinspre lume, spre Sinele Spiritual.
Izvorul revelat (mistic)
este, deci, echivalentul sau substitutul Vârfului Muntelui, deci nu aparţine
orizontalei, ci zenitului-verticalei.
Iată schimbarea sensurilor cosmice, prin liturghia
semnelor-simboluri.
Caii zeilor, în bătălia ritualică a zeilor (de fapt, un Ritual
iniţiatic întru halele mării - zona
ocultă a energiei divine, foarte apropiată de non-manifestarea-deitatea lui
Meister Eckhart) din Memento mori (I-270), ilustrează
criza energetică a zeilor (entelehii manifestate-exprimate), criză care îi
conduce la perceperea lumii ca hiperinflaţie a cantităţii şi calităţii de zei: ei percep lumea ca pe o stare de confruntare (deci, parţial
cel puţin, sunt antrenaţi în zona vârtejului-iluzie). Când este vorba de Zeus
cel neutru, deci echilibrat (căci nu simte nici o clipă nevoia confruntării, a soluţiei Cain - Cain fiind unealtă
soteriologică, dar şi înşelat: el percepe formele, pe
care le distruge, dar dacă ar percepe sursa unitară, ar pierde sensul şi
exerciţiul distrugerii) - Zeus urcă bolta “Pe o stea de vultur trasă”: evident, se situează, sau
se aproprie, de vârful Muntelui Cosmic, vârf marcat de stea.
Atunci când
criza-confruntare, când energia pierdută a Privirii nu mai percepe hiperinflaţia formelor-zei, se produce căderea în halele sure
ale mării, unde cai nu mai sunt,
unde ospăţul este veşnic. Astfel, în
liturghia eminesciană, intervine o nouă inversare a sensurilor cosmice, tot în
legătură cu verticala: căderea este adevărata înălţare la Sinele Spiritual: prin cădere lepezi trufia şi violenţa-vehemenţa Cain,
pentru a te regăsi în Odin-înţeleptul,
unificatorul, care revelează Entelehia Frumuseţii. Sensul cristic se regăseşte: cei umili (smeriţi) se vor înălţa, şi se vor înălţa pentru
că vor fi pierdut povara inutilă a orbirii,
a tulburării şi pierderii energetice. Ei vor şti, cei smeriţi, că Privirea nu trebuie dispersată spre formele lumii, care nu merită focul din privire (lacom-dispersiv), ci
focul din privire (unificator-recuperator) trebuie să fie al obsesiei unicului
punct: Punctul de Mişcare, reconvertit în Vârf Stabil al Muntelui. Iarăşi, un element specific al liturghiei
eminesciene.
Caii albi c-a mării spume (I-264) sunt “lâng-izvoare înflorite” în zona mistică, de sub Muntele Cosmic. Deci, spuma mării-caii sunt energiile-reziduuri ale iluzionării: caii sunt contururi, între care se recuperează, consolidându-se în Vârf
Energetic, tot ceea ce se pierduse-dispersase în frământarea valurilor. Ei, caii-spune ale mării, sunt, deci,
sinonimi cu Izvorul-Eden-Vârf-Mistic (întors în jos, în perigeu, în nadir) al
Muntelui Cosmic al Creaţiei.
Tot izvoare energetice
(vârfuri de munte) sunt caii lunei albi
ca neaua, care “storc cu gura must de
struguri” (I-268): luna însăşi este vârf al Muntelui Cosmic (în nadir,
Monastirea Lunii e-n vale), iar strugurii sunt soarele lichid, pe care caii
lunei îl re-concentrează spiritual. Soarele este vârful-zenit al Muntelui
Cosmic.
Deci, axa lumii-Muntele are zenitul solar şi nadirul lunar, egal încărcaţi
energetic. Noaptea nu este zona lunii, ci zona-stare
energetică mistică, în care se concentrează, în nuntă ocultă, cei
doi poli energetici: Soarele (Negru-Ocult) şi
Luna. De aceea în lacul-monadă din codru (La mijloc de codru), în noaptea bogată a codrului (ca stare
mistică a codrului), se reflectă cei doi poli energetici cooperanţi: Soarele şi Luna (“În adâncu-i [balta monadă]
se pătrunde / Şi de lună şi de soare…”).
Şi lebedele sunt echivalente ale vârfului
lunar:
a) pe de o parte, sunt
comparaţi caii energetici cu lebedele ((I-264) “Coamele flutur c-argintul, / Ca
la lebede se-ndoaie gâtul lor …”),
b) pe de altă parte,
lebedele sunt substitute funcţionale ale lunii*: “Sunt domnitoare peste ape”, tot
aşa ca luna (“Lună tu, stăpân-a mării…”): (I-114) “Numai lebedele albe… /
Domnitoare peste ape…”
Ca şi caii re-energetizanţi
ai zeilor, pe care aceştia îi încalecă, îşi refac-restructurează statura
zeiască: (Zeii) cheamă (prin corn de aur = punte solară, dinspre ei spre izvorul energetic-vârf al Muntelui solar) caii…
“Şi pe ei, zeii încalic” etc. - cerboaicele (albe) sunt mulse (mulsul este
echivalent cu încălecatul re-energetizant,
căci devin surse de lapte-lumină,
energie divină - dar, de data aceasta, încălecatul-muls trimite la tipul cosmic
feminin) de către zeiţele vegetale ieşite din copaci: “la cerboaice se înclin”
(deci, le recunosc drept origini-vârfuri de munte, surse energetice-divine
supreme - şi, prin înclinare, se identifică cu cerboaicele: zeiţele-arbori devin zeiţe-cerboaice, adică zeiţe cu
potenţial de vehemenţă energetică-demiugică; păstrând, însă, originea zeiţe-arbori, ele păstrează
potenţialitatea ciclicităţii Focului)
- “şi în doniţi sunătoare / Laptele-n cadenţă curge, codrul-mplânt c-un murmur
lin”. Este murmurul Izvorului Sacru = întoarcere în Vârful Orfic al Muntelui Cosmic, căci orfismul dizolvă
labirintul codrilor în laptele-lumină-Revelaţie.
Cerboaicele albe se
transfigurează în zeiţe-cerboaice, dar şi în lebezi-albe-luntre: luntrea este Vârful Mişcător (Puntea Divină) al
Muntelui, în sensul de plutire, glisare pe deasupra formelor, verificând stăpânirea asupra lor. Luntrea este confirmarea în exerciţiul
funcţiunii (evident) autorităţii Vârfului de Munte Cosmic: (I-264) “Luntrea cea de lebezi trase mai departe, mai
departe, / Fuge pe-albele oglinde ale apei.” (de remarcat sintagma repetată mai departe, trimiţând la zona
sacral-eternă, la cunoaşterea supremă-moarte: fuga pe oglinda apei este fuga de forme, spre starea
entelehică-proiectată a lunii, de dincolo de orice ambiguitate-oglindire: fuga
spre suspendarea-fixare în Vârf).
Luntrea este a morţii, “mai departe, mai departe” devine echivalentul
cercurilor care topesc formele fenomenalităţii. Apele nu mai sunt valuri (vehemenţa iluziei), ci oglindă: vehemenţa este înfrântă
de ambiguitate, iar prin fuga-plutire, ambiguitatea va fi supusă stării de
înţelepciune-seninătate. Etajele energetice au fost desfiinţate până la
confuzie: oglinda permite trecerea,
unul prin altul, a etajelor-stări energetice ale Fiinţei. Apa-oglinda este,
deci, şi ea, echivalentul Vârfului Muntelui, în care convergenţa tuturor
ambiguităţilor fenomenalului vor naşte Steaua-Revelaţie. Căci, în apa-oglindă
se mută întreaga zonă uranică: lună,
soare, stele şi chipul dragei mele;
apa-oglindă este, de fapt, cosmosul imploziv, interiorizat în faţa sa ocultă, profund compresivă.
Prin Eros, cosmosul s-a resorbit în Punctul-Origine, în Sinea-Spirituală.
Apa-oglindă este sinonimul Sinei Spirituale.
* Şi ale elementului
feminin cosmic, în general: cf. E. Papu, Poezia lui Eminescu, Junimea, Iaşi,
1979, p. 24