SPIRIT ŞI LOGOS,ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

 

Era vremea de mult, pentru versul hesiodic:

“La început de începuturi fu Chaosul, iar după-aceea / Spătoasa Glie - trainic sprijin menit să poarte-n veci pe toţi

/ Nemuritorii ce tronează asupra ninsului Olimp…”

(Hesiod, Theogonia)

 

Cum despre starea-Chaos am vorbit deja, la vremea potrivită (în rânduiala sensurilor eminesciene ale zămislirii psiho-cosmice), ca despre umbra Spiritului, congenetică acestuia şi cooperantă cu acesta la crearea lumii, prin acceptarea amprentelor-forme - rămânea să vorbim, imediat,

despre “spătoasa Geea”, (Titanul Pământ, cum îl consideră Eminescu), cea (cel) care sprijină şi naşte-poartă Nemuritorii-Entelehiile Zei.

Am şovăit şi am amânat până acum, pentru că, la fel ca grecii vechi, Eminescu a considerat Pământul ca fiind cea mai stranie cunoştinţă umană (cu cât mai cunoscută, cu atât mai stranie), cu personalitatea mitică cea mai complexă (de la care se pleacă în Misterele Eleusine şi la care se ajunge, atunci când se proslăveşte, în şoaptă milenară, misterul reînvierii-nemuririi). La Eminescu, într-o necunoscută de noi continuitate a Misterelor Eleusine, Pământul este investit cu sensuri soteriologice de o vehemenţă covârşitoare.

Aşa că, am aşteptat să apară Erosul, “cel mai chipeş din rândul zeilor eterni”, apoi Noaptea mistică să-i fie Eros-ului “noapte bogată”, după ce am fost martori la misterioasa naştere a Somnului cu “numerosul neam de vise” - şi abia după ce am asistat la odrăslirea tuturor Zeilor-Entelehii şi la ascunderea, tot mai profundă, mai esenţială, a Dumnezeului - îndrăznim să ne îndreptăm Privirea (vom vedea, mai jos, de fapt, ce îndreptăm anume - vezi infra, Parte a VII-a, p.296 şi următoarele) către temelia stranie a tuturor “Nemuritorilor ce tronează asupra ninsului Olimp” (Muntele Cosmic de Lumină) - dar, în acelaşi timp, ipostaza forţei spirituale (evoluate ocult, prin diverse stadii de iniţiere trecută), care ne face a) să fim-să arătăm aşa cum suntem şi arătăm noi, b) să ne transfigurăm, mereu, în Chipul Divin (Ocult): Pământul.

*

*                        *

 

1-GEOGRAFIA EMINESCIANĂ

Geografia eminesciană devine o problemă specială: e mult prea puţin spaţialitate, în schimb, este enormă problematizare. Geografia eminesciană este orientare nu în spaţiu, cât în spirit: ea este angajare totală a psihicului, pentru a consuma determinantele amurgului zeilor, pentru a-l slei pe Dumnezeu-Întrebarea, a-l nega chiar, cu ură şi revoltă, pe Dumnezeu-Ormuzd, pentru a-l determina pe Dumnezeu-Ahriman să se decidă spre cooperare, în scopul demolării iluziei şi reuşitei Revelaţiei ca mit. Geografia eminesciană devine criza supremă a conştiinţei, devine problemă de religie, de a re-lega Spiritul de sursele sale energetice necorupte, nepoluate, nefalsificate. Geografia eminesciană devine problema regăsirii de sine.

*

*                      *

În mod normal, atunci când este vorba de obsesiile şi revelaţiile (centripete, spre un ocult centru psihic) unui poet, ar trebui pus în discuţie un topos sacru. În mod excepţional, la Eminescu, datorită concepţiei explicitate în poemul Demonism (I-228), trebuie identificată o geografie sacră (adică, se respectă etimonul ge = pământ): Pământul, la Eminescu, a) este titanul ahrimanic, răzvrătit contra lui Ormuzd-cel fals şi falsificator, răzvrătit contra întregii creaţii falsificate şi nocive (prin structurarea cauzatoare de suferinţă, prin rea întocmire şi rău imanent, invadând şi impregnând ca un cancer, semantica lumii ormuzdiene), şi b) este lume ocultă (astru ocult, suprasensibil), evoluând dinspre spiritualitate pură şi neutră, spre substanţialitatea spirituală, care permite celor trei corpuri ale Fiinţei (fizic, eteric şi astral) să primească, în sânul lor, Eul. [1]

Pământul ahrimanic cere întoarcerea la fire (natura originară, paradisiacă, necoruptă) a omului - şi întoarcerea la dreptate, ca echilibrare-terapie a Spiritului, mutilat şi deturnat funcţional de către răul ormuzdian, dreptate - ca acţiune intimă şi continuă, de exorcizare de fals-falsificare-iluzie-iluzionare-rău-răutate.

Pământul, ca lume ocultă* , reprezintă un şir de stadii prin care trece planeta pământesc-spirituală, din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, până când forţele spirituale zidesc Eul (şi trupul Eului), forţele spirituale lăsând urme, cópii ale lor, exacte, în temelia spirituală a lumii. Aceste urme nepieritoare a tot ce este spiritual, ca “grandioasă panoramă spirituală”, în care se corelează, descriptiv, evoluţia omului şi evoluţia Pământului (în plan suprasensibil), alcătuiesc “cronica acaşă” [2] . Aceste stadii ale evoluţiei spirituale, paralele şi concomitente, a omului şi a Pământului sunt numite de către ocultişti SATURN, SOARE, LUNĂ, PĂMÂNT, JUPITER, MARTE, VENUS, MERCUR (totul iradiind-tinzând, ca finalitate a efortului spiritual, spre şi dinspre stadiul al IV-lea: Pământ) [3] . În poezia eminesciană, cel mai clar evoluţionism ocult al Pământului este cel descris în Povestea magului călător în stele; un evoluţionism ocult parţial al Pământului există şi în Memento mori (Regii = spirite ale Personalităţii-Arhaii şi Spirite ale Formei-Exusiai-Stăpâniri, Cugetătorul-Orbul-Orfeu = Spiritele Mişcării Dynamis-Puteri, Triada Zeilor = Spiritele Înţelepciunii Kyriotetes-Domniile şi Nordul = Spiritele Voinţei-Tronuri, lăsându-se spre intuire-continuarea demersului în zona grădină, “arfe atârnate-n crengi”, apă Vie - zonă în care pot fi deduse Spiritele Focului-Arhanghelii, Spiritele Armoniilor-Heruviniii şi Spiritele iubirii-Serafimii, dimpreună cu Fiii amurgului, Fiii Vieţii-Îngerii).

Pământul, ahrimanic şi evolutiv - ocult, prin iniţierea întru fire, dreptate (Demonism) şi adevăr (Mureşanu, I-403), sau întru zidirea Eului (Povestea magului…), devine un alter ego al Spiritului Poetic-Eminescu. Pământul este primul cerc, din seria de cercuri concentrice, care duc spre Sinele Spiritual, ocultat de fenomenalitate. Această deplasare a formei emblematice spre propria-i esenţă alcătuieşte ceea ce se poate numi geografia dinamică (adică modificări aparente, pentru a lămuri adevărul esenţial al lumii, de dincolo de fluctuaţiile imagistice).

Spaţialitatea cosmică eminesciană nu este autonomă, ci subordonată trecerii - evoluţie spre centrul Ocult - Pământul. Orice mişcare evolutivă-cosmică este raportată, permanent, la Pământ-Centrul Ocult. Stelele devin o fluiditate (lunară, căci Luna este semnul acvaticului ocult) echivalentă cu Okeanos al grecilor, care apără esenţa ocultă: Pământul-Stea (I-303. Povestea magului…: “Şi-n urmă-ţi rămâne pământul-o stea.”) Fluiditatea cosmică, circumscrisă Pământului, poate fi Styxul (Lethe), atunci când apare tendinţa tranzitorie (luntre, fulger etc.).

De fapt, spaţialitatea fluidă cosmică, străbătută cu steaua-vehicol-luntre (Povestea magului…, I-304), sau prin fulgerul-luntre (Luceafărul, I-132), sau prin luntre, pur şi simplu (Lacul I-60) - conduce, invariabil, spre insula sfântă (I-234), insula bogată (I-305), spre templul înecat-insulă sfântă (I-306), spre trestii (Egipetul, Lacul I-35 şi I-60), papură (Scrisoarea IV, I-114), spre codrul (brazi, stejari - Scrisoarea IV, I-114), spre luna-spaţiul mitic autonom (Sărmanul Dionis, dar şi Povestea magului…, I-304), care este locul de naştere şi de re-energetizare a Magului (Povestea magului…, I-304).

Oricum, spre Pământul Ocult se ajunge prin intermediul elementului activat-lunar: fluiditate a stelelor (“… Cum izvorau lumine [din a chaosului văi] / Cum izvorând îl înconjor / Ca nişte mări, de-a-notul…”-Luceafărul, I-132), a lacului, a fluviului - Nil (Egipetul I-35), fluiditate a viselor (visul fetei de împărat din Luceafărul, din care vis apare Luceafărul, ca din rotiri de mare şi de cer; somnul, în Povestea magului… I-301, se naşte din fluidul - Oglindă, iar visele se nasc din fluidul - vin magic). Şi de aici intervine, necesar, discuţia despre forţele care determină geografia eminesciană; Uitarea (Lethe, prin vinul turnat de Mag sau de Cătălin - Hephaistos, sau prin vinul - apa mării (Odin şi Poetul, I-242), Memoria-Suferinţă (din structurile vieţii falsificate de Ormuzd-cel-fals), Memoria-Vis (ca Anamneză, aducerea aminte a existenţei paradisiace; dincolo de circularităţile istorice, este Grădina Paradisului, unde se află adevăratul ombilic al universului psihic şi cosmic - ca fuziune a psihicului cu cosmosul, în stadiul Brahma: Muntele, de dincolo de codru, tinzând spre: a) stea, ca ideal (nu ca pluralitate - stele, fluiditate tranzitorie spre Pământ), b) hieratismul ultim al imaginii exprimabile: Soare-Lună, Cosmic) hieratismul ultim sugerat: Cântecul - gând neînţeles (II-61, Dintre sute de catarge) sau Cântecul-ceruri dalbe ale zorilor (I-265-268, Memento mori), ca Armonizare Ocultă a Spiritelor Armoniei-Heruvimii. De fapt, cântecul devine gând nenţeles, ca gând părăsit, părăsire de sine (de sinele personal, fals, fenomenal), în favoarea sinelui impersonal (sinele Suprem).

Apa-Lethe şi apa tranzitorie spre mit (în jurul insulei - trestie - templu înecat = bidirecţionalitate simultană, spre Hades - Luna şi spre Jupiter-Helios) sunt un dat interior, psiho-cosmic, care poate fi asimilat prin îngurgitare - iniţiere: zeii, din Odin şi Poetul, o beau spre a se reenergetiza (uitând amurgul Zeilor!), pajul Cătălin (care “împle” cupele cu vin-Lethe) este Hephaistos (Zeus Ocult), care reenergetizează spaţiul paradisiac al Pământului (doi tineri singuri [regresiv sacral]àdoi copii cu plete lungi, bălaie).

Apa-izvor este apa-impuls spre cercul-munte (severa şi neîntrerupta iniţiere):codrul cu izvoarele (I-97) este sintagma ce exprimă faptul că, la rădăcina regăsirii de sine, sunt tensiunile labirintului (codrul magic, ca ocean vegetal, care protejează şi provoacă totodată, Muntele) şi energia resurecţională (izvoarele), între ocean-mare şi codrul există doar o diferenţă de calitate a tensiunii şi de conştiinţă (orientare) a finalităţii tensiunii iniţiatice (spre Munte). În schimb, izvorul, ca şi fântâna, sunt prefigurări, deja, în registrul acvatic, ale Muntelui (= efortul constant iniţiatic, până la stadiul Mag = Centru, Ombilic al Lunii = Âthman, cu propensiuni interioare spre starea de Brahman).

Deci: I. Planete - Pământ Tranzitoriu (sau Hotar) spre Pământul Ocult (sau Pământul ca Formă Tranzitorie spre Sinele Interior + Ocult): Apa, Codrul. Apoi: II. Pământul tensionat cu finalitate angajată: a) dublu şi simultan tensionat (insula, trestia, templul înecat sau b) monotensionat: copacul (axis mundi, obţinută prin reducerea pluralităţii codru, tensională gregar, la singularitatea copac, ca evidenţiere a conştientizării finalităţii tensionării), muntele. [4] Sinele Hieratic al Pământului: a) Dubletul geamăn Soare-Lună ; b) Cântecul (suprema hieratizare a Sinelui - Pământ, sine-psiho-cosmic al Poetului - Eu spiritualizat), Logos-ul Sacru, reînnoit în şi prin sine însuşi (din acest punct de vedere, cântecul devine izotopic semantic cu Magul, care se auto-energetizează, prin cercurile albe - negre ale corbilor, la rândul lor izotopici semantic cu dubletul gemenilor astrali Soare-Lună). Deci: Magul este starea de Eu spiritual, a Pământului Ocult, conţinând în el tensiunea (mare - codru, ca limită de protecţie şi materie primă pentru energetizarea sacrală) şi cântecul   - ca sublimare a tensiunii maxime, finalitate, în spiritele Armoniei-Heruvimii, conţinând în el saturnismul - căldură a începutului, dar şi lumină interioară a stadiilor Soare-gazos    -   Lună-acvatic, dimpreună cu stihiile ce au reunit, sub semnul armoniei, corpurile (fizic, eteric, astral şi Eul [Sinele] Spiritual – foc).

Antropocentrismul eminescian, ca dublare interiorizată a geocentrismului, conduce la o posibilă antropo-cardinalitate geografică (ipostaze umane care, prin cvadridimensionalitatea şi cvadriorientarea lor, realizează expresia uman-ocultă a Pământului, ca expresie a Sinelui-Suprem):

I - Verticala Mag à Om ahrimanizat (cu variante masculine şi feminine: Luceafăr, Răzvrătit, Restaurator - Mircea - Ţepeş, Geniul etc. dar şi Ea - fata de împărat, Ea - chipul ispititor din altă lume - cf. Povestea magului… etc.). Magul are autoritate şi dominanţă asupra schemei - cruce, prin posibilitatea de schimbare a semnului (Memento mori), prin autoenergetizare (Strigoii), prin posibilitatea de control şi restauraţie a poziţiei celorlalţi ocupanţi ai schemei - cruce (Povestea magului…). La mijlocul crucii, între cele patru braţe, sub apa Okeanos (sau Lethe), zeii reenergetizaţi şi apa vie reenergetizantă (neamurgirea zeilor).

*

*                      *

Demiurgos devine sinonim cu sincopa dintre stadiile evolutive ale Eului Spiritualizat - Pământ (Pământul Ocult), prin determinanta Uitare pentru Anamneza - Remitizare. “E un adânc asemene / Uitării celei oarbe” nu e decât prima condiţie a realizării sinelui Spirit: a doua parte este promovată de vis: Grădina (Memento mori) imperiul cetăţilor solare din stea (Povestea magului…), mândre maluri… unde sfinţii se preîmblă (I-247, Memento mori), sau chiar cuplu hyperionizat - ahrimanizat - paradisiac (Luceafărul, Sara pe deal, Dorinţa, în care cuplul este expresia ocultă a Pământului, ahrimannizat, semnul regăsirii de sine - fire - dreptate - adevăr), echilibrat întru armonia - cântec veşnic, prin somnul - armonie a codrului (I-61 sau I-81): “visând visul codrului / Amândoi ca-ntr-o poveste”, sau sunetul dulce, sunetul greu al cornului (Povestea teiului sau Peste vârfuri), în care moartea-pieire este trecerea Styxului-umbră şi depărtarea vegetală-acvatică, spre mit - sub semnul Lunii: sau, ca în La mijloc de codru, prin dubla direcţionare semantică a trestiei, sub semnul Lunii şi al Soarelui (ca hieratizare, după depăşirea zbuciumului fenomenal zbor de rândurele ), Luna şi Soarele hieratizează energia Eros şi energia orfică, în imaginea Eros, sintetizatore a tuturor potenţelor demiurgice; chipul dragei mele (echivalenţă semantică a la fel de hieraticei flori albastre).

*

*                      *

2. PĂMÂNTUL-TITAN  ŞI  OMUL

Rău este tot ce nu e drept şi nu se conformează firii. Aceasta este concluzia pe care o lasă spre intuire Eminescu - contrastiv faţă de situaţia pe care a creat-o Dumnezeu-Ormuzd oamenilor, de a nu se mai auzi, decât in mod excepţional, glasul doborâtului Titan-Pământ (geniul aude glasul Titanului): “ În van pământul mort ne-nspiră câteodată / Din sântul suc al stinsei sale vieţe / Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală: / Întoarcerea la fire şi dreptate” (Demonism, I-229).

Adică, rău este tot ce nu-i echilibrat, tot ce nu se supune Legii Armoniei, căci Firea este gândită de Eminescu conform idealurilor platoniciene: totalitate a ideilor eterne (specii şi noumen), plutind (intuibile) deasupra phainomenon-ului, refăcând unitatea absolută a păcii (Nirvana de după ciclul reîncarnărilor, sanscritul sansarana).

Pe traseul dintre starea-Om şi stare-Geniu, răul este revelat, delimitat faţă de existenţa spirituală şi convertit în forţă contrarie, de creare mitică a lumii (în dimensiunile adevărului şi dreptăţii) revelarea şi delimitarea n-ar fi posibile fără intermediarul-Pământ (instigator la revolta anti-ormuzdiană, dar şi proiectant al lumii exorcizate de ormuzdianism).

În legătură cu depăşirea vălurilor Māyā, trebuie subliniat că, de fapt, nu Pământul este inhibat în funcţiile sale benefice. Nu acesta este blestemul din partea lui Dumnezeu-Ormuzd, pentru că dacă Pământul ar fi cu adevărat afectat, nu ar mai fi posibilă existenţa cadrului spre care îndemnă el însuşi să se efectueze revenirea: Firea, căci pentru oamenii-viermi, el, Pământul, este Firea (cel puţin exprimă Firea, sau prima treaptă de percepere a Firii; Fire = starea normală a armoniei orfice, potrivirea dintre obiect şi specia eternă). Cunoscător al lui Rousseau, Eminescu pune semnul egalităţii între firea eternă (armonia eternă) şi Pământ-Natură. Blestemul, deci, nu priveşte decăderea funcţională a Pământului, ci decăderea-orbire a Omului, individ empiric învăluit în Māyā şi crezând în înşelăciunea-Māyā; Omul este blestemat să vadă Pământul ca stând sub blestem, omul este prizonierul propriei becisnicii-percepţie, prizonier al Māyei, care-i anulează forţa de comunicare cu vigurosul, eternul Titan-Pământ-Natură. Starea de vierme este starea omului pasiv, care se lasă înşelat de aparenţe, iar starea de Geniu este starea activă de detaşare de phainomenon şi ajungerea la noumen, la viziunea asupra formelor eterne, deci, refacerea canalului de comunicare cu mitul şi cu componentele acestuia, deci şi cu Pământul-Titan. Blestemul Pământului este unul indirect; acela de a nu se putea face perceptibil, în măreţia sa esenţială, decât celor aleşi, care, prin forţa lor de împotrivire şi conştientizare a blestemului-Māyā, pot reface starea de Mythos; Geniul se detaşează de simţiri şi intră cu armele Fantezie şi Eros - din nou, în cântul mitic, regăsind Firea Eternă (implicit, Pământul, izbăvit şi izbăvitor).

Euthanasius respinge vălul Māyei şi descoperă Firea-Pământ prin Eros-Artă (noţiuni care fuzionează). Ieronim redescoperă Firea-Pământ, prin intermediul pseudo-testamentului lui Euthanasius, dar vălul Māyei nu se dă la o parte decât odată cu fuzionarea lui Ieronim-Geniul cu forţa-Eros; abia atunci descoperă el Natura Eternă, insula lui Euthanasius (vezi Cezara, II-343). Insula lui Euthanasius este spaţiul de exorcizare a lumii (prin conjugarea celor două forţe care animă orice insulă sfântă, subacvaticul lunar şi văzduhul solar-jupiterian) şi demonstrarea măreţiei şi purităţii Firii celei Drepte, care metamorfozează moartea în Stare Extatică Eternă (Eul metafizic se contopeşte cu Firea şi participă activ, prin ea, la Dreptul Mers cosmic: starea de mit înlocuieşte starea de putrefacţie - ca stare de tranziţie între ciclurile istorice).

Odin, sinonimul Titanului-Pământ, afirmă că nu trebuie crezut în înşelăciunea vălului-Māyā (lumea de furtună, durere, arderea şi amestecul hidos al gândurilor neferice - Odin şi Poetul, I-243); trebuie depăşită starea de nelinişte (cauzată de credulitatea, angajantă a eului empiric) şi ajungerea în starea de contemplarea a ideilor eterne dintre care se detaşează, ca linie de forţă fundamentală, Frumuseţea Senină şi Eros-ul (dimensiuni ale viziunii poetice de tip clasic): a) “În seninul, / În liniştea adâncă sufletească, / Acolo vei găsi adevărata, / Unica frumuseţe”; b) “O, fecioară, / Vin’lângă mine, să mă uit în ochii-ţi, / Să uit de lume, ah! să pot uita / Fierea cu care ei m-au adăpat în lume… O, Odin, / Pune-i un sceptru-n mână… Căci ea-i regina frumuseţii - a lumii”(Odin şi Poetul, I-242-247). Prin amnezie, cauzată de revelarea Frumuseţii Senine şi a Eros-ului (în spaţiul, maxim activant, al visării poetice), se impune realitatea noii lumi - cea a ideilor eterne. Se realizează anamneza.

Atunci când Luceafărul vede perechea erotizată (a cătaţilor Cătălin şi Cătălina, emisferele sferei perfecte-mit) în mijlocul Firii, Hyperion se detaşează de sinele său (empiric) înşelat (se detaşează de ultimele urme de văl-Māyā); el lasă specia eternă să dăinuie întru Eros - deci, să exorcizeze lume. Demonizarea lui perfectă, prin autoconştientizarea ei: “Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.”

Semnul Victoriei Satanei-Luceafăr-Ahriman nu stă în împlinirea personal-individuală, ci în împlinirea Eros-ului depersonalizat (“Sub şirul lung de mândri tei / Şedeau doi tineri singuri”), în spaţiul remitizat al Pământului (şi reciproca e valabilă, evident: Pământul determină re-spiritualizarea totală Fiinţei-Eu).

*

*                      *

 

3. SĂMÂNŢA-CAIN

Există, între postumele eminesciene, cel puţin trei poeme care pun problema existenţei unei entităţi metafizice originare în lumea-omenire: Sămânţa-Cain (Gemenii, II-72, Preot şi filozof, I-337, dar, mai ales Confesiune, II-137). Sămânţa-Cain nu reprezintă doar o variantă a Răului, ci şi un germene cu profunde valenţe antimalefice.

Geniul-Satan face confesiuni omenirii (II-137, Confesiuni: “V-am aruncat în viaţă, plecaţi sub anateme, / Să vă urâţi din leagăn, să v-omorâţi în vain, / V-am semănat în spaţiu pe voi, sămânţa Cain, / Să curăţ am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat, / Şi pentru voi anume creai al vieţii iad”.

Expresia sămânţa-Cain este nu doar un sinonim al omenirii (viermii care rod, spre Revelaţie din Putrefacţie, Titanul-Pământ), ci denumeşte, în primul rând, antidotul antiormuzdian pe care Ahriman-Satan l-a injectat omenirii, ca vehemenţă paroxistică, cu funcţie soteriologică (autosoteriologică), încă de la Creaţie (Ahriman este coparticipant la prima fază a Creaţiei). Prin agresarea reciprocă a formelor imperfecte şi individual-empirice, se va produce exorcizarea lumii ormuzdiene, ajungându-se la eliberarea într-un nou mit al perfecţiunii. Contaminarea lumii cu sămânţa Cain însemna măcinarea reciprocă şi accelerată a cojilor-măşti, a elementelor componente ale phainomenon-ului-distrugerea lumii pervertite a lui Ormuzd-pervertitul şi instituirea (sau promisiunea de instituire, ceea ce-i totuna, căci, în mit, posibilitate = realitate, vezi Arhaeus, II-495) lumii lui Ahriman-Satan cel revoltat - doritor de întoarcere la Fire şi Dreptate.

Astfel, prin sămânţa-Cain, Pământul-titan se purifică, pentru a-şi pregăti Revelarea ca stadiu spiritual-Pământ.

*

*                      *

 

 

4. PĂMÂNTUL OCULT

A. MEMENTO MORI

Poemul Memento mori este cel mai “geografic” dintre poemele eminesciene, în sensul că Eminescu spaţializează şi identifică în spaţiul lumii reale (a falsului ormuzdian) mai mult şi mai insistent decât în oricare alt poem al său (antum sau postum). Poemul pare, la prima vedere, o “vrăfuire” ciclopică de cicluri de false sau zadarnice eforturi civilizatorii pământeşti. Pentru că este o alcătuire gigantescă, ea pare şi ciclopică, iar pentru noi, oamenii, ciclopii clădeau neorânduieli, cultivau haosuri. Or, impresia noastră umană nu se potriveşte cu intenţia sacrală, liturgică, a ciclopului. Avem de a face cu cea mai rafinată şi mai complexă Construcţie Simbolică (în poezie şi în geografie) un aranjament liturgic al formelor, aranjament care răspunde unor impulsuri semantice cu scop soteriologic şi exorcizator. Pe scurt, poemul Memento mori este poemul geografiei sacre, în cel mai propriu şi mai pur înţeles. În plus, se sugerează o evoluţie implicită, paralelă şi ocultă, a Pământului şi a omului, spre un punct final, pe care îl revelăm doar prin privirea panoramică, atotînglobatoare (o panoramă nu a deşertăciunilor, ci a autorealizării astrului-Pământ, prin evoluţia în spaţiu spiritualizat).

Atunci când “asiatul” răspunde: “Unde este? Nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost” - afirmă inexistenţa, în permanenţă, a uneia şi aceleiaşi forme - centru energetic al Pământului. Dar, chiar dacă Ninive nu mai există în calitate de centru energetic, ea rămâne ca amintire a unui punct energetic (cândva central) - şi, în plus, ceea ce e încă şi mai important, se supune unui topos al punctelor energetice, unei scheme a unei geografii energetico-sacrale.

Toată desfăşurarea panoramică a punctelor schemei energetice sacrale se produce în interiorul Roţii (Cercului) - Visare poetică (visul cu imagini, din stadiul Pământ al evoluţiei lumii şi omului întru spirit – cf. R. Steiner): “Las’să dorm… / Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază… Când posomorâtul basmu - vechea secolilor strajă - / Mi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă / Poarta naltă de la templul unde secolii se torc - / Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalţi suiţi în stele …/ Uriaşa roat-a vremei înapoi eu o întorc / Şi privesc … Codri de secoli, oceane de popoară … icoanele-s în luptă … tot privesc la vo piatră ce înseamn-a istoriei hotară / Unde lumea în căi nouă, după nou cântar măsoară…”

Somnul-Visare poetică este calea de abstragere de la fenomenalitate şi participare la mit: cântec vecinic, sfântă rază, sub semnul Eros: îndrăgit de-o sfântă rază. Spaţiul în care se substanţializează ca pietre, hotare de istorie, pentru energetizarea pe trasee noi (într-o mistică a timpului şi a geografiei) este unul sacru, deci pietrele-puncte energetice, subordonate traseelor energetice (scheme energetico-sacrale) stau sub semnul veşniciei, cel puţin ca funcţionalitate (subordonare faţă de schema energetico-sacrală), dacă nu şi ca permanentizare-fixare a punctelor energetice: templul “unde secolii se torc”. E adevărat, ”icoanele-s în luptă”, adică formele energetice se golesc reciproc de forţa centrului universului (forţa sacră individuală): prin lupta dintre icoane, rămâne sacru ansamblul, planul energetico-sacral, nu individualitatea energetică. De observat nuanţarea identităţii semantice: secolii sunt codri, popoarele sunt oceane. Codrul reprezentând un stadiu de tensionare şi conştientizare a finalităţii tensiunii, superior faţă de ocean (apă), care nu e decât zonă de protecţie, delimitare şi acumulare a energiilor-tensiuni, fără conştiinţa clară a finalităţii tensionării - rezultă că secolele sunt plănuiri temporale ale cuiva superior stadiului popoare: planul traseelor energetice este nu doar imanent, ci, în primul rând, transcendent.

Deci:orice se va petrece în punctele energetice, se va petrece sub ochii şi din voinţa transcendenţei, a unui “ceva” sacru, dinafara a tot şi a toate, dar implicat în tot şi toate.

Înainte de a fi însemnate pietrele-traseele energetice, Eminescu creează Semnul Tutelar al Necunoscutului Sacral: Masca. De sub măşti, cei fără casă, fără vatră (I-248), deci cu casa în ei şi cu vatra în ei: ZEII - aleargă, deci se implică, au topoare = fulgerele lui Thor, focul sacru, prin care modifică traseele energetice, după voinţa lor: “Cap de lup e-a lor căciulă, pe-a lor umăr, piei de urs”. Masca-lup este mască şi lup, în acelaşi timp. Este zeul-lup. Dacii-daci erau lupi (fii ai lupului). Dar dacii se intersectează semantic (extrem de semnificativ pentru schema energetico-sacrală a geografiei sacre eminesciene) cu Nordul, unde lupul Fenrir îl înghite pe Odin, şi rezultă Amurgul Zeilor, apoi îl vomită ca Vidar (fiul lui Odin), reenergetizând o nouă lume. Trupul pulsatil al Lupului este Stomacul Energetic al Părintelui-a-Toate, al aceluia care nu se arată, deci nu poate amurgi, deşi provoacă şi conţine şi revocă toate amurgurile sacrale.

Încă un personaj înainte de a marca punctele energetice ale hărţii sacre: Magul. Ca forţă abstrasă din semantica temporală, dar care influenţează prin semantica temporală. Deci, Magul nu aparţine esenţial timpului, dar locuieşte, ca nucleu de influenţare-răzvrătire, în fiecare punct (centru energetic), subminându-i, prin forţa mistică a semnului ,semantica, deci subminându-i valoarea de centru energetic. În concluzie, nemulţumirile Magului (nici măcar ştiute de om - idolatru de rând) au cauze şi finalitate sacrală “Colo magul idolatrului îi scrie pe o piatră strâmbe semne / Să nu poată-a le-nţelege lungul secolilor curs” - e clar că semantica nemulţumirii-semn nu aparţine temporalităţii istorice, ci unei zone transcendente) vor determina reconsiderarea centrilor energetico-sacrali ai lumii, includerea foştilor centri, acum cu statut de puncte energetice, în schema globală, energetico-sacrală, a lumii-evoluţie spirituală. Magul este, deci, substitut al Părintelui-a-Toate, anonim deci, sub masca insolitului: Magul e mereu nepotrivit cu zona energetică ce-l include. Mâna nemulţumirii lui întoarce semnele (“Magul, gard al răzbunării, a citit semnul întors” I-251): se porneşte de la un fond de violenţă şi se rămâne în acest semn de violenţă ocultă: este labirintul infernal al iniţierii. Nu e răzbunare în sine, ci gard al răzbunării, deci obligaţie de a urma Prestabilita Cale, mânat mereu şi sever de forţa violentă (cu cauzalitate într-un punct mereu anterior: punctul initium, păcatul originar, prin care se dezlănţuie traseul energetic al reiniţierii, permanente, a lumii). Magul este în turnul maur, deasupra a toate pe care le neagă, adică le mână mereu spre singura afirmaţie posibilă: re-sacralizarea. Deci, Magul se arată profanului, mereu, ca fiind ceea ce nu e (esenţa Magului fiind, mereu, una ocultă). Şi atunci se pune întrebarea: finalitatea către care conduce Magul-gard al răzbunării, guru al iniţierii, va deveni o finalitate evidentă prin schema sacrală (traseele descrise, prin subordonarea punctelor energetice, desfiinţate mereu ca centri-ombilicuri universale) - sau va rămâne ocultă, o finalitate ascunsă ochilor? Evident, ochilor neiniţiaţi va rămâne ocultă. Finalitatea, pentru ochiul iniţiatului, va fi ceva ca rezultantă a schemei-geografiei sacrale, ceva care să fie mai mult decât (şi să cuprindă) geografia sacrală; ceva de dincolo de simpla însumare (după consemnare) a punctelor geografiei sacre. De aceea, încă de la început semnalăm aparent nefireasca lipsă a unor zone energetice importante şi cunoscute lui Eminescu: perioada creştină, civilizaţia hindusă, civilizaţia chineză (cu religiile aferente: brahmanismul, buddhismul, taoismul etc.) şi, chiar, de ce nu, Continentul Atlantic-Atlantida (Figura 2). Toate aceste puncte energetice rămân ocultate, într-un Răsărit (vom vedea că Atlantida înseamnă tot Răsărit, căci tentaţia permanentă spre Apus-Amurg, deci spre renunţare, duce la Răsărit-Revelaţie, iar Atlantida, după R. Steiner, este zona energetică ocultă în care adepţii lui Christos, oamenii solari, s-au retras, spre a salva lumea: abia apoi au migrat spre sudul Asiei, India-hinduismul şi spre centrul Steiner: “Cel care este atins de puterea Fiinţei solare, îl vede pe Christos venind spre Pământ” [5] .

 

      

Totul trebuie purificat. Aceasta este semnificaţia răzbunării iniţiatice a Magului - un sinonim al lui furor sacer, prin care se recreează (re-sacralizează) lumea. Trebuie revenit mereu în punctul initium, în illo tempore, dincoace şi dincolo de orice stare tensionată. De aceea, punctele energetice nu dispar decât pe harta profană a lumii, nu şi pe harta sacră. Nici oamenii, nici zeii nu dispar - căci oamenii prin iniţiere, se zeifică, iar zeii depăşesc, mereu, Amurgul, printr-un etern Răsărit. Dincoace şi dincolo sunt halele albastre ale mării (halele luminate, I-279), dar şi adâncurile Nilului, şi adâncul nisipului, izotopic semantic cu marea, apa detensionată, protectoare a sacralului) a) în halele luminate ale mării se retrag, pentru reenergetizare, zeii dacici înfrânţi, aşteptând nu înfrângerea învingătorilor, ci transformarea stării Mare (starea acvatică este starea ocultă a Lunii - vezi R. Steiner, op. cit.), în starea generală a evoluţiei lumii şi umanităţii; aici, în halele mării, este veşnicul ospăţ cu vin-Lethe, descris de Eminescu în Odin şi Poetul; aici se vor întâlni zeii dacici, Zalmoxis în speţă, cu Nordul (Odin şi ceilalţi zei ai Valhallei);

b) “Nilu-n fund grădina are, pomi cu mere d-aur coapte [n.n.: o grădină a Hesperidelor, o Hiperboreea Sacră] / Sub nisipul din pustie cufundat e un popor / Ce cu oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce / Sus, în curţile din Memphis, unde-n săli lumină luce. - / Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte până-n zori…” “…Din pământ şi de sub mare s-aud sunete ce cresc”, I-252; Memphisul este un spaţiu în care iniţierea a avut loc, pe verticala-Munte (piramidă): “Mur pe mur, stâncă pe stâncă - o cetate de giganţi… / Au zidit munte pe munte… ca un vis al mării sfinte … / … Colo se ridic trufaşe / Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe, / Racle ce încap în ele fantezie unui Scald” - , dar şi iniţierea prin Logos sacru, căci piramida devine rezultantă-scară iniţiatică a fanteziei lui Scald (deci visarea poetică eliberatoare de contingent, de fenomenal) şi au trecut proba iniţiatică supremă: Moartea (Racla). Deci, e normală eternizarea Memphis-ului-Egipet în zona Grădinii Paradisiace, protejată de apa-stare detensionată, sustrasă stării activ-iniţiatice, infernale, din labirintul-codru, protejată şi de apa-uitare (Lethe) - vinul băut “până-n zori” (deci, zonă de protecţie este şi zona nocturnă) şi de chiot, ca semn al sacrei resurecţii.

Deci: schema punctelor energetice, organizate în geografie sacră, are ca finalitate: re-sacralizarea Lumii şi Omului (în cadrul stării de visare poetică-apa-vis, ca formă de cunoaştere suprasensibilă – cf. R. Steiner, op. cit.). Este o schemă realizată dinafară şi dinăuntru, de către Dumnezeu Ocult, care-şi are ca agent, implicaţi intern în construcţia Ocultă (precedată de Oculta Deconstrucţie): Magul (cu alternativele formale Cugetătorul pitagoreic şi Orbul sculptor: de fapt, Cugetătorul şi Orbul sunt subdiviziuni spirituale, componente ale Magului: acesta se adânceşte în cunoaşterea suprasensibilă, care-i dictează nemulţumirile, având drept consecinţă distrugerea formei energetice, distrugerea funcţiei ei de ombilic universal, prin cugetare, astfel el vorbind pentru fenomenal şi căpătând viziunea sacră, ocultă, spiritualizată, datorită căreia semnul pitagoreic devine realitatea adevărată, răsturnând realitatea pretins reală), precum şi taumaturgii (situaţi, din punct de vedere energetic, între Zei şi Regi, Orfeu şi Dochia).

Schema geografiei sacre cuprinde toponimicele, pentru a putea surprinde orientarea funcţională a schemei (dinamismul ei extern) precum şi, într-un plan simbolic şi suprasensibil, semnificaţia simbolurilor-semne, apărute prin dezvoltare schemei (dinamismul ei intern) - în paralel cu onomastica legată de toponimice: de menţionat că, întreaga schemă (deci, dubla schemă, toponimică şi onomastică) stă sub semnele Visării Poetice (Cunoaştere suprasensibilă) şi ale Măştii (Zeitatea Ocultă, revelată doar prin ultimul stadiu al cunoaşterii suprasensibile şi dincolo de ultimul stadiu; atâta timp cât Eminescu mai e perceput prin logosul profan, zeitatea rămâne ocultată; trebuie perceput Logos-ul Sacru, Grădina cu Apă Vie - numele mistic al eliberării spirituale, al împlinirii Eului):

 

Deocamdată, la o primă vedere, se pot observa următoarele:

a) cele zece toponimice sunt în cifra tetraktys-ului pitagoreic (10 = numărul creaţiei, numărul lui Dumnezeu-Demiurgos, Dumnezeu Tatăl);

b) prin ultimele trei toponimice se intră în zona ocultă, extrem de labilă semantic; în schema toponimicelor, Nordul apare şi în gruparea trei (ocult), şi ca zece = 9+1, numărul final, de nerostit (numărul divinităţii);

c) Nordul (în esoterismul lumii, este locul de origine a Soarelui), deci, va fi cheia revelaţiei, mai ales că îl aflăm şi în schema onomastică (Nordul, în Memento mori, apare cu natură dublă: spaţială şi antropomorfă - este loc şi zeitate (Mag) în acelaşi timp, este o combinaţie astro-umană, stihie spirituală cu dublă forţă de influenţare, în real şi în suprasensibil, în acvaticul-lunar, în mineralul-pământesc foc şi în zona uranică: “stuf de raze lungi, senine”: “Şi când steaua se-nalţă de pe fruntea lui de rege, / Nordu-atunci cu visuri mândre noaptea lungă şi-o petrece. / De pe stânca-n care tronă, el picioare de granit / Le întinde-n fundul mării cel amar şi fără fine / Păru-i alb flutură-n vânturi, stuf de raze lungi, senine, / Umerii, dealuri de neauă se înalţă-n infinit”; de observat epitetul amar, pentru infinitul mării: la fel ca în finalul poemului Memento mori, unde starea de amărăciune şi oboseală-scepticism este starea iniţiatică, iar nu, aşa cu se interpretează de obicei, atitudine de renunţare şi necredinţă: Eminescu-cel-ocult renunţă (dacă tot e să se afirme ceva despre renunţarea eminesciană) la fenomenalitatea fiinţei sale: el se va înscrie, definitiv, în zona cunoaşterii suprasensibile, regăsindu-şi Eul Spiritual);

d) schema onomasticii din Memento mori îl exclude pe Nero, pentru că acesta nu are existenţă autonomă, ci este semnul regresiei către mit-cântul despre Troia (evident, nici Troia nu poate fi integrată în schema toponimicelor, din acelaşi motiv: ea nu are existenţă autonomă, ci este semnul regresiei, al revenirii, prin moarte iniţiatică, ardere a etapelor, la cântul-armonie-mit; dinspre Regi, stadii degenerate ale sacralului (stadii istoricizate), se regresează, mitic, spre Zei; Zeii, la rândul lor, sunt ipostaze, aparente încă, ale divinului; stadiul cel mai profund, stadiul ocult, fondul cosmic divin, îl constituie stadiul Măşti);

e) în schema onomasticii se înregistrează 13 nume; sacralitatea lui 13 este cunoscută: este 12+1, numărul vieţii şi morţii; este numărul lui Christos, deci (divinitate solară-vegetală, coborâtă în infern şi autopropulsându-se în stadiul resurecţional);

f) de observat, de asemenea, dispunerea numelor-cifre, în funcţie de zona taumaturgiilor Orfeu-Dochia (Orfeu, ca şi Dochia, sunt făpturi androgine: Orfeu conţine în el cugetătorul Pitagoreic-masculin şi Orbul Sculptor-feminin - efeminarea este dată de creaţia interiorizată: “…înmoaie cu gândirea-i temerară / Piatra rece”; de fapt, Orfeu-Androginul este demiurg neputincios şi prin aruncarea arfei sfărâmate, prin care se produce căderea universală-semnalizată, redublat, prin Nero; Dochia este androgină pentru că este stăpână peste Lună şi Soare, confundându-se cu Luna-Monastirea lunii şi cu Soarele-a soarelui cetate): Orfeu şi Dochia sunt, ambii, în zona mare-oglindă (Orfeu e lângă marea-întunecată, Dochia e în zona mii de valuri, luntre… ce uşor juca pe valuri, argintul apei, fluviul cântării… “a mărei / Mare-oglindă, lâng-izvoarele-nflorite pasc albi c-a mării spume”), ceea ce face ca zona Regi să se oglindească, prin intermediul mării, în zone Zei - şi invers (acesta şi este motivul pentru care zeii se retrag în halele luminoase ale mării, întâlnindu-se cu Regele Decebal - vezi Odin şi Poetul (-243). Astfel, deasupra şi dedesubtul mării-oglindă (trecere spre zona Mythos) sunt grupări de câte cinci (Eminescu, în zona Regi, suplimentează, tocmai cu acest scop, Iudeea, cu încă un Rege: pe lângă Solomon, care formează serie de trei [SSS] cu Semiramide-Babilon şi Sardanapal-Ninive, apare şi David), 5 conţinând şi el semnificaţia divinităţii, împlinite total prin reflectarea-însumare (SS formează crucea nordică) a ceea ce e deasupra oglinzii şi ceea ce este scufundat în Mythos-ul-halele mării, adâncul oglinzii; deci: 5 Regi + 5 (3 ZEI + 2 MĂŞTI Robbespierre este cu masca tigru, iar Napoleon Nenumit este Prometeu “ce-a-adus lumei a luminei fericire” şi Neptun care “priveşte linguşirea mării-adânci”, în acelaşi timp - deci foc şi apă) + 2 TAUMATURGI (ORFEU - DOCHIA)= 12 (3x4 = ciclu cosmic); se adaugă Nordul. Eminescu este foarte insistent asupra Nordului. Şi nu în zadar. Surpriza, ulterioară dezlegării enigmei, este mare. Şi nu poate fi dezlegată decât fixând în schema geografică-hartă sacră toate punctele energetice stabilite de Eminescu prin toponimicele din coloana din stânga (descifrând schema geografică se justifică, în mod clar, şi alegerea acestor toponimice, şi nu a altora, de către Eminescu: Franţa şi Nordul, apoi Nordul şi Dacia, apoi Franţa-Nordul-Dacia îţi au punctele lor comune în zona ocultă a gândirii, îşi au justificare, într-o cunoaştere suprasensibilă) – Figura 3:

NORDUL

 

CONTINENTUL

ATLANTIC

 

FRANŢA

 

 

ROMA                                   DACIA

 

 

GRECIA

 

NINIVE

IUDEEA

BABILON

 

 

EGIPET

 

 

SENSUL ÎN CARE SE DEZVOLTĂ SCHEMA ENERGETICO-GEOGRAFICĂ

A GEOGRAFIEI OCULTE – Figura 3

 

se observă: a) zona REGI este marcată, ca topos, de un patrulater (în ocultism, patrulaterul-pătrat este semnul Pământului, ca simbol al stabilităţii);

b) în raport cu patrulaterul, GRECIA devine punct (în ocultism, punctul este semnul Aerului, ca simbol al mobilităţii spirituale);

c) GRECIA şi NORDUL sunt puncte polare (ambele simbolizând re-căderea în Mythos);

d) prin unirea extremei NORD cu punctele ROMA, respectiv DACIA (în Strigoii, I-69: “Odin părăsise de gheaţă nalta-i domă / Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară (…) curgând spre vechea Romă / Pe Nistru tăbărâse (…)” - dar şi prin unirea GRECIEI extreme cu punctele ROMA şi DACIA, se obţine un romb, care poate fi împărţit în două triunghiuri: triunghiul cu vârful în GRECIA, triunghi având , deci, vârful în jos, este semnul apei şi simbolizează instabilitatea şi melancolia: Triunghiul cu vârful în NORD, triunghi având, deci, vârful în sus, este semnul focului şi subliniază energia maximă şi mistică. Focul pe apă, însă, nu oferă stabilitate;

e) de aceea, apare migraţia spre alte puncte, care să ofere stabilitate; în felul acesta, FRANŢA nu este altceva decât modul de a ajunge, energetic, la spirit neliniştit, pe de o parte - dar. În primul rând, modul de a ajunge la ATLANTIC. E vorba de CONTINENTUL ATLANTIC, care în cunoaşterea suprasensibilă, este locul unde oamenii solari, atlanţii, s-au sustras influenţei elementelor luciferice (vezi R. Steiner, op. cit. la Eminescu, elemente luciferice ar trebui tradus prin elemente fals-ormuzdiene): atlanţii au fost cei care au putut vorbi, primii, în numele Spiritului Focului-Christos. Atlanţii au migrat, apoi, în India şi în Persia, aducând principiul solar să se reflecte în formele divine Brahma şi Buddha, respectiv Zarathustra. Iată cum se poate revela Răsăritul Etern (Christos) migrând, cu credinţă nestrămutată, spre Apus. Iată cum cele mai importante religii, cele mai spiritualizate şi mai solarizate (prin atlanţi), sunt revelate prin cunoaşterea suprasensibilă: creştinismul, hinduismul, buddhismul, zarostrismul.

Să nu se uite insistenţa eminesciană asupra NORDULUI: NORDUL este, geografic, dar şi ocult, în contact cu CONTINENTUL ATLANŢILOR (este zona Soarelui esoteric); Nordul este al Magului (poziţia Magului este, totdeauna, în punctul cardinal al Nordului. Nordul este Ţinutul-Grădină a Hesperidelor (paradisul ocult). Deci, Magul-Nord ne-a condus (aşa cum l-a condus, iniţiatic, şi pe Eminescu) spre Mythos-ul recuperat: “Suliţa (lui Odin) pe loc s-opreşte, se preface-n d-aur cruce.” Suliţa-rază (indicaţie şi chemare-invocare a solarităţii) va călăuzi cunoaşterea suprasensibilă spre cruce-Christos (Spiritul Suprem al Focului, al Solarităţii), trecându-se prin infernul iniţiatic-moartea iniţiatică.

Este victoria ocultă: “Odin moare - Tibrul este a credinţei lui sicriu” (moarte iniţiatică-sicriu, pentru resurecţia prin Credinţa-cruce-aur) - de observat că versul are trei majuscule, repartizate stânga-centru-dreapta: O - T - C. Să le analizăm, conform ocultistului englez George Muchery:

O: Venus-Balanţă-Aer (cercul = spirit);

T: Soare-Leu-Foc (cruce = natura: sacrificiu şi suferinţă);

C: Mercur-Gemeni-Aer (semicerc = suflet).

Deci: focul-energie spirituală maximă se înalţă, pe vârfurile triunghiului mistic = desăvârşire autonomizare a Spiritului-Sine. Victoria obţinută de Leu se află printre semnele instabilităţii, ale labirintului ocult şi ale dualităţii, care trebuie stăpânită energic, prin iniţiere: Balanţa şi Gemenii - stăpâniţi de Leu (central). Soarele este dobândit prin înfrângerea instabilităţii (Mercur jos) şi apropierea semnului Iubirii-Credinţă: Venus sus. Apa vie devine, astfel, în finalul demersului iniţiatic, numele mistic atât pentru a) o modalitate de cunoaştere (visarea poetică), cât şi pentru b) stadiul ultim, de iniţiat, transcens în starea Paradis:

a) “Din aghiazima din lacul ce te-nchină nemurirei / E o picătură-n vinul poeziei… / Şi de-aceea beau păharul poeziei înfocate”;

b) “… în ţara unde fug a lumii zile... / E un loc cu apă vie într-un şes încântător. / Cine bea din el nu moare”.

În ce priveşte finalul aparent disperat: “Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfârşită, / Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repeţită, / Cu aceleaşi lungi mizerii s-obosesc sufletu-mi mut?” - aceste versuri sunt CAPCANA, INFERNUL INIŢIATIC - căci, este evident că acela ce urmează cale iniţiatică, din geografia iniţiatică, descrisă de noi mai sus - depăşeşte fenomenalitatea-mizerii-suferinţă-absurditate: ajuns în stadiul de atlantul-fiinţă solară, iniţiatul va reconsidera fundamental datele fiinţei sale şi ale drumului iniţiatic parcurs. Nu rămâne nici o îndoială că stadiu atlant-Christos elimină, tocmai prin statutul său de stadiu mitic, orice percepţie de ordin fenomenal (percepţie infiltrată, şi acesta este firesc, cu elemente fals-ormuzdiene, mizerie, suferinţă, absurditate, zădărnicie). Deci, însuşi titlul (subtitlul) Panorama deşertăciunilor este o capcană iniţiatică: pentru omul profan, aflat în precaritatea fenomenală, lumea s-a desemantizat, rezultând deşertăciunea; pentru omul care s-a iniţiat, prin intermediul traiectoriilor geografiei sacrale, lumea (cu totul altă lume decât cea fenomenală, din punct de vedere calitativ) s-a resemantizat, devenind Mythos-puritate-apă-vie.

 

*

*                      *

 

B - POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE

Nu părăsim (temporar) poemul Memento mori (foarte dens în sugestii asupra geografiei sacre eminesciene), decât pentru a sugera că Eminescu îşi răsfrânge concepţiile esoterice (viziunea suprasensibilă) asupra întregului cosmos. Se va observa, însă, că întreg cosmosul înseamnă tot Pământul, mereu Pământul - de fapt, nu doar în sensul geocentrismului, ci, în primul rând, în sensul concepţiei ocultiste conform căreia Spiritul Uman se autoperfecţionează în paralel cu astrul său (Pământul), parcurgând, în sens evolutiv, o serie de stadii cosmice: Saturn, Soare, Lună, Pământ etc.

Pentru ca afirmaţiile de mai jos, legate de semnificaţiile oculte ale poemului Povestea magului călător în stele, să nu fie suspectate (prea mult) că merg în direcţia unei atrageri a textului eminescian spre o interpretare gata confecţionată - este necesar a stabili, încă dintru început, o premiză necesară (se va putea vedea dacă şi suficientă). Premiza se referă la modul de a aborda textul poemului Povestea magului călător în stele: este sau nu este un text iniţiatic, sau, măcar, despre iniţiere? Răspunsul îl vom da abia după o scurtă problematizare, implicând ştiinţa mitologică:

a) însuşi titlul dat de Călinescu (Povestea magului călător în stele - conformându-se conţinutului manuscrisului eminescian, ms. 2259, f.52-81, fragm. şi în ms. 2276, II, f.27-29) implică termenul de basm; or, basmul, conform folcloristicii secolului nostru, este un mit degradat;

b) mitul este, după Mircea Eliade, o “povestire sacră” [6] , mitul, deci, implică revelarea, prin cuvânt, a forţelor ce ajută omul căzut să revină în illo tempore; textul mitului este, prin el însuşi, tentativă de recuperare a lui illo tempore - deci, implică demersul iniţiatic (cuvânt şi acţiune sunt concomitente în mit);

c) în Povestea magului…, ca şi în mitul folcloric, există schema iniţierii: împărat = stadiul consumării forţei sacre à fecior de împărat = stadiul de germene pentru re-iniţiere (recuperare a energiei sacre) à magul-guru, iniţiatorul; în plus, există trasată, în mod clar, calea iniţierii, calea obstacolelor, a probelor iniţiatice: urcarea muntelui, de către feciorul de împărat, spre zona Mag.

Aceste lucruri trebuie acceptate, altfel ar fi anulate orice demersuri de consolidare a ştiinţei mitologiei. Odată acceptată premiza (Povestea magului… este poem despre iniţiere), nu este înafara posibilului ca toate afirmaţiile şi acţiunile Magului să aibă conţinut iniţiatic; prin urmare, se poate deduce că Povestea magului… este un poem iniţiatic, un poem care comunică rezultate ale demersurilor cunoaşterii suprasensibile. Partea cunoscută (sensibil) - mitul aparent este doar vârful icebergului suprasensibil, disparent, ocult (spiritul nevăzut, autorecuperat în divin).

Dacă aceste lucruri sunt acceptate, nu mai rămâne decât să ne punem întrebări în legătură cu tainele revelate de Mag, cu semnificaţia acţiunilor Magului, cu obiectele-stadii cu care ia contact Magul (căci Magul este ombilicul universului energetic, spiritual, al poemului) - şi să încercăm să găsim răspunsuri, care să liniştească, într-o măsură cât mai mare, efervescenţa întrebărilor noastre. Din punctul de vedere al autorului acestei lucrări, răspunsurile cele mai apropiate de logica internă a poemului Povestea magului… le oferă indicaţiile cunoaşterii suprasensibile, conţinute în cartea lui Rudolf Steiner, Ştiinţa spirituală.

În legătură cu poezia eminesciană (dar nu numai: multe dintre problemele poeziei le regăsim, sub o formă sau alta, şi în proza eminesciană), întrebările care se ridică sunt multe. printre altele, de ce apare Luna, la Eminescu, ca spaţiu a) transcendent b) dar, totodată, geamăn Pământului, conformată din elemente pământeşti (cf. II-303, Sărmanul Dionis, viziunea asupra topografiei lunare: munţi, stânci, bucăţi de pădure, codru antic, fluviu măreţ, insule cu scorbură de tămâie şi cu prund de ambră, dumbrăvi, flori, gândaci etc.); mai exact, Pământul şi Luna, în mod egal, apar la Eminescu re-structurate ideal - dar, repet, amândouă în mod egal (în mod similar “descojite” de vreo eventuală faţă reperabilă în cadrul lumii reale). Şi, apoi, de ce spaţiul transcendent nu este numit cu nume de spaţiu mitic: rai, paradis, Eden etc. - de ce Lună? Şi, apoi, tandemul Soare-Lună apare, la Eminescu, nu atât ca un simbol al succesivităţii cosmice implacabile, ci ca o simultaneitate de imagini şi stări (fata de împărat, Lună şi Luceafărul-Soare Negru, în Luceafărul, Soare-Lună şi “chipul dragei mele”, în La mijloc de codru…, “Înzestrat cu o închipuire urieşească, el a pus doi sori şi trei luni”, în Sărmanul Dionis, II-3303, sugerându-se, prin 2 sori şi 3 luni, o progresie gradual-calitativă dinspre Soare spre Lună, lucru pe care ocultiştii îl au în vedere, când discută evoluţia spiritului şi astrului său-Pământ, în seria Saturn à Soare à Lună à Pământ etc.) - simultaneitate care patronează şi semantizează structuri şi stări pământeşti, (a se vedea hyperionizarea Ei şi lunificarea Lui, în tandemul mitic final, doi tineri singuri à doi copii cu plete lungi, bălaie, tandem care re-sacralizează Pământul, în Luceafărul; revelarea Erosului, ca structură de profunzime a Pământului, în La mijloc de codru…; “mobilarea” Lunii cu elemente pământeşti, dar cu impulsuri luciferice, care vor produce, în Sărmanul Dionis, căderea cuplului instaurat prin palingenezie etc.). Deci, nu e vorba, la Eminescu, doar de un geocentrism ptolemeic, ci de viziunea Pământului, ca un şir de ipostaze care, poate, au fost cândva, succesive şi disociate, dar pot fi revelate şi ca stări dinamice, evolutive, în cadrul stării numită Pământ - stare unitară în dinamismul ei ocult. Pământul-stare spirituală reuneşte titanismul (vezi Demonism) cu starea pirică (“Şi-n urmă pământul rămâne - o stea”, I-202). În Luceafărul, Luna (fata-lună între stele) şi soarele Negru (Luceafărul; ocultiştii menţionează că, în stadiile Saturn-Soare lumina este întunecată, lumina este una interioară, spiritualizată) [7] apar întâi , în spaţiul-vis al Pământului (starea de vis cu imagini este specifică stărilor Lună-Pământ, afirmă Steiner în op. cit., p. 156 şi p. 178), apoi, Pământul se etaşează, împlinit mitic, lăsând înafara sa Luna şi Lucefărul-Soare Negru.

Viziunea cosmică eminesciană, atunci când apare pregnant (Luceafărul, Povestea magului…, Scrisoarea I), este o viziune circumscrisă viziunii pământeşti, stării-Pământ (în Scrisoarea I - “lume, lună, soare şi stihii” înseamnă, de fapt, Pământ + Lună +Soare + Spiritele-stihii, care produc evoluţia spirituală a aştrilor). E altceva decât Pământul, atunci când Eminescu descrie zboruri şi trasee cosmice - dar, mereu, în relaţie cu Pământul, convergente spre Pământ etc.

Cel puţin în Povestea magului…, descrierea acestor lumi care formează preajma spirituală a Pământului, care se raportează la Pământ şi intersectează, în mod constant şi necesar, Pământul - este una în care cititorul pătrunde ca într-un labirint de neînţeles pentru conştiinţa lui limitativă la realitate-raţiune. Pământul, aici, a dispărut ca element de descriere, fiind păstrat, mereu, ca o stare deschisă, nedefinitivată, aflată într-o permanentă efervescenţă semnificativă a formelor şi structurilor, într-o permanentă stare de erupţie către alte locuri decât cele intuite ca fiind proprii Pământului - şi, totuşi, abia aşa, prin circumscrierea sa unor structuri colaterale, oculte, Pământul devine o realitate complexă (o complexitate care impune o dinamică ontologică şi gnoseologică, întreruptă, de sincope existenţiale, în stadii - şi, apoi, reluată, de fiecare dată, în fiecare stadiu ajungându-se pe planuri diferite şi superioare).

Pentru descifrarea labirintului efervescent absolută nevoie de un alt demers decât cel eminamente raţional (care este ratat de la început, căci este respins de însăşi natura iniţiatică a textului): este nevoie de cunoaşterea suprasensibilă, de demersul analitic de tip ocultist - ceea ce ne-a determinat la o lectură paralelă a textului eminescian şi a Ştiinţei spirituale a lui R. Steiner (cel mai important ocultist al secolului XX, care a sintetizat datele ocultismului milenar). În capitolul de faţă, nu facem decât să sugerăm ocultismul care nutreşte semantica versului eminescian - căci o adevărată paralelă completă (pornind de la calea sugerată de noi) poate face oricine, punând cele două texte alături. Se va vedea (în cazul în care va fi acceptată lectura sugerată de noi) că George Călinescu a aruncat mult prea neglijent afirmaţia sa, în legătură cu Povestea magului…

Povestea magului călător în stele este foarte asemănătoare cu Mureşanu (n.n.: nici vorbă: Mureşanu schiţează funcţionalitatea ahrimanică a Pământului, antrenând în scepticism şi revoltă ahrimanică pe anumiţi oameni - Geniile, pe când Povestea magului… este poem de iniţiere ocultă întru evoluţia spirituală a Pământului)… Mult mai stângaci, aruncată în vălmăşeala inspiraţiei (N.n.: şi totuşi, câtă ordine suprasensibilă!), ea are informitatea unui bronz răcit şi părăsit înainte de a i se fi dat o formă hotărâtă.” [8] . La fel, pripită mi se pare şi catalogarea drept “sideromanie” (G. Călinescu, op. cit., I-288) a preocupării eminesciene de a explica, la modul ocult, legătura dintre lumina stelară şi corporalitatea pământească.

La început, a fost spiritul pur. Magul şi Împăratul sunt Oreste şi Pilade - deci, sunt acelaşi spirit în două trupuri-conformaţii: deci, esenţial, există ambii întru permanenţă (cf. R. Steiner - corpurile căldurii aduc Timpul, celelalte sunt Permanenţă), doar că, în evoluţia spirituală, se produce impresia unei diferenţieri-departajări, în care se păstrează fondul spiritual (Magul), ca fond de energie primară, iar pe acest fond se produce sincoparea stărilor-faze de evoluţie a spiritului stare-Pământ (aparenta moarte a împăratului) urmată de reluarea stadiilor de pe prima treaptă, până, mereu, la o treaptă superioară celei a precedentului stadiu (fiul de împărat, care se duce spre Mag, spre a fi iniţiat; apoi, reluarea cercului pe spirală, urmând stadiul călugăr, ca irosire a forţelor sacrale, dobândite ca Fiu de Împărat - dar nu o irosire totală, dusă până la capăt: Călugărul, ca fost împărat-decrepitudine sacrală, s-a oprit la stadiul zbuciumat: claustrat în mânăstire, cu zvâcniri tot mai slabe spre cenuşa fostei fiinţe, cuprinsă de febra autodistructivă: “Pe focul cugetării a presurat cenuşă, / Ci sub cenuşă-ard însă consumatori cărbuni. / Atunci visul mărirei s-a şterge-n a lui gând / Când peste spuza sură se va turna pământ.” Treptat, impulsurile spre trecuta stare se transformă în impulsuri spre o viitoare stare-lume, stare viitoare care-l ispiteşte sub forma unei fiinţe-înger care nu se poate materializa în stadiul următor: “E-aievea acea fiinţă… / Dar nu-i aci în lume… E sufletu-unei moarte, / Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind. / Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte / Şi idealu-eteric în lut eu pot să-l prind, / Dar nu aici - Aicea de viaţă n-are parte; / Vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe.” Se observă:

a) insistenţa asupra ideii imposibilităţii împlinirii-cu-ideal aici: “Aicea de viaţă n-are parte”,“nu aici”

b) pe de altă parte, oscilaţia între ideile de reluare şi continuare: “E sufletu-unei moarte, / Pe care … să-l reaprind” - “vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe”. Concluzia firească: noua lume este stadiul de depăşire calitativă şi extensivă a lumii-aici, preluându-i şi restructurându-i lumii-aici atât trecutul, cât şi viitorul - deci, lumea nouă este o lume care include şi presupune anterioritatea lumii-aici, înglobează, îşi circumscrie fostul stadiu, lumea-aici).

Cunoaşterea stadiului consecutiv este, mereu, rezultatul unui dat suprasensibil, deci este cunoaştere suprasensibilă: a) fie drumul de urcare a muntelui, depăşirea ruinelor (“acolo printre ruini ” I-291), a prăvălirii (“stejar prăvălit“), a îmbătrânirii-decrepitudine prin tolerarea invaziei vegetale (“stanuri bătrâne cu muşchi acoperite”), depăşirea furtunii infern iniţiatic (“Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă…/ Vuieşte a vântului arfă de-aramă ”) în favoarea invaziei semanticii luminii revelaţie (“Şi-n ceruri se-ncurcă auritele zodii”) şi transcenderii în Mythos (“Şi dracii la râuri adun licapodii” - forţa Lupului Mistic-Fenrir, Amurgire şi Zori ai Zeilor, prin îngurgitare şi regurgitare), ajungere în piscul-Âthman, de deasupra fenomenalului-nori-Māyā: “Deasupra-ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / Stă magul.”, b) fie prin zbor şi starea de visare revelatorie a Mythos-ului, stare obţinută prin mijloace magice, oglinda-ochi magic deschis spre lumea de dincolo, de aici-acum: “Pe-oglinda cea neagră, profundă şi largă, / Încet-încet pare o umbră de-argint (somnul, prin care se revine la originar, la visul-Mythos: stele-imperii I-303, steaua somnului redătător de visare-Mhytos “de visuri, de umbre, de cântec e plină”), c) fie cunoaşterea suprasensibilă a lumii ca stadiul viitor, prin ochiul magic din frunte*, ochiul ciclopic, sau ochiul reptilian, prin care se emit şi se receptează, precum afirmă parapsihologia, bio-radiaţiile a, b şi mai ales g: “Şi raza mă iubeşte, mângâie a mea frunte… / La mijlocul de aer, în sfera de lumini / Din frunte-mi se retrage raza de cristal, / Ea prinde chip şi formă, o formă diafamină, / Înger cu aripi albe…” (I-308).

Magul, ca fond energetic permanent pentru evoluţia spirituală a Eului-Pământ, în lumea suprasensibilă, este sinteza Spiritelor Înţelepciunii (Kyriotetes-Domnii), a Spiritelor Voinţei (Tronuri) şi a Spiritelor Mişcării (Dynamis-Puteri) [9] . (Aceste spirite îşi reiau de la capăt misiunea, de fiecare dată când se trece la substanţializarea evolutivă a următorului stadiu-astru spiritual din serie). Magul este întruchiparea spiritelor înţelepciunii, deoarece dinspre fondul de înţelepciune cosmică-Mag i se transmite fiecărui novice rezumatele fiinţării oculte întru cosmos (vezi I-293), mitul despre stele, moarte, geniu, trup, spirit, cosmos, haos etc.). Magul stăpâneşte mobilitatea exacerbată a stihiilor eterice ale lumii, stăpânire exercitată prin privirea-spirit: “Aruncă pe lume el ochii lui suri” - şi prin cartea zodiilor: “E-o carte ce nimeni în veci n-o citeşte /Cu semne strâmbe întoarse-arăbeşte: / Sunt legile-n semne din ăst univers” (semne strâmbe, întrucât deviază şi depăşesc această lume, mereu în favoarea altei-altor lumi). Deci, Magul uneşte Înţelepciunea cu Voinţa, pentru a reflecta Voinţa în spaţiul ceresc [10] . Magul se azvârle în cosmos, provocând substanţialitatea să-şi găsească refugiu mereu sub ocrotirea altor şi altor Spirite ale Formei (Exusiai-Stăpâniri), revelate, treptat, în fiecare din stadiile astrale ale Pământului-Spirit evolutiv: “Se suie-n vârf de munte… / … în infinit el zboară”, “Din vârf de munte-n în spaţiu iar s-aruncă” etc.(I-305).

Fiul de Împărat apare după stadiul stele-copile (“…când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond…” I-287) şi lumi grădini: “ţările-nflorite” (I-287), stăpânite, încă, de îmbătrânitul Împărat (părintele decrepit, stadiul care cere reînnoirea, prin moarte iniţiatică şi naştere ocultă, a forţelor sacrale). Acest stadiu este al stării de agregaţie “căldură”, “corpuri de căldură” [11] : este stadiul Saturn (“iarna e blândă primăvară”, plus vagi senzaţii vizuale şi olfactive: “umbre cu miros pe-a salei întins rond”). Fiul de împărat devine formă distinctă, urcă muntele spre Mag, deci, contribuie, alături de zona Mag, la activitatea Spiritelor Formei şi Spiritelor Personalităţii (Archai-Începători): stadiul fiu de Împărat, alături de stadiul de Mag, este, mereu, întemeietor, în fiecare din succesivele lumi. Magul, ca fond cosmic, va rula, drept co-autor la ctitorirea lumilor, stadii similare, dar specifice, totuşi, fiecărei etape-lume-astru din serie: Fiul de Împărat, succesor al Împăratului, este succedat de Călugăr - fost Fiu de Împărat. În atmosfera de căldură a lui Saturn (primul stadiu de evoluţie suprasensibilă a Pământului) se ivesc acum (vezi R. Steiner, op. cit., p.127), “lumine care când se-aprind, când se sting… câte o fulgerare care brăzdează spaţiul”. Iată expresia acestei stări la Eminescu, după desprinderea distinctă a Fiului de Împărat, ca Spirit al Formei şi Spirit al Personalităţii: “Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă”. Acestea sunt Spiritele Focului (Arhangeloi). Vocea care se aude vibrând în mintea Fiului de Împărat este aceea a serafului (Spirit al Iubirii): “Seraful îşi sfârşise vibranta-cugetare” (I-297), seraf care precede, ca voce expozitiv-înfăptuitoare, povestea în-făptuirii îngerilor (Spiritele Vieţii, Fiii amurgului-Angeloii). Datorită Magului, unit cu Fiul de Împărat, se dezvoltă Armonia (Heruvimii-Spiritele Armoniilor), şi se ajunge de la somn fără vise (“O umbră de argint”, I-301), la stadiul evoluţiei spirituale a Pământului, numit Lună, ca stare de vis cu imagini: I-302 “ Te duce [somnul] cu dânsul în lumea de vis… Aici lumea-antică urmează-a ei trai”… “Palate de-argint se ridic gânditoare / Şi regii sunt îngeri cu aripi de-arginţi”.

În stadiul Saturn al evoluţiei Spiritule a Pământului, lumina e întunecată (faţa îngerului: “mărgăritar vânăt” - în “oglinda neagră”).

Aşa cum din apă, prin îngheţ, apar sloiurile (tot apă, dar alt stadiu) [12] , tot aşa apar Soarele, din stadiul Saturn, şi Luna, din stadiul Soare. Luna şi Soarele se însoţesc, însă, în simultaneitate, Luna învârtindu-se în jurul Soarelui [13] , dar existând şi stadiul când Soarele şi Luna formează un singur astru (la Eminescu, vezi forma gregară a luminii din debutul Luceafărului, când stadiul Soare Negru-Luceafăr şi Lună-fată de împărat coexistau în nebulozitatea originară, indistinctă, rude mari împărăteşti).

Toate grupele de Spirite, de până acum (ale înţelepciunii, Voinţei, Mişcării, Personalităţii etc.) au avut, drept unică finalitate, perfecţionarea stadiului spiritual Saturn al astrului spiritual Pământ (implicit, aducerea Magului - fond cosmic, la stadiul de Om Spirit (Âtma sau Âthman). Va urma un nou ciclu, repetând acţiunile tuturor grupelor de spirite mai sus amintite, cu scopul de a perfecţiona structurile spirituale ale unui al doilea stadiu spiritual al astrului spiritual Pământ - stadiul spiritual Soare (implicit, aducerea Magului la stadiul de Spirit al Vieţii, Budhi - R. Steiner, op. cit., p. 141).

Din acest moment, Magul va părăsi Muntele Saturnian şi se va azvârli în infinitul cosmic, pentru a putea lucra la regruparea acţiunilor Spiritelor, pentru apariţia stadiului al doilea al astrului spiritual Pământ: Soarele. (Soarele este stadiul spiritual al Pământului, când inconştienţa este un somn fără vise, pe când Luna e stadiul de inconştienţă, ca somn cu vise. Soarele este stare gazoasă, Luna este stare acvatică): I-304 “Se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară - / O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc, / Pe ea şezând călare, în infinit el zboară, / Stele sclipeau sfinte şi-n cale-i făceau loc” (se poate concluziona că Fiul de Împărat şi-a încheiat ciclul iniţiatic saturnian, unindu-se cu stadiul Âtma al Magului - fiul iniţiat s-a retras, noul ciclu îl întemeiază activitatea continuată, în nou registru, cu noi finalităţi, a Magului - fond cosmic al evoluţiei Spiritului). Elemente solare: stea, stele, foc, aur - sclipesc.

Îngerii depun blânde rugăciuni “l’a lumii trepte albastre”, deci haosul infinit, premiza noului stadiu spiritual, e albastru-gazos, specifica stare de agregare a Soarelui fiind gazul). Stadiul de stele deasupra şi stele dedesubt (şi-n poemul Luceafărul, şi-n Povestea magului…: I-304 ”Deasupra vedea stele şi dedesubtu-i stele”) nu este cel al vizualizării profane a luminii, ci al vizualizării sacre a luminii (zborul Magului printre stele este tunet rănit, deci, se explicitează non-vizibilitatea profană, punându-se accentul energetic pe audibilitatea enorm tensionată; spre deosebire de fulger ne-ntrerupt; în Luceafărul, poezie în care sacralul este rafinat, spiritualizarea luminii este subînţeleasă, căci, în zona deplasării Luceafărului-Hyperion, deplasare retrospectivă şi de autoanulare a stadiului Personalitate individuală - nu sunt decât Hyperion şi Demiurgos, energii spirituale supreme: nu se mai pune problema că , în afara Logosului Sacru, Mistic, ar mai încăpea vreun neiniţiat, pentru care cuvintele să se înjosească energetic, prin explicitare). Magul va zbura spre Lună, vede lumina albastră (de data aceasta, albastru nu va mai fi gazos, ca la etapa Soare: a lumii treaptă albastră = treptele de văzduh-aer, ci albastru va sugera apa albastră, starea de consistenţă-spiritualizare specifică etapei-Lună): I-304 “Căci la un punct albastru privirea-i aţintită / L-a caosului margini un astru blând uşor [gazosul Soarelui e îngemănat cu lichefierea-Lună, prin dubla epitetizarea a astrului: blând uşor]… O zi mai are încă şi-ajunge-n luna lui [posesivul lui subliniază nu faptul că Magul e băştinaş şi proprietar spiritual al Lunii, pentru că, în continuare, vorbeşte despre o următoare etapă-stea, care-i steaua naşterii lui, văzută, prin clarviziunea magică, din stadiul-Lună: “Cu ochii plini de lacrimi la aceasta priveşte / Ce lumina albastră mergându-şi drumul său: / Ce liniştită-dânsa, în pace eminesciană păşeşte, / O, cum iubesc eu steaua unde m-am născut eu”].

Se ajunge, din nou, la stadiul Spirite ale Armoniei (în cadrul dualităţii albastre aer-apă, Soare-Lună) “Mai e-n tot universul o stea plină de pace / Neturburată vecinic de ură, de război” - dar Pământul, ca stadiu al Focului (căci starea de agregare specifică stadiului spiritual Pământ este focul), era deja prefigurat, din secvenţa zborului hipnotic: “Şi-n urmă-ţi pământul rămâne - o stea” (de fapt, poziţia Pământului trebuie raportată dublu: a) faţă de vis, Pământul e-n urmă, pentru că, abia începând cu Pământul, se dezvoltă, prin seria Pământ-Jupiter-Marte-Venus etc., visul cu imagini; pentru Spiritul Fiului de Împărat, însă, care e în curs de iniţiere, Pământul e în faşă, ca un deziderat spiritual, în sfera focului),: apoi, vulturul cu care porneşte Magul, din vârful muntelui, către Soare-Lună (ca stadii spirituale) este de foc-aur (vultur de aur, cu-aripe de foc). Stadiul Pământ nu se obţine decât printr-o recapitulare a stadiilor anterioare: Saturn-forme de căldură (“în funii lungi el rupe al nourilor voal” I-305), Soare-forme de gaz (“Din nourii cei mai deşi el luase o bucată” I-305), Lună-forme de apă (“A mărei unde-albastre alunecă-nspumate” I-305) à către “insule bogate cu mari grădini de laur” (laurul, simbol al victoriei Sinei spirituale) I-305, care este stadiul Pământului-perioada Atlantidei (Continentul Atlantic) şi atlanţilor, ca refugiu al Spiritelor Focului, nepenetrate de elementele luciferice. Călugărul găsit-intersectat de Mag aici, este Atlantul, stăpân peste templul de apă înecat, I-306 (ca şi trestia, templul atlantic, ca simbol al stadiului Pământ pur, se bazează pe partea sa spirituală din Luna-apă: înecat). Fiinţa eterică pe care o visează Călugărul (“El cheamă cu cântarea-i o umbră ce-a visat”, I-306) este prefigurarea simbolică a celorlalte stadii spirituale ale Pământului, stadii necesare, care atrag, la modul magnetic, lumea sa spre ulterioare stadii spirituale: “Ispită neagră dânsa? [Magul îl priveşte, în acest timp, pe Călugăr, de sus, din precedenţa aer-apă: “Ca geniul văzduhului el stă”, pe-o stâncă suit, dominând valurile mării - parcursese “în lună… valul mării amar”] Un geniu rău, o, nu e / … când ca un vis argenteu pluteşte blânda lună… La mijloc de aer, în sfera de lumină! / Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal! / Ea prinde chip şi formă, o formă diafanină, / Înger cu aripi albe, ca marmura de pal… haine argintie coprind membrele sale … pe frunte-o stea de foc… Când noaptea-i însă-i caldă, molatecă şi bună, / Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună / … Şi ea venind din noapte ca o rază de soare / Coboară, pe-a mea frunte nebună, visătoare, / Pân’se preface-n chipul ce l-am visat mereu” (a se observa, pe lângă calităţile de spirit superior şi complex ale arătării: înger-haine argintie-pe fruntea-i de foc, faptul că realizează comunicarea în mod telepatic, ea, rază de soare, folosind canalul de comunicare al ochiului ciclopic, din frunte) I-309, I-311: “Iar sufletul… o parte ce-n mine-a mai rămas / Să zboare-unde-l aşteptă amorul în extaz, / Să zboare unde partea-i cea jună, dulce, pală / Pluteşte printre stele… iar stelele-i ţesală / Un corp de raze blonde… [corpul de foc al spiritului, posibil, însă, să fi venit, ispititor, dinspre următoarele stadii ale Pământului-foc: Jupiter, Marte, Venus etc.] / …norii cei lunateci [stare gazos-acvatică, solar-lunară, deoarece Soarele-Luna, într-o anumită perioadă eminesciană evoluţiei spirituale, coexistă] prin stele ce sună [sonoritatea este şi ea, o senzaţie dezvoltată în epoca evolutivă solar-lunară] / Şi ne-am dori cum raza doreşte-o altă rază [erosul-foc apare în stadiul spiritual Pământ]… // Dar nu se poate încă… căci corpul meu de lut / Un sclav greoi şi rece - e sclav - dar e astut [penetraţia, în zona Pământ, a elementelor luciferice, produce solidificări grosolane şi astuţia-viclenie; pentru a se sustrage influenţelor luciferice, spiritele pământeşti se retrag în Atlantida, unde-şi păstrează, sau recapătă, starea de rază]; I-313: “E-aievea acea fiinţă, visele-ţi nu te mint, / Dar nu-i aici în lume… E sufletu-unei moarte, / Pe care-nsă eu însumi [Magul spune] pot ca să-l reaprind / Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte / Şi idealu-eteric în lut eu pot să-l prind, / Dar nu aici. Aicea de viaţă n-are parte; / Vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe.” Atma, din stadiul saturnian final (Omul Spirit) se transformă în Buddhi (Spiritul vieţii, universal - stadiul solar e primul care perfecţionează această stare). Apare, după Pământ, starea de Moarte, provocată de însăşi natura omenească. Eul individual capătă extracorporalitate. Corpul fizic à eteric à astral à Eu spiritual (Sinea spirituală - Manas) - toate aceste componente ale Eului sunt dezvoltate, treptat şi pe rând, în stadiile de revoluţie ale astrului spiritual Pământ (în stadiul Saturn, respectiv Soare, Lună, Pământ, Jupiter etc.). Călugărul-atlant se ţine departe de lumea simţurilor - de ispita luciferică: atlanţii erau discipolii Spiritului Focului, Christos. Fiinţa luminoasă care-l cheamă îi confirmă statutul de discipol al lui Christos-focul - şi îi propune stadii de evoluţie ulterioare, superioare. Nu aici-aci - ci în lumea în care fiinţa luminoasă, pe de o parte, e re-aprinsă, pe de altă parte trăieşte mai departe (preia şi îşi însuşeşte trecutul şi viitorul stadiului de evoluţie spirituală-Pământ, continuând astfel seria iniţierii lor începută cu Împăratul, Fiul de Împărat, Călugărul).

Nici vorbă, deci, de “Învălmăşeală a inspiraţiei” (G. Călinescu, op. cit.): Eminescu urmăreşte, în Povestea magului…, să descrie Fiinţa Spirituală, cu structurile ei evolutive, într-o veritabilă “cronică acaşă” a urmelor evoluţiei, urme percepute suprasensibil. Descrierea nu se-ntrerupe, ci sugerează atracţia lumilor, reunite în Călugărul-Mag (Călugăr adept al lui Christos-Focul, intersectat, în acţiunea de perfecţionare a Fiinţei Spirituale, cu Magul-fond cosmic al evoluţiei spirituale - atracţie spre toate fazele evoluţiei spirituale.

Este o răstignire a Omului Solar-Christos, în:

VERTICALA 1 - Mag - treimea de fond, stabilă în permanenţă;

                      2 - Împărat - faţa evolutivă a Magului (Timp şi moarte, deci de la saturnism-Timp, la pământesc-Moarte);

ORIZONTALA 3 - Călugărul - Christos, ispitit de

                       4 - Lucifer (ascunsa forţă ce degradează şi restructurează materia suprasensibilă în lumi) ßà cu reversul Chipul-ispită-Ea (dar Ea - ca o “cronică acaşă” dinamică, purtând semnele tuturor aştrilor în care se întrupează ocultul Pământ). Ea ßà Lucifer e forţa dinamică pe orizontală (opusă călugărului, reticent la mişcare) - a Magului-Împărat (dinamismul verticalei iniţiatice à desacralizat à re-iniţiatice).

Călugărul, situat în stânga crucii care reuneşte punctele antropocardinale - poate fi situat şi în centrul crucii Antropocardinale: este nevinovat de tot şi vinovat spre tot, împăcat întru cântec (“O arfă de aramă cu coarde ruginite”), dar chemat-ispitit spre toate zările-cântec, disponibil, la modul pur, pentru înscrierea în mereu noi, alte lumi-cruci – Figura 4:

 

Mag

Călugăr                                 Lucifer                        Ea (fiinţă diafană şi Ispită)

                                               destructiv       reconstructivă

Împărat

Verticala Mag                       Împărat: tranzit pe dedesubtul Crucii (fond cosmico-spiritual)

Orizontala Călugăr               Lucifer-Ea: tranzit pe deasupra Crucii –

 

Figura 4

(forţele de perfecţionare spirituală)

 

Şi Luceafărul conţine elemente clare de ispitire, pentru reconstruirea lumii iniţiale-lumea gregară, luminoasă, mitică (rude mari împărăteşti): Luceafărul şi fata-Lună se ispitesc reciproc (Soarele Ocult şi Luna ocultă con-vieţuiesc, într-o perioadă, apoi se rup unul de altul, Luna, cu forţele ei spirituale, angajându-se în realizarea stadiului spiritual Pământ-de-foc). Rezultatul va fi: separarea definitivă a stadiului Soare Negru-Luceafăr, într-un demonism cosmic, potenţial - de stadiul Pământ re-mitizat prin Luna Spirituală (Fata-Lună a preluat forţele necesare spirituale de al Soarele Negre, hyperionizându-se - şi acum lucrează asupra forţelor, abia trezite, ale noului ei stadiu spiritual, Pământul. Elementul masculin, din cuplul mitic final, este supus, fascinat şi transformat într-un docil cooperant erotic).

*

*                      *

 

5. SPRE ŞI ÎN BURICUL PĂMÂNTULUI (MUNTELE SOLAR ŞI MÂNĂSTIREA LUNII)

Treptat, ne vom reîntoarce la Memento mori, unde se află cea mai clară descriere a ombilicului universal al stadiului spiritual Pământ. Nu înainte, însă, de a menţiona stadiile tensiunii creator-spirituale, care concentrează, treptat, întreaga energie spirituală în ombilicul Pământului.

I. a) “Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază” (Scrisoarea I, I-101);

   b) “Peste câte mii de valuri stăpânirea ta [lună] străbate” (Scrisoarea I, I-101) şi “Privea în zare cum pe mări / Răsare şi străluce, / Pe mişcătoarele cărări / Corăbii negre duce” (Luceafărul, I-121);

  c) “Şi întunecata mare” (Floare albastră, I-45) şi “Scânteie marea lină, şi placele şi sure / Se mişc una pe alta ca pături de cristal [Marea-sarcofag]; / Pe undele încete îşi mişcă legănate / Corăbii învechite scheletele de lemn” (Împărat şi proletar - I-52);

d) “Astfel Grecia se naşte din întunecata mare / Poartă-n ceruri a ei temple … / Marea, lin cutremurându-şi faţa, scutur-a ei spume / Repezind pe-alunecuşul undelor de raze-o lume … / Mai albastră decât cerul, purtând soarele pe faţă, / Ea reflectă-n lumea-i clară toată Grecia măreaţă. / Câteodată se-ncreţeşte şi-şi întunec-al ei vis … / Şi pe valuri luminoase oceanul lin le saltă [nimfe], / Orice unde linguşeşte arătarea lor cea naltă, / Pe nisipul cald le-aruncă marea-n jocu-I luminos; Oceanicele corpuri ca statuie de ninsoare, / Strălucesc la părul negru ce şi-l uscă ele-n soare / Pe-a lor perini nisipoase lenevite languros. / Apoi fug să-mpopuleze verdea noapte dumbrăvană …” (Memento mori, I-254).

Câmpul semantic al apei este potenţat de către structura semantică a codrului (izotopic semantic cu pădure dumbravă etc.), într-o eternă penumbră - sugerând valenţe de propensiune spre prima treaptă a spiritului universal. Codrul mai poate fi o ultimă “faţă tensională” a lucrurilor, apa, însă, apare ca un ecou rămas între lumi.

Apa semnifică spaţiul protector şi potenţator al sincopei dintre lumile-stadii spirituale (întuneric - ca marea fără raze). Pe de altă parte, cel puţin în aparenţă este docilă faţă de energiile aflate în acţiune, pentru construcţia lumii-stadiu spiritual; ea reflectă placidă, şi potenţează modificările corporale ale lumii, tensionările creatoare de corporalităţi; b) Luceafărul se foloseşte de mare-mişcătoare cărări (deci, nu cu voinţă autonomă, ci cărări imprimate conform unei voinţe exterioare mediului-fundament, apa: voinţa Luceafărului); c) Ea reflectă-n lumea-i clară structurile conformate de Spiritele Armoniei: Grecia măreaţă; marea se-ncreţeşte şi-şi întunec-al ei vis, dar, câteodată, în funcţie de voinţe din văzduh, voinţele spiritelor se reflectă şi dau naştere visului-apă-sete, iarăşi, apa care suportă “amprentarea” unor acţiuni exterioare ei; poate ajunge să împrumute chiar şi dorinţa de moarte - ca dematerializare esenţializată-schelet: marea mişcă, pe undele ei, corăbii-schelete, ca devenind mare-sarcofag (dorinţa de extincţie, însă, nu este autonomă, sau specifică apei, ci este “amprenta” dorinţei Geniului pesimist-Cezarul) - sau dorinţa de viaţă-naştere: naşte, aparent, Grecia; şi totuşi, marea-Okeanos (dacă o socotim funcţională pentru protecţie şi potenţare) sau marea-Lethe (dacă o socotim funcţională pentru uitarea stadiilor spirituale, ruptura de anterioritate, pentru consolidarea în simultaneitate), pe lângă linguşire (linguşeşte arătarea nimfelor), ea trimite, născându-le şi direcţionându-le forţele-nimfe, spre zona codru-dumbravă (verdea noapte dumbrăvană): nimfele parcă ar fi şi parcă n-ar fi făpturile apei (le linguşeşte, de parcă nu ar fi făpturile ei) dar, tot ea, le saltă, le naşte, sau, cel puţin, le face posibilă ivirea, pentru a stabili legătura cu zona codru. Nimfele sunt spirite de dincolo sau de dincoace, care găsesc în apă (ca zonă) un culoar de evacuare a ceea ce e prea mult (sau periculos) aici, şi de receptare a ceea ce se pot numi Spiritele Modificatoare, dinafară venite.

II. Codrul e legat de o altă formă a apei decât marea (sau fluviile, râurile); izvorul-apa scară, mistică, prin care se reînnoiesc energiile (izvoarele, din acest punct de vedere devin izotopice semantic cu nimfele, care fug să-mpopuleze verdea noapte dumbrăvană, de fapt trec la acţiunea tensionantă a creaţiunii progresive, modificatoare, către perfecţionarea stadiului spiritual-astru). De aceea, la baza structurilor cosmice binare, din Revedere, stă codrul cu izvoarele, ca entitate-spaţialitate unitară, căci fără izvoare, fără energia mistică, nu ar fi posibilă nici o formă de tensionare energetică spre zona munte: nici codrul, nici pădurea, nici dumbrava (I-71) “Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi, / Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră” - de observat tangenţa directă a energiei resurecţionale, etern reîmprospătătoare, revitalizantă - la zona munte-piatră.

Mijlocul de codru poate fi ori zona de unde începe muntele iniţiatic de piatră, ori zâna-miracol de unde încep treptele-revelaţiei: “adâncu-i [balta] se pătrunde / Şi de lună şi de soare / Şi de păsări călătoare / Şi de lună şi de stele / Şi de zbor de rândurele / Şi de chipul dragei mele” (revelaţia supremă-hieratică: a) lună-soare, păsări-zbor iniţiatic, b) lună-stele, rândurele-organizare a noii lumi spirituale, c) eros-ul, ca forţă supremă de conducere şi coeziune în noua lume).

III. Codrii aiurând (“Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre / Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre” - Scrisoarea IV, I-116) marchează (având izvoarele ca bază energetică) tensiunea-dorinţă sau tensiunea-voinţă, ajunsă la punctul paroxistic, de transcendere [14] .  Cf. Figura-5.

 

Transcenderea, de obicei, se operează prin zona-culoar spre spaţiul mitic: munte [15] - dar munte poate fi, din punct de vedere funcţional, şi insula, care se smulge din zona apă (tensionată până la valoarea de codru acvatic); căci codrul poate fi considerat, şi el, la rândul lui, apă vegetală, ocean vegetal, cu specificul: stare de tensionare (spre munte-iniţiere sau spre revelaţia directă: apariţia zânelor, cerbilor albi, cailor albi ai mării, bourilor, apariţia casei-Eros din Călin I-66 etc.). Sau templul înecat din Povestea magului …, insulă cu structură ordonată întru sacralitate.

Muntele poate fi a) de-tensionat, în cădere: valea (“Toată lumea după dânsa [harfă], de-al ei sunet atârnată, / Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncete ar fi căzut … / Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune / Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune, / În migraţia eternă de demult s-ar fi pierdut” - Memento mori, I-257) sau b) tensionat, în forma vertical-suitoare a muntelui (“În munţi ce puternic din codri-s-ardică”, I-291, Povestea magului …), sau a insulei (“Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur” - Memento mori, I-261), sau a axei lumii figurată prin copacul-centru al spaţiului sacru (“Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm - Astfel de noapte bogată, / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” - salcâmul are atributele mitice ale ascensiunii sacre şi ale eternităţii, căci vechi are aici sensul creat, dintotdeauna, pentru propensiune în cerul-transcendent-pentru totdeauna; de asemenea, salcâmul este cel care determină renunţarea la această viaţă, pentru stadiul noapte-bogată, misterul transcendent).

În această zonă semantică, centru al spaţiului sacru, Eminescu va construi, în Memento mori, un complex transcendent, unic în întreaga sa operă: raiul Daciei [16] . Geografia sacră, aplicată asupra buricului lumii, în viziunea eminesciană, conţine o adevărată structură de iniţiere şi auto-energetizare:

a) în partea de jos a hărţii spaţiului sacru, se identifică halele mării, prin ieşirea spiritelor active, caii albi ai mării (Puterea Albă a Infernului-culoar de iniţiere spre Forţa Solară), însoţitori ai forţelor revitalizante-izvoare: “Lâng-izvoarele-nflorite pasc cai albi c-a mării spume” (I-264) şi ai lumii: “Caii lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguri [secţiunea cailor lunari, din valea monastirei lunei I-268, alcătuind labirintul dionysiac] / Şi în sara cea eternă veseli nechezând ei fug” (zona lunară este zona văii potenţatoare a ascensiunii muntelui, prin intermediul punţilor-mreje iniţiatice): “Monastirea alb-a lunei” transpare “prin diamantească fină de paingen pânză”);

b) zona monastirea lunii este, şi ea, un munte, ca şi cel solar, dar invers, detensionat; monastirea lunei este imaginea reflectată, în registrul acvatic, umed,

c) a Muntelui Solar, cu Cetatea Soarelui şi cu Grădina Zorilor: “Pe acea poartă din munte iese zori în coruri dalbe” I-265, “Într-o lume fără umbră e a soarelui cetate” I-267;

d) Dochia, obţinută de Eminescu ca zeitate androgină, reflectând Luna (prin fanta cerului de tipul celui al lui Anaximandros), dar legând Luna (prin traseul executat de luntrea cea de lebezi trasă) de Soare: după trecerea fluviului-râu cu cai de umbră (lunari) I-264, stâncile “în cer se-ntind”, şi apare imaginea Soare: “Soarele trecând pe codrii a lui roată de-aur moale” I-264; Dochia-Lună stă la masă cu zeii solari, pe Muntele Cosmic (zâne şi zei coboară, însă, şi în Infern-umbra verde, la cerboaicele albe şi caii mării);

e) Există o reţea foarte deasă de zone Râuri (fluvii), lacuri, cu dublă funcţie: oglindire şi separare-unire (hotare bi-tensionate, bidirecţionate); prin această reţea se obţine oglindirea zonei Munte-Solar din zona Labirintului dionysiac, dar şi separarea amnezică (prin apa-Lethe) a zonelor-trepte de iniţiere, a sferelor de sacralitate: Zona a soarelui cetate e separată de zona monastirea lunei prin zona lacuri limpezi (zona intermediară de sacralitate este zona zori) : “Acolo sunt lacuri limpezi … / Într-o dulce şi umbroasă, viorie atmosferă, / Se ridică dintre lunce … / Monastirea alb-a lunii”; în plus, râurile-fluvii susţin tensiunea verticalei iniţiatice (Muntele Cosmic ca Râu Demiurg);

f) ascensionalitatea iniţiatică pe Muntele Cosmic-Ombilic Universal este marcată clar, prin zone vegetale-codru, cu capacitate de iluminare-revelaţie distinctă (la fel ca în basme): păduri de aramă, codri de argint, dumbrăvi de aur, cu poiene constelate (par a fi trepte de iniţiere alchimică).

Avem de a face, deci, cu un complex sacru, închis în propria-i orbită de funcţionare: în centru, Muntele Cosmic (tensionat şi detensionat: Cetate extravertită a Soarelui şi Monastire introvertită a Lunei intermediate de fluviul-Lethe, cu valoare mai curând anamnezică decât amnezică, al Zorilor Armonici: “Pe acea poartă din munte iese zori în coruri dalbe”), iar în jurul şi printre sferele de acţiune spirituală, hotarele iniţiatice, de tip acvatic (râu, fluviu, lac) sau vegetal (codru, pădure, dumbravă). Bineînţeles, se adaugă o vastă reţea de văluri care ascund şi revelează, protejează şi demască: umbra, norii, iedera, viţa-de-vie, zidurile (murii) de frunze, podurile-pânze de păianjen, scările de flori, perdele chiar (I-266: “sunt lăsate largi perdele”).

Deci, nu e doar o Grădină a Paradisului, imuabilă în staticismul ei extatic, ci un complex dinamic al zonelor sacre alternative (întuneric-lumină, Soare-Lună, umbră-ocean de lumină etc.). Există şi structuri artificiale (sau aproape) de palate, scări netezi, colonade, bolte, monastire, cetate - dar salvate de contactul permanent cu semantica naturală, topindu-se în şi revenind ca evidenţe din fondul natural (prin comparaţii efectuate în zona naturală a semanticii termenului cu care se compară: marmoră albă ca zăpada, marmura ca ceara - şi prin preajma imediată, fizică, a naturii: palatele, de pe Muntele Cosmic, sunt precedate de zimbrii codrilor, şivoaie de stele etc. - şi sunt urmate de oştiri de flori ca stele topite, fluturi care ard. Singurul aspect static al acestui complex-ombilic universal îl reprezintă acea cronică imagistică a miturilor, care poate fi şi “cronica acaşă” de care vorbeşte R. Steiner: înregistrare, în straturi şi zone fixe, a urmelor acţiunilor evolutive ale aştrilor spirituali, ale forţelor spirituale, care construiesc şi deconstruiesc stadiile perfecţionării spiritului (de remarcat că această cronică-Mythos sau “cronică acaşă” este desfăşurată pe zidurile “monastirii” Lunei, Eminescu având în vedere, poate, că stadiul Lună e mai apropiat de stadiul spiritual Pământ, decât stadiul Soare, căci seria ocultă este … Soare-Lună-Pământ …): “Şi-n odăile-înalte din frumoasa monastire / Sunt pe muri tablouri mândre, nimerită zugrăvire / Ale miturilor dace, a credinţei din bătrâni …”*

 

*

*                      *