SPIRIT ŞI LOGOS,ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

 

 

Dinamica Fiinţării şi Dinamica Suspendării în Focul Mistic

I. Dinamica Fiinţării

 

1. Fiinţa

Ca şi renascentiştii - dar, de fapt, după modelul antic grecesc (Protagoras: “Omul este măsura tuturor lucrurilor”) - Eminescu măsoară expresia-cosmos cu trupul-fiinţa umană. Socialul şi istoricul, soarta şi treptele sorţii sunt înscrise între limitele “susului” şi “josului” uman (omul lui Protagoras, ca măsură a tuturor lucrurilor): “Începând cu talpa lumii… sfârşind cu frunţile crăieşti” (Scrisoarea I, I-102).

Nordul, ca scop-ideal mistic al Omului-Spirit (I-279 “Nordu-atunci… şi picioare de granit / Le întinde-n fundul mării cel amar şi fără fine…”), are picioarele pierdute în fundul mării (ca o axă, de granit, a cosmosului ocult), “părul alb flutură-n vânturi, stuf de raze lungi, senine” (zona axei oculte emană o sferă de lumină-halou ocultă, care este sfera părului-stuf de raze, fluturată de stihia vehemenţei în-fiinţării - des-fiinţării, vântul), “umerii, dealuri de neauă, se înalţă-n infinit” (axa ocultă a picioarelor de granit, trecută prin sfera-halou a luminii-plete de raze a Fiinţării, se metamorfozează într-o dublă cale metafizică: umerii - “dealuri de neauă”, dublă axă a purităţii-Hyperboreea.

Timpul are trup (I-102 - “timpul mort şi-ntinde trupul…”), pe care şi-l întinde-relaxează, devenind nemărginire-veşnicie. Adică Spiritul îşi retrage amprenta limitatoare din haos.

Dumnezeu-Ormuzd (acel “mare / Puternic egoist (…) ca să-şi petreacă Dumnezeu / Bătrân …”) are răzgâieli de om avid de linguşiri (“Iar un înger (…) îngenuncheat l-a lui picioare cântă / Pe arfa sa şi aerul roşeşte / De voluptatea cântecului său…” - I-228), ca un satrap persan sau ca regii asirieni din Pentru păzirea auzului - I-376 (“Asirienii… nu se-mbată… cu dulce vin, / Ci cu cântări molatici”). Satan are, în primul rând, mâini, cu care smulge-smuceşte josul-infern, substituind susul-stele (I-211) “ai smucit infernul ca să-l arunci în stele, / Dezrădăcinaşi marea ca s-o împroşti în soare…”), dezrădăcinează marea (edenul ocult) pentru a o substitui susului-soare (exoteric): în general, se comportă ca un Strâmbă Lemne genial, ca un Herakles împovărat cu misiuni cosmico-oculte, inversând sensurile creaţiei nedemne, josnice, tocmai pentru că finalitatea ei este pervertită: suferinţa nu se justifică, atâta timp cât porneşte de la sfidare şi batjocură sadică, mizantropică (aproape mis-cosmo-genetică). Doar Christos şi Maria, Luceafărul mărilor (negându-şi tatăl sfidător-pervertitor) şi Crăiasa-Regină peste îngeri (tronând dincolo de iluziile-neguri, înălţând-mântuind din valul ce bântuie (II-37), valul, ca simbol al ispitei versatilităţii, sădită în noi de Ormuzd) - sunt zeităţile-fond benefic al cosmosului, arhetipuri ale Eului, Eul cu tot cu finalitate. Christos-Maria, cuplul suprem, în raport cu cuplul căderii, Adam-Eva - reprezintă arhetipul Spiritului mântuit, exprimat (la modul participial, deci ulterior experienţei expresive, înjositoare şi dispersive). Relevanţa supremă a Fiinţei este cuplul Christos-Maria, Luceafărul-cuplul luciferizat (format din căutaţii-cătaţii găsiţi, reedenizaţi, resacralizaţi în Geea, regresaţi sacral de la doi tineri singuri, la doi copii cu plete lungi bălaie): II-37, Rugăciune.

Meditaţia, Rugăciunea Călugărului, Melancolia Eului, Scepticismul Punctului de Mişcare - sunt ipostazele Fiinţei. Fiinţa, la Eminescu, nu este un contur, ci o stare. Starea supremă, de a fi retras din a face, dar, neapărat, ulterioară lui a face, deci a fi, după ce l-a experimentat pe sterilul, dar necesarul (pentru autodefinirea Fiinţei) a face.

*

*                      *

2. Început

Fiinţa eminesciană, Eul-Spirit, se caracterizează prin durabilitate iluziei. Există o predominanţă covârşitoare a indicativului, ca mod, şi a prezentului, ca timp.

Începutul, pentru Eul-Spirit, este o pornire prea apropiată de proiect, pentru a avea consistenţă. A începe este un verb foarte străveziu ca semantică, o pură ipoteză teoretică: nu există început al iluziei, ci, în primul rând, sfârşit al iluziei, confirmare a iluziei şi, deci, Mântuire.

(I-101) “La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă” - a) începutul este, totdeauna, participial, căci este consubstanţialitate (cu pasivitatea haosului) şi consecinţă în acelaşi timp, ale unui act demiurgic, activ; b) începutul este, pe de altă parte, ceva prezumtiv, nesigur, o ipoteză constrânsă a se înconjura de precauţii şi de o zonă extrem de versatil-metaforică: prăpastie-genune-noian întins de ape (oricum, mister profund nesuportabil, sau suportat de oceanul originar al cugetării pasive, aşteptând vârtejul-Spirit).

Căci “este sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-nceapă” (Luceafărul, I-135) - este evidentă nesiguranţa absolută a situării temporale, singura certitudine nefiind începutul (zona cuprinsă între incertitudinile intermediare, neisprăvite semantic: sara-asfinţit), ci sfârşitul începutului, stabilitatea în durata “bogată”: noaptea.

*

*                      *

 

3. Sfârşit

În schimb, sfârşitul are două aspecte:

a) unul la fel de abstract ca al începutului, pentru că şi începutul, şi sfârşitul aparţin stării pur spirituale (pentru exprimare sau, dimpotrivă, deja exprimate): “Fă un sfârşit durerii / Vin’la sânu-mi” - sfârşitul durerii este mântuirea-împlinire a Spiritului;

b) explicitarea încetării chinului-iluzie al vieţii, şi izbăvirea-împlinire: “Mă uimeşti dacă nu mântui” (Scrisoarea IV, I-116): izbăvirea de chinul exprimării-Eros, întru realizarea Erosului-împlinire.

În acest sens, supra, am concluzionat că moartea nu e sfârşit, ci ipostaza cunoaşterii absolute, de sine, a Spiritului (cf. Memento mori: “moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos”. De aceea, remarcam, tot supra, că moartea îşi circumscrie, până la contopire, Genialitatea-Geniu: “Raza ta [lună] şi geniul morţii” (Luna-Spirit, plus Moartea-Cunoaştere Supremă).

 

4. Mişcarea

Mişcarea este începutul, ca raportare la haos şi la disponibilităţile formale infinite ale haosului, pentru amprentare: “Dar deodat-un punct se mişcă…”

 

5. Ardere-stingere

Apoi desfacerea, izvorârea-venire, atragerea în zona Facere, succedarea, iluzionarea, arderea, rotirea-învârtire, suspendarea iluziei, jocul, încetarea ca plecare, depărtarea, stingerea, “pieirea” în visare.

Cele mai multe ipostaze verbale sunt ale arderii-aprindere-strălucire-lucire etc. - şi ale stingerii.

Între ele, câştigarea puterii spirituale a zborului-plutirii este, ca şi suirea-urcarea, ipostaza conformării la Munte-Arbore Cosmic.

Sunt şi verbe ale avertismentului, pentru cel sensibil la iniţiere: a (se) clătina, a scutura, a lovi, a bate, a tresălta, a tremura, a cutremura (toate ilustrând versatilitatea zonei intermediare dintre lumile profană / vs / sacrală), a păşi, a grăbi (ca verbe ale parcurgerii zonei de tranziţie, prin fragmentare sau accelerare) - dar şi verbe ale pedepsei aplicate întârzierii sau amânării privirii-cunoaştere-înţelegere: verbele demonice, ale conformării la indiferentismul experienţei spirituale epuizate: a se întuneca, a îngheţa, a îngropa (de fapt, orice inflexiune apocaliptică stă pe “muchia” transfigurării, transcenderii, resurecţiei, Revelaţiei, întoarcerii în semantica nopţii bogate).

Verbele Eros-ului sunt cele mai pregnante în Logos, suprapunându-se demiurgiei înseşi, liturghiei creaţiei: a deschide, a cuprinde, a desprinde, a mişca, a răpi, a lăsa, a pleca, a apleca, a rămâne, a da, a simţi, a zâmbi, a surâde, a adormi, a înşira, a întinde, a urma, a durea, a geme, a fermeca, a (des)face, a cugeta, a creşte, a chema, a înălţa, a săruta, a aprinde, a arde, a muri, a lumina, a străluci, a răsări, a întuneca, a iubi, a privi, a cunoaşte, a înţelege. De fapt, aceste verbe ale Eros-ului, înşirate în funcţie de frecvenţa apariţiei în textul poetic eminescian, se pot grupa, spre exemplu:

a) verbele preliminariilor iniţierii-demiurgie prin Eros (a deschide, a desprinde (vălul de pe obraz - evident, vălul Māyā), a mişca, a înşira, a (des)face (verbe despre consubstanţialitatea-formarea cosmosului psihic-erotic) etc.);

b) verbe iniţiatice, numind faze oculte ale ritualului de desăvârşire iniţiatică prin Eros (a răpi (cu sensul de a fermeca-încânta, a proiecta spre arhetipurile stelei visului), a adormi (fază incipientă anterioară propulsării spre Steaua-Vis), a durea, a geme (chinurile iniţiatice, care duc spre a înălţa, a creşte, a arde, a lumina, a străluci, a răsări, a întuneca, a muri - evident, a muri iniţiatic));

c) verbele modalităţii iniţiatice: a privi, a cunoaşte, a înţelege etc.;

d) verbele consecinţei metafizice, în plan psiho-cosmic, a iniţierii întru forţa ocultă-Eros: a iubi, a surâde, a surâde, a zâmbi, a săruta etc.

*

*                      *

 

6. A crea - creaţie

Muntele este schema energeticii pregnantă, obţinută prin conştientizarea acţiunii Spiritului asupra haosului (de la talpă, spre frunte, prin punţile zbor, bucium, corn etc., prin privire, spre zonele conceptuale ale Revelaţiei: “părinţii” cer-pământ, soare-noapte), acvaticul este mediul de naştere al Eului (după N. Berdiaev, Eul este rezultanta-conştiinţă a impactului dintre voinţa Spiritului de a amprenta haosului-şi haosul amprentat [1] :) “Creaţia este actul prin care Dumnezeu şi-a realizat alter-itatea sa, scoţând lumea din tenebrele neantului originar. Noul - ca produs specific al creaţiei - îl reprezintă, la acest nivel, omul [eul* ] sinteza dintre libertatea necreată [haosul^**]; şi haosul divin [Spiritul vehement amprentator^***] transmis prin Creaţie [amprentate - n.n.]… Creaţia ţine de misterul relaţiei omului cu Dumnezeu. Pentru a exista, Dumnezeu are nevoie de om, tot atât cât acesta din urmă de Dumnezeu. Creaţia este extaz, deschidere spre infinit. Prin creaţie, se realizează triumful asupra dedublării şi aservirii [atâta timp cât nu se scapă din frâu proliferarea formelor amprentate în haos - n.n.]. Creaţia se produce ex nihilo - nu în sensul că nu ar avea nevoie de materialitatea lumii, şi prin faptul că actul Creaţiei nu poate fi determinat de lume, fiind o emanaţie a libertăţii nedeterminate, esoterice [Spiritul]. Creaţia specific umană nu este determinată de lume şi nici de divinitate, ci este un răspuns al omului la apelul divinităţii [Răul subminează, prin iluzie, creaţia - şi, atunci, la Eminescu, doar Spiritul Divin creează - n.n.]. Prin Creaţie, omul învinge determinismul şi necesitatea [la Eminescu, omul nu poate învinge decât auto-desfiinţându-se, negându-se ca iluzie şi redevenind Spirit Pur - n.n.].

Am ales acest citat lung de Berdiaev, întrucât ni se pare că viziunea eminesciană concordă, în cel puţin două privinţe, cu aceea a marelui mistic rus:

a) creaţia este extaz, şi la Eminescu: ce altceva este acel dor nemărginit, care cheamă “din sute văi de haos”, lumile, spre fiinţă - decât extazul infinit al Ocultului Creator, Creator care se extaziază în faţa propriei voinţe creatoare, a propriului Proiect de Creaţie? Dorul care şi-a ieşit din margini, este Demiurgul care şi-a ieşit din imposibilitate, trecând starea expresiv-extatică; deschidere spre infinitul-expresie;

b) la Eminescu nu există (cel puţin ca finalitate) om fenomenal, ci Omul-Spirit: Âthman, Magul, Geniul, Hyperion - toţi cooperanţi, în mod ocult, dar efervescent, cu Demiurgul - până la contopire, până la imposibilitatea de distincţie dintre actul Omului-Spirit şi actul demiurgic. Creaţia e concepută ca o indeterminare dinspre interiorul spirituale al Lumii. Creaţie: numai iniţiaţii pot distinge Creaţia, în actul, de fascinaţie extatică, prin Eros, al celor două emisfere spirituale din Luceafărul, măşti de zei: Cătălin (sub masca servitorului-zeu-Hephaistos, înfrângând trena-văl-Māyā prin elixirul-Lethe-vinul) şi Cătălina, luciferizată. Cei doi cooperează la propria perfecţionare spirituală, re-sacralizantă - dar, implicit, cooperează, oculta la re-edenizarea pământului, deci la Adevărata Creaţie Extatică - întorcând timpul iluzie (doi tineri singuri) în timpul mistic şi mitic (doi copii cu plete lungi, bălaie, stare originară, care echivalează cu rude mari, împărăteşti - zona gregară a lumii sacrale-iniţiale).

De fapt, toţi oamenii-Spirit, de la îndrăgostiţii care adorm-transgresează în starea de mit-noapte bogată, până la fiul de împărat care zboară, purtat de Somn, spre Steaua-Vis, şi până la Dascălul-Atlas-Pythagora, Mag etc., toţi colaborează, frenetic şi entuziaşti (ca Genii, trecute prin Moartea iniţiatică) la Creaţia-ritual a acelui Altceva, pe care îl simţim (unii cu extaz, alţii cu un început de teroare, totul depinzând de gradul de iniţiere) a fi Eminescu. El restrânge drastic personalitatea-individualitate la Arhetip-Entelehie, ca umbră luminoasă a Demiurgului.

*

*                      *

În acest context, privirea este modul de acţiune-proiect, de atitudine, faţă de haosul proliferării, săvârşită de Eul cristic, cu intenţii soteriologice. Arderea-vehemenţă este atitudinea concret-soteriologică e Eului. Asupra Privirii, va trebui să dezvoltăm un capitol special, infra.

Deci: a) Muntele este schema energetică a fiinţării Eului (permanentă percepţie a necesităţilor retragerii din lumea-iluzie);

b) Acvaticul este permanenta percepţie a stării de Eu în lumea-iluzie; zonă unde sunt depozitate energiile amprentării efective şi de unde sunt strânse energiile pentru permanenţă, de evadare înapoi spre Spirit, a Eului);

c) Privirea este proiectarea, latenţa soteriologică a Eului (este forţa de auto-alarmare, dar şi de resorbire din amprentele-forme proiectate, de Revelaţie a zădărniciei finale a amprentării şi de unică finalitate a retragerii din iluzia în Sinea Spirituală; este Privirea Magică, ciclopică, prin care sunt “arse” vălurile care ascund esenţa; este Privirea impasibilă, rece, a Geniului hyperionic);

d) Arderea este atitudinea concret-soteriologică, (auto) mântuitoare, faţă de lumea amprentată. Arderea este efectiva concentrare de energii, extrase prin negarea finalităţii formelor-amprente: a arde = a-ţi nega amprenta formală şi a recupera energia de amprentare, pentru a o refolosi spre re-transcendere. De aceea, cele mai multe verbe ale arderii sunt legate de Eros (şi râs-surâs, ca ardere esoterică-demiurgică, şi geamăt-suspin, ca ardere soteriologic-reiniţiatoare) şi de orfism, ca forme de re-unire, redobândire a Edenului).

 

7. A deschide, a închide, a ieşi - a intra

Este firesc ca universul unui Spirit al Muntelui să fie unul al deschiderii. Sunt orizonturile de tensiune şi orizonturile de intensitate pe care Spiritul le câştigă, dezvelind ceţuri văluri, trăgând “sertarele” adâncimilor. Eul Spiritual se simte prizonier al lumii de văluri, de înşelăciuni încremenite în prejudecăţi ale neputinţei spirituale: şi, atunci, intervine Magul-Rege Mistic (Monarhul ascuns):

a) “În poarta prăbuşită ce duce-n fund de munte, / Cu cârja lui cea vechie el bate de trei ori, / Cu zgomot sare poarta din vechii ei uşori…” (I-72, Strigoii); [deschidere a Muntelui Magic, conţinând Soare-Lună-zori, cicluri zodiacale-cosmice];

b) “Deodată vede că nori se despică / În două şi cale îi fac printre ei / Ajunsu-i în culme…” (I-297, Povestea magului…); (deschiderea-Revelaţie, ca rezultat al parcurgerii etapelor de iniţiere);

c) “El zice şi-alene coboară în vale / La porţi uriaşe ce duc în spelunci. / De stânci prăbuşite gigantici portale / Descuie şi intră în mândrele hale / De marmură neagră, întinse şi lungi…” (I-300, Povestea magului…); [aceeaşi deschidere a Muntelui ca Rezumat Cosmic Esoteric, ca la punctul a)];

d) “Cine-a deschis piramida şi-năuntru-a intrat? / Este Regele în lumină de-aur roş şi pietre scumpe / El intră să vad-acolo tot trecutul…” (I-250, Memento mori) etc. (deschiderea Muntelui Piramidă, ca drum spre Eternitatea-Amon Rá).

Evident, deschiderea este către taină, şi este facilitată numai de către Magul-Rege, pentru iniţiat. De observat că, în majoritatea cazurilor, deschiderea se face în structura Muntelui Cosmic, a Piramidei-Munte Cosmic. A deschide devine sinonim cu a revela, a elibera Spiritul de Karma, de prejudecăţi. A deschide înseamnă a oferi moartea fiinţei iluzionate şi dezgustate-obosite de profan, pentru o existenţă mistică, întru sacral.

Luna devine substitutul Magului, “defoliind” lumea, descojind-o de iluzii şi de straturile de forme şi existenţe, de cutii-cosmosuri proliferate aberant: ea deschide “în propria-ne lume” (deci, tocmai în zona iluzionării) “poartă-ntrării”, adică Revelaţia, căci a intra este verbul mistic pentru a cunoaşte: a pătrunde spre miez, căci deschiderea nu se face într-un exterior exasperant prin re-dublare, multiplicare mincinoasă, ci spre interiorul-Spirit, spre Taină: cu cât pătrunzi mai adânc înăuntru, cu atât ieşi mai mult înafara iluziei, şi intri mai desăvârşit în propria fire, în Fiinţa Mistică, revelată de Mag-Rege-Lună: “Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării” - adică, deschide miile de porţi către taină, dez-văluie, sub amprentele-umbre, amprentatorul-Spirit.

“Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă / Prin care trece albă regina nopţii moartă” - prezumtivul deschiderii (se va fi fost deschis) este o atenţionare asupra calităţii actului ritualistic, şi asupra destinaţiei calitative a actului ritualic al deschiderii: doar iniţiatul va vedea deschiderea, ca poartă pentru Magul-Regina Lună. Celălalt, neiniţiatul, va vedea trecerea, în acelaşi plan, a două elemente, unul pe lângă celălalt. Norii sunt umbrele limitele-amprente (contururile amprentatoare ale Spiritului, aplecat activ asupra haosului), pe care cunoaşterea magică le depăşeşte: Moartea = ipostaza cunoaşterii mistice, cu Magul Nopţii (Noaptea, ca structură energetică ocultă, starea mistică a energiilor, folosite pentru re-unificarea sacră).

Închiderea nu este reversul deschiderii, decât într-un sens special, de complinire şi desăvârşire a stării de deschidere, de pregătire a Revelaţiei:

a) a închide înseamnă a compensa tainele, densificând misterul: în vederea Revelaţiei-deschidere: “Pe trupu-i se revarsă, / Pe ochii mari bătând închişi, / Pe faţa ei întoarsă (I-124);

b) închiderea este, şi ea, treaptă spre deschidere, căci numai închizând înafară, adică zăgăzuind, apărând de asaltul aberant al contingentului-fenomenalitate, poţi să deschizi-deştepţi (trezeşti) orizonturile magice dinăuntru. “Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru [spre esenţe arhetipuri] se deşteaptă (I-107).

Deci, deschidere este echivalent cu deşteptarea Spiritului, trezire din inerţia haosului, pentru recuperarea în Eden-Spirit. Mai mult, acest verb subliniază, şi mai clar, necesitatea adâncirii în sine, pentru a deschide cu adevărat - adică, pentru a crea, demiurgic, lumea, Sinele Cosmic. A deschide are, deci, sensul demiurgic de a crea, de a regresa Logos-ul spre Mythos-ul-visare. Fiul împăratului, iniţiat de Mag, prin Somnul-vehicul se deschide interior, revelându-şi Steaua-Imperiu, tărâmul-Mythos: Visarea, peisajul-basm, dinamic, al arhetipurilor.

Sensul verbal, la Eminescu, este sensul ritualic, de cele mai multe ori. Iată cum, a ieşi are, de fapt, sensul ritualic de a intra, de a-şi revela tărâmul Mythos, de a se deştepta întru Mythos, de se recupera-deschide spre Spirit: “Acum iată că din codru şi călin mirele iese / Care ţine-n a lui mână mâna gingaşei mirese” (I-67). Există o izotopie semantică mistică, ce atrage vorbele, din sfera semantică profană în sfera liturgică: mirele Călin este iniţiatul Călin, care iese din labirintul-codru al iniţierii, spaţiu mitic al iniţierii-căutare de sine, ca învingător. Ieşirea lui Călin ca Mire este intrarea lui în izotopie semantică liturgică cu Mag, este deschidere şi suire-urcare a Muntelui, căci va deveni Soarele-Lună, cuplul patronator (heraldic) al liturghiei creaţiei sacre.

La fel: “Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă” (I-1) înseamnă naşterea stelelor-cometelor, a nucleilor spirituali energetici angajaţi în vehemenţa vârtejului din smârcuri-tărâm al iniţierii (Rovine = dărâmare, pentru resurecţia arhitectonică a cosmosului: “…fulger lung încremenit / Mărgineşte munţii negri…”), pentru a se sui - urca pe cerul triumfului spiritual, al regăsirii sinelui profund. Cucerirea cerului înseamnă integrarea în Munte - în Tatăl Vârtejului Demiurgic (Mircea). “Iese zori în ceruri dalbe” este expresia ideală a orfismului Muntelui Solar: ieşirea zorilor este, de fapt, viziunea esoterică, pentru iniţiaţi, este Revelaţia esenţei Munte.

“Lun-atunci din codrii iese / Noaptea toată stă s-o vadă” - este, iarăşi, intrare în câmpul de sens liturgic, al Revelaţiei. Luna ieşită-răsărită este deschidere a ochiului mistic.

A intra devine, şi el, complinirea semantică a lui a deschide-a intra înseamnă a avea acces la miezul-Spirit, la zona mistică, la demiurgie: “Cine-a deschis piramida şi-năuntru a intrat?” - evident, Regele-Mag.

“Deschizând fereastra să intre o lasă / Între flori să doarmă şi să-i stea în casă” - evident, deschiderea presupune drept consecinţă intrarea “între flori” - împlinire edenică esenţială (căci cui i se deschid tainele-Eden înseamnă că a acumulat energia mistică necesară Revelaţiei, iar consecinţa firească, absolut logică, este transformarea deschiderii în intrare, ca penetrare a zonei taină-esenţă, pentru a reconstitui somnul ca atare şi Edenul-flori ca structură iniţială a Spiritului: din agresiv, vehement amprentator, Spiritul îşi retrage amprentele, îşi resoarbe energia pentru a se împăca în grădina-Eden-Arbore Cosmic-Potenţa Demiurgică infinită).

Chiar în desfăşurarea-Logos: “Şi tot pe lâng-acestea cerşesc înc-un adaos: / Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos” (I-90) - semantica tot liturgică rămâne, căci iniţierea este necesară şi pentru replicarea în repaos, dacă repaos înseamnă starea de revenire la sinele fără vehemenţă demiurgică, dar cu toată potenţa demiurgică depozitată. Mai ales că îngăduinţa nu poate însemna decât consecinţa meritelor dobândite energetic-iniţiatic (prin acceptarea suportării maximei vehemenţe fenomenale, spre a epuiza fenomenalul şi a se putea revela, astfel, definitiv, esenţa-Nirvana), pentru a i se putea îngădui. Lumea liturgică este o lume a meritelor, iar nu a favorurilor. Demiurgia nu se face cu răsfăţaţi ai soartei (paralizaţi-blocaţi în fenomenal-înşelăciune), ci cu Martiri Cosmici, cu Titani-Genii (consecinţe ale învingerii tuturor suferinţelor-văluri, tuturor disperărilor din cale spre Speranţa Divină), iar nu cu protejaţi (de fapt, castraţi comici, înlăturaţi, firesc, din zona lui a fi). Demiurgie este vehemenţă tragică, dramatism paroxistic - şi nicidecum trafic ilegal cu indulgenţă.

Demiurgia este zona paroxistică a legalităţii, a onestităţii - absolutul legalităţii şi onestităţii, în sensul deplinătăţii. Criteriile vor fi fiind mitice, dar aşezarea creaţiei, pe de o parte, şi moartea ca împlinire, pe de altă parte, lasă criteriile onestităţii cosmice şi legile de echilibrare, spre intuire, tuturor celor care au francheţea şi curajul de a se înscrie în Liturghia Mântuirii, în ritualul dobândirii de sine. (A nu se confunda demiurgia cu Dumnezeul Exoteric, experimental şi expresiv, intuibil: Dumnezeul eminescian nu este nici Ormuzd, nu este nici Ahriman - aceşti doi zei sunt doar forţe relevante, evidente, care încearcă să împace, prin acţiunile lor contrare, aparenţa contrarietăţii cosmice: Dumnezeul, însă, nu este evidenţa-efort, nu este act înregistrabil - ci este acel dincolo, ocult, care creează, tocmai prin impasibilitatea sa aparentă, prin “mascarea” sa perfectă, întreg vârtejul entelehiilor, iar în palierul inferior, fenomenal, zbaterea din smârcul în-văluitor, al în-făptuirii. Dumnezeul ocult este sugerat ca stare de opoziţie faţă de tot ce devine relevanţă sau intuiţie: El nu este nici relevanţă, nici intuiţie, El este mereu Altceva decât poate afla neiniţiatul, înscris-circumscris Logosului: este Spirit Pur, este deitatea-Gottheit, de dincolo de orice zeu-Dumnezeu, a lui Eckhart).

Aceasta este concluzia cea mai importantă pe care Eul uman (rezultat ca impact al Spiritului activ cu haosul pasiv şi având drept caracteristică conştientizarea prin acţiune de autorecuperarea spirituală) trebuie s-o tragă, şi s-o suporte, din opera-Ritual a lui Eminescu.

S-a conturat, deci, un câmp al verbalităţii liturgice, în care intră, spre aport energetic şi modificare formală, verbele a deschide, a închide, a intra, a ieşi - toate patru delimitând câmpul semantic al Revelaţiei, al trezirii Spiritului, Sinelui Cosmic.

Aceste verbe se complinesc unul pe celălalt, în semantica deschisă a iniţierii întru taina demiurgiei, ca stare de recuperare a sinelui, prin expresia-Logos, căreia i se păstrează, în plan mistic, consubstanţialitatea cu Mythos-ul.

Câmpul semantic al Revelaţiei devine un câmp de absorbţie semantică verbală, deplasând, centripet, semantica tuturor verbelor fundamentale ale poeziei eminesciene. Astfel, ritualul soteriologic, revelatoriu şi, deci, recuperator spiritual, devine o structură de verbe care se integrează unei axe a Logos-ului - Logos transformat într-un veritabil Arbore Cosmic (cu esenţă dinamică) – Logos-ul care re-devine Mythos, limitându-se - echilibrându-se în muntele-Basm al Daciei-Hyperboreea-Eden (cu contrapondere, pe verticală, în conservatoarele, ocultele hale ale mării, hale în care nu se păstrează atât individualităţi-zei, cât se operează extragerea esenţei oculte zeieşti, esenţă unificatoare - se prepară, deci, ca-ntr-un procedeu alchimic, “piatra filozofală” a deităţii anonime, sustrase total formalului-entelehie); Hyperboreea mistică are vârful în cer şi rădăcina în halele mărilor - un fel de talpă, nu a iadului, ci transgresată în registrul benefic: talpă a deităţii eckhartiene.

De subliniat: Eminescu nu fixează o zonă a Răului, ci dă posibilitatea Magului şi Iniţiatului să exorcizeze, prin dinamismul simpatetic, transmis din aproape în aproape, din etapă în etapă, din contact revelator în contact revelator-Răul. Universul eminescian este construit ca un şir vertical de zone dinamice, ale Răului şi ale Binelui, cu elemente liber-dispersive: iluziile à iluzia, pe de o parte, pe de altă parte Privirea revelatorie, efortul iniţiatic. Lupta acestora este purtată în consubstanţialitate, ajungându-se la o foarte subtilă delimitare: atunci când iniţiatul detectează umbra, ca limită-refugiu a iluziei, limită a amprentei Spiritului. De aici, iniţiatul urcă-suie, arde-aprinde, în sensul că absoarbe voinţa de amprentare şi o transformă în energie re-orientată: către străpungerea-Munte, întoarcerea în Eden.

Răul este “materia primă” a Binelui. Totul depinde, în alchimia urcării (resorbirii în Sine) de forţa moral-spirituală a eului-iniţiat. Şi reciproca este valabilă: Binele este “materia primă” a Răului. Neatenţia dispersivă a iniţiatului provoacă hiperinflaţia formelor iluzorii, pierderea centrului, a poziţiei de centru-Munte: Magul Âthman, coborât din vârf, provoacă perturbări grave în armonia cosmică: (I-290) “Dar el din a lui munte în veci nu se coboară (…) şi el, întors din văi / (…) Să nu poată s-oprească gândirea celor răi.”

Nu trebuie eliminaţi Satan-Pământul-Ahriman, dar nici condamnat definitiv Ormuzd-Dumnezeul ascuns în spatele structurilor proliferante ale iluziei. Erosul, ca sculptură a pietrei-lumină de dalta-întuneric, este forţa de regăsire, în centrul Logos-ului nepierdut-Mythos-ul.

Totul este nu să elimini Răul, care este esenţa lumii-cosmos, căci pe el se întemeiază expresivitatea Demiurgului: totul este să nu pierzi Centrul-Munte, Dreapta-Măsură, să nu renunţi la lupta-urcare, la căutarea-deschidere spre miezul-Spirit, spre Măreţie. Să rămâi Călugăr-Cavaler, pentru a merita să accezi la calitatea Mag, şi, deci, să accezi la sfânta Dacia - Muntele Soarelui şi Valea Monastire (deci Muntele Umbră) a Lunii (sinonime cu Hyperboreea ocultă).

Valea-Monastire a Lunii este albă, deci umbră albă. Acolo sunt “tablouri mândre, nimerită zugrăvire, / Ale miturilor dace, a credinţei din bătrâni.” Deci luna este expresia limitei, este conturul amprentelor dinafară spre miezul mitic-înăuntru, conturul Mythos-ului, Soarele este Muntele-Foc, nevăzut decât ochiului iniţiatului. Luna îmbie, însă, alarmând asupra contururilor vizibile: luna naşte orizonturile, ca margini de/pentru trecere, stimulări spre ritualul iniţierii - ea, Luna, păstrând tainica comoară: “Luna tremură pe codri (…) / Muchii de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte, / Iar stejarii (…) Răsăritul ei pierzându-l ca pe-o tainică comoară” (I-114), sau indicând Calea: “Luna…din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie ”. soarele e prea de neîndurat - el este Soarele Negru-Luceafărul (Soarele mistic). Complinirea, limita de jos care marchează hotarul mistic spre Soarele Negru (“Luna… / Zugrăveşte umbre negre / Pe câmp alb ca de zăpadă” I-56), este Luna.

Şi acesta este argument pentru poezia-ritual, liturghie, la Eminescu: el propune, obsesiv, Luna-umbră a Soarelui, pentru punctus initium, primă etapă, stimulare, prin taină, spre prima etapă a iniţierii. Luna este conturul accesibil al sacrului, conturul accesibil (care nu îngrozeşte, ci fascinează, prin măreţia viziunii ochiului magic propus) al Muntelui Cosmic. Luna este chemarea, din balada Soarele şi Luna - chemarea-eros din Luceafărul, pentru a recupera gregaritatea edenică (fie chemarea provocată, de jos în sus: “cobori în jos…”, fie chemarea mistică, ocultată în mijlocul Spiritului re-edenizat, deci de sus în jos: “O, lasă-mi capul meu pe sân (…) Sub raza ochiului senin / Şi negrăit de dulce…”).

Regina mării, a nopţii (“Lună tu, stăpân-a mării…” I-100, sau “…trece albă regina nopţii moartă” - I-57) sugerează, nu impune, ca soarele (Soarele Negru, Luceafărul, nu tace, nu sugerează, ci impune, imperativ: “Lumea ta o lasă…”). Noaptea însăşi este stare magică, bogată, adică “plină” semantic, dar neagresivă, ci fascinatorie. Corăbii negre duce - curbele-semicercuri nocturne ale lunii-soare negru, îngropate, complice la valurile-iluzionări (mimetism reciproc, între curbele-semicercuri ale lunii, respectiv ale valului). Implicare, angrenarea semicercurilor-chemări, stimulări pentru a reface cercul, prin erecţia-catarg, Arbore-Cosmic-Munte, împlinire cerească: “Pe mişcătoarele cărări / Corăbii negre duce”. Enigma apariţiei, în text a corăbiilor şi a bolţilor (“Din umbra falnicelor bolţi”) - bolta-corabie răsturnată, cu curbura în sus - această enigmă este dezlegată: bolţile şi corăbiile, cercuri curbate ascensional şi cercuri curbate descendent, sunt jumătăţile cercului desfăcut-exprimat, pentru a chema eurile ascunse în lumea formelor iluzorii, să refacă sacralul, să revină în Spirit. Nimbul-cerc trebuie refăcut.

Mântuirea-izbăvire este sugerată, în Luceafărul, ultima parte, prin Edenul care a întâlnit, iar, mistic, Soarele cu Luna, a “lipit” semicercurile în cerc:

a) reapare Luna (care, în prima parte, era Luna-Maica Domnului, pentru Christos-Soarele Negru);

b) spirala îmbrăţişării cuplului regresiv, doi tineri singuri à doi copii cu plete lungi bălaie.

Luceafărul devine liturghia mântuirii noastre.

Adevărul este Fiinţa - şi Adevărul-Fiinţă nu este la mijloc, nu este apanajul mediocrităţii: la Eminescu, este sinonim cu faţa extatică şi paroxistică, a trăirii Edenului. Adevărul, la Eminescu, este opusul banalităţii. Este echilibrul, dar echilibru în vârful Muntelui. Adevărul, la Eminescu, la fel ca Dreptatea, Binele, Frumosul, sunt starea de paroxism a Fiinţei (de fapt, Fiinţa ca luptă-efort, ajuns în faza paroxistică).

(I-229, Demonism): “Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală: Întoarcerea la fire şi dreptate”:

a) firea este Fiinţa ca stare paroxistică, resacralizată ca matcă demiurgică nepervertită; Fiinţa e fiinţă doar când se identifică cu Firea, adică atunci când se contopeşte cu matca;

b) dreptatea este rezultatul luptei, al răscoalei împotriva banalităţii, complacerii în iluzionare.

Verbele absorbite în câmpul centripetal al Revelaţiei sunt atât a sui, a urca, a zidi, a se înălţa, a se ridica - cât şi a coborî, a se arunca (I-304).

 

8. A sui, a urca, a zidi, a se înălţa, a se ridica - a coborî, a se arunca

Dacă structuri sintagmatice de tipul:

a) “Se înalţ munţii Greciei scânteind muiaţi în soare” (I-253),

b) sau: “Stâncă urcată pe stâncă, pas cu pas în infinit” (I-265),

c) “Şi vulturii-n creieri palate-şi ridică” (I-291),

d) “În munţi, ce puternici din codri s-ardică” (I-291),

e) “Dar cât ţine răsăritul, se înalţ-un munte mare” (I-265),

f) “Răpăd munţii cu tărie fruntea lor încremenită” (I-255) - răpăd are sensul de a înălţa agresiv şi într-o simultaneitate, o sinergie a tuturor potenţelor de înălţare;

g) “Au zidit munte pe munte...” (I-250),

h) “Umerii (Nordului) se înalţă-n infinit” (I-279)

sunt perfect asimilabile schemei ascensionale a Muntelui Cosmic, pentru a sugera efortul de iniţiere spre a primi Revelaţia - mai greu par a sugera Revelaţia antonimele a coborî, a se arunca.  O situaţie specială dezvoltă şi verbul a sui (în cazul “Icoana stelei ce-a murit /Încet pe cer se suie” (I-169) - marchează Revelaţia esenţei-icoană, căci icoana trimite, nu opreşte la imagine: trimite la zona sacrală. Icoana, cu funcţie tranzitivă, oferă verbului a sui nu semnificaţia de mişcare fantomatică, ci de Revelaţie a arhetipurilor invizibile, a luminii eterne, tocmai prin starea moarte = starea de supremă cunoaştere. Iubirea nu există, ca dăinuire în timp, în ceea ce are ea trecător, progresiv, procesual, ci în împlinirea ei atemporală, care poate fi o clipă, o oră, sau mai multe vieţi: important e să fie, să se împlinească.

Atunci când “Arald… coboară de pe-al lui cal”, după ce a urcat la Magul circumscris de circularitatea corb alb - corb negru, (simboluri ale divinului procesual tocmai prin împietrirea axei picioarelor (“Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate… / Şi fâlfâie deasupra-i, gonindu-se în roate, / Cu aripe-ostenite, un alb şi-un negru corb”), el, Arald, descinde, de fapt, în cercul eternităţii: iniţiatului i se va deschide poarta Muntelui Cosmic (“În poarta prăbuşită ce duce-n fund de munte [Magul] bate de trei ori… / În dom de marmur negru [cunoaşterea prin moarte, matricea-domă a eternităţii îl resoarbe] ei intră liniştiţi”) (I-72). Fără coborârea de pe calul fenomenalităţii-trecere (petrecere, perindare formală pe orizontală) n-ar exista revelaţia Muntelui-cu-Intrare.

Coborârea zeilor de pe boltă în surele hale ale mării (I-273, Memento mori) nu este înfrângerea, ci conservarea energiilor, în starea arhetipală, cvasi-gregară: “trebuie să depăşeşti, ca zeu, vehemenţa bătăliei, pentru a te re-energetiza ca Fiinţă Supremă, la capătul etern al entelehiilor-zei, din Odin şi Poetul (I-243) (semnalul Revelaţiei este dat în Memento mori, prin fulgerul lui Joe: (I-273) “Joe fulgerul i-nfige-n coaste”, producând orbirea mistică, rănirea cu eternitate: “a zeilor Daciei cruntă şi măreaţă oaste / Orbită aude glasul părintelui lor rănit”: din acest moment unifică în gregaritatea mistică rude mari împărăteşti, cele două paliere: I.- părinte de zei, respectiv II. - copii-zei de părinte).

La fel, în Odin şi Poetul, coborârea Poetului la ospăţul zeilor este pentru Revelaţia Frumuseţii-Entelehie: “Pe scări de valuri coborând în ele… Acolo vei găsi adevărata, / Unica frumuseţe…” (I-242-245).

În definitiv, şi coborârea Luceafărului, în zona fetei de împărat, trebuie văzută cu totul altfel. În primul rând, nu el, ci ea îl îndeamnă să coboare (sau el prin ea se îndeamnă să coboare). El răspunde prin aruncare-cădere în cerc: este foarte important, căci el nu-şi părăseşte nici o clipă natura zeiască-eternă, ci se aruncă, în sensul că îşi exprimă voinţa lucidă de a-şi alege (împotriva firii) sursele naşterii-arătare (cer-mare, soare-noapte). Coborârea lui este, de fapt, act de vehemenţă demiurgică, devenind el însuşi obiect al Revelaţiei ei. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că, reciproc,  unul pentru celălalt, cei doi simt nostalgia Edenului, Revelaţia originarului dorit; în definitiv, coboară El la Ea, pentru a se împărtăşi din semicercul său-boltă, coboară El la Ea, pentru a se împărtăşi din semicercul corabie. Demonul-Lucifer (Spiritul) şi Haosul se revelează unul altuia, pentru a se întoarce-împăca întru Eden: Luceafărul-Hyperion îşi împlineşte misiunea de Revelare a Firii-Eros, cuplul El-Ea (cătaţii reciproc) împlineşte re-edenizarea pământului (re-mitizare, atemporalizare, doi tineri à doi copii).

 

II. Dinamica Suspendării în Focul Mistic

9. AIURARE, RĂPIRE

Evident, spre zona de absorbţie a Revelaţiei migrează firesc subtilele verbe ale stării de interiorizare a Logos-ului în Mythos: a adormi, a visa - despre care am discutat într-un capitol anterior. Răpire şi aiurare ţin tot de această zonă subtilă, de recuperare a Mythos-ului, prin presiuni paroxistice exercitate asupra zonei Logos-ului expresiv: tot ce era banalitate-ordine temporalizată-banalizată, este compresată circular să-şi părăsească multiplicitatea formală, să elibereze în exterior formele multiple, ca Logos absurd (dovedit şi receptat ca degenerativ-absurd), pentru a se reintegra în Mythos: forma unică să se contopească cu esenţa unică, până la confuzie. Această eliberare de suprasarcină-Logos, de redundanţă şi supraredundanţă, provoacă Revelaţia ca delir-aiurare: “Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre / Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre” (I-116) - înseamnă că s-a comprimat calea-dao până la negru (noaptea bogată, ocultă), aruncând surplusurile-rătăciri labirintice, are explozia esenţei, ca Revelaţie a esenţei. Se produce reîntoarcerea la izvor-Mythos, la poveste-eros, stelele proroace şi luceferii determinând absorbţia valurilor terestre în arhetipuri de lumină (nevălurirea uranică, Logos-ul valurilor fiind absorbit în clarviziunea stelară, Logos Divin: “la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace” (I-116).

RĂPIRE. Răpire înseamnă, la Eminescu, fascinaţie-scoatere din firea în-văluită de Māyā (contingent banalizat , fire falsificată): “Apărând divinizată, / Răpişi sufletu-mi de dor” - Revelaţia Ei-hieratică produce scoaterea din temniţa-iluzie a sufletului, răzvrătire spontană şi fără complicaţii, fără temporalitate. Recunoaşterea hieraticului este instantanee - şi instantanee este şi eliberarea de eşafodajul sinelui falsificat de / în zona iluziilor. Dorul este energia densificată, prin care se produce extragerea, saltul din sine, al răpirii. “Eu te văd răpit de farmec” sau ”Al ei suflet se răpeşte” înseamnă, mereu, recunoaşterea spontană, senină şi concomitentă cu acţiunea de renunţare absolută la vechea fiinţă-fire falsificată; extragerea simultană şi cu recunoaşterea greşelii, spre lumea sacră revelată.

10. A DESPRINDE, A RIDICA; A CĂTA, A VÂNA, A ÎNTINDE, A CUPRINDE, A PLECA, A RĂMÂNE

Şi verbul a desprinde capătă, la Eminescu, sensul răpirii, recunoaşterea vinii de a se fi lăsat înşelat(ă) şi înlăturarea, dintr-o dată şi totală, a tot ce însemnase, până atunci, ipostaziere a falsei fiinţe. Această acţiune seamănă cu smulgerea măştii, de bună-voie şi spre bună-voie: Revelaţia Eros-ului prin El este cauza (şi vălul-Māyā este desprins din fântâna de sus a fiinţei, din creştetul-vârf (pisc al Fiinţei), schimbând total forma-fiinţă: “Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz” (I-60),

A ridica înseamnă a dez-vălui, a revela. Tot ce ţine de Eros, gesturi şi manifestări sonore şi organice, sunt elemente de Ritual, de mister re-integrator şi, deci, se înscriu în câmpul semantic al Revelaţiei. Eros-ul şi Moartea se întâlnesc pe linia semantică a cunoaşterii absolute, care cuprinde şi transfigurează întreaga fiinţă. De aceea, sunetul cornului (Peste vârfuri) este element comun de eros şi moarte, de dor neîmplinit şi împlinire în nevăzut (pierderea în codru, în codrul-mandală şi codrul-mantră - de fapt, pierderea în Logos-ul orfic, pentru a reîntocmi Mythos-ul uranic al nopţii bogate).

Lecţia hieratică a pajului-crai (monarh ascuns, Hephaistos şi Dionysos, stăpânind amintirea şi anamneza: “Toarnă vin mesenilor la masă” - toarnă-apa-Lethe, a uitării şi anamnezei) este cel mai detaliat Ritual, cea mai completă liturghie - cu efecte şi tălmăciri interioare de un esoterism unic:

- Erosul porneşte din faza vehementă-amor, dar liturghia exclude pasiunea şi include echilibrul credinţei (despre credinţă, vezi supra); bobul-sămânţă (“Ţi-aş arăta din bob în bob amorul”) (sămânţa, succesivă în forme de evoluţie, a amorului-forţă nocturnă, trebuie să dezvolte floarea mistică a iubirii-liturghiei de regresie spre mit şi recuperare întru Spirit; bobi - călătorie zodiacală, prin con-stelaţii pentru absorbirea în Arhetip);

- mânia iniţială (“Ci numai nu te mânia…”), care este energia acumulată pentru Revelaţie, trebuie structurată în liturghie, în răbdarea eternităţii: “Ci numai nu te mânia / Ci stai cu binişorul” - deci, erosul duce la hieratismul pozitiv şi static; erosul devine structură a eternităţii, provenită din energie dinamică şi trecută în energie potenţială, liturgică;

- Cătălin-Cătălina ilustrează funcţia de a (se) căta. A căta, de la a pândi; A pândi, pentru a vâna. A vâna, pentru a jertfi; a jertfi pentru a se reintegra în Mythos. Vânătoarea ritualică este împărtăşanie, înglobare a vânatului în vânător şi transfigurarea amândurora în divinitate;

- laţul este arhetipul spiralei-scară de transcendere, este sinecdoca spiralei, de verigă metaforică a lanţului de re-strângere a semicercurilor în cerc;

- păsărelele (“Cum vânătoru-ntinde-n crâng / La păsărele laţul, / Când ţi-oi întinde braţul stâng / Să mă cuprinzi cu braţul…”)

- a întinde - a cuprinde: întinderea este semicercul pregătirii, al planului integrării, completat cu cuprinderea, semicerc al desăvârşirii planului integrării. Spaţiul întins este echivalent cu spaţiul expresiv, iar spaţiul cuprins, cu cel retractat, resorbit (pregătit pentru resorbţie);

- înălţarea de subsuori şi din călcâie (“De te înalţ de subsuori / Te-nalţă din călcâie”) înseamnă, iarăşi, verticala recompusă, prin semicercurile spirale-înălţare; în plus, subsuorile înălţate devin transcenderi (ale braţelor care nu mai vor să se muleze pe traseul trupului - înjosire în infernal) în aripi-fulgere; la fel, călcâie-înălţate sunt desprindere a capătului axei din această lume, pentru transcenderea în cealaltă lume;

- a (se) pleca-n jos cu faţa înseamnă a se oglindi Spiritul în Chaos, păstrând miezul-esenţă; a se umili spre a se înălţa; a cerceta spre a renunţa la cercetare, întru Revelaţie: aplecarea este plecare de / din sine pentru a întâlni Revelaţia la jumătatea drumului spre alter-ego-ul haos;

- a rămâne = a aştepta; a aştepta înseamnă “antrenamentul” spiritual pentru a merita, prin răbdarea-iniţiere, Revelaţia (“Când faţa mea se pleacă-n jos / În sus rămâi cu faţa”); totul se produce faţă către faţă, adică în domeniul sacral;

- privirea nesăţioasă-dulce (“Să ne privim nesăţios / Şi dulce toată viaţa”) este focul care desfiinţează motivaţia şi aparenţa trecerii-viaţă;

- înclinarea (“Când sărutându-te mă-nclin / Tu iarăşi mă sărută”) este înclinare-cu-sărut (adică sărutul menţine, întreţine continuitatea-unitatea spiralei energetice a transcenderii), este jertfirea de sine, pentru a regăsi Sinele Transcens, adevărat; sărutul-continuitate absolută este oul, refacerea cercului (sferei)-demiurg;

- a fugi în lume, a pierde urmele - înseamnă a fugi de iluzie, a pierde vălurile fiinţei vechi-urmele, pentru a sosi în noua, hieratic, suprasensibila Fiinţă-Sine. A fugi înseamnă a pleca vehement. A pierde - a uita vehement.

11. A URMA

A urma (“O urma adânc în vis / De suflet să se prindă”) înseamnă a crea urme, o cale, o structură, o lume, lumea visului (aici), a Mythos-ului. Sunt urmăririle-urmările, stigmatele Eros-ului: a-i crea ei înseşi personalitatea, prin urmele lui. Personalitatea creată prin el, reunirea prin el, cu uranicul, cu esenţa veşnică a Eros-ului-Spirit. Urmarea-urmărire este afirmarea eternei dependenţe: nu există libertate absolută, ci eliberare faţă de ceva, şi înrobire faţă de opusul a celui ceva. Atâta doar că înrobirea-urmare cu urme nu se face cu iluzii, ci cu chipuri-arhetipuri, în cadrul Ritualului-înrobire supremă (dar şi eliberare supremă, de toate reziduurile fenomenalului: voievod şi demon (lumină şi întuneric). Dependenţa de origine este Suprema Dependenţă. Nu poţi scăpa de ea decât prin eventualitatea Nirvanei - dobândită, însă, după vehemenţa ultimă a Fiinţei: zborul cosmic, demiurgic şi apocaliptic: (I-132-133): “Porni luceafărul …/ Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe. / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe.”. Dar şi Revelaţia Nirvanei, după iniţierea supremă, în cooperare la demiurgie şi apocalipsă (eschatologic), este tot o dependenţă: dependenţa de negaţie - sorbirea este dependenţa de cel care soarbe, uitarea oarbă este dependenţă de cel care produce posibilitatea uitării şi a orbirii. Există, mereu, Originea. Revelaţia acestui adevăr, al veşnicei robii, care răzbate dincolo de euforie, de extazul erosului sau de deznădejdea aşa-zis eliberatoare a nebuniei, a chinului, a morţii prin chin, care spirituale şteargă memoria - nu pot ascunde eterna nelinişte eminesciană; aceasta este condiţia cosmică. Liniştea “la marginea mării” este relativă şi relaţională: ea este a Pământului-Titan (singurătatea este CU: luceferii, apele etc.). Iar Pământul-Titan est în luptă cu în-văluirea punitivă (asupra lui, asupra oamenilor-Om), din partea lui Ormuzd.

Veşnica angoasă a cântăririi originii atinge paroxismul, ultimele consecinţe, în Memento mori, unde rămâne întrebarea, ca unică stăpânitoare a Spiritului - unică echivalenţă metafizică a Spiritului (ca substitut al Spiritului, al eternităţii). Rămâne lacul-agheazimă (apă vie) al nemuririi - dar apa-agheazimă nu este lac definitiv prin sine: ea presupune hieratismul, dar potenţează, implicit, şi, expresia. Iar expresia cere originea, originea cere întrebarea - şi dincolo de acestea , este, mereu, Eminescu. Adică - Spiritul.

Cântecul-cântul. Valurile-vânturile. Vehemenţa pentru a nu auzi, etern, glasul întrebării: câte le vor sparge? Câte-o să le-nece? (pe câte dintre ele, dar şi câte dintre formele de vehemenţă paroxistică, spre Calea-Dac). De ce? Cine eşti? Cum eşti? Întrebările despre divinitatea nu rezolvă problema Fiinţei (“în ăst spaţ”) ci Fiinţa trebuie să facă efortul transfigurării, pentru a trece Spiritului dincolo de “uşi”. “Cum eşti tu nimeni n-o ştie… Nici un chip pe care lumea ţi-l atribuieşte ţie / Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie, / C-un cer încărcat de mite sfinţeşti din ev în ev… Tu măsuri intervalul de la leagăn pân’la groapă / În ăst spaţ nu-i adevărul… Tu nedând vo dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi… E apus de zeitate şi-asfinţire de idei… Se-nmulţesc semnele vremei…”.

Pentru Spiritul obosit de expresia Logos - se oferă “semnele vremei” - secretele-expresii ale divinului. Universul munţilor - terorizat de Apocalips şi / sau Mahapralaya? Nu. Spiritul expresiv îşi dă seama că răspunsul este dintr-un punct de vedere, adică dintr-o lume spre cealaltă, unde şi de unde se preface în întrebare, iar şi iar: “nedând dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi” - dar Eminescu nu vorbeşte despre cealaltă lume, ci despre stările Spiritului: iluzionare à eliberat de iluzii. Dar eliberat de iluzii nu înseamnă libertate absolută - ci înrobire către Sinele Divin. Adică, obligat să fii conform firii sale mistice. Neexprimat. Şi non-exprimarea va exploda, iar, în exprimare-Logos - şi, tot aşa, la infinit.

Miturile sunt eterne, dar se scufundă şi apar odată cu cerul: cerul este starea Spiritului - care se schimbă în starea Pământ - stare a înrobirii către în-văluirea iluziilor (cel puţin, aceasta este intenţia lui Ormuzd, faţă de raportul Om-Pământ) - sau sub iluzii, pentru a te înstrăina, ca Spirit, atât de tine, cât şi de orice alte ipostaze ale eu-lui.

Credinţa pare a fi un “amănunt” care-i scapă (subliniem: aparent) lui Eminescu. Cultul său pentru cânt (orfism) arată că: izbăvirea este prin echilibrare, prin (a) plecarea în faţa muzicii sferelor, în cădere sau în înălţare, lumile au o respiraţie măreaţă: scopul, care nu este divinitatea ca atingere, ci ca tindere eternă, tânjire, dor, eros etern. De aceea se mântuie cuplul cu doi tineri (singuri)-doi copii (cu plete lungi, bălaie = rude mari, împărăteşti - căci cuplul se dizolvă în gregaritatea luminii, pletele de aur) - şi nu se mântuie Luceafărul. Trebuie renunţat la demonismul răzvrătirii, al întrebării, mai cu seamă. Trebuie depăşită această etapă demonică - în favoarea impasibilităţii ek-statice. Odă lui Satan? (Andrei Mureşanu I-403) . Da, este un sens şi în zbatere: a te chinui, a spera în Nirvana dacică (Rugăciunea unui dac) au şi ele un sens - dar împăcarea de după luptă, oboseala de după scârbă - face ca, în Odin şi Poetul, să aibă loc Revelaţia, prin înecarea-coborâre: adică, umilirea faţă de propria revoltă şi acceptarea sfatului zeiesc al lui Odin: (I-255) “Sărman copil - zise bătrânul zeu - / De ce răscoleşti tu toată durerea / Ce sufletul tău a cuprins? / Nu crede că-n furtună, în durere, / În arderea unei păduri bătrâne, / În arderea şi-amestecul hidos / Al gândurilor unui neferice / E frumuseţea. Nu - în seninul. / În liniştea adâncă sufletească, / Acolo vei găsi adevărata / Unica frumuseţe”.

Acesta este sensul liturghiei eminesciene. Vehemenţă - pentru liniştire, Căutarea - pentru neaflare, ci pentru Revelaţie. Căci a afla ce cauţi ar însemna că lumea aceasta nu e iluzorie, ci este rotundă, conţinându-şi scopul (ca miez-esenţă) - că este logică, că se înşiruie, gestual, Logos-ul, nedegradat între căutare şi găsire. E adevărat oare? Nu. Căutarea eşti obligat s-o faci tocmai pentru a-ţi dovedi, paroxistic, cu maximă vehemenţă, că nu poţi găsi şi nu ai ce găsi. Abia această constatare paradoxală este mântuitoare, căci te obligă să te scufunzi în sinele tău, curăţat de exploziile disperării şi frământărilor - şi acolo, în adâncul tău, să descoperi că nu logica Logos, ci saltul ilogic, negarea Logos-ului, salvează Fiinţa şi Logos-ului, transfigurându-le, eliberându-le de ele înseşi. Această clipă a Revelaţiei-mântuire prin vehemenţa negării - este clipa lui Goethe-Faust, ea trebuie suspendată, este unică şi sublimă. Continuată, în logica sfinţii-cuget, ar înmuia-înjosi vârtejurile cugetului. Necontinuată, fixată hieratic, ea transfigurează Logos-ul în Mythos, iluziile versatile, în arhetipuri eterne.

Frumuseţea este suspendarea, în clip negării paroxistice, a Logos-ului-Fiinţă. Zeii sunt suspendările, nu sunt permanenţele. “Formele” lor (entelehice) se scufundă, căci nu i-ai suspendat hieratic, în Sinele Divin (prin eforturi spiritual personal) - dar reapar în momentul suspendării reuşite: înecul-transcendere, din Odin şi Poetul. Orice ratare a suspendării face să apună zeii - orice reuşită a suspendării regurgitează zeii din gâtlejul Lupului Fenrir. Spiritul este regăsit, din Logosul negat-pierdut în Mythos, doar prin suspendare.

Asfinţirea de zei este asfinţire de idei (căci cugetul este amprentat de Spirit). Ap vie a lacului, agheazima, este plutirea în pneuma divină, în starea de suspendare eternă. Revelaţia eternă. Este absurdă, de neînchipuit (ca orice se smulge în-văluirii Māyei). De aceea, Eminescu alege calea “rezonabilă”, umană, a poeziei-picătură-din-agheazimă. Se pregăteşte să înfrunte absurdul enorm al suspendării eterne, însă (I-287) “Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate / Să citesc în cartea lumii semne ce mai nu le-am scris”. Eşti ceea ce eşti, eşti ceea ce dovedeşti a fi (în faţa Martorului Sacru - Sinele Divin). Eşti, spiritual, ceea ce poţi încifra, ceea ce poţi prinde, în zona-culoar către Revelaţie. Zona-semn este semantizată de ceea ce poţi tu să oferi, ca jertfă întru recuperarea Spiritului. Dacă nu încifrezi în semne tu (“mai nu le-am scris”) - nu eşti. Mai exact, desfiinţezi vehemenţa (starea propulsatorie spre originar). Întrebarea fără vehemenţă este senina înţelepciune (dar obţinută ca stare de post-vehemenţă!), liniştea adâncă, adevărată, unica frumuseţe, de care vorbea Odin.

*

*                      *

12. ÎNGHEŢ - ARDERE - APRINDERE - STINGERE - A SUSPINA, A SURÂDE, A ZÂMBI, A RÂDE

Lupta / colaborare dintre Demiurg şi Satana, pentru a nelinişti Omul şi a-i trezi dorul de liniştea eternă, de repaos, este mai evidentă ca oriunde în semnificaţiile dezvoltate de verbele arderii şi luminării: a arde, a aprinde, a străluci, a îngheţa (“strălucire rece”), a râde, a surâde, a răsări, a (se) stinge, a lumina.

ARDERE. “Iar duh dă-i tu, Zalmoxe, sămânţă de lumină / Din duhul gurei tale ce arde şi îngheaţă”. Zalmoxe este sâmburele vieţii şi morţii, Focul său-lumină are dublă funcţie: să ardă alb = viaţă, să ardă negru = să ucidă (îngheţul). Focul este modalitatea dublă de fiinţare: în rânduiala cosmică şi în rânduiala mistică. Viu (în sensul iluzionării) şi demonic-mistic (în sensul retragerii din iluzie). Deci, arderea şi îngheţul sunt cele două feţe ale Focului, cele două aspecte ale fiinţării.

Poate să fie consumul iluzionării-ipostaziere: “Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori” - dar poate fi şi strângere de energie pentru eternitatea Eden? “Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi, / Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi”.

Focul poate fi aducerea energiei răzvrătite a Satanei, din adâncurile urii mistice: “Privirea ta mă arde (arde iluzia-fiinţă, pentru a o retransforma în entelehia frumuseţii, uranicul frumuseţii: “să răsai… o stea mai mândră decât ele”) - “Pe negre viţele-i de păr / Coroana arde pare”: e noaptea bogată, care-şi cere tributul energetic, revenirea ei în para-coroană, reintroducerea ei în cercul mistic al Spiritului originar. Doar Focul poate fi şi jertfire pentru împăcare, jertfirea benevolă a luminii-lume, pentru a se reintegra în liniştea hieratică: “Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac”.

Arderea poate fi semn al deznădejdii-dor, tensiune, atracţie spre ceea ce fiinţa nu poate sau nu vrea să ofere: “Şi inima aceea, ce geme de durere, / Şi sufletul acela, ce cântă amorţit… / E sufletul ce arde de dor nemărginit”. Inima este centru energetic, dar e seacă de energia adevărată, geamătul este semnul Focului lipsă, al neajungerii la Focul finalitate, Focul-Revelaţie.

Dorul este ritmul-prelungire în metafizic, în mistic, a inimii-fiinţă. Dorul înlocuieşte inima, simbol al fiinţei năzuitoare spre Revelaţie, dar limitată, determinată de neputinţele-complăceri în iluzia-viaţă, Omul se înconjoară de viaţă, ca de minciună. Dorul-Foc este dorinţa de stingere (paradoxal!), ca moarte a Focului fals, pentru revelarea Focului adevărat.

“Sufletul arde-n iubire ca para”: ipostaza renunţării la inima-centru-energetic, pentru moartea fiinţei vechi-câmpie (coasa oamenilor de la câmp - este un semicerc stâng, al morţii) şi pentru învierea vegetală şi sferică a fiinţei noi (toaca şi, mai ales, clopotul, centru al focului vegetal şi metalic, para focului; dar clopot = şi reunirea celor două semicercuri într-o sferă deschis-închis orfică).

APRINDERE-STINGERE

Aprinderea este semnul dorinţei de a schima focurile - Focul evident, schimbat cu cel mistic: “Şi cât de viu s-aprinde el / În orişicare sară, / Spre umbra negrului castel / Când ea o să-i apară”. Focul-aprindere este ştiinţa-proiect al împlinirii, al recuperării întru entelehie a perfecţiunii: Frumuseţe, Bine, Adevăr. La fel în: “Dându-mi din ochiul tău senin / O rază dinadins, / În calea timpilor ce vin / O stea s-ar fi aprins” - steaua ar fi vestit trecerea Ei în regnul mistic, Focul evident era doar un semnal pentru Stingere-în-Aprindere, adică pentru Focul mistic, nonevident. Stingerea-Aprinderea pot fi, însă, şi cuprinderi în mreaja circularităţii-iluzie a existenţei: “Un soare de s-ar stinge-n cer / S-aprinde iarăşi soare”. Cele două, intrate în aparentă opoziţie, reprezintă anularea sensului Focului, trecerea pe lângă mistica Focului, pe lângă esenţa Focului.

 

A SUSPINA

Suspinul poate fi Focul la limită, Logos-ul-Foc evident, înlocuit de Logos-Foc mistic, în Zona Eros, unde fierbinte este nucleul care marchează adevărul-eros: (I-62) “Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină”; (I-85) “Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini”: suspinul este erosul, Logos deplin, al scufundării în tăcerea împlinirii, în suspendarea împlinirii.

A SURÂDE

Surâsul şi zâmbetul sunt aureola care însoţeşte eros-ul eminescian, promiţând trecerea hotarului spre împlinire, suspendând clipa în ek-stasis, smulgând fiinţa şi aducând-o în firea ei adevărată, cea edenică.

A ZÂMBI

Surâsul şi zâmbetul sunt prevestirea anulării căderii din paradis, prin re-unirea datorată forţei-eros: (I-62) “Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri” sau (I-124): “Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă… ”.

Căderea prin iubire înseamnă înălţare. Dacă zâmbetul fetei de împărat din Călin (file din poveste) (I-63) este însoţit de tristeţe, aceasta fiind o stare ambiguă: oare este nimbul rămas după cădere, sau promisiunea reluării nimbului, refacerea nimbului, căci nu există cădere prin eros: “Ea zâmbind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură: / - Zburător cu plete negre, vin’la noapte de mă fură”. Mai curând, ea, aliindu-se cu Satana-Lucifer (Zburător), ştie că dezlănţuie competiţia cea mare, între adversarii cooperanţi-demiurgi, Satan şi Dumnezeu. Şi, deci, gelos, adversarul, adică Dumnezeu, va voi s-o mântuie, îi va acorda cu atât mai multă atenţie, va voi cu atât mai mult s-o mântuie, deci să-i anuleze căderea, cu cât ea este mai fascinată-răpită (scoasă din fire) de Satan-Zburător.

Ambiţia Demiurgului, se pare, este cartea cea mare pe care joacă femeia-haos. Ea ştie despre nevoia de expresie, de cunoaştere a sinelui, din partea Demiurgului. Consecutiv acestei nevoi de aflare, Demiurgul este legat, în mod necesar, de haosul-“materie primă”-femeie. Deci, totdeauna, femeia eminesciană va avea drept atitudine predominantă şi de profunzime Surâsul-Zâmbetul enigmatic. Ea ştie, ea va fi instrumentul în-dumnezeirii şi re-îndumnezeirii lumii, prin ea se mântuie Dumnezeu pe sine. Deci, ea, chiar nemântuită, este în contact permanent cu neliniştile expresive (cu finalitate soteriologică) divine. Ce să vrea mai mult?

RÂS

Râsul nu este specific feminin, căci este prea ferm. Nu este ambiguu, ci este creator a două modalităţi distincte de existenţă:

a) existenţa în înfrângere recunoscută;

b) existenţa în victorie spirituală ştiută.

“Eu am râs, n-am zis nimica” - este confirmarea, prin râs negru, a sărăciei energetice, a neputinţei de transcendere-înflorire albastră în Arborele Cosmic, a rămânerii în starea de tensiune, dor-tristeţe.

Ducii daci (I-275) “Râd şi râsul însenină adâncita lor paloare… / se sting una câte una faclele mirositoare, / Se sting una câte una vieţile ducilor daci”. Victoria lor spirituală este clară, şi râsul nu este doar sfidare - ci confirmare vehementă a depăşiri iluziei şi adaptării la cunoaşterea spirituală superioară - moartea! Ei sunt “ca brazi de munte” (simbolul resurecţiei, victoriei, Âthman-în-pisc), sunt îmbrăcaţi, deci re-încarnaţi, în piei de tigru şi de leu (s-au substituit timpului, devenind, din îngurgitaţi (de timp) - îngurgitatori şi regurgitatori ai timpului, în calitatea lor aprig-solară de tigri-lei), beau din cupe-cranii - deci, s-au împărtăşit din moartea-cunoaştere supremă.

Liturghia neagră a stingerii faclelor-vieţi este, de fapt, liturghia Focului mistic, întru care s-au iniţiat, prin etapele de mai sus.

*

*                      *