SPIRIT ŞI LOGOS,ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

 

I. Răzbunarea cuvintelor: supunerea Haosului.

II. Ritmarea lumii înapoi, spre Cântec

 

Revelaţie, cugetare - gând (gândire), cuvânt, vorbă, grai (+ rugăciune), a scrie, carte, semne, stihuri (ritmuri), vers, cântec.

După geografia sacră, dinamică - ne vom întoarce, iarăşi, la ipostaza dinamică a cuvintelor: eliberarea cuvintelor de timp, de existenţă - şi “răzbunarea” lor prin eternitatea-Spirit.

Precum spune Mama Geea, prin versul hesiodic:

“Copiii mei, aveţi un tată cumplit, dar dacă-mi daţi crezare, / De silnicia-i părintească prin răzbunare veţi scăpa …” [1] .

Răzbunarea, după îndurarea “silniciei părinteşti”, este doar deznodământul-iniţiere, succedând silnicelor-necesarelor chinuri ale Logos-ului re-sacralizat.

*

*                      *

I. Răzbunarea cuvintelor: supunerea Haosului

1. Revelaţia

Spiritul se revelează, ca-ntr-o explozie miraculoasă inanalizabilă. Efortul e ceea ce este obiectul revelaţiei: Hyperion zboară, pentru a se releva sieşi, fără cuvânt (cuvântul este Logos-ul rezultat pentru cei care nu pot fi de faţă la ritualul mistic, la misteriul revelării de sine). Atunci când Spiritul-Demiurg vorbeşte despre făcute, despre ce a însemnat efortul, în lupta cu haosul, pentru a da Logos-ul-înţelepciune, vorbeşte despre cuvântul - ca - Spirit - agresiv. Spiritul ca forţă de amprentare-supunere a haosului, transformându-l în rânduială-înţelepciune: “Cere-mi cuvântul meu dentâi / Să-ţi dau înţelepciune?”

Nici Dascălul (Maestrul, Ravvi) din Scrisoarea I nu vorbeşte, şi nici nu cugetă, că el este Demiurgul care revelează, de la Spirit la Spirit. Sunt imagini care plutesc în arhetipalitate, împărtăşiri în zona visării: astronomul (astrologul) este considerat Dascăl-Demiurg, el nu poate convinge prin cuvânt, căci el este făcătorul Marelui Plan al Spiritului, el revelează de la iniţiat la iniţiat; trebuie să-l “Vezi” (ocult), ascultarea e prea înceată şi stearpă, tocmai prin amânarea-senzaţie se pierde esenţa: privirea ochiului magic este, doar ea, revelatorie: I-106 “Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, / Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos / Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţă / Că epocele se-nşiră ca mărgelele pe aţă. / Atunci lumea-n căpăţână se-nvârtea ca o morişcă / De simţeam ca Galilei, că comedia se mişcă”.

Este un subtil joc al în-depărtării şi apropierii de esenţă-Spirit: privirea-vedere a neiniţiatului (care, însă, vrea, este sortit iniţierii) trebuie să treacă prin stadiul moarte-iniţiatică (căpăţâna-hârcă, acea hârcă pe care o deplânge şi în care se recunoaşte, esenţial, Hamlet-Yorick): sferele-lumii (mărgelele) de pe axul-Arbore Cosmic al Sorţii (Aţa) se transformă în saltul-Rotire (Morişca) prin care comedia (structurile Māyā, parodiind Edenul), se mişcă, adică transcend: comedia, prin iniţiere, redevine Eden: “Vedeau [abia acum este vederea magică, revelatorie] valuri verzi de grâne, undoiarea unei inişti” - şi Frumuseţea Eternă în mijlocul Edenului, cu ochii albaştri - ca şi aceea din poemul Odin şi Poetul I-246 “Ochii-i albaştri luminau ca stele”.

El-Spiritul învaţă, dar nimeni nu-l aude spunând, zicând, grăind. Învăţătura lui este pur iniţiatică. Este însuşi Logos-ul-Spirit de la Început, este impulsul iniţial, care-i transformă pe toţi iniţiaţii rezonatori la învăţătură, în Puncte de Mişcare, aidoma punctului de mişcare - astronom (astrolog). Totul se petrece în căpăţână (scena sterilă a comediei, dar şi intersecţie a determinărilor iniţierii), în zona nucleului amprentării: amprentarea nu se mai face, căci căpăţâna se transfigurează în punct de mişcare - morişcă cosmică a lumilor, regresive spre Eden.

Pentru a pune întrebarea, suprema criză, înainte de a părăsi lumea, pentru a se întoarce, dincolo de iluzie, spre mit - Spiritul intuieşte: “Panorama deşertăciunilor”: este somnul care, vehicul fiind, duce la visare.

E drept, materia de amprentare a Spiritului (activ), cugetarea-gândire, există şi ea: I-248 “Ascultând cu adâncime … glasul gândurilor mele, / Uriaşa roat-a vremei înapoi eu o întorc …” În rest, gândurile se prefac în icoanele visării, în arhetipuri - semne, care trebuie folosite ca materie primă pentru răspunsul la întrebare. De fapt, zădărnicie nu e visarea, zădărnicie este aşteptarea unui răspuns: răspunsul este tocmai tot ceea ce a visat. Visarea-Revelaţie este, totdeauna, răspunsul Spiritului către sine. Tot aşa cum cântecul (şi stihul, ritmul sacru) este răspunsul la toate cuvintele (desprinse din Spirit-Logos Sacru) pentru facere de lumi-iluzii, răspunsul la toate vorbele, ca “inflaţii” ale Cuvântului-Demiurg.

Chiar dascălii care pornesc de la amprentă, pe drumul înapoi spre Spirit (dinspre cadavru, dinspre petecele lucrurilor), spre a unifica - cu conştiinţa insului (persoanei) - Spirit, care se desprinde din Spiritul liber, ca expresie pentru autocunoaştere (căci însumi a dat ins), nu pentru exhibiţie: de aceea, spusa acestor reunificatori spirituali, a acestor căutători de încheieturi mistice ale firii-Spirit, este, în primul rând, ritm sacru de reintegrare, neţinând cont de semantica individuală, de irosit şi falsificat, a verbelor, ci de semantica categorială a cuvântului. De aceea, şi apelul la limba moartă, dar având pretenţii, dar şi puteri magice reale, adânci, de unificare spirituală-latina: “izvor de horum-horum, / Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum”. Izvorul este insul (acesta-aceasta, al acestora), încheietura spre / dinspre sine. Clipoceala lor este semnul iniţierii către visare, iar banul nu este numit pretenţios, ci este asociat cu vâna atotnăscătoare, piatra filozofală, aurul spiritual. Dascălul nu câştigă pentru sine, ci pentru ins, pentru încheietura de re-legătură cu Spiritul. Vorbirea lui este izvor, murmurul lui este ritmarea sacră spre izvorul-Spirit. Logos-ul lor este situare-vâslire înapoi spre Eden, spre matca-Spirit.

2. Cugetarea - este amprenta fierbinte ca şi gândirea*, care este, însă, o întârziere faţă de cugetare, după ce s-a răcit “sigiliul” Spiritului, aplicat haosului.

Cugetarea este tăcerea cuvântului, pentru a lăsa să geamă înăbuşit chinul “sigilării” cu formă ideală, din partea Spiritului, activ, agresiv: “Deodată trece-o cugetare, / Un văl pe ochii tăi fierbinţi” (I-29), este o secţiune primară a Spiritului (vălul-Māyā, al formelor, este încă supus pericolului retragerii în originaritatea privirii magice-fierbinţi), este gândul în forma lui primitivă, plin încă de zgura (iniţiatică, ocultă) a patimii agresiv-expresive a Spiritului (trecut, astfel, în Logos). “Când la ziua cea de mâine abia cuget - un sărac” - evident, cugetarea este doar plănuirea, imaginarea, a imaginii intens-inertă: haosul abia a primit şocul fierbinte al amprentării cu ideea-de-formă, cu imagine, cu sens. Cugetarea este inerţie, cugetările se mişcă greu, sau, pur şi simplu, (se) reflectă în ele înseşi, mistuindu-şi durerea şi minunea apariţiei, naşterii în/din haos. Gândurile sunt mai mobile: “Lună, tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci” (I-100) - iată schiţată mişcarea, Logos-ul s-a “răcit” (este mai stăpân pe aplicarea funcţiei sale expresiv-formale) şi prinde viaţă, adică nu mai relevă inerţia şocată de punctul de mişcare, ci se organizează în lume - gânduri (ca forme cu un grad sporit de relevanţă, adică se desprind de stadiul proiect-ideal).

“Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri” (Scrisoare I, I-102): gândul devine vehiculul activ al Fiinţei, amprentată de Spirit şi setoasă de a se mişca cât mai vast şi mai ferm, mai creator, în lumea-amprentare.

Gândurile pot stagna într-o densificare numită noaptea gândurilor mele: stagnarea este neliniştitoare, pentru că natura gândurilor este dinamică, ele urmând cât mai fidel natura şi dorinţa Spiritului, de a se exprima, în vastitate.

Cugetarea deschide şi închide lumea: gândul o exprimă dinamic, o ordonează (“stol de gânduri aspre”), “Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur”: “a fi pe gânduri, a sta pe gânduri” înseamnă a te afla într-un repaus clocotitor, căci suportul gânduri este o stare de efervescenţă expresivă prin excelenţă. Gândul, astfel, poate să se substituie sorţii: “Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur” (Melancolie, I-58). Gândul poate fi receptacul etern al Revelaţiei, dar aceasta tocmai pentru a transforma energia primitivă în Logos Sacru: “Pătrunde-n casă şi în gând / Şi viaţa-mi luminează”. Cuvântul-Logos Sacru devine o înşiruire, stare de structurare a amprentelor: (I-106). “Atunci, lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, / Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă” (de fapt, o stare de concurenţă şi de excludere reciprocă a seriilor de voinţe expresive-amprentări: voinţa-plan cu un grad de originaritate superior, deci încărcată superior şi din punct de vedere sacral, este la concurenţă cu palierul expresiv inferior, cu starea de voinţă formală avansată).

3. Cuvântul este desprindere-facere, Logos dinamic, care este mai mult şi, totodată, mai puţin decât gândul: e mai puţin, pentru că poate fi împărtăşit neiniţiaţilor şi, deci, diminuat energetico-sacral - e mai mult, pentru că ordonează, reîntorcând la nemişcarea hieratică, atunci când este produs-amprentat spiritual asupra iniţiaţilor. Poate fi reţinut, în tăcere, silit la potenţialitate măreaţă, prin autonegare. Este o lume înstrăinată de fiinţa-amprentă, autonomizată într-o formă energetică, în chip de schemă-plan, plănuire eternă: “Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune”. “Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?” (este căutat înafara fiinţei, ca rod direct al revelaţiei, conţinând, în esenţă, lumea re-mitizată, Logos-ul-Mythos. Cuvântul are forţa înspăimântătoare, a sacrului-Logos-Eros, unificator: [I-116] “Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!” (răzbate spaima de originaritatea cuvântului re-sacralizat prin Eros, spaima de întoarcere, trecând prin labirintul terorizant-izbăvitor al iniţierii, la Demiurg).

Dar cuvântul poate fi şi desemantizat, atunci când cei ce-l folosesc sunt goi, degeneraţi: “Să te laude-n cuvinte”. Sau : I-64 “Numai ochiul e vorbareţ” - adică e înşelător, trădează tăcerea demiurgică: vorba-vorbire, care trădează tăcerea demiurgică, este echivalentul Logos-ului desfrânat, nestatornicit în Adevăr-neconvertit, deci, la Adevărul-Eros (esenţa originară a Creaţiei).

Mai uşuratică este vorba (vorbareţ = prăpădeşte cuvântul în vorbă, iroseşte energia mitică a Logos-ului sacru) : I-120 “Lăsând val de mirodenii şi de vorbe după el”, sau “Vorbele iubirii moarte / Vinovate-mi stau în faţă, / Dovedite de minciună / Cer să sting a lor viaţă …” sau “Vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă / Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă” (I-113-114).

O singură dată, ipostaza de Logos tradiţional-originar: “Atât de simplu, după vorbă, după port” - dar vorba e abia potenţialitate, viitoare manifestare, încă neînceput cuvânt, ca desprindere de lume.

Alteori se umple cuvântul de energii extravertite, calcinând pe cel ce-l foloseşte (vorbele pot fi şi mărgăritare - nuclee esenţiale: “Vorbe mărgăritare le-nşiră tremurând” (I-283)): “Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc” – Eros-ul transformă buzele - rostitoare de cuvânt, în cuptorul alchimic al transmutării-transgresării în focul sacral (piatra filozofală).

Sensul re-mitologizat, de Logos re-sacralizat, îl are graiul, ca acţiune veche, permanentizată pe sub istorie, pe sub şi pe deasupra manifestărilor fenomenale, solidificându-se şi structurând Logos-ul sacru al poveştii-basm-Mythos: “Cu glas adânc, cu graiul de Sibile” (Veneţia, I-149).

“De din vale de Rovine / Grăim, Doamnă, către tine” (adică folosesc Logos-ul, înşiruirea miturilor - punţi de refacere a structurilor arhetipale, prin vale, între El-Ea, Soare-Lună, pentru a reface ciclicitatea cosmică).

Cuvântul, vorba, graiul, spunerea, zicerea sunt însoţite de energii-nimburi, căci Logos-ul trebuie să se înfăţişeze ca şi Dumnezeu, într-un halou energetic, care să-l apropie, să-l facă credibil prin amânarea şocului expresiv în expresie întinsă, dilatată, prelungită, - tocmai pentru a impregna toate formele amprentate în haos: ei şoptesc, ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc, ea şopteşte blând din gură, cuvântul-rugăciune (I-63: “ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă), “parc-ai vrea a-mi spune ceva … apoi suspini” - (I-85), “oftând din greu suspină” (I-124).

Logos-ul se împlineşte sau este chiar substituit de aceste halouri energetice (în Departe sunt de tine, Logos-ul este ne-exprimat, ne-extravertit, şi totuşi, suspinul îl înlocuieşte, funcţionând ca Logos sintetic, prin şi peste segmentalitatea verbelor) Logosul-Eros - este cel mai completat şi, uneori, substituit de halouri. Eros-ul vine cu cea mai mare cantitate de energie spirituală, demiurgică şi luciferică, pentru a amprenta lumea-visare, pentru a remitiza lumea. Surplusul energetic al Logos-ului-Eros provine din conjugarea energiei active amprentate de Spirit, ca energie pasivă, luciferică, a haosului: cele două modalităţi energetice ale Logos-ului, fixează în visare-Logos-Mythos.

 

II. Ritmarea lumii înapoi, spre Cântec

4. Surâsul, râsul, chiar armonia orfică, mângâierea, completează, în mit, Logos-ul-Eros: beat de visare (I-302 “E beat de-a visului lungă magie”), somnul îl duce prin legământul sărutului (cerc sau spirală - a Spiritului re-mitizat) în lumea-visare: (I-302) “Şi dus el se simte în lumi luminoase, / În corure sfinte, prin stele-auroase / Aude cum sun aripa - de-argint (…) Eminescu beat de a visului lungă magie … Şi umbra surâde, cu aripa-l mângâie / Şi gura-şi apleacă în dulce beţie, / I-apasă pe buze-i sărutu-i aprins”.

Este evident că Logos-ul-Eros e mai plin decât toate: beţia, aripa şi corurile sfinte, înconjoară, în sărut aprins, dulce beţie, Spiritul rătăcitor-iniţiat (ucenic întru cosmos) şi îl redau Mythos-ului.

La fel I-308 – Logos-ul-Mythos, trimiţând la lumi-universuri paralel, se realizează prin eros, care modifică şi activează, spiritualizant, forţele, secile, vetustele, inexpresivele amprente: “Din valuri ieste câte-o rază frântă / Şi pietrele din ţărmuri îmi par a suspina [suspinul este Logos-Eros modificator, exprimă dorinţa, dor de a trece spre altceva, spre intensitatea superioară spiritualizantă] Şi raza mă iubeşte, mângâie a mea frunte (…) o muzică de vis (…) Cântec născut din ceruri şi-al mării crunt abis” [evident că Logos-ul orfic, rezultat din Logos-ul-Eros, uneşte contrariile, cerul-marea, zenitul-abisul]. Apariţia-chip este o sferă de lumină - relevând taina scrisului stelelor de foc, deci a nucleilor spirituali, care amprentează haosul: (I-308) “Şi haine argintie cuprind membrele sale (…) pe frunte-o stea de foc (…) În nopţi când pricep scrisul al stelelor de foc …”.

Evident, miezul Logos-ului (de orice tip şi modalitate expresivă sau de apariţie) este ritmul sacru, stihul-versul: (I-84) “Readuc melancolia / Însă ea se face vers” (esenţă vie a sentimentelor-expresie: expresia fără ritm este moartă). E ritmul lumii formate gata, care funcţionează lin, împăcat. Uneori la limită: (Scrisoarea V - I-118) “inima ta bate ritmul sfânt al unei ode” - gata să se rupă-spargă “organele” (gata să apară sonorităţile apocaliptice: să şuiere, să strige - I-118, Scrisoarea IV), sau: (I-149) “Cu mâna mea în van pe liră lunec” (lunecarea “vană” pe liră marchează sterilitatea armoniei, secătuirea orfică, apocalipsul spiritual, acea cataclismică Mahapralaya din gândirea şi mitologia indiană.

Prorocirea stelelor (I-256) este funcţia lor semnificatoare, aplicată şi împlinită asupra vremilor şi spaţiilor.

“Arfele cugetă mite” (I-249) - vehiculul expresiei este chinuit (prin cugetarea-aprofundarea) de nostalgia originarului.

Cuvântul şi stihuirea sunt acelaşi lucru: împlinire a Ritmului Sacru de Reintegrare, reîntoarcere întru Fiinţa Supremă-Sinea Spirituală.

5. Cartea e legată de semn-semnul este slava sacră, este acea urmă (“trace”) a lui Derrida, adusă în planul cel mai adânc metafizic, dar şi cel mai profund activ: (I-251) Magul, paznic al bunului mers al lumii, al conformităţii Logos-ului cu Spiritul - pedepseşte-purifică lumea, citind semnul întors - şi se produce efectul soteriologic, revine haosul, iluzia moartă, pustiirea. Cartea este, deci, lumea - Logos universal. Semnul este Logos-ul demiurgic în forma sa ocultă, cea mai ferită de mintea-cugetare. Semnul este doar Logos operaţional, nu şi de vizualizat. Este, de fapt, mereu privit, căci este tocmai lumea înşiruită - dar nu este văzut, căci semnul eminescian este sinonim cu rostul, cu sensul (ca interiorizare a Căii). Magul este demiurgul operativ, este ipostaza mistică a eului-Spirit. Dar nu cel retras, cu dublă stare: ci doar cu dublă acţiune, el amprentând (activ) şi retrăgând amprentele (tot activ) din haos, revelând lumea (El rămânând necunoscut, căci El-Magul nu stă, ci este paroxismul acţiunii şi al nonacţiunii, este în vârful muntelui, deci concentrează toată acţiunea şi toată nonacţiunea) şi aneantizând-o - retrăgând-o. Este iluzionist (în sensul de înşelător)? El este “raisonneur-ul”, în sensul că El reprezintă faţa non-ambiguă a Demiurgului: Demiurgul poate fi şi Satan, Magul nu poate fi decât Âthman-Brahman, puritatea Spiritului, obţinută prin iniţiere albă, benefică (Va fi teoretizând Eminescu amoralismul demiurgic, “Că de-i vreme bună, rea” etc., impasibilitatea genială, satanică: “Nemuritor şi rece” - în realitate, însă, toată opera lui Eminescu este una deloc moralizatoare, dar, în schimb, este una dintre cele mai profund morale opere care s-au scris vreodată, de la Noul Testament încoace). Distrugerea lumii-iluzie o săvârşeşte Magul tocmai pentru a păstra esenţa curată a Spiritului. Inflaţia de iluzie, iluzia crezându-se pe sine ca adevăr şi uitând că a fost menită să fie iluzie - căci stă pericolul de pervertire. Magul nu acceptă pervertirea. El este alter-ego-ul Călugărului, el este Cel Drept, este Titanul Pământ în forma sa spiritual-cosmicizată, neliniştită, neînţeleaptă. A fi înţelept înseamnă a fi demonic-ormuzdian (conformist faţă de un demiurg incert). A fi neliniştit ca Magul înseamnă a căuta, a te roti doar spre Supremele Valori: Bine-Frumos, Adevăr (toate revelate, dinspre o zonă ne-ambiguă a psiho-cosmosului).

6. (I-249) “Magul … îi scrie [idolatrului] pe o piatră strâmbe semne / Să nu poată - a    le-nţelege lungul secolilor curs”.

Fiinţa idolatrului este sinonimă cu istoricitatea infinită a iluziei temporale: “Lungul secolilor curs”. Semnele strâmbe sunt în afara iluziei, sunt sortirea iluziei (ca iluzie). Rostul iluziei şi epuizarea - aneantizarea iluziei - stau în strâmbele semne. Scrisul este energetizarea cea mai adâncă, mai subtilă, cu urmările cele mai profunde: rădăcina lumii şi a negării lumii este energia-semn. Hieroglifa este mandală a concentrării energetice a Magului, dar şi Macheta Sorţii Lumii, planificarea-proiectarea lumii. Proiectul existenţei Spiritului este semnul. A scrie este verbul încifrării Arhitectului Sacru (şi implică, subtil, visarea, mai exact trimiterea la structurile arhetipale ale Stelei-Vis: a scris trebuie să însemne a reconstrui arhetipuri, a confirma arhetipuri).

Semnul este mistică pură (Scrisoarea III, I-108): La un semn se produce înlocuirea circulară a ciclului epuizat-alienat, Baiazid, cu ciclul nou, cu vehemenţa ascetică a lui Mircea este tatăl vârtejurilor, străbunul Marelui Sorb Spiritualizator (“Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare … ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată … iar în urma lor se-ntinde falnic armia română” -  armia română fiind sinonimul ceremonialului abluţiunii, prin care a fost resorbită şi transfigurată zgura în aur). La un semn deschisă-i calea pentru prescrisa, dintru început, revigorare, reînviere a forţelor demiurgice. Totdeauna, semnul precede schimbarea-transfigurarea lumii formale, pentru a confirma lumea esenţială.

Se repovesteşte lumea (I-158 - Melancolie: “Încet repovestită [viaţa-lume] de o străină gură”) - se reface Logos-ul (între timp deteriorat prin expresie), pentru a corespunde Mythos-ului.

(I-133) : “Hyperion, ce din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume, / Nu cere semne şi minuni / Care n-au chip şi nume”. Semnul este în afara chipului şi numelui, este anterior amprentei, este Proiectul. Nu cere proiectul care nu se poate realiza în funcţie cosmică (nu cere sinonimizarea proiectului sacru cu proiectarea-lume) - aşa s-ar traduce spusa Demiurgului. Deci, semnul este posibilitatea infinită, încifrarea tuturor posibilităţilor şi imposibilităţilor, este latenţa firescului şi nefirescului, a divinului şi a satanicului. Şi mai mult decât atât. Proiectul este mai mult decât poate fi. Este talpa iadului şi creasta raiului, dar este dincolo de Logos. Hotărăşte Logos-ul, este implicat în Spirit, Spiritul nu s-ar putea revela expresiv fără proiectul-semn. Semnele sunt entelehiile, ideile externe şi controversele împăcate întru nefiinţă. Semnul e dinamic şi static, creator şi distructiv - e drept şi - întors.

Cartea (I-292, sus) este suma firelor sorţii lucrurilor şi evenimentelor, strânse în semne = nuclee, noduri energetice care (întoarse arăbeşte - întoarse = în legea tărâmului morţii al cunoaşterii sacre, opusă rânduielii false-Māyā) alcătuiesc structura de funcţionare mistică (nevăzută şi neînţeleasă decât începând cu rangul de Mag). Cartea nu este pentru oameni, ci doar pentru Magul-Monarhul ascuns: puterea de decizie nu o are decât poziţia Mag, cu grila de funcţionare a lumii (legile) - Cartea : “E-o carte ce nimeni în veci n-o citeşte, / Cu semnele strâmbe, întoarse - arăbeşte: / Sunt legile-n semne din ăst univers” (I-292).

Deci, Cartea nu este pentru citire-mimare (în cuget) a scrisului: Cartea este decizie, “tablou de comandă” pentru legile-acţiuni simultane în eficienţa-răspuns în fenomenalitate.

Scrisul este magic: sunt nuclee, seminţele energetice, planificarea (arhetip-proiect) existenţei cosmice. Cine scrie? Cine face semnele întoarse ale mecanismului de funcţionare cosmică. Nu Magul: Magul des-cifrează şi veghează să se respecte în fenomenal, relevanţele relevanţele-legi, ale semnelor. Semnele sunt amprente-proiecte: ele răspund la amprentele efective, evenimenţialul-fenomenal. Scrisul-semne sunt produsele zonei mistice, Mocşa: scrisul este negură densificată şi semantizată: deci, originea trasării este din spatele negurii, din zona Zalmoxis, Marele Arhitect al Cosmosului: (II-77) Zalmoxis e “decât toată lumea de două ori mai mare” - deci o dată Zalmoxis = lumea, a doua oară Zalmoxis = proiectul lumii. “În propria lui umbră Zalmoxis redispare”: este evidenţa cosmos-dez-limitare în mistic (umbra în care redispare propria umbră, însemna că se posedă pe sine şi ca evidenţă şi ca non-evidenţă (non-exprimare)). Deci, ipostaza haos (non-expresie divină, pregătită pentru a primi forţa de amprentare expresivă) înseamnă tot posesie de sine. Nimicul stăpâneşte: a)pe sine, b) ceea ce se opune Nimicului, întemeiată lume. Legile-semne sunt hotărâte, prin Zalmoxis, Zeul-Mocşă, prin acţiunea directă şi exclusivă, monopolistă şi discreţionară asupra Muntelui-Arbore Cosmic (II-78, sus): “El înflă răsuflarea vulcanului măreţ (…) şi stelele se spulber ca frunzele de vie; / El mână în uitare a veacurilor turmă / Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă …”

Zalmoxis este imun la blestem pentru că el însuşi, Zalmoxis, este patronul blestemului, creând viaţa şi moartea: Zalmoxis este identic, funcţional, cu lumea-cartea şi, atunci, se inversează funcţia şi percepţia blestemului: (I-79) “Te-aş blestema - pe tine, Zalmoxis, dar vai! / De tronul tău se sfarmă blestemul ce visai. / Durerile-mpreună a lumii uriaşe / te-ating ca şi suspinul - copilului din faşe” - Blestemul, fiind energetic, se preschimbă, prin viaţa lui Zalmoxis, în suspin de prunc în faşă, adică, marchează, în locul apocalipticului blestem, cosmogonia - începutul de lume, prin vehemenţa hybris-blestem (atunci când eşti a şi W poţi să confunzi şi să recombini creaţia şi de-creaţia, într-o nuntă absurdă şi măreaţă în absurdul ei).

În concluzie: Scrisul reprezintă potenţarea nucleilor creatori-decreatori în planul-Cosmos, pe când Cartea (izotopică semantic cu lumea şi creatorul-Zalmoxis) se citeşte singură (prin funcţia Mag), adică racordează energia divină la expresia-lume; cinetizează plănuirea-Scris.

*

*                      *

7. Cântecul

Cântecul şi vraja au aceeaşi finalitate: de a menţine fundalul de existenţă cosmică: “În van mai caut lumea-mi în obositul creier, / Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier: / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţin, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu” (I-58).

Cântecul-vrajă este mreaja şi ultima stavilă a fiinţei, înainte de topirea în Nirvana. Cântecul este, în ultimă instanţă, decompozabil, într-o încetinire a fiinţării, până la ritmul-bătaie a cariului, sau intensificat până la inima-bătaie a ritmului unei ode (Scrisoarea V, I-118).

Cântecul este forţa orfică, misterul de menţinere a lumilor în lumina fiinţării - dar şi cauza decăderii-cădere spre ritmuri josnice tot mai joase (I-258) “Poate-urmează-a arfe’-antice suspinare aeriană, / Poate că în văi de caos ne-am pierdut de mult … de mult” - odată cu harfa plutitoare şi căzătoare a ucisului Orfeu, ne-am pierdut şi noi, ca şi steaua stinsă “în depărtări albastre” (I-167). Şi astfel, cântecul devine consubstanţial cu visul-visare, căci noi, poate, am rămas să fim “vis al morţii-eterne” (I-53, Împărat şi proletar).

Cântecul devine, uşor, poveste, basm - şi repetarea desemantizată a poveştii, depersonalizarea ei, creează aceeaşi stare de “parc-am murit de mult” (I-58), ca şi “visul morţii-eterne” - viaţa înşelăciune, situare în zona văluri-Māyā.

Cântecul-basm naşte chipul (I-59) : “să vad-un chip … să iasă chipu-n faţă” - deci, are funcţia Spiritului, de amprentare a apei-haos.

Cântecul, în registrul invers, funebru - prin corn, duce “mai departe, mai departe” - “mai încet, tot mai încet” : iniţiază sufletul în ritmurile morţii, ca topire în haos şi resorbire în formele (oculte şi oculte divin) eterne (a se vedea, în acest sens, Peste vârfuri, dar şi Povestea teiului (I-83) : “Blându-i sunet [de corn] se împarte / Peste văi împrăştiat, / Mai încet, tot mai încet, / Mai departe … mai departe”).

Este clar că, la Eminescu, la fel ca în concepţia tradiţional-arhaică românească, nu există o reală diferenţiere formală lumea de aici-lumea de dincolo - ci două paliere de intensitate şi de modalitate a trăirii Spiritului, există, deci, putere şi chin al Spiritului: a) pentru a ţine sufletul - cugetare în iluzia-lume - b) pentru a-l smulge iluziei-Māyā(cf. Rugăciunea unui dac, întregul ritual al Chinului Izbăvitor de Lume-Māyā). Totul ţine de intensitatea voinţei de amprentare a Spiritului - sau de dorinţa retractilă, de recluziune în Sine-al-Spiritului.

Ritmul-cântec, pentru afirmarea Spiritului, e prezent şi în incantaţia din Luceafărul. De fapt, toate ritmurile Luceafărului sunt încâtec şi descântec-eliberare a Spiritului, după Revelaţia finalităţii împlinite.

Îngânarea la limită (I-158: “De mă-ngân numai cu el [doru-mi singurel]” şi II-61: “Zboară vecinic, îngânându-l [pe gând]/ Valurile, vânturile”) este tot cântec, dar a) fie ca reziduu al vehemenţei, aşteptând avântul cristic al reînvierii, b) fie ca însoţitor până la dizolvarea în vehemenţa valuri-vânturi, pentru stingerea în Sinele Cosmic, atotînglobator, ieşit de sub teroarea semnificativă, prin Logos.

Necesitatea Logosului oboseşte Spiritul, şi Spiritul caută toate prilejurile pentru a se împlini în tăcere, în Eros-Tăcere, în somn-visare, pentru a scăpa de misiunea de a fi Logos-Exprimare: preferă să-şi închipuie o posibilă imposibilitate, autonomizarea Logos-ului; prin visare, Logos-ul să se descurce singur, transgresând în Mythos (cf. Povestea magului călător în stele, începutul: “În vremi de mult trecute, când stelele din ceruri / Erau copile albe cu părul blond şi des / Şi coborând pe rază ţara lor de misteruri / În marea cea albastră se cufundau ades [de observat, iarăşi, marea ca uter al Mitului]…” şi călătoria somnului spre steaua lui - structurare de arhetipuri: “O stea un imperiu întins e şi mare…”).

Ca şi N. Berdiaev, Eminescu identifică Adevărul cu divinitatea-Revelaţie (titanul-Pământ revelează Adevăr, Fire, Dreptate). Spiritul nu se descompune, ci se exprimă - dar exprimarea este autorevelaţie, deci un fenomen atotsintetizator de Sine: multiplicitate în infinitatea Spiritului Unic (multiplicitatea resorbită în unicitate). Este cazul ritmului inimii: “La toate farmecele firii / Se bat cu mâinile pe piept”. Inima, ritmul vieţii, devine ritm mut, oprire şi bătaie “seacă” - în faţa Farmecelor Firii (Unică şi Unitară).

“Al mării aspru cânt” (I-160) se opune lui “cântare dulce, veche” (Pentru păzirea auzului, I-376): “Căci cântecele acestea te-nchină dezmierdării / Şi-ţi leagănă simţirea pe undele uitării”. Asistăm la starea de decrepitudine a Cântecului (decrepitudine prin abuz orgiastic în spaţiul orfismului). Excesul orgiastic în spaţiul orfismului duce la scăderea forţei demiurgice prin orfism, la efeminarea stihiilor orfice: “Şi inima-ţi bărbată devine de muiere”. Logos-ul-Cânt trebuie să fie aspru (I-160), viril, pentru a împlini contopirea desăvârşitoare dintre Logos şi Eros, revenirea în / întru Dumnezeu. Logos-ul castrat sau asexuat, asirian (I-377): “Asirienii antici… / Ce nu se-mbată însă nicicând cu dulce vin, / Ci cu cântări molatic…”) este monstruos: prelungeşte inutil zona de expresie a Logos-ului, producând anularea anamnezei sacre şi hipertrofierea uitării, ca blocare a Logos-ului Sacru: uitare a Perlei înconjurate de Şarpele Ouroboros. Logos-ul castrat implică necesitatea înfundării urechii cu ceară, ca şi corăbierii lui Ulysse, ameninţaţi cu orgiastica orfică a sirenelor (“Şi-au astupat cu ceară urechea, să se culce, / La glasul de Sirenă adormitor de dulce / Ş-astfel au putut-a numai corabia s-o poarte / Pe lâng-a lor ostrov aducător de moarte”). Ceara este solară, înfundarea urechii cu ceară înseamnă astuparea fisurilor Fiinţei, prin care se pierde energia spirituală şi finalitatea Logos-ului-corabie: rezultă închiderea Fiinţei în circuitul cosmic, pentru a nu se pierde-uita-pulveriza în sterilitate.

Logos-ul nu este nici steril, nici androgin: este viril, chiar dacă finalitatea sa este una edenică, angelică etc. Logosul este combativ, agresiv, în tentaţia expresivităţii. Moartea prin Logos-Cântare dulce înseamnă Uitare, Castrare a Logos-ului, separare de propria-i esenţă. Este o pângărire a Logos-ului. Logos dulce este echivalent cu situarea între cer şi pământ, ambiguitate sterilă, emasculare de forţa agresivă-demiurgică a amprentelor energetice.

“Onorie-mpăratul mai mult iubea acuşa / Decât cetatea Roma - pe Roma căţeluşa, / Mai mult decât pe oameni … / Iubesc flori, iubesc păsări cu penele-mpistrite… Şi Xerxes se-ndrăgeşte mai iute de-un copac, / Platanu-mpodobeşte el ca pre o mireasă / Şi spânzură în crenge gherdamuri mult frumoasă…” (I-378).

A nega centrul lumii, buricul pământului şi al universului, Roma-cetate, prin devierea de la calea Eros-ului viril, eroic, este cauza decăderii spre apocalips, este intensificarea funcţiei lui Cain, lumea care se autodistruge, pentru a se re-energetiza.

Flori-căţeluşă-platan, iubite nu ca flori-căţeluşă-platan, ci ca substitute ale Erosului natural, deplasate spre un eu narcisiac, fără forţă de autorevelare, de identificare, reprezintă cea mai gravă schilodire a Fiinţei: rătăcirea Fiinţei-fără-identitate PRINTRE REGNURI, suspendarea erosului natural între cerurile (degenerate prin relativizare) ale regnurilor, fără şansa concentrării şi autoresorbirii-autoidentificării în Mythos (“ta twam asi, tat aham asmi”). Ahasverus este un pervertit, iar nu un învingător, este un schilod, iar nu un demiurg. El este cel ce şi-a pierdut Centrul Spiritual, centrul de autoabsorbţie sau / şi de autorevelare, pentru autoexprimare cosmică.

*

*                      *