SPIRIT ŞI LOGOS,ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

PARTEA A II-A: CARTEA GENEZEI *

 

I. REPAOS ŞI NON-REPAOS. EUL-SPIRIT, CA PUNCT DE MIŞCARE. ANALIZA POETICO-ARHETIPALĂ.

 

Motto: “La început de începuturi fu Chaosul …”

(Hesiod, Theogonia)

 

Ritualul-Logos al Luceafărului este edificator pentru conceptele de lume-non-lume, repaos-non-repaos, în viziunea eminesciană. Starea de divinitate este stare de maximă energetizare : “Din chaos, Doamne,-am apărut / Şi m-aş întoarce-n chaos… / Şi din repaos m-am născut, / Mi-e sete de repaos… ”**

Luceafărul priveşte lucrurile din interiorul stării de divinitate, starea lui a fi (nu a exista): starea lui a fi (lumea-spaţiu ideal) este starea de cosmos (cosmos ideal), starea de încleştare maximă (din punct de vedere energetic) pentru a plănui, a crea în zona proiectului ideal. Aceasta este singura creaţie adevărată, a lui a fi. Când forma depăşeşte proiectul şi se autonomizează, se distinge din a) gregaritatea divină (nu chaos, ci cosmos ideal), ea există, b) gregaritatea profană, indistincţie (din punct de vedere sacru), doar ce este divin are chip distinct, ceea ce se desprinde de divin, se desprinde de sinele său şi devine de nedespărţit de toate de acelaşi fel, de proliferările haotice ale existenţei profane. Starea profană este repaos şi chaos (starea de Anti-Spirit), formele proliferează fără sens, fără logică, indistinct. Creaţia adevărată este identică cu proiectul şi înseamnă, deci, maximă energetizare. Creatura este identică cu existenţa şi înseamnă, deci, dezenergetizare maximă, până la autoanularea (obţinută prin acţiunea de tip Cain [1] ). Când, însă, în poezia eminesciană, se priveşte din punct de vedere uman, lucrările se inversează: “[Punctul de mişcare] din chaos face mumă, iară el devine Tatăl” sau “Vin din sure văi de chaos [colonii de lumi pierdute]”: “chaos” (“sure văi din chaos”) devine sinonimul Proiectului divin dinspre care sunt trimise spre aparenţă-existenţă, spre pierdere, “colonii de lumi”, prin voinţa demiurgică a Tatălui-Punct de Mişcare. Creaturile nu disting Spiritul Creator - şi atunci, neputinţa lor este resimţită ca stare de chaos (Anti-Spirit), văl după care se ascunde Demiurgul (Spirit).

În mitologia populară românească, relaţia eminesciană dintre Spirit (Punct de Mişcare) şi Anti-Spirit (chaos) se regăseşte în dualitatea arhetipală Fărtat-Nefărtat: ivirea lor este simultană, sunt consubstanţiali, iar lumea se creează tocmai prin starea permanentă de opoziţie funcţională dintre ei (cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie românească, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1985, p. 343). Adjectivul sure, pentru văi de chaos, marchează alianţa funcţională, anterioară actului demiurgic, a celor doi co-operanţi la demiurgie: Albul-Fărtat şi Negrul-Nefărtat (rezultând zona de creaţie mistică, spaţiul iniţiatic, alb-negru - sugerând paralele cu statutul esoteric de Harap-Alb).

Veşnicia e neagră întru greu (“De greul negrei vecinicii…”), adică este bogată, maxim densificată, intens semnificativă, încleştată întru sensurile veşnice. Este, deci, o luptă eternă pentru: 1- a proiecta şi 2 - a păstra sensurile veşnice, întru distincţia ideatică (şi întru indistincţia provenienţei lor ultime, Demiurgos).

A fi - Fiinţa este intens trăitoare, prea intens trăitoare: focul din privire, nimbul-cerc divin (opus cercului strâmt: “Trăind în cercul vostru strâmt…”). Ora de iubire (“Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire…”) este un alt cerc, o existenţă - ciclicitate. Tot eternitate este şi creaţia creaturilor - forme indistincte, confundabile, interschimbătoare (“Dac-oi fi eu sau altul…”): dar eternitate a repaosului, a dezenergetizării.

Cele trei feţe ale eternităţii sunt:

1 - cea divină, de încleştare cosmică a proiectării fiinţei, cosmos-foc energetic maxim;

2 - cea profană, de repaos, care creează confuzia creaturilor-forme scăpate din cercul de foc al divinităţii, lăsate să se consume-falsifice (deteriorare energetică) întru întâlnire şi indistincţie: chaos;

3 - circularitatea mişcării între cele două ipostaze ale eternităţii este eternă şi ea: “Din chaos [apar] - m-aş întoarce-n chaos… Din repaos [mă nasc] - mi-e sete de repaos”.

Apariţia şi naşterea sunt divine: apari şi te naşti întru eternitate ca entitate divină. În lumea profană, deci, dispari, adică te cufunzi în indistinct, confuzie, înjosire, compromis al esenţei, bâlci-teatru, promiscuitate - şi mori, adică îţi întuneci-ascunzi, sub masca-formă, esenţa.

Nirvana este ieşirea din discuţia cu doi termeni. Nirvana este ilogică, tocmai de aceea este divină-mai-divină-decât-divinitatea (eventual Gottheit-deitatea lui Meister Eckhart). Nirvana-neantul neagă însăşi originea, demiurgia. Este lacul cu apă sfinţită (cf. Memento mori, I-285-286), este misterul însuşi, ieşit din orice schemă logic-raţională.

Nirvana neagă şi pe a exista, dar şi pe a fi, neagă fiinţa şi pe înfiinţător. Neagă circularitatea, ca funcţie rezultată din demiurgie, din naşterea celor doi termeni eterni ai opoziţiei, ca esenţă a demiurgiei.

Deci, lumea profană (cu temeiul în Eros) este, implicit, faţă a demiurgiei-veşnicie. Căci orice este, a fost întâi proiectat şi, deci, tânjeşte să se autodesfiinţeze ca formă, pentru a se re-întoarce în proiect. Demiurgie (ca şi divinitate, în genere) înseamnă stările de proiecţie-opoziţie şi circularitate.

Proiectul îşi naşte opusul, iar fiinţarea termenilor se produce întru reversibilitate eternă (circularitate).

Dar ce e proiectul? Este explozia ilogicului în logic. Este sinele afirmat, adică sinele în criză de încredere (nu mai este sigur unu de unu, Dumnezeu de Dumnezeu). Proiectul este criza (ca fiind superlativul absolut al stării de idealitate: starea de început a non-identificării şi, apoi, a non-identităţii).

Speranţa (/vs/ disperare) este rezultatul crizei. Atâta timp cât Demiurgul este în criză de identitate a sinelui, nu există delimitare (reală) între sacru şi profan: de aceea, nu este nimic miraculos cu adevărat, scandalos, ilogic etc., în pământul re-edenizat prin iubire, din finalul Luceafărului. Iar Luceafărul nu este diferit esenţial de cuplul hyperionizat: este diferit formal (cuplul hyperionizat: nu cerc de foc, dar cerc strâmt - şi, mereu, problema retranscenderii, a revizuirii şi refolosirii-reciclării divinului). Ea, la fel ca-n basme şi ca-n nunta alchimică, nu este altceva decât o “amorţire” în lumină a lui eu - luna pentru soare. De aceea, Eros-ul eminescian este regăsire de sine şi se limitează la somn, atunci când cei doi sâmburi ai împlinirii Eului-Spirit se pregătesc pentru transsubstanţiere, pentru a trece în aurul sacru, în ipostaza ubicuă a divinităţii. Eros-ul eminescian este Ritual pe spirală, braţele şi buzele fiind şarpele cu două încolăciri, încolăciri prin care sinele trece în Sine sacru: infinit (“Când ţi-oi întinde braţul stâng / Să mă cuprinzi cu braţul… / Când sărutându-te mă-nclin / Tu iarăşi mă sărută”, între ei instaurându-se verticala-axă tensionată prin Eros - axis mundi: “Când faţa mea se pleacă-n jos, / În sus rămâi cu faţa, / Să ne privim nesăţios / Şi dulce toată viaţa…”)  -  cf. Figura 1.

 

 

 

 

 

 

 

 

sus-jos

 

buze (oul creaţiei, brâncuşian)

 

 

braţe (oul creaţiei, dar şi trezirea spiralei Şarpelui Kundalini, la baza Fiinţei)

 

Figura 1 .                              jos-sus

 

 

*

*                      *

Repaosul şi non-repaosul sunt puncte de vedere, nu sunt realităţi absolute. Nu sunt dimensiuni ale Spiritului, ci sunt doar aspecte ale eternei cunoaşteri şi re-cunoaşteri de sine ale Spiritului.

“Puseul” Spiritului împinge haosul către cosmos, indiferenţa către trăsăturile chipului-lume.

Acest “puseu” iniţial şi iniţiatic, prin care se auto-portretizează Spiritul, ia, la Eminescu, alături de ipostazele eului (tu, el, ea) [2] şi pe acelea ale împăratului, magului, punctului de mişcare. Dar, foarte subtil, şi pe ale cântecului. Vom reveni, bineînţeles, asupra forţei orfice asupra reversibilităţii funcţionale a orfismului în poezia eminesciană.

*

*                      *

 

ANALIZA POETICO-ARHETIPALĂ

Eugen Todoran [3] are dreptate (sub rezerva necesităţii unei formulări care să sublinieze organicitatea perfectă a împletirii mit-poezie), când afirmă că “pentru Eminescu, mitul intră în ţesătura poeziei”, dar nu putem subscrie decât pe jumătate la continuarea afirmaţiei sale: “mitul românesc (la Eminescu) poate fi privit metodologic, ca analiză a poeticului, printr-un dublu aspect: unul ca factor exterior al universului poetic, în raportul dintre mit şi istorie, şi altul ca factor interior în elaborarea gândirii poetice, în raportul dintre mit şi poezie”.

În primul rând, în cazul în care am prezumat deja că poezia eminesciană este un fapt esoteric, instituind Ritualul-Logos, spre spiritualizare - raportul dintre mit şi poezie nu poate fi, în viziunea noastră, decât unul de echivalenţă. Şi atunci, orice realitate care pare a fi istorică - în contextul poeziei eminesciene, transgresează la valoarea de realitate arhetipală. Deci, pentru a rămâne fideli crezului pe care ni l-am declarat dintru început, considerăm că, din cele citate mai sus din E. Tudoran, nu putem reţine (sub rezerva mai sus menţionată) decât prima secvenţă, şi anume că mitul românesc este “factor interior în elaborarea gândirii poetice”.

În acest sens, pentru a încerca să demonstrăm de ce a fost necesar să ne delimităm de concepţii de tipul celei aparţinând lui E. Todoran, am ales, spre analiză poetico-arhetipală, dintre creaţiile poetice eminesciene, câteva poeme esenţiale, în care poate fi urmărită infiltrarea Spiritului ca Logos (şi reciproc, destrămarea structurilor verbale, având drept consecinţă fenomenul supraverbal: Revelaţia Spiritului), ca traducere simultană în structuri de arhetipuri. Am încercat, astfel, să săvârşim un “cvasi-ritual”: o lectură de arhetipuri, ca lectură a traseului spiritualizării Logos-ului.

Este demn de respect efortul unor poeticieni scrupuloşi şi harnici, de tipul lui Ştefan Badea [4] , care, însă, pe parcursul a 19 pagini tipărite, făcând o analiză poetică formală a poemului Singurătate, ajunge la concluzia derizorie şi tautologică : “elementele poeziei (…) nu au decât rostul de a motiva şi a susţine - mai ales - o stare sufletească, stare care este definită prin titlul poeziei”.

Poetica nu trebuie să rămână sau să devină un scop în sine, căci acest lucru o face contraproductivă. Poetica, după opinia noastră, e necesar să se instituie într-un intermediar operatoriu eficient, pentru a regăsi legătura dintre logos-ul-text şi dimensiunile profunde ale Logos-ului uman (Ritualul-Poezie); funcţia ritualică a acestuia din urmă trebuie folosită, într-o nouă etapă de iniţiere spirituală, pentru a se transgresa la Logos-ul Sacru*.

Analiza poetico-arhetipală îşi propune urmărirea, cât mai îndeaproape, a modului cum se organizează arhetipurile Logos-ului uman în Logos-ul-Ritual Poetic. Această observare a structurării Ritualului Poetic devine, ea însăşi, un cvasiritual paralel, a cărui finalitate principală va fi una similară celei a Logos-ului observat: finalitatea soteriologică** (adăugată aceleia de atenţionare asupra complexităţii procesului de dezintegrare a elementelor Logos-ului profan şi transgresarea lor în Logos-Ritual Poetic).

Chiar dacă realizarea finalităţii propuse de cvasiritualul hermeneutic nu este posibilă totdeauna, din raţiunile limitative (din punct de vedere al iniţierii spirituale) pe care le impune oricare text care nu se poate constitui în ritual autentic (căci este oferit unui cititor nepregătit, sau, mai exact, pregătit pentru alt “ritual”, unul minor: “ritualul” explicativ-hermeneutic, cu efect preponderent în zona raţională a fiinţei), trebuie sugerate măcar, prin analiza poetico-arhetipală, dinamica semantică şi compatibilitatea semantică reciprocă (cu propensiuni spre o semantică a marilor comuniuni psihocosmice-cosmogonice) a marilor structuri ritualice ale Poeziei, ca integralitate a Logos-ului Sacru. Măcar şi prin realizarea acestei sugestii, prin care doar se mimează Ritualul - sunt “invitaţi” partenerii, angajaţi în “misteriul” Logos-ului, la comuniune spirituală. Este un început (şi nu unul dintre cele mai dezesperante) în demersul spre realizarea a) unei căi iniţiatice, b) stării de Eros agapé a Spiritului uman.

 

*

*                      *

a. SINGURĂTATE

- Spiritul creează vălurile şi penetrează vălurile, creează monotonia oceanelor cugetării şi o depăşeşete în focul exprimării-vehemenţă, pentru a desfiinţa vehemenţa prin vehemenţă, pentru a desfiinţa expresia-formă-lume, prin exprimare: “Cu perdele lăsate, / Şed la masa mea de brad, / Focul pâlpâie în sobă, / Iară eu pe gânduri cad”.

Perdelele lăsate sunt vălurile haosului (Anti-Spiritului), ale indistinctului care, la contactul cu Spiritul penetrant, fecundator, devin văluri, înşelări vehemente (cu atât mai degrabă în falsul conştientizat) ale Mayei. s-au lăsat, pentru că, înălţarea este acţiune eminamente virilă, deci spirituală. Perdelele sunt fondul-fundal, prin care se pune în evidenţă, pe sine, masculinitatea spirituală: perdelele-valuri-văluri se pleacă învinse, pentru a învinge (activ) Spiritul. Haosului primordial îi este răpită şi ultima scânteie activă, pentru a se asigura decorul contrastiv: a se lăsa devine adjectivul participial lăsate. Iar Spiritul, deşi nu se afirmă decât prin simplul contrast faţă de perdele, deşi verbul său este al stării-şedere, are esenţă erectil-activă; verbul este la indicativul prezent (şed) al eternei vegheri întru creaţie, întru de-mascarea lumii, afundată sub măştile-perdele.

- Oceanul cugetării s-a păstrat, prin platitudinea masă de brad: dar bradul sugerează verticalitatea esenţială a vieţii eterne, prin sugestia copacului-brad, de pe muntele bradului (sau: bradul are muntele, în verticalitatea sa). Platitudinea cu esenţă erectilă este apropiată de eul-Spirit: masa mea. Şi, de aici, începe dez-văluirea: focul care pâlpâie se multiplică în matricea fiinţei-fiinţare a nou-născutului cosmos: soba.

- Gândul-cugetare cade, şi căderea s-ar părea că este dimpreună cu eul-Spirit. A cădea pe gânduri este, însă, o expresie nu întâmplător folosită de Eminescu. Spiritul năpusteşte vehemenţa asupra gândurilor, supunându-le total, chinuindu-le până la multiplicarea activă, modificându-le esenţa, dinspre inerţie, spre zbor al formelor, deasupra platitudinii originare, a oceanului-masă: “Stoluri, stoluri trec prin minte / Dulce iluzii. Amintiri / Ţârâiesc încet ca greieri / Printre negre, vechi zidiri // Sau cad grele, mângâioase / Şi se sfarmă-n suflet trist, / Cum în picuri cade ceara / La picioarele lui Crist”.

- Amintirea este conştientizarea anteriorităţii, a esenţei, potenţiale sau active. Sau activate. Sinele asupra sinelui. Cântecul primitiv multiplicat, este noua formă, orfică, a focului, iar perdelele-valuri-văluri sunt înlocuite de vechi zidiri. Deja, o istorie de prejudecăţi împietrite, întrebări şi neputinţe-neştiinţe, împietrite în jurul nucleului activ şi unic modificator, în şi întru nevăzut, al Spiritului.

- Osmoza, împăcarea dintre formele apropriate din zona perdelelor-valuri-văluri şi Spirit - este ceara­-picătură, cojită lumânarea în coji-picuri, în jurul luminii absolute a Spiritului-Crist. S-au împăcat vălul cu în-văluitul, s-au sfinţit şi s-au amintit unul pe altul, s-au cunoscut unul pe altul, în jurul unei esenţe decantate din această acţiune-împăcare, umilire-cădere întru înălţarea ultimă, supremă: Crist. Cădere pentru înălţarea-zbor. Vălurile-perdele-ceară conţin împăcarea dintre formator şi format, întru lumina veşnică. Cristul-Spirit este şi autonom (obiect al adoraţiei), şi împlinit în căderea adoratorilor: desprins cu fiecare iluzie umilă de ceară, care, cade, însă, doar întru dezvăluirea luminii (Revelaţia)-Christos. Finalitatea comună împacă contrariile.

- Spiritul s-a disimulat în cărţile în vrafuri. Erecţie şi discontinuitate, taină între coperţi, mortificare şi forţă ascunsă, slove nevăzute, subminări spirituale dinspre josul (prădarea sensului cugetărilor) spre susul Slovei-Dumnezeu-Crist. Hieroglifele magice printre foşnetul de valuri-animale: şoarecii. Prin intermediarul şoareci, se produce distrugerea cojilor, vehemenţă pentru a atinge izbăvirea-Nirvana. şoarecii preiau funcţia lui Cain (vezi infra, partea a treia, p. 132), de autosubminare a lumii fenomenale, pentru a regăsi Hieroglifa-Eului-Lumină.

- Pacea este, poate, uciderea vehemenţei prin vehemenţă. (Divinitatea este infirmarea vehemenţei, între exaltările vehemenţei). Sau aparenta pace, în vederea mişcării supreme, anterioară şi necesară transcenderii. Cântecul, acum, este mai rafinat, Spiritul este stabilizat, prin conformarea unei axis mundi: să spânzur lira-n cui (cuiul-axă a lumii, în jurul căreia se ordonează spirala orfică cosmogonică). Potenţalitatea maximă a Cântecului-Spirit promite acţiunea definitivă a Spiritului. În jurul cuiului-axă, tânjeala, nostalgia se densifică, şi Cântecul, într-o confuzie voită, premeditată, între greieri şi şoareci, adică între aparenta dispersie a Spiritului orfizat şi reala dispersie a valurilor (ca agresiuni dezintegratoare ale şoarecilor) - Cântecul se transformă în ritm incantatoriu şi des-cântat, în acelaşi timp: versul. Izbăvirea spontană, după vindecarea progresivă a înşelatelor cuvinte. Cuvintele dispar în vers, cântecul dispare în ritm, in-cantaţia dispare în des-cântec. Spânzurarea lirei este subtila imagine a infinitului, întrevăzut pentru recuperare :

- Focul se transparentizează şi îşi transparentizează matricea: lampa (indusă, semantic, dinspre sobă), focul se con-centrează şi se interiorizează într-o matrice pur şi explicit spirituală, inima - care conţine saltul (în locul măsuraţilor-fragmentaţilor paşi), pentru a depăşi limitele autocrate, prin ziduri. Zidurile au, însă, deja, voinţa Spiritului imprimată înspre finalitatea descătuşării:

I. cleampa DESCHIDE spre sunet-cântec forţa orfică de după, din spatele sistemului vechi zidiri (“Când aud că sună cleampa”);

II. Ea, ca Eu mistic, etern râvnit, acum venit dinspre afară. Crist trecut prin icoană de lumină. Înăuntru (Spirit implicat) spre înafară (Spirit eliberat de contingent), funcţie spre lumină;

III. dubla spirală erotică, a opoziţiei coincidente: îmbrăţişarea prin mâini-mână-n-mână (primul cerc, de jos în sus) şi sărutul buzelor-gură-n-gură (al doilea cerc, de sus în jos): ¯  ­  (să nu se uite metafizica lui Brâncuşi, din aceeaşi familie spirituală cu Eminescu!).

Logos-ul-Mythos poartă în el poezia despre Logos-ul-vers şi despre pierderi şi amintiri, căi şi pustiuri. Pustiirea premerge casa plină, aşa cum întunericul premerge lumina.

După cum s-a văzut, lira şi ritualul erotic, cântecul şi dragostea sunt cele două modalităţi de asigurare a transparentizării zidirilor vechi. Garanţii că totul, în zona perdele-văluri, este iluzie şi că evadarea întru Spirit este oricând posibilă.

Totul, în poezie, este garanţie a recuperării, este ritual bineîntemeiat şi articulat, având, ca finalitate, expresia pentru mântuire: Spiritul se imprimă în văluri (Logos), şi vălurile sunt ceara care arde pentru unica afirmare: lumina-Crist (Spiritul). Victoria circularităţii-divinitate.

*

*                      *

Logos este ceea ce rezultă din amprentarea haosului de către Spirit, pentru ca Spiritul să se autoexprime, ieşind din latenţă în lume.

*

*                      *

b. DEPARTE SUNT DE TINE …

Departe sunt de tine şi De câte ori iubito…sunt dezvoltări ale unui Logos final, ajuns la starea de inhibiţie prin neîncredere în finalitatea formelor profane. Este Logos-ul în curs de transsubstanţializare, de reîntoarcere în sine. Un Logos corodat, care a uitat prospeţimea iniţială a desfacerii în formele de ceaţă ale lumii. Cu cât Logos-ul e structurat mai greoi, mai nesigur, ca-ntr-o spirală descendentă, cu atât Spiritul e mai convins de inutilitatea demersului fiinţării, cu atât Spiritul e mai aproape de retragerea (prin confuzie, revenire la haosul iniţial) amprentelor sale în ceaţa Logos-ului. Există o interacţiune foarte strânsă între Logos şi Spirit: cu cât Spiritul îşi revelează mai clar vanitatea conştientizării de sine (desfacere în forme), cu atât Logos-ul “macină” mai îndelung, în goluri de semnificaţii - disperarea golului pregătind relansarea cursei pentru recuperarea esenţei (relansarea cursei Logos-ului către re-identificarea cu Spiritul).

Singur lângă foc (I-85 “Departe sunt de tine şi singur lângă foc”) instituie o zonă centripetă a Spiritului, lăsând o zonă imensă de Logos sterilizat, vlăguit, desemantizat: zona dintre singur lângă foc şi tine-departe. Sinele spiritual se contrage într-un miez, care are în el dimensiunea panicii în faţa întârzierii în/între formele inutile şi inutilizabile. Tu-tine este faţa care trebuie pierdută, pentru ca Sinele să se regăsească în esenţa sa. Panica întârzierii în/între formele sterile se traduce în Logos-ul despre bătrâneţe: inerţia revine în prim plan, lumile s-au oprit din rotaţie (ciclicitate), şi-au cheltuit vehemenţa, revin la adevăr (“… Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit”).

A petrece (“Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc”) are sensul, aici, de încetinire ireversibilă, ineluctabilă, a ritmurilor, într-o reluare recapitulativă sterilă, din punct de vedere semantic. Nu a trece pur şi simplu - ci a trece printre stavilele conştiinţei zădărniciei, o existenţă dovedită (prin experienţă practică) nulă, ca eficienţă.

Încetineala este exprimată, la nivelul Logos, prin verbul şi adverbul părerii (îmi pare, parcă, parc-ai vrea etc.), prin adjectivarea duioase, prin verbul toarcerii, tot ca prefirare, prin care se rup, se desfac şi se împrăştie, în cenuşă sterilă, formele. Aducerea aminte înlocuieşte amintirea (nu doar ca o complicaţie de structură de limbă, ci sugerând, ca singură acţiune rămasă, transportul amintirilor, către centrul energetic al singurătăţii-foc, pentru a căpăta confirmarea inutilităţii).

Picăturile care cad (“Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”) nu mai sunt, ca în poemul Singurătate: ceară, văluri energetice care înconjoară şi protejează focul-Crist - ci sunt lacrimi, nuclei dezintegraţi în cenuşa inutilei conştientizări de sine. Amintirea nu mai are energie orfică, re-învietoare, ca în Singurătate (“Amintiri / Ţârâiesc încet ca greieri”), ci sunt epuizate, inutilizabile: trecutele nimicuri. Se prefigurează (paradoxal, dar în ordinea firească a lumii spirituale) transcenderea Spiritului, obosit de atâta disimulare, în Logos-ul-lume, în Marele Nimic (paroxismul dezintegrării formelor-lume).

Vârtejul energetic gigantic este diminuat la nivelul unei manifestări de discretă şi disperată semnalizare: “cu degetele-i vântul loveşte în fereşti”. Vârtejul-vehemenţă a creaţiei devine orfism dinafară, dinspre o transparentizare a spaţiului, chemând spre părăsirea poziţiilor interioare, repliate în Logos-lume, chemând la ieşirea Logos-ului din lume. Vântul se transformă într-o “mână pianistică”: lovitura este pentru a întrerupe şi ultima sugestie asupra vălurilor care opresc evadarea spre înafară: a ieşi dincolo de transparenţa-fereastră, prin spargerea armonioasă (în definitiv, vântul este forţă naturală-orfică, opusă artificialului-cameră, repulsiv faţă de orfism) a membranei-fereastră, ca ultimă rămăşiţă de obstacol între singur-foc şi Focul Ultim (Suprem).

Poveştile se torc (“Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti”), deci Mythos-ul se insinuează impersonal (se torc) - rămânând încă legat, însă, de Logos, prin mreaja sorţii-fir: fire toarse.

Un gând care toarce e un gând care-şi creează singur soarta, din energia Spiritului, care i-a fost amprentată. Iar soarta unui gând e să se întoarcă în vârtejul-Spirit.

Jumătatea opusă a Spiritului (cea neagră, nevăzută, înşelătoare-echilibratoare întru lume) se insinuează din ceaţă, ca ceaţă: se recunoaşte ca mască, se smulge din spirala facerii (îmbrăţişare, plus sărut: “Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini … / În sărutări unim noi sărmanele vieţi”), lăsând, ca unică funcţionalitate, axis mundi, verticala singurătăţii bătrâne (conştientă de necesitatea transcenderii). Rămâne în urmă un vârtej încetinit progresiv, până la autoanulare semnificativă, al prezumtivului trecut al eului-dedublare, tu-ul Anti-Spirit.

Logos erotic este somnul. Aici, Logos-ul, care se autoanulează, trece prin vehemenţa ultimă: suspinul (“Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva … apoi suspini”).

Ritmul este de expulzare: amfibrah + peon + amfibrah + anapest.(È^È + ÈÈ^È + È^È + ÈÈ^).

Se autoexpulzează, în jurul centrului retractil, tot ce nu este de aceeaşi natură cu centrul. De observat:

- Mereu-auto-demiurgia Spiritului cere o atitudine poietică, în raport cu textul eminescian (ca facere, din interior, spre un Logos amprentat, cu finalitate expresivă şi soteriologică, totdeodată).

  *

*                      *

c. SARA PE DEAL

O situaţie specială se poate observa în cazul poeziilor incluse în aşa-zisa categorie “naturistă”, “de natură şi dragoste” etc.

Spiritul se află în stare de fluiditate, de deschidere largă a frontului de amprentare a haosului.

Dispersia Spiritului pentru a acoperi frontul de amprentare a haosului creează a stare de nelinişte vastă, rarefiată (curgerea susurător-siflantă, respectiv rulantă, S®R, însă păstrând un fond de lumină nealterată, constantă, dătătoare de certitudine a finalităţii luptei Spiritului: echilibrarea cuvântului sara, prin cele două vocale, de fapt unica vocală, repetată, de maximă deschidere: -a-a: lumina este modelată de curgerea voinţei (expresivă prin consoane), rămânând, în acelaşi timp, la stadiul de unicitate).

Se simte nevoia transfigurării mobilităţii neliniştite, rulând în lumină, într-o concentrare verticală, suitoare şi coborâtoare, o axă a lumii spirituale: deal este zona de concentrare formală, suitoare, iar buciumul este forţa de concentrare orfică, pe canal cu dublă direcţionare: prin patru vocale u, se sugerează o constantă coborâre (buciumul sună), dar muzica presupune (ca sunet pentru amprentarea haosului), urcarea: buciumul sună cu jale (u-u (…)  - a-e: piscul). Jalea este rezultanta de efort orfic tensionant al conformării axei spirituale.

Pe puntea de unire (între voinţa cerească-spirituală şi inerţia terestră-haotică) a buciumului-deal - se produce şi transfigurarea multiplicităţii nucleilor de efort: nucleii întunecaţi, mişcători fără finalitate (turmele = nuclei de întuneric teluric, care urc = abrupta, întunecata cale lipsită de revelarea finalităţii), se transformă în stele, care îşi afirmă energia: a) scapără (fie pentru a opri fluxuri neiniţiate sau insuficient iniţiate, fie scăpărare-Revelaţie, pentru fluxurile menite desăvârşirii iniţiatice) şi b) (îşi) revelează finalitatea: calea-dao.

Plânsul fluidităţii spirituale (apele) se transformă în coloane fluide, cu energie originară: fântâne-izvoare (unind, ca nişte căi mistice, cele două tărâmuri, al luminii revelate şi al inerţiei pentru prelucrare-amprentare spirituală, pentru expresie spirituală-Logos).

Salcâm este rezultanta de concentrare verticală stabilă, eternă, a eforturilor fluide, multiple şi incerte ca durabilitate şi fidelitate (fântâne-izvoare, situate în zona acvatic, faţă de salcâm ca erecţie vegetal-cristică, în zona ceresc, de fapt, copacul cu a) rădăcină în pământ şi b) rădăcină în cer; c) copacul ca scară a cerurilor, axa pe care se organizează, în Logos, lumile).

Dragă, tu - sunt numele anti-eului spiritual. Salcâmul este adevăratul eu, erectil-spiritual, expresiv-spiritual. Aşteptarea lui tu-feminin (mai exact, a lui anti-eu, ca zonă de refugiu temporar a eului, înspăimântat de responsabilitatea lumii) este starea intermediar-expresivă, când Logos-ul zăboveşte organizator, deci încă nu se re-integrează în Logos Sacru. Venirea eului va însemna confirmarea unicităţii salcâmului, care creează starea de eros, ca stare de pre-moarte (pre-eternitate, pre-neutralitate) a eului concesiv, multiplicat, divizat, expresiv. Salcâmul este eu radicalizat, Spirit reprezentat arhetipal.

Situarea nehotărâtelor ipostaze ale eului este sub salcâm, deci dedesubtul rădăcinilor atotînglobatoare, care contopesc tot ceea ce e versatil, nehotărât, Logos expresiv: îngroparea şi absorbirea întru unicitate cosmică. Rezultat din deal, bucium, acţiune de transfigurare a vidului semantic (turme) în semantism sacral (stele), din fluidele contururi erectile, coloanele-fântâni - salcâmul este summum cosmic, opac tocmai pentru că este sinteză a tuturor experienţelor expresive-Logos, Logos purces din Spirit, pentru a exprima Spiritul.

Logos pe orizontală, salcâm al orizontalei, dar cu propensiuni spre Verticala Celestă  - se numeşte lună - care are experienţa trecere (trece), dar şi experienţa stabilităţii hieratice (sfântă şi clară): luna este centru energetic pulsatil, ca şi buciumul, multiplicând şi absorbind.

Privirea este multiplicată prin ochi, dar şi prin multiplicarea axei-salcâm în derizoriile frunze (frunze care, totuşi, conţin capacitatea de contragere, de restrângere la / spre esenţial: singularul abia sugestiv al multiplicării, prin adjectivul rară - “frunza cea rară” - deci, o unitate, revenire la originar: frunza păstrează, anamnezic, amintirea fostului Logos orizontal expresiv (multă-deasă), se re-strânge spre frunza unică, frunza redevenită salcâm), axă a echilibrelor.

Stelele trebuie să treacă şi prin experienţa orizontală, pentru a unifica sensurile orizontal-vertical, într-o singură voinţă-Spirit:

- stelele pe boltă sunt stele orizontal-verticale (desfăşurate-multiplicate, dar în zona care dezvoltă intens valenţele verticalei restrictive);

- stelele nasc, deci redevin stele pe bucium, pe axa sus-jos. În plus, chinul-efort de a (se) restrânge spre unica semnificaţie, matricea naşterii: ele nasc, de fapt se nasc pe ele înseşi, dinspre multiplicitate (aparenţa iconică) spre unicitatea spirituală (esenţa arhetipală: steaua călăuză, steaua-capăt şi origine a căii de iniţiere).

E o naştere spre sus, focurile lor se smulg din zona fenomenalităţii (multiplicitate), pentru a reveni, absorbite, la sursa sacră. Zona lună (zona salcâm, de absorbţie şi transfigurare a Logos-ului expresiv, în Logos Sacru).

Focul din inimă (marcată prin zona ritmului spiritual, piept: “Pieptul de dor …”) este confruntat cu fumul (“Valea-i în fum …”), ceaţa cugetărilor-gânduri, materie inertă, învârtejită, con-formată şi activată dinafară, prin acţiunea Spiritului. Fruntea-cu-mir (sau “fruntea de gânduri ţi-e plină …”) este însăşi garanţia fondului originar, unic.

Nourii-cugetări, formele expresive, sunt cenzurate restrictiv (şi conformate, prin restricţie, convertite sever spre re-formare, prin re-strângere şi con-centrare) de către razele de acţiune re-conformantă sacral: “raze-a lor şiruri despică” (sunt Raze-Revelaţie, ca imperioasele trăsnete-porunci de formă-formare, ale lui Jupiter). Haosul-nori este orientat, prin apariţia razelor, spre continuitatea formală: şiruri - şi spre re-considerarea finalităţii: despicare (interzicere a pornirii de autonomizare interioară a haosului, interzicerea anarhiei prin autarhie: se implantează voinţa tiranică şi sacru luminoasă: raze cu sens sacru, unificator în zona originară lună).

Verticalele, sterilizate semantic-spiritual, ale formelor terestre, casele (“Streşine vechi casele-n lună ridică”), nu mai păstrează decât ridicarea (acţiunea de acceptare a transcenderii) şi partea superioară a construcţiei-ridicare, streaşina de sub acoperişul-frunte a cugetărilor; ele, casele, nu mai conţin şi potenţa zborului, elanul continuităţii-punte: casele sunt absorbite în lună - şi re-energetizate, pentru o viitoare coborâre-expresie-lume. Luna este scopul ultim al casei-ridicare - din lună va împrumuta, iar, semantica-Logos-lume.

Fântâna-coridor spre lună, dar fluidă (versatilă), încearcă să submineze orfismul: scârţâie, prin cumpănă (“Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână”). Vârtejul (vânt) al scoaterii din inerţie agresează zona de toleranţă a proliferării duplicitar-echilibratoare, cumpăna - îi înfrânge repulsia faţă de orfism. Rezultă starea de haos-vale în fum (ceaţa pare a invada şi înlocui Spiritul amprentator de sensuri unice), dar inima cristică, Focul-stână produce fluidul-murmur, nucleii de invazie orfic-stelară ai fluierelor (buciumul unic, salcâmul unic, trebuie să treacă prin două coridoare iniţiatice: a) cel fluid, al fântânii, b) cel erectil, al fluierului, spre a se reveni la salcâmul-bucium, unificator al cerului şi pământului).

Este momentul regenerării intempestive, fără cruţare, a ipostazelor expresiv-spirituale: se trece prin cortina Māyā, zonă de iniţiere valea în fum - şi se revine la salcâmul-foc cristic, numit stână = sacralitate a Logos-ului, eternizat-stabil (stâna este schema energetică ce reuneşte Raiul cu Mielul Mântuirii Etern-Potenţiale).

Oboseala luptei şi regenerarea prin luptă - oboseala, re-transcensă în foc cristic - este sugerată de trecerea de la câmp (orizontală joasă, neiniţiere, inerţie), la Muntele Golgota: multiplicarea Spiritului ajunge la stele umane: oameni cu crucea-coasă în spinare. Coasa este crucea (prin combinarea cu jumătatea-coasă nevăzută, cu mânerul în sus), cu dimensiunea funebră amplificată şi multiplicată, tocmai pentru a sublinia necesitatea transgresării-transfigurării. Ei urcă de la câmp: vin, deci, au un scop al drumului - spre Turla Bisericii-cosmos amprentat: a) toaca - lemn ritmic (salcâm ritmic), b) clopotul - apă împietrită în emisferă ritmică (semi-oul creaţiei). Lemnul-vegetalul ciclic şi apa ciclică (buciumul-salcâm şi fântâna cu stele, absorbite, unificate în lună) răsună (sunetul buciumului este amplificat, prin limpezirea ritmului orfic), vechiul-etern clopot (apă-lună resorbită în centru sacru-ou sacru) împle cu glasul lui sara (deci, sara nu mai este spaţiul lăsat în voia neliniştii formale, ci este ocupat-blocat de sacralitate: s şi r au rămas în jurul unui a etern): Spiritul arde nestingherit, la intensitatea maximă: ca para (= centrul flăcării cristice; sânul-pară din care se trage, etern, viaţa universului).

Satul este multiplicitate uman-cristică anulată (amuţeşte Logos-ul expresiv, transfigurat în Logos Sacru: “… în curând, satul în vale-amuţeşte” - în vale amuţeşte, pentru a “suna” pe verticala bucium-salcâm-deal). Curând - înseamnă acum, pasul grăbit tinde la desfiinţarea ritmului-pas, realizarea pasului, ca ritm unificat într-o nemişcare - aici-acum.

 Deocamdată, lângă salcâm, se conformează ciclurile recapitulative ale expresiei existenţiale, noaptea este întreagă, deci haosul-noapte se poate pregăti pentru transcendere integrală: “Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă (…) / Ne-om răzima capetele-unul de altul / Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată, / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”

A sta înlocuieşte grota-matrice, în care se stabilizează arheii (se stabilizează formele în Forma Originară). În aceste circumstanţe, ale regresiunii la origine, noi devine invitaţie pentru androginitatea edenică. Capetele răzimate sunt echivalente cu orele unite într-un unic ciclu, cercul-nimb al autoenergetizării. Somnul devine renunţarea-victorie la conştientizarea-multiplicare expresivă. A surâde este verbul topirii tensiunilor, al creării atmosferei transcenderii. Prepoziţia sub echivalează cu acceptarea absorbţiei de/în culoarul ceresc salcâm (înalt şi vechi, adică unic centralizator al demiurgiei şi etern), acceptarea supunerii la transcendere.

Linia(paranteză orizontală) dintre vechiul salcâm şi astfel (-) marchează transcenderea (astfel devine, de fapt, altfel): noaptea iniţiatică este bogată, este zi eternă, impersonalizarea androginităţii (prin care se dizolvă cuplul în stare de unicitate mistică! Cine?; răspunsul ar fi: El-Lui, celui iniţiat, identic cu divinitatea, Lui, care a absorbit, în sinele unic, cuplul). Viaţa toată (expresia) este cedată stării de hieratism: sacrificiul întemeietor al deităţii.

Împăcarea lui eu şi tu este în impersonalitate, somn,-moarte-Revelaţie-de-dincolo-de-interogaţie.

*

*                      *

Eul sacral (deitate) cheamă, mereu, Eul implicat (activ); Eul inexpresiv (criptic, Eul-sfinx) cheamă, mereu (spre a-l re-absorbi) Eul expresiv. Eul amorf (pasiv, care a renunţat la formă) extrage, din haosul amprentat de Eul formator (activ) esenţa înălţare-rază. Soarele ascuns cheamă, mereu, în(tru) el raza extravertită: (I, 166 - Din noaptea) “Din noaptea vecinicei uitări [haosul, ca inflaţie formală] în care toate curg [deci, toate îşi dezvoltă potenţialitatea, versatilitatea, până la epuizarea expresivă] … De unde nu mai străbătu / Nimic din ce-au apus [deci nimic din formal nu şi-a găsit sensul-sacralitatea, justificarea-originalitate, căci străbatere = Revelaţie = recontopire cu sensul iniţial, sacral]” / Aş vrea odată-n viaţă tu / Să te înalţi în sus” (aparentul pleonasm este sublinierea stilistică a necesităţii de refuzionare prin revelare a celor două ipostaze ale Spiritului, despărţit de oceanul inerţial al vieţii, ca mişcare browniană, fără regăsirea finalităţii sacre, a formelor-existenţe, amprentate asupra haosului).

Lipsa razei (stinse lumini), lipsa orfismului manifestat (“Dacă glasul adorat / N-o spune un cuvânt”) devine, tocmai prin tăcere, Revelaţia Logos-ului Sacru, introvertit, sustras aparenţelor orfice şi luminoase-apollinice. Chemarea dincolo de mormânt este revelaţia necesităţii regăsirii de sine a Spiritului, prin re-contopirea celor două componente ale sale: sensul nu este decât în re-unificare (prin care se pierde - transcende Sensul Unic), formele nu sunt decât prin dispersie (prin care se pierde-epuizează Forma Originară).

 

d. DINTRE SUTE DE CATARGE

Înţelegerea - sens nu poate fi legată de gând (cugetare), ci de Spirit (II- 61 - Dintre sute de catarge). Cânturile (“Nenţeles rămâne gândul / Ce-ţi străbate cânturile”), sunt, în realitate, cântul, Ritualul, sacralitatea orfică, sensul sacru, de neîmpărtăşit cu neiniţiaţii, cu cei dedaţi formalului şi proliferării.

Gândul străbate cânturile, dar nu se combină cu ele, ci este transfigurat prin resorbire: îngânarea lui, de către vârtejurile Spiritului (creator şi de - creator) nu este decât sublimarea:

a. incompatibilităţii dintre cugetare şi Spirit;

b. necesităţii redării esenţei active (străină cugetării inerte) celui căruia îi aparţin de drept, Spiritului care a dinamizat iniţial cugetările - şi cărora le-a impregnat nostalgia finalităţii şi sensului (de negăsit, însă, în vâltoarea formelor, smulse haosului-inerţiei, dar oferite anarhiei haosului, inflaţionist al formelor).

A îngâna însemna a spune ceea ce desparte, nu ceea ce uneşte cele două fluxuri paralele: cugetarea-gând şi valurile-vânturile sunt expresii artistice - arhetipuri ale vârtejului Spiritului. El (gândul) străbate fără a întâlni, fără a finaliza, fără a regăsi, fără a (se) reuni. El trebuie să redevină ceea ce este, să dea înapoi ceea ce nu-i aparţine, să restabilească, astfel haosul iniţial (ca echilibru iniţial). Haosul iniţial, acum, va fi liniştit, căci este haos de gradul II, este haosul ce conţine în el experienţa, înfrângerea şi regăsirea de sine (după experienţa inflaţiei formelor, după înfrângerea formelor în nostalgia sensului - urmează resorbirea părţii activ-neliniştite, conştiente de zădărnicia acţiunii şi a neliniştii, în Spiritul unic, echilibrat şi trecut prin experienţa sinelui exteriorizat-exprimat).

A lăsa (malurile), a străbate (pământurile), a sparge (catargele-erecţii spirituale expresive), a îneca (păsările-raze care părăsesc cerul-Spirit, pentru a amprenta haosul teluric, ceţos, întunecos) nu înseamnă, niciodată, a finaliza, a uni prin distrugere (spargere sau înec);

1. a sparge- dar, oare, vei avea ce găsi, va fi ceva de găsit între cioburi, mai mult: vei şti să vezi, între cioburi, esenţa mistică, pentru refacerea în forma sacră?;

2. a se îneca - înseamnă a se impregna cu mediul cosmic - dar oare, pasărea va mai fi rămas ca rază, care să se mai poată împreuna şi reface ca Soare-Spirit originar, scos de sub incidenţa frământărilor-Logos?

Noroc şi Ideal sunt dimensiuni false, iluzionări ale stabilităţii, în zona amprentelor asupra haosului. Valurile-vânturile sunt vehemenţa de dincolo, chemarea prin Revelaţie. Atunci când Spiritul obosit de necesara (şi inutila, totodată), amprentare asupra haosului va constata inutilitatea şi inutilizarea efective, pentru sine, a cugetului-gând, atunci când Spiritul, devenit Logos (prin implicarea în amprentarea asupra haosului) va recepta chemarea Spiritului Unificator (Sine Spiritual Originar) va recepta vehemenţa paroxistică, exagerată până la coşmar-obsesie, a lui dincolo - Cântecul (Logos-ul sacru, care neagă deterioratul, compromisul Logos-cuvânt, redus la mizeria absurdului) - atunci va salva. Poezia-Cântec este Ritual soteriologic, pentru revelarea (şi mântuirea) Sinelui. Poetul salvează Omenirea-Om, revelându-i(iniţiatic) misterul sfintei unităţi orfice.

La Eminescu nu există, de fapt, lume de dincolo, ci o simultaneitate de ipostaze metafizice. Totul este în puterea Spiritului, care se detaşează de sine, expresiei, în Logos (-uri), ca posibilităţi actualizate. Totul este sfânt - şi, de aici, grija pentru puritate şi purificare, la Eminescu. Problema răului este una de extremă complexitate - la fel ca şi problema dumnezeirii (subtilă şi versatilă). Eminescu este, oarecum, mai “practic”, eludând (uneori! – şi numai ca viziune filosofică) termenii precişi ai problemei morale (Rău - Nonrău - Bine), fie ea creştină sau nu - şi trimiţând, de cele mai multe ori, la problema Facerii şi Făcutului, ca rezultante efective ale supraordonatei sfere a moralei cosmice; se obţin, astfel, zona sacrală şi zona deteriorat-sacrală (nu neapărat profană, ci cu propensiuni, cu şanse, păstrate, de revigorare întru sacral).

Zona sacrală, spre deosebire de divinitatea divinatorie (în sensul de divinitatea efectiv-activă-Dumnezeu) este o zonă a stabilităţii.

“Iar noi locului ne ţinem” (I-97 - Revedere): Spiritul - Codrul, ipostaza Codru a Spiritului, neagă masca - om rătăcitor (“Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor”). Muntele (ipostaza victorioasă-eroică a Spiritului, ca traseu iniţiatic, cale şi finalitate a căii, totodată) domină şi ocroteşte esenţele şi reînvierile (zâne, zori, sori, zei). Muntele - verticală în jos - halele submarine; ocrotesc zeii şi vremurile (şirurile de fapte, împietrite, “descarnate” de fenomenalitate, până la rosturi).

 

e. SCRISORILE

Prin însăşi titulatura lor (Scrisoarea + numărul-cifra romană), extrem de impersonală şi de neinclus într-un şir semantizat (deci, neintroducând ideea de devenire, de evoluţie, dinspre ceva mai puţin sctructurat, neîmplinit, spre o eventuală împlinire), Scrisorile sunt feţe ale aceleiaşi forţe spirituale. Se aseamănă cu Vishnu, cel cu cinci (sau zece) înfăţişări-întruchipări (ca variante ale aceleiaşi esenţe divine: se modifică doar funcţionalitatea în lumea aparenţelor).

Din întreaga poezie eminesciană, Scrisorile sunt cele mai mari (mai întinse ca front de acţiune - conştientizare, în Logos, a Spiritului) şi aproape singurele poezii (antume, cel puţin) de confruntare cu fenomenalitatea. Sunt constatări ale paradoxului irealităţii Spiritului, în raport cu haosul, proliferat ca/în lume, ca amprentări active ale Spiritului (devenit, funcţional, cu Logos expresiv).

Problema esenţială nu este a atacului asupra a ceva: constanta definitorie a Scrisorilor este constatarea irelevanţei Spiritului în faţa proliferării propriilor amprentări (Logos) asupra haosului. Problema (morală, subsidiar) a aparentei victorii a Satanei asupra Demiurgului. De fiecare dată, se constată că forţa spirituală nu a realizat activarea nucleului Cain (forţa de autodistrugere a fenomenalităţii) - şi s-a ajuns la o lume care a scăpat de frâul Spiritului şi trebuie readusă în frâul Spiritului:

I. Geniul (“tot ce ai gândit, lumina ce în lume-ai revărsat-o”) este întunecat, înnămolit în “colcăiala” formelor meschine, de-spiritualizate (se produce o inflaţie de gesturi, care neagă Ritualul cosmic şi încearcă să oculteze originea şi existenţa rituală a cosmosului: a lustrui, a aplauda, a fi măgulit, ironică grimasă etc.). Soluţia este replierea spirituală în zona extra-telurică: Luna-Moarte, Ochiul Magic;

II. “...a visa e un pericul (...) de ai iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul” - deci, visătorul-demiurg nu a realizat, prin amprentarea haosului, o lume potrivită lui, ci potrivnică lui, o lume care încearcă să-şi eludeze esenţa, să se autonomineze ca lume, devorându-şi esenţa spirituală, castrând şi uzurpând întemeietorul-Spirit . Soluţia este întreruperea Ritmului Demiurgic (“... ritmul nu m-abate cu ispită.”).

III. “Virtutea ? e-o nerozie; Geniul ? o nefericire”, Soluţia: Focul re-purificator (ţeapa-rază, Vlad Ţepeş-Soarele).

IV. A te iluziona pătimaş, demiurgic, ca Artist-Arhitect-Muzician al cosmosului - “eşti ridicul, înţelege-o” (I-118). soluţia: Nebunia, retragerea în setea liniştii eterne.

V. A visa, a te îmbăta (ek-stasis) în cadrul lumii amprentate (prin Logos - Spirit) şi inflaţia formelor depăşind garanţia amprentelor spirituale ale creaţiei - înseamnă a te opri în starea minte scurtă, haine lungi (în vălurile haosului, neavând nici măcar garanţia amprentării cugetului-minte). Soluţia: Feri în lături - ocoleşte Demonul-Lucifer. Întotdeauna, în lateral vei fi evitat monştrii, vei fi lăsat (pe traiectele frontale ale demiurgiei care avansează) să opereze demonismul: Dalila (Luceafăr). Dar calea monştrilor este calea iniţiatică. Adevăratul înainte-iniţiatic va fi obţinut prin ocultarea-ignorarea sfatului imperativ (Feri în lături!): Te vei iniţia trecând tocmai prin zona-Dalila, frontală.

Adevărul, în fenomenalitatea hiperinflaţionistă, este lucru de prisos. Cosmosul-natură proliferează lupă legile lui autonomizante. Adevărul nu este al fenomenalului, ci al esenţialului. Greşim, atunci când amestecăm, mereu, adevărul, acolo unde nu-i este sorgintea, unde nu e natura sa. Adevărul se dezvoltă cooperativ şi consubstanţial cu Spiritul. Ceea ce rezultă, din confruntarea amprentatoare, sunt forme demonice (pasive, aparent aflate în mişcare paroxistică, paradoxală) şi opuse formelor demiurgice, care par a fi neclintite, dar ascunzând adevărata mişcare, cea de expresie solară, ocrotind şi dinamizând sorii şi zorii (vezi Memento mori, Muntele Solar, de unde “iese zori în coruri dalbe” - I-265).

*

*                      *

e.1. Scrisoarea I

Ziua este o perioadă inutilizabilă şi, în acelaşi timp, care întrebuinţează şi epuizează zadarnic energiile ochilor umani, împrumutaţi de către Spirit (vremelnic). Sara aduce şanse de a înlocui atât ochii-gene ostenite, ca sfere de energie exprimată (epuizate în inutil), cât şi lumânarea, ca substitut (în zona semantică a derizoriului) al soarelui - prin ochiul magic al Lunii, ochiul ciclopic, care foloseşte energiile spirituale nu pentru satisfacerea gesturilor-convenienţe şi a acţiunilor-prejudecăţi - ci pentru

a. descoperirea nedescoperitului;

b. pentru sinteza semantică a substraturilor nevăzute.

Spiritul produce o mutaţie de ordin metempsihotic, o glisare a eului spre bătrânul dascăl - şi a bătrânului dascăl în punct de mişcare, pentru ca, din nou, eul să primeze, păstrând calităţi ale bătrânului dascăl (demiurgia, în primul rând).

Scrisoarea I este o poemă a sintezei anamnezelor fundamentale ale eului: de la punct de mişcare, la Atlas - axa lumii (substitutul lui Atlas este degetul lui mic-axis mundi, (“Universul fără margini e în degetul lui mic”); degetul mic este degetul inutilizabil în fenomenal (în activităţi diurne, exoterice, fals eficiente); degetul mic este degetul esoteric (mistic, folosit ca axă a fierberii vrăjilor-demiurgii negre) - degetul ca depozitar al energiilor magice, neconsumate de trupul uman în timpul “sec” (secătuit semantic) al zilei-vieţii. La vrăji, se foloseşte degetul mic al unui spânzurat (adică legănat, dat peste cap, învârtejit, circular, în lume nouă), în magia neagră. Deci, sinteza eurilor demiurgice este între magie albă-atlantică şi magia neagră-pitagoreică (între lumea-strălucire de izvoară şi lumea-vecie într-un număr).

Acţiunea punctului de mişcare este acţiunea eului spiritual, care-şi creează demonii (haosul opoziţional, contrastiv). Din nunta demonică şi acţiunea conjugată, se nutresc contururile fundamentale, amprentate asupra haosului: lume, lună, soare, stihii. Sunt contururile ideale, categoriile existenţiale, arhetipurile cosmice - iar nu cosmosuri “reale”, ca proliferări aberante.

Roiuri luminoase sugerează începutul unei mişcări de amprentare spirituală, colaterală eului central: roiul şi roitul presupun mişcări dezordonate, de neanticipat. De la roiuri, ca filiere demiurgice încă dependente (prin simbolul solar albine) de eul spiritual, se trece la muşunoaie de furnici (acţiuni aberante, situate în zona obscur-proliferantă, chtoniană, de necontrolat; sunt faptele acumulate absurd, nonsemantic, muşunoaie-înălţări ale promiscuităţii fojgăitoare, deci false înălţări; fapte ale golemilor; furnicile şi muştele sunt sugestii asupra ucenicului vrăjitor-Satana-al-cosmosului; putrid, care se pierde, prin proliferare, semnificaţia fundamentală, cu Logos-ul amprentării demiurgice - şi dă sensuri derizorii şi parodice gesturilor fracturate tot mai depărtat de gesturi fundamental-ritualice.

Noaptea pururea adâncă - este captarea demonului cosmic şi revenirea în indistincţie, retragerea derizoriului într-un nou atotînglobator şi potenţial gest liturgic.

Retragerea liturgică, pentru anihilarea parodiilor de eu spiritual, se numeşte Apocalips; închiderea-rănii-soare = vindecarea de iluzii-văluri, de hiperinflaţia razelor; planeţii îngheaţă şi îşi dezvăluie esenţa luciferică, răzvrătită, nesupusă - fiind predaţi lui Cain, echivalentul funcţiei de autodistrugere a lumii. Stelele compromise în conjuncţii întâmplătoare cu cojile-oameni, sunt retrase în frunze de toamnă, în vegetalul cristic, nudul-cruce: Arborele Cosmic este nevăzut şi etern, aparenţele perturbatoare, parazite, compromise (frunzele) pot pieri.

Timpul dinafara firii-Spirit îşi întinde trupul, deci nu se mai deghizează în gesturile meschine-limitatoare; se echilibrează din nucă în palat (templul-trup mistic al cosmosului). Când dispare conştiinţa limitării, dispare teroarea păcatului. Întinderea pustie este sinonimă cu autorevelarea purităţii absolute, a posibilităţii de mântuire, de regăsire a paradisului-veşnicie, din care s-a căzut.

Deci, retragerea elementelor de inflaţie formală (şi parazit-derizorii), precum şi întinderea-veşnicie - duc la reconcentrarea în jurul arborilor categoriali mistici ai paradisului, arborii nevăzuţi: Arborele Cunoaşterii şi Arborele Vieţii Veşnice.

Căderea, în aceste circumstanţe, este tocmai renunţarea la ceea ce poate cădea-decădea din spirit - este lepădarea de fiinţa fiinţătoare, în favoarea Fiinţei Supreme. Totul cade - înseamnă că totul capătă conştiinţa necesităţii transcenderii (conştientizarea stării de cădere este premisa efortului de re-transcendere). Căderea va fi, deci, inversă: reintegrare în starea originară, de la care s-a decăzut. Căderea este negarea decăderii şi, deci, înseamnă suprema înălţare. Tăcerea (totul cade, totul tace), este garanţia acestui suprem misteriu al înălţării prin cădere - căci tăcerea este recomprimarea Spiritului, în Sinele Suprem.

*

*                      *

Ritualul de recuperare spirituală este confruntat cu fiinţa umană, ca ipostază înstrăinată de Spirit, colaterală Spiritului. Sensul este invers faţă de demiurgie, este sensul decăderii; de la talpă la frunte (“Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti / Şi suind în susul scării, pân’la frunţile crăieşti”). Trupul Fiinţei decăzute nu este amprentă spirituală, ci este scară: este părăsirea inimii pulsatorii (sferic activante), în favoarea coastelor-trepte - care presupun dezintegrarea ritualului - plutire sferică, în paşi trudnici, sacadaţi, rupţi progresiv de forul originar (se trece de la Demiurgul-cu-un-singur-pas-numit-Facere, la cosmosul-paşi de re-iniţiere). Mişcarea în zona paşilor proliferaţi pe scara coastelor ( anulată fiind inima-centru) se face întru pierderea spirituală (se parcurge nu o viaţă, ci un schelet); proliferarea scrierilor este direct proporţională cu proliferarea indiferenţei (“a mele scrieri” trec în brăcuirea scrierilor; “... peste un veac, / Peste tomuri brăcuite aşezat şi el un brac”), proliferarea necunoaşterii, a minimalizării şi microscopizării; a) atât a popoarelor (microscopice popoare, b) cât şi a minţii, ca amprentă (depreciată prin inflaţia) a Spiritului ( “Vre o umbră de gândire ...Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost ?”...). Ochii-privire sunt înlocuiţi de “Solzul de sticlă” al ochelarilor (privirea îngheţat-ironică a Satanei-haos). Ordonarea ideilor în şiruri devine colb în mişcare browniană, derizoriu (“...Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari”), imensitatea frunţii gânditoare devine coadă (“aşezându-te la coadă”...), spaţiul demiurgic al paginii-cosmos se reduce la partea de jos, nota prizărită întru nerozie (“... te-o strânge-n două şiruri... / În vreo notă prizărită sub o pagină neroadă”). Nerozia este incapacitate spirituală, Anti-Spirit-chaos (Nefărtatul). Ochii sunt verzi - ca sulful iadului. Ordinea de scară divină a ideilor-cărţi, e transformată în scară profană, vraful-bracul, scară blocată, pe care nu te urci, ci pe care poţi s-o răstorni, căci nu ai trepte de urcare, ci omogenizare a treptelor-segmentări ale verticalei (practic, desfiinţarea funcţiei iniţiatice a treptei); pe bracul-scară nu urci, ci te aşezi, apreciind-o cu coada fiinţei, nu cu fruntea fiinţei.

În astfel de condiţii, amintirea şi anamneza fiind reduse, demiurgia îşi pierde sensul. Zidirea şi sfărâmarea (Atribute ale Demiurgului) devin prizonierele chtonianului acoperitor (“Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi ... orice-ai spune / Peste toate o lopată de ţărână se depune.”), sub lopata îngropătoare sau sub scândurile, care s-au plictisit să mai întruchipeze crucea renaşterii. (...gânduri / Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri”). Asistăm la un derizoriu, care atinge limita anti-demiurgiei. (Şi totuşi, patru scânduri ar putea re-alcătui Crucea Eliberatoare…).

Mâna demiurgică, sceptrul falic (“Mâna care-au dorit sceptrul universului...”), cuprinderea - sunt obiecte-Spirit care trebuie să-şi retragă de pe “piaţa cosmică” surplusul (enorm inflaţionist) de forme şi gesturi.

Atracţia copiilor degeneraţi ai demiurgului este mistică: îl urmează spre groapa nevăzută, spre zidul, dincolo de care se reface ritualul demiurgic. Există o coeziune şi o logică a Răului-coeziune, care intersectează logica şi axiologia binelui; alaiul-coeziune (“convoi de-înmormântare-/ Splendid ca o ironie, cu priviri nepăsătoare…”) asistă, de fapt la propria condamnare a demonului, care s-a dovedit necooperant (sau cooperant întru propria înfrângere) şi neputincios spiritual. Inflaţia gestuală şi verbală sunt etapele antecondamnării Satanei-haos, sunt forţele absorbţiei, autocreate de Satana-haos. Logos-ul atinge pragul cel mai acut al deteriorării, Va vorbi mititelul (“Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el)”, lustruind: (ruptura Luminii de esenţa sa, dedublare-oglindă, cu propensiuni spre plutonic): avem de-a face cu o posteritate degenerată (de fapt, un Apocalips al Logos-ului), care nu mai ajunge sensul: se înlocuieşte semantica prin sunete, mimând ritmul: aplauzele (simboluri ale desemantizării sunetului, degenerare orfică extremă), aerul cu prana sfântă este înlocuit cu umflarea nărilor cu demonica prostie agresivă calomniatoare, aer blocat în boala-umflare (secătuire spirituală a aerului purificator: “Şi prostatecele nări / Şi le umflă orişicine în savante adunări”), savant devine sinonim cu paroxismul impotenţei spirituale (care este pierderea conştiinţei apocalipsului-Logos, a conştiinţei sterilităţii spirituale ultime), răul pro­li­ferează, ca ultima fază a decrepitudinii sale, scandate (parodii agresive ale simfoniei orfice), pete (parodieri ale demiurgului-punct de mişcare, ajuns acum în sfera de sens a Apocalipsului, prin deteriorare completă şi sistematică a structurilor de amprentare ale Spiritului asupra haosului), păcate, vini, oboseli, slăbiciuni, mizerii,(parodii, caricaturi ale diversităţii amprentării spirituale, adusă în registrul înjosirii-demonizării: mizeria-înjosire a Spiritului a atins pragul paroxistic).

Cain şi-a desăvârşit misiunea (stimulând autosubminarea lumii Răului, a lumii înjosite în derizoriu), Răul s-a absorbit în spaţiul iniţial şi iniţiatic. A rămas privirea magică a ochiului ciclopic al Lunii (Luna plină, care pluteşte pe “mişcătoarea mărilor singurătate”), ochi, ca centru al paradisului re-creat (arborele sacru-cosmic devine vizibil, floarea se scutură ca ploaie fertilizantă semnificativ, codri, izvoare etc. Spiritul a re-transcens Logos-ul, circular, după momentul eschatologic: “arbori ce se scutură de floare...”). Luna-ochi magic conţine, prin conştientizarea (şi conţinerea) nucleului energetic spiritual:

a. geniul demiurgic-rază (“raza ta şi geniul morţii”)

şi

b. forţa Cain, geniul morţii prin riguroasa pază asupra tentativelor de proliferare satanică a haosului, devenit, prin amprentare spirituală-cosmos.

În Scrisoarea I, Eminescu creează imaginea (arhetip) a Negustorului Sacru:

“Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii, / Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii”.

Se observă uşor reiterarea a două imagini arhetipale ale poeziei eminesciene:

a. negrele corăbii (în Luceafărul: “Pe mişcătoarele cărări / [Luceafărul] Corăbii negre duce”, sau, în Împărat şi proletar, corăbii-schelete de lemn: “Pe undele încete îşi mişcă legănate / Corăbii învechite scheletele de lemn” (I-52) - sugestii asupra luntrei lui Charon (pendul pe apele Styxului - sau imagine a semicercului ocult-negru, care completează, întru divin, lumea) şi

b. aurul (misticul aur: “zilele de aur” - starea de Mythos a Logos-ului (I-28), vise-oi din aur (I-247), trimiţând tot la starea, regresivă, de Mythos refăcut prin Visare - de fapt, aurul ocult, aurul alchimic, piatra filozofală, prin care alchimistul stăpâneşte destinele-forţele cosmice).

Eminescu nu creează decât arhetipuri, în Scrisoarea I (ca pretutindeni, în poezia sa, de esenţă ritualică) - deci, nu încape derizoriul. Aşa încât:

a. scândura tărăbii (scândura din lemn, lemnul ascunde Focul Sacru, lemnul-tarabă este orizontalizat funebru): exoterismul lumii (aspectul de tarabă) ascunde esoterismul lumii (Focul-aur). Lumea e oferită neiniţiaţilor ca tarabă - dar socotită (operaţia de încifrare ocultă) ca aur;

b. lumea e împărţită - şi hotarul împărţirii nu poate fi decât cel arhetipal, dintre iluzia-val plutitor - şi esenţa-aur (înscris în [semi]cercul negru al corăbiei, semicercul scufundat-propulsat spre zona Revelaţiei: “hale albastre”, “hale sure”-submarine, subacvatice). Imaginea negrei-ocultei corăbii este imaginea lumii iluzorii-(schelet)-arca lui Noe, purtând (pe cine?) dinspre infinit spre infinit.

Deci, Neguţătorul (ca Arhetip) este sinonim cu Magul, care împarte-socoteşte-desparte, adică este cel care veghează asupra Legii Cosmice (dharma).

 

*

*                      *

Poezia e o tranzacţie sacră: primeşti Logos Uman, Cititorule, pe care, prin Credinţă, îl retransformi în Logos Sacru, deci îl refaci, ca Torţă-Spirit, pe Poet. Diavolul cu ochelari-luciferici, din Scrisoarea I, transformă, mereu, colbul în esenţa duală (“două şiruri”), apoi în smerenia demiurgică (“la coadă”), unificatoare, prin care se porneşte, dinspre începuturi, iarăşi, roata Firii Spirituale, Demonul Colbului redevenind Geniul-Atlas al stării de Creaţie. Cântarul-Dualitate, în contact cu Logos-ul Pur, atent supravegheat, ca-n litaniile hinduiste (“aticismul limbii tale”) - îşi va transforma cele două talere-cupe în Unicitatea Potirului Graal - în forţa demiurgică-apocaliptică (“Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi ...”).

*

*                      *

 

 

e.2. Scrisoarea II

Dacă în Scrisoarea I era ochiul (purificator prin luciferism) al Gorgonei Meduza, ochiul magic al Lunii, care stârpea sau “plivea” aberaţiile cosmice ale fenomenalităţii, ca amprentare-Logos - în Scrisoarea II se propune un alt mijloc de a păzi puritatea demersului spiritual demiurgic, puritatea originarului-Spirit: greva orfică, greva Ritmului Sacru.

Pulsaţia orfică a harfei este oprită în starea de recuperare energetică mistică: somnul. Iambii, troheii, dactilele (suitoare şi săltăreţe, deci cu valenţe de transcendere) sunt îngrămădite-îngrămădiţi-regregarizaţi în somnul paradisiac (“De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, / Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?”). Pentru că s-a ajuns şi la inflaţia ritmică, în cadrul proliferării fenomenale:

a) sunt pseudo-poeţi, reverberaţii degenerate în fenomenal, ale Bardului-Sacru, care nu plutesc spre Empireu, ci folosesc, şi ei grătarul-scară al coastelor, punând între paranteze inima-izvor de Ritm Sacru (“Pe când inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode” - cf. Scrisoarea V, I-121). Nucleii degeneraţi semantic (şi energetic, deci) se compromit şi se complac în lumea vălurilor-fuste (“... prin protecţie de fuste”): ei suie în văluri, nu suie în lumină, se lasă protejaţi de văluri-fuste, în loc să se lase descojiţi de piele, ca Nessus, prototip cristic al Poetului (care se dezveleşte, prin chin, de proliferarea formală, înlăturând vălul-piele, pentru a accede la unicitatea Sinelui”);

b) s-a pierdut punctul-nucleu de reper al ek-stasis-ului: acum e un pitic-beşică (“... numind mare pe-un pitic / Ce-o beşică e de spună într-un secol de nimic.”), desemantizat, în loc să fie un Nevăzut, misterios, fascinant, Punct de Mişcare, ca statură divină a demiurgiei;

c) s-a pierdut sensul Eros-ului, ca ritm ce readuce sfera capetelor răzimate (cf. Sara pe deal, I-168: “Ne-om răzima capetele-unul de altul”), în somn, unul de altul, pentru a propulsa spirala spre/prin canalul de recuperare energetică al salcâmului (sau teiului). Eros-ul, în Scrisoarea II, a degenerat: este un lanţ, spirală pe orizontală, legând de zona chtoniană, a fantasmelor fenomenale (“... dragostea? Un lanţ / Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi.”). Se ajunge, astfel, la punctul Menelaos (“La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos”): decrepitudine, libidou epuizat, masochism al auto-înşelării, încăpăţânare senilă (ca la regele Lear) întru necredinţă, respingere a esenţialului. Durerea este nu pentru transcendere, ci pentru rămânerea în “târâşul orizontal” al spoielii şi înjosirii Spiritului. Erosul nu mai este pentru codrul sacru, ci pentru şcoala-ruină (“La aceste academii (...) a zânei Vineri ... Până când din şcoala toată o ruină a rămas”I-105), limitare pentru a desăvârşi dezastrul pervertirii, al legării de demonii viciului steril, răsturnând scara valorilor (unirea erotică regresând până la “imberbi”, deci până la stadiul de pervertire, satanizare a tinereţii [ca stare de vlagă demiurgică] şi a copilăriei, ca stare sacrală).

Şcoala-ruină, rezultat al eros-ului orizontalizat (redus la expresia fizică), aduce aminte de Spiritul Ritmic din adevăratele academii - unde necunoscutul avea sens, erosul era agapé, datele meschine, prin contact cu Spiritul, se transfigurau în vizionarism şi credinţă, într-un spaţiu de recluziune, de con-centrare a efortului spiritual, adus până la redobândirea Edenului pierdut (“... vechii dascăli (...) / Cu evlavie adâncă ne-nvârteam al minţii scripet (...) visam la ochi albaştri (...) vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei inişti...”).

Dascălii “cârpoceau” haina vremii, adunau “cadavre” de volume, căutau “petecile” lucrurilor - dar cu scopul de a le reda izvorul ritmic (horum-harum - sinea lor participativă la“averea” Spiritului), înţelepciunea reunind continuitatea semantică a lumii. Blândeţea-credinţă se traducea în semnul transfigurator al sensurilor: banii-remuneraţie (“nervum rerum gerendarum”) deveneau principiul compensaţiei, plata simbolică pentru trecerea Styxului, a punţii spre zona sacrală. Mintea nu mai era supusă ritmului-pas-scară, ci scripetelui, pentru a reface, din suma (transcensă) a discontinuităţilor mişcării, plutirea, creând continuităţi mistice între planetă şi rege din Egipet: “Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet”.

Eul angajat în demiurgie (dascălul) devine astronom, tocmai pentru a contracara şi asimila defecţiunile inflaţioniste ale formelor: el scoate lumile din : “Haos ca din cutie”: a) e cutia Pandorei, pentru a justifica relele, dând răului sacralitate şi forţă demiurgică? b) sau e cutia magică, prin care nuca sau mărul devin cosmosuri concentrate, cutii-recipiente magice ale esenţei (palat-templu, arhetip ritualic al lumii), pe care o ocrotesc şi o dezvoltă-revelează liturgic; recipiente-matrici, în care universaliile se întorc.

Mărgelele-epoci (“...ne-nvaţă / Că epocele se-nşiră ca mărgelele pe aţă”), sunt şiruri-turme categoriale, care nu se pierd-răspândesc, ci-şi revelează continuitatea semantică ascunsă, clauza prin care merită revenirea la Unitatea-prin-Morişcă (vehemenţa rotirii, cercul e divin, mişcarea galileică nu e pierdere, ci recuperare în albul atotînglobator al paradisului).

Construcţia Arhitectului Mistic este cu păienjeniş (capcanele fenomenalităţii), dar dascălul-crai (Monarhul Ascuns în toate), Ramses, reface Eros-ul-Clotildă (eros “Albastru”, erosul “trandafiriu” ca zorii: “visam la ochi albaştri (...) Către vreo trandafirie şi sălbatică Clotildă”.). Nondiferenţierea, indiferenţa suverană a demiurgului, a creaţiei (soare-rege sau “alt animal domestic”) sunt sinonime ale omogenităţii Mythos-ului, a actului liturgic.

Valul vegetal (“valuri verzi de grâne”), unduirea-undă a cerului-pământesc-Eden (“undoiarea unei inişti”), refac Somnul-Infinit: s-a revenit la Paradisul nediferenţiat, dinainte de căderea-expresie.

Pentru a nu recădea în pericolul şi ridicolul pseudo-iniţiatic, pentru a păstra forţa demiurgică a visării-iluzie, greva Ritualului Sacru este menţinută (potenţială sau repetată de câte ori este nevoie).

*

*                      *

e.3. Scrisoarea III

Starea de împărat (sultan) este, la Eminescu, starea de Demiurg (implicat), de Spirit rânduitor, de Spirit creator şi stăpânitor al Logos-ului. Împăratul-sultan domneşte nu peste spaţii, oameni - ci peste limbă (Logos). A domni înseamnă nu doar a stăpâni, ci a crea-amprenta spiritual, pentru a avea ce rândui-stăpâni.

Starea de somn este concentrare energică pentru creaţie. Împăratul Demiurg se află obosit, epuizat, după un ciclu de creaţie, după o bătălie-vehemenţă de impunere-amprentare a Spiritului. Visul său însemna: a. regresie către Paradisul dinainte de căderea în lume; b. regăsirea ochiului mistic-Luna (care să înlocuiască ochii obosiţi înafară); c. Nunta mistică, regăsirea Erosului, conjugarea Spirit-chaos, pentru a obţine expresia-Logos.

Deci: a. înflorire (a pustiului), codrii, bură, curcubeu, şoapte, ape, etc. (Edenul regăsit); b. Luna îi dă, acestui spaţiu, virtutea Arborelui Cosmic, sultanul devine Arbore-Demiurg (din piept-inimă creşte-pulsează Arborele care creează spaţii-lume-expresie), creând continente, munţi, ape (aceste elemente spaţiale nu există în sine, ci sunt create de El-Umbra-Arbore-Cosmic). Nu se pune problema expansiunii asupra a ceva pre-existent, ci întinderea puterii este echivalentă cu relaxarea Spiritului în creaţia de forme-amprente; c. Vulturul şi nourii, forţa de amprentare asupra vălurilor (I-108), vehemenţa vârtejului-Spirit, de impunere de Logos asupra oceanului-inerţie a cugetării: “Vulturii porniţi la ceruri (...) un vânt de biruinţă se porneşte îndelung (...) zgomotul creşte ca marea turburată şi înaltă, / Urlete de bătălie ...” (urletul este Logos nearticulat, dar articularea viitoare se va întemeia pe violarea liniştii-inerţie a cugetării-ocean).

Întreruperea visului este explicitarea stării de graţie, ek-stasis demiurgic.

Reluarea visului-vultur, flamura versatilă a vălurilor chaos-zborul este stare de sultan-mag (a se vedea Povestea magului ...), creator până la Styx.

Fulgerul-Creaţie prin Revelaţie se degradează în câmpie-mlaştină-Rovine.

Rovine este starea de degradare a Spiritului-Demiurg, prin înstrăinarea-proliferare ieniceri, copiii de suflet ai lui Allah (=pătrunşi, fără drept divin şi natural, în zona sacră-codru, pentru a submina sacralitatea). “Copii de suflet ”, în sensul de pentru acţiune SPIRITUALIZATOARE, iar nu spiritualizaţi - sunt “embrionii alchimici”. În plus, ţărm legat de ţărm = indistincţia sacral-profan, spiritual autentic /VS/ spiritual proliferat anarhic. Vas de vas - legătura este de factură funebră: vasul e concavitate, schelet (vezi Împărat şi proletar: “... îşi mişcă legănate / Corăbii învechite scheletele de lemn”), propulsat între limitele Styxului (tendinţa spre mântuire-verticalitate a vasului ar putea fi dezvoltată doar prin eventualele catarge). Concavităţile (văi) sugerează înfundare în versatil, în acvatic şi chtonic - părăsire a zonei vulcanice-pirice.

Corturile sunt simulacre de case-construcţii (piramidale), ceva între văi şi arhitectură, oricum, ceruri derizorii, versatile, decăzute în zona pământ. Corturile nu ţâşnesc (comprimate semantic, spre cer), ci văluresc.

Codrul de stejari (în zare) sună (orfic), păzeşte comoara cristică, promisiunea revenirii demiurgice.

Are loc schimbul între cel aparent (epuizat) şi cel adevărat (viguros semantizat), schimb-interschimbare funcţională, în zona de înjosire a sacralului (mlaştina, ca prăbuşire chtoniană-Rovine).

Proliferarea imperială este confruntată cu Călugărul-Ascet -Mircea (simplu după vorbă, după port-simplitatea fiind echivalentă cu originaritatea). Călugărul este deţinătorul identităţii Spirit-Logos.

Moşneagul mai este sinonim cu Focul (Vulcan): Moşul Vremilor-Zalmoxis [5] ). Moşneagul este Domnul, Stăpânul (Stăpân peste Mokşa-lumea de după moarte [6] ), care înlocuieşte fierul-frunte de împărat (“fruntea ta de fier”), prin Arborele Cosmic sau Creanga de Aur (Ramul) şi Râul Demiurg (Râul), prin asceza trupului (sărăcia fenomenală, stare de faquir = sărac fenomenal, bogat esenţial-sacru) şi prin năzuinţele spirituale (nevoile-chinuri, pătimiri, îndură pentru a [se] mântui); pătimirea este cosmică, pentru Logos-ul-limbă-neam-pentru împlinirea spirituală-zid-iubire de Rai (zidul care apără originea-paradis, originea-moşie-Mokşa: “Căci iubirea de moşie e un zid...”). este Moşul-Tatăl-Mişcării, este Punctul de Mişcare. Deci: Punctul de Mişcare-Sultan s-a epuizat energetic, s-a înstrăinat de binele Unic-Suprem, s-a autocastrat prin Logos proliferat anarhic-lauda de sine - şi se înlocuieşte prin Cain-Moşneagul, care distruge legăturile (proliferări) - podul pe Styx-Dunăre, readuse la confuzia-neant deosebirea pământ-apă: Moşul-Cain pune sub semnul negaţiei re-creatoare, demiurgice, orice acţiune a sa, exorcizând-o de proliferarea aberantă în mulţumirea de sine (desemantizarea-dezenergetizarea Sinelui, prin negarea Scării-de-Iniţiere, efort progresiv, cu finalitate soteriologică). Lauda este Logos degradat - solicitându-se resurecţie-reenergetizarea Logos-ului.

Năframa versatilă e legată de băţul falic, este ciotul-toiagul falic, este rădăcina de neînvins, cu suport chtonian (ciot) şi erecţie demiurgic-celestă (toiag).

Vehemenţa vârtejului-Baiazid s-a epuizat: după ură creatoare, urmează fala (desemantizarea Sinelui, prin expulzarea orgasmică a energiei-Logos). Mircea este ipostaza reînnoită a lui Baiazid, din punct de vedere energetico-demiurgic. Mircea este vehemenţa reînnoită, Arbore şi Munte reînnoiţi - în raport cu Baiazid-Geniul epuizat, destrămat în logos proliferat, golit de vehemenţa (originară) activă.

Baiazid este, de fapt, propriul Cain, când transferă funcţia cristică (ramura de spini, pe care o diluează semantic în cunună de lauri) lui Mircea: este un transfer de funcţie renovatoare (“schimb a ta coroană într-o ramură de spini”: solaritatea-coroană (formală) este activată esenţial, prin vehemenţa cristică, ramura-creanga de aur care, prin spini, re-trezeşte durerea, ca energie-re-spiritualizantă).

Aliotmanul, care şi-a uitat originea demiurgică, este înlocuit de vehemenţa codrului, care naşte stele, comete, fulgere, raza-scânteie, suliţe şi nori de aramă (foc): lumina vehementă este şi apă vehementă (cristal şi fertilitate, potop purificator şi cristal reorganizator în Logos re-spiritualizant: grindina, apă-cristal): “Iar în poala lui cea verde mii de capete pletoase (sfere-comete), mii de coifuri lucitoare (sfere stelare)... lănci scânteie lungi în soare... nouri de aramă ... ropotul de grindeni ... potop ce prăpădeşte... grindin-oţelită...”.

Focul-săgeţi se metamorfozează în vehemenţă apocaliptică şi demiurgică, totodată (distruge, pentru a purifica-reconstrui): valuri, crivăţ, ger produc năruirea cerului (vechiul cer, epuizat semantico-energetic):“Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul” (contopire originară, dinainte de “dixit”-ul divin) - acesta este drumul de transgresare subtilă a chtonicului în uranic (căci, din starea pământ reînglobator de cer, se va înălţa noul cer). Vijelia-spirit are sensul victoriei: litera V, de la Vine, al renaşterii, al înălţării divine (paradoxale) prin coborâre. Ceea ce este călcat este obositul, din care se naşte, ciclic, vlaga demiurgică. Se calcă moartea cu moarte, rezultând resacralizarea. Cristalul (grindin-oţelită = petra genitrix-oţelul este metal purificat de maleficul embrionilor alchimici).

Călării-zid de suliţi sunt Cavalerii Apocalipsului prin foc, sunt densificarea solară: Sfântul Gheorghe multiplicat şi iarăşi densificat în lumină cristică.

Şiragurile anarhice (“a duşmanilor şiraguri... se clatină rărite şiruri lungi de bătălie”) sunt înlocuite de noi formaţiuni erectile: steaguri (formaţiuni militare feudale, dar şi stindarde verticale).

Vârtejul-vehemenţă produce smulgerea vălului-pleavă, revelând grâul-Christos (prin treieratul celest: grindin-oţelită).

Cristalul fertilizat de Logos-grindin-oţelită schimbă orientarea faţă de Dunărea-Styx: păgânătatea se lasă îngurgitată de Styxul-Dunăre, pentru a fi regurgitată-întinsă (relaxată edenic, dar şi eroic-olimpan): armia română (ca ipostază a Logos-ului revigorat). Armia română este valah-negru re-devenit Munte-Fulger: Lumină, Apusul este transfigurat în eternitatea-lumină: nimb de biruinţă.

Baiazid Ilderim ( = fulgerul) a fost renovat:

a. revine fulgerul-nimb;

b. Muntele-Arbore Cosmic este refăcut (munţii negri sunt umbra neagră a Arborelui;

Stăpânirii Demiurgice: se revine în visul Sultanului-vis demiurgic);

c. Luna-ochi magic (mistic) revine: “doamna mărilor, ş-a nopţii” (deci, Mircea este Mare şi Noapte). Pentru eternizarea cristică, construcţia are nevoie de Mioriţa şi de Manole: dintre cei trei fii ai domnului obosit întru victorie, se alege unul (de observat: Călugărul ascetic a devenit falnic domn, ca şi fala sinucigaşă a lui Baiazid - deci, Mircea trebuie, la rându-i, înlocuit, prin jertfa sacră a fiilor săi, ca în Povestea lui Harap-Alb);

d. de la Argeş mai departe: “draga”-mânăstire devine spaţiul sacral de referinţă (de revenire);

e. dinspre oboseala-smârc: Domnul smârcurilor şi al vârtejului din smârc grăieşte, produce Logos Demiurgic-logos intermediat de semne,

f. cere codrul cu poiene-ochii cu sprâncene (fiinţa cosmicizantă: codru-ochi, poiene-sprâncene: ochi sacru, înconjurat de cercul eternităţii, alb (lumina-poiană), negru (codrul), amintind de albul şi negrul corb ce-l încercuiesc în eternitate pe Magul din Strigoii);

g. valea Ei este moartea Lui: deci draga lui este “crăiasa [moartea)] / A lumii mireasă”: nunta lor va fi în spaţiul sacral, apărată, în nevăzut, de coif (pălăria ce te face nevăzut ochiului profan); coif cu pene (penele sunt simbolul constelaţiilor [7] ), sau arbori condensaţi-stilizaţi: pana este micro-arbore cosmic, căci este arbore zburător);

h. condiţia Lui este de Cristos: este sănătos (vlaga demiurgică) doar mulţumind lui Cristos, adică sănătatea este graţia ciclicităţii cosmice. Sărutul (“Te sărut, Doamnă, frumos”) este al unirii cu Spiritul ascuns, cu moartea renovatoare. Sau este garanţia demiurgică, prin nunta alchimică între Domn-Doamnă, Soare-Lună.

Moartea este Spiritul care salvează demonul compromis în valea-Rovine, dându-i şansa eternă a vârtejului demiurgic, re-creator al Muntelui şi al Arborelui Cosmic.

*

*                      *

Boala fenomenală este: a) proliferarea aberantă şi degenerantă înspre zona monstruos (monştrii provin din degradarea Logosului - şi prevestesc Fiara Apocaliptică); b) înlocuirea vehemenţei-vârtej demiurgic, printr-o falsă vehemenţă a Logos-ului (retoricele suliţi). Logos-ul nutrit din logos duce la autoconsumare, logos absurd. Autofagia Logos-ului degenerează cosmosul, creând premiza reînnoirii prin Foc (Vlad Ţepeş). Logosul nu poate fi nutrit decât de Spirit, pentru a-şi păstra valenţele demiurgice.

Vehemenţa acţiunii este înlocuită de vehemenţa degradării, înjosirii substanţei: spumă-nveninată, în loc de grindină-potop, smintire (strâmbare) în loc de rază dreaptă (suliţă, săgeată): stârpitură, în loc de vijelie îngrozitoare (condusă de Tatăl Vijeliei-Mircea-Zalmoxis), în loc de large uliţi ale Logos-ului alimentat prin suliţi-foc (raze); pată de putreziciune, în loc de lumină-înflorire cu foc; perfid, în loc de potop ce prăpădeşte (purifică, spre Adevăr-Dreptate); lacom, în loc de azvârlitor de pleavă şi revelator generos al Grâului Mistic (Nevăzutul Soare al Spiritului); iloţi, în loc de Călugăr-Moşneag (al Mokşei) cu toiag-erecţie demiurgică întru paritate şi Munte-cu-Nimb; fameni, în loc de virilul mistic: ciot, toiag; ciumă, în loc de nimb; pierdere, în loc de sărăcie-asceză (bogăţie spirituală eternă); goliciune-satanism steril (monoclu-n ochi, beţişor de promenadă, derizoriu surogat de toiag falic), fără “materie primă” pentru amprentare (cugetarea e înlocuită de creieri de copil), ban şi lene, în loc de soare şi vârtej demiurgic; mişei-ticăloşiţi de vlagă şi onestitate, iar nu săraci-asceţi (faquiri), câştig fără muncă (sec, desemantizat, prin privarea de liturghia gestuală a muncii-înfăptuire), iar nu nevoi - ca avânturi spirituale; în fine, paraziţi, care periclitează structura arhitecturală-cosmică-mistică, bazată pe cei doi piloni: Virtute şi Geniu.

Soluţia: Focul-Ţeapă, Arborele-Cosmic Revigorat (Ţeapa), prin Foc-Rază, foc cu acţiune soteriologică, îndreptând, la loc, spiţele Roţii Lumii (distrugerea este autodistrugere, de tip Cain: tocmai prin paroxismul decrepitudinii şi mostruozităţii-strâmbaţi, smintiţi (descentraţi), mişei - se ajunge la paroxismul-vârtej apocaliptic, cerându-se, ca o lege a firii, revigorarea cosmică, prin Liturghia Purificatoare a Focului-Ţepeş).

*

*                      *

e.4. Scrisoarea IV

Este evident, acum, că Scrisorile, pe lângă problema confruntării spiritului demiurg cu inflaţia alienantă a haosului-fenomenalitate - pun şi problema Logos-ului alienat: Scrisoarea I - logosul-neînţelegere, perceput cu coada fiinţei (“aşezându-te la coadă”); Scrisoarea II – logos-ul înstrăinat în instituţii, în forme goale (carieră, glorie, eros dispersiv, falsificat, deteriorat şi derizoriu); Scrisoarea III – logos-ul alienat în monstruozitatea formelor: monştrii sunt expresia vlăguirii spirituale, ei trebuie exorcizaţi prin foc (fala să se transforme în flacăra tăcerii mistice); Scrisoarea IV – logos-ul golit de semnificaţie prin repetare autofagă, logos-papagal, care nu mai apără Fiinţa-ca-starea-de-zid (prin tăcerea-eros, spiritualizarea-izvor, artă-logos-Corregio, sculptură de Paros etc.); Scrisoarea V - logosul cu ritm de odă este ameninţat de logos-ul pur formal, decăzut în derizoriu, prin pervertirea erosului (eros demonizat în piatra-Dalila).

Scrisoarea IV construieşte logos-ul-eros perfect adaptat Spiritului-Logos: adversarii demiurgi (El-Ea) sunt potriviţi şi armonizaţi în zona castel-lac-lună (copilă de aur), lebede-lună (lebede domnitoare [ca şi Luna] peste ape). Stejarii ocrotesc peştera originară, uterul-matricea lunară, răsăritul de lună. Codrii şi izvoarele aiurează şi povestesc eros - deci, Logos-ul-Mythos s-a refăcut: plutirea se va face fără lopeţi, sfârşitul logosului sonor este mântuirea (“Mă uimeşti dacă nu mântui” - a mântui devine a sfârşi, prin împlinire a acţiunii spirituale): mântuirea este unirea spirituală, redimensionând paradisul. A pluti fără lopeţi însemnă a regăsi stabilitatea-zbor, în afara finalităţilor potenţiale, relative etc. (finalitatea ultimă, în afara proiectului divin de străbatere a căii: Revelaţia).

“Ea frumoasă şi el tânăr, el înalt şi ea înaltă”: forma-logos (Ea) armonizată în sine, iar El tânăr (demiurgie maxim-potenţială); forma şi Spiritul (înalt-înaltă) converg spre contopire-transcendere: Logosul redevine Spirit-Sinea Supremă.

Problema se iveşte nu temporal (în afara lui 1400), ci ca modificare a stării: a) din stare de stabilitate maximă, ocrotită într-un spaţiu etern extensibil şi etern retensibil, b) se ajunge la nelinişte, la neîncredere în securitatea erosului. De fapt, erosul înstrăinat prin relaţii hipertrofiate a înlocuit erosul adamic, cuplul unic, în relaţie firească (de o simplitate edenică). Stabilitatea şi firescul (eficient, căci reface starea edenică) sunt asigurate prin represie, prin reducţia proliferării, la nivelul de cuplu unic, atotîntemeietor şi mereu întemeietor.

Tot ce este element intrus este element relativizant, introduce moartea-ca-derizoriu: “[rudele] ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni”. Relaţionarea vagă dispersează, parazitează zona de concentrare maximă de forţă demiurgică a cuplului adamic. Starea în scaun introduce frângerea verticalei transcenderii, umilirea erecţiei, ruptura spiralei braţe-buze-ochi-Arbore Cosmic.

Logosul-eros este întrerupt de insecuritatea zidului: sare ivărul la uşă. Zidul nu e impenetrabil, el are uşă, în spaţiul artificial, gestul erotic este deturnat spre gest demonic: uşa se deschide nu spre cosmos, ci spre cripta cu mumii, spre labirint.

Se confundă deschiderea (prin întemeiere-înălţare) a tainei comorii cosmice (prin spirala iubirii) cu deschiderea drumului proliferării: din cuplu - proliferează rubedenii (nu rude mari împărăteşti, adică nu gregaritate-Eden, ci rubedenii instituţionalizate în congres, deci într-o structură-întemeiere falsă, convenţională), unchi, mătuşă (de observat că sunt ascendenţi temporali, că s-a pierdut Semnificaţia întemeierii prin Logos-Eros din cicluri trecute, sau prezenturi eterne).

Îmbătrânirea vinii, a păcatului, este din pricina părăsirii sublimităţii liturgice a instinctului de conservare, a amprentării Spiritului în lume: liturghia trebuie să fie, totdeauna, unică (nici o pasăre nu are conştiinţa repetabilităţii, ci a zborului nupţial unic, întemeietor): “… un instinct atât de van … Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an” (nehotărâtul vreo marchează inconştienţa repetabilităţii lui unu în doi). Abatere - de la unitatea ipostazei sublime. Omul-Spirit are conştiinţa repetabilităţii, şi amestecă această conştiinţă în însăşi liturghia Fiinţei sale, poluând logosul cu desemantizare-logos papagal, cu marionete care repetă gesturi, golindu-le de ritual, papagali ce repetă cuvinte, golindu-le de ritualul-semnificaţie: (I-117) “O, teatru de păpuşe … zvon de vorbe omeneşti, / Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti / Fără ca să le priceapă…”.

Actorul ce repetă, conştient că repetă, nu mai este artist, nu mai este ctitor, preot (ci cabotin, falsificator al actului demiurgic unic). Atitudinea de sculptor şi pictor nu se destramă din cauza ei, ci din cauza pierderii, din partea omului, a nostalgiei adamice, care mântuie. Setea liniştii eterne va rezolva, la nivelul maestrului nebun, problema represiei Logos-ului înapoi la şirurile clare, ale organelor sfărmate, la cântecul-arheu. Nebunia este forma de ispăşire a falsei conştienţe: conştienţa repetabilităţii. Prin nebunie, maestrul va redeveni Artistul, Preotul, Omul. Spiritul va re-sfinţi misiunea cuplului: de a întemeia, mereu. Vehemenţa distrugătoare este vârtejul ispăşitor şi restructurator al Spiritului, eliberat de vina perceperii ecourilor. Ardere a capului, gând-vânt, izvorul sare în cântul cel etern neisprăvit. Iată sacra imagine a Spiritului Demiurg: focul agresiv, vârtejul cugetării primeşte focul, izvorul aspru, rece, sună în cântecul originar: Lucifer se pleacă, din nou, cooperând cu Demiurgos, la Creaţie.

*

*                      *

e.6. Scrisoarea V

Scrisoarea V prezintă, pentru prima oară, în afară de Luceafărul, ipostaza satanică a creaţiei, haosul-Dalila. Vălurile-haine lungi, cugetare scurtă (“Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi”, I-118): putere infinită (ca chaos-văluri) de a primi amprentarea Spiritului  (I-119): “Şi, în chaosul uitării, oricum orele alerge, / Ea, din ce în ce mai dragă ţi-ar cădea pe zi ce merge” - Ea este haosul alergării orelor, pe care îl fixează, tot mai implacabil, forma tensionantă a Spiritului care cade, se pogoară în lume, pe treptele Erosului).

Ea e crăiasă, care primeşte Spiritul ca paj (“Ea … o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj”). Mai exact, câtă vreme Spiritul va sluji, şi nu va stăpâni ca rege (Mag, Împărat), haosul îşi va revendica drepturile de stăpânire, înfeudându-şi Spiritul (cel puţin aparent şi temporar: este şi cazul fetei de împărat din Luceafărul, care şi-l face paj pe cel care o caută - Cătălin, până când ea însăşi se structurează-spiritualizează în poziţie luciferică: “ - O, lasă-mi capul meu pe sân, / Iubito, să se culce / Sub raza ochiului senin / Şi negrăit de dulce…”). Haosul este onest în setea lui de multiplicare, până când se ajunge la stadiul de echilibru-spiritualizare.

Demonul trebuie stăpânit de către Spirit. Spiritul nu trebuie să fugă din faţa pietrei, ci să o modeleze, spre unicitate - şi să jertfească orice dublură (adică, să urmeze pilda Artistului antic, care îşi înjunghia modelele, după ce termina sculptura - absolutizând-spiritualizând, astfel, actul de creaţie): “Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară / Virginele ce stătură sculptorilor de modele, / Când tăiau în marmur chipul unei zâne după ele.” (Acesta este modelul-arhetipul de în-făptuire, iar nu şovăirea-relativizare, prin care haosului îi este stimulată forţa de inflaţie formală şi de înşelăciune, deci forţa de a produce fals şi durere).

Dalila-Lucifer-Piatra are o misiune ştiută: ea multiplică tot, multiplică erosul: pe toţi patru îi iubeşte (“Poate că-i convin tuspatru… craii cărţilor de joc / Şi-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc…”) Ea-Dalila este crucea inversată a Demonului (având conştiinţa sacrificiului ca joc, nu ca demiurgie: “craii cărţilor de joc” (patru) - iar inima ei nu este vatra universului, ci cămara-cutie a Pandorei). Ea-Dalila este ochi îngheţaţi, gânduri negre de amor (“Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor”), încrucişează picioarele (“stă picior peste picior”) - cruce (inversă, sexualizată)a Demonului multiplicării.

Îmbătarea, visarea, ek-stasis-ul Spiritului - trebuie să-l facă să păstreze nu doar ritmul sacru (al unei ode), ci şi semnificaţia, demiurgia sacră, liturghia amprentării. Nu în lături, nu te feri, ci, vehement, atacă. Spiritul e masculin, e agresiv, nu creează prin laşitate, ci prin asalt şi acaparare totală, bine finalizată. Nu în lături, ci înainte: Dalila e cinstită (în misiunea ei falsificatoare, de scufundare în derizoriu) - şi, atunci, şi Spiritul trebuie să fie cinstit. Ea este versatilă, căci altfel nu ar fi potenţialitate pentru expresie: dar El, Spiritul, trebuie să fie activ şi direct, pentru a folosi versatilitatea Ei - la creaţia lumii.

Adversarii nu trebuie să-şi piardă, nici unul, din vedere, finalitatea proprie, personalizantă - şi, astfel, se va coopera pentru impersonalizarea în finalitatea sacră, unică*.

*

*                      *

 

f. LACUL

Acest poem este un Luceafăr în miniatură, prefigurând zborul-îmbrăţişare a Arborelui Cosmic, cu suspendare în stare edenică a Spiralei-Eros a desăvârşirii.

Lacul este agheazima nemuririi (I - 286 - Memento mori), rezerva potenţială de energie demiurgică, prin amprentele (spiritualizante) - codri. Albastru echivalează cu starea divină-agheazimă. Încărcarea (“Încărcat cu flori de nufăr”) = concentrarea calitativă prin actualizarea-chemare a constelaţiilor-lumi-nuclei de foc ai lumilor (nuferi galbeni-stele), veniţi dinspre sure văi (neutralitate expresivă), spre albastru lac (agheazima nemuririi, expresie-Logos hieratic).

Tresărirea (“Tresărind în cercuri albe”) este izotopică semantic cu suspin, ca început al respiraţiei cosmice, pătrunderea pranei sfinte în “plămânul cosmic”.

Cercurile albe sunt roţile-čakre, energetizate, treptat, de suflul, vital-expresiv, dinspre Kundalini (noaptea bogată, de la rădăcina Fiinţei lumii) direcţionată spre vârful barcă = fulger = zbor, obţinut drept consecinţă a cutremurului. Cutremur înseamnă (tentativă de) schimbare calitativă, răsturnare radicală a calităţii. Trecerea de la cercuri albe (plural) la singularul o barcă semnifică concentrarea, pe verticala zborului-transcendere - ieşirea energiei prin vertex, unire cu (cuprindere a, îmbrăţişare a) arborele (arborelui albastru) cu Nuferi (nuclei de foc).

Eul este Fiinţa spirituală angajată spre penetrarea de suliţă a stării lac (element activ, de-a lung sugerând atacul, agresiunea perpendiculară asupra inerţiei originare-lac: Eul Spiritual devine punct de mişcare, ascultarea şi aşteptarea (“Parc-ascult şi parc-aştept”) sunt puse sub semnul părerii-iluziei (parcă), căci se va renunţa la obiectul meditaţiei: Ea-obiect erotic va fuziona, prin cădere la piept (lină) ( - prin re-împlinirea “coastei”-eros) cu El-Adam: Edenul, cu cuplul Adam-Eva re-androginizat, se reface. Căderea, ca re-androginizare edenică, la nivelul pieptului-demiurgic prin Eros, este echivalentă cu Răsăritul-Iluminare: Revelaţia Androginului, ca Om transcens.

Săritura (“Să sărim în luntrea mică”) este gest liturgic, de transfigurare magică: se realizează starea luntre-fulger. Sinele se desprinde de umbra-îngânare ca ecou al structurilor transcendentale, ademenire spre orfismul edenic) şi se deplasează în plin orfism (glas de ape): se produce părăsirea de Sine (Spiritul), pentru transcendere în Fiinţa-divină: cârma-raţiune (buddhi) şi lopeţile (forţele senzoriale de orientare) sunt anulate, în favoarea plutirii-Revelaţie (în atotcuprinderea nopţii bogate).

Plutirea-Revelaţie-farmec*. Blânda lună este Arhetipul Ei - este hieratizarea Erosului, transfigurat în ochiul magic (Luna), starea celui de-al treilea ochi-Duhul. Vântul orfic (“Vântu-n trestii lin foşnească” - Naiul Divin, al lui Pan) absoarbe, prin foşnet, orfismul din pădurea (codrul) trestiilor (trestia are ambivalenţă chtonică şi uranică) apă redevine, prin absorbţia-foşnet, agheazima-sunet, absorbantă a umbrelor energetice-unde (“Unduioasa apă sune”).

În acest sens, în cadrul motivului apei: I-207, Memento mori: ape sfinte, sau I-285: “apă vie în şes încântător” - se poate defecta izotopia semantică cu prăpastie-genune, numai că i se precizează nopţii (starea de moarte) calitatea de noapte bogată (deci, moartea înseamnă cunoaştere supremă, prin concentrare supremă): din eroare a Spiritului, devine împăcare a Spiritului, care a corespuns probelor celor şapte porţi dinspre Regatul Malkuth (vezi Arborele Sephiroth), spre Fiinţa Divină.

Ultima strofă a poemului Lacul nu este pesimistă-catastrofală, ci este iniţiatică: eros fără obiect, eros ca trăire pură, în sine, recapitulând, fără obiect (ca-n exerciţiile yoghine evoluate), Fiinţarea-iniţiere spre Fiinţa Divină: “Dar nu vine… singuratic / În zadar suspin şi sufăr / Lângă lacul cel albastru / Încărcat cu flori de nufăr”

Singurătatea Demiurgică, în zadar=noapte bogată (izotopică semantic cu sărăcia-asceză, ca năzuinţă-sete spre Tot-Absolut),suspinul este respiraţia cosmică, suferinţa este cutremurul spre Revelaţie. Lângă lacul (…): poziţia sugerează starea Nirvana, după zbor-cuprinderea Arborelui-Lac cu nuferi (Arbore cu nuclei de foc). Este marcată, astfel, starea impersonală, ek-statică: Eu lângă Mine, renunţând la Eu. Eul adevărat rămâne Lacul-Arbore cu Nuferi Galbeni (Nufărul hinduist, simbol al potenţialităţii infinite a lui Buddha-Demiurgul).

Pentru nuanţări semantice, pentru reflectarea expresiei-Logos, ca faţă a Spiritului activ întru iniţiere - trebuie făcută o scurtă trimitere la “cum” (modalitate-expresie) şi “ce” (identitate demiurgică), din poemul De-or trece anii (I-153).

Şi “cum”, şi “ce” au, ca bază comună şi finalitate, eros-ul mistic.

Ea este ieşită în afara categorialului, devenind arhetip Ea nu e decât femeie, la care se adaugă, însă, altfel (Ea are chipul identităţii mistice “ce” şi a modalităţii de fiinţare mistică - “cum”, puse sub semnul misticului refuz al raţionalului: nu ştiu. Nu ştiu cum, nu ştiu ce. Nu ştiu, dar intuiesc - iar intuiţia duce la Iluminare-Revelaţie.).

“Astfel robit de-aceeaşi jale / Petrec mereu acelaşi drum” - robit drumului iniţiatic (jalea este stăpâna (energie iniţiatică), vehemenţa trăirii, pentru a se retrage în subiectivitate pură = spritualitate pură, iar drumul este petrecerea = circularitatea revenirii în piscul iniţierii (Âthman): rezultă stabilizarea atemporală (în afara “trecerii anilor”, în unicitatea atitudinală faţă de Logos expresiv (una-mi este mie = unificarea - “De ar vorbi, de ar tăcé”: aceasta este sta­rea de Logos mistic, noapte bogată, absoarbe vorba-creaţie expresivă, în tăcere = stabilizare hie­ra­tică), în farmec-Taină., Arhetip-Eros, dar Tăcerea este şi Arhetipul-Logos (Spiritualizarea-Logos).

Schimbarea locurilor (în topica vers-strofă, prin rotaţie, a “ce“-ului identităţii şi “cum”-ului modalităţii (nu ştiu cum (…) nu ştiu ce - nu ştiu ce (…) nu ştiu cum) sugerează veşnica interschimbare a hieratismului - “ce” (identitatea absolută) cu expresia-Logos - “cum” (a esenţei divine) - circularitatea cosmică: resurecţie-haos-resurecţie.

*

*                      *

g. LUCEAFĂRUL EXEMPLAR ŞI PROLIFERAREA HYPERIONICĂ

Traseul hyperionic(“Porni luceafărul …”) este, de fapt, simularea traseului Spiritului, amprentator al haosului, întru expresia-Logos: depăşeşte vălurile Māyei (ciclicitatea) şi ajunge la punctul initium, când şi unde Ormuzd şi Ahriman (alternanţe-conflicte ale logicii sinelui prin Fiinţă) erau gemeni (şi consubstanţiali). Confruntarea dintre ei este o apocatastază mascată, dar şi o împăcare în esenţă.

După modul cum şi locul unde îl numeşte Eminescu, în poemul său - dar şi după funcţia îndeplinită, Luceafărul (sinonimul Spiritului) are diverse ranguri de activitate sacră (sinonime cu transpunerea / vs/ refuzul transpunerii Spiritului în Logos):

I. este Hyperion, ca deitate (Gottheit), identic cu Divinitatea Ademiurgică, Spirit Pur şi Impasibil (Neimplicat) - penultima parte, I-134: “Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte…”. Dincolo de sugestia sintezei contrariilor (coincidentia oppositorum), pluralul “noi” devine, în această ipostază mistică-sintetică (unde “E un adânc asemene / Uitării celei oarbe), pluralul majestăţii divine. “Iar tu, Hyperion*, rămâi / Oriunde ai apune” - adică esenţa ta, ca arhetip mistic al tuturor lumilor posibile (dar blocate în stadiul anterior Proiectului-de-Fiinţă), rămâne în afara frământării posibilităţilor de activare, în fenomenalitate, a lumilor.

Spiritul Suprem şi Impasibil încă nu a propus nimic din Trinitatea Ideală a Logos-ului, ci o conţine în sine (ca puritate incoruptă şi incoruptibilă): Adevăr-Dreptate-Fire (Demonism, I-228 şi Andrei Mureşanu, I-206);

II. este Hyperion-Luceafărul, din ultima parte poemului; ieşit din Gottheit (impasibilitate) şi tocmai devenind Gott (Proiectantul-Demiurg)**: El este Spiritul activ, dar supraveghind-dominând Proiectul, din “loja luciferică”: nemuritor şi rece. El, Spiritul Proiectant, tocmai a creat Edenul (căci ce este Edenul decât Proiectul, neazvârlit încă, în conflictualitatea-fiinţare?), tocmai a definit sferele edeni ce (re-contopite, gregar, în Sfera Edenică: rude mari împărăteşti devine sinonim cu doi copii cu plete lungi, bălaie şi cu impasibilitatea rece a Sferei Lucifer), şi, deci, s-a autodefinit: a) există un cerc strâmt, cel al sferei Eden-prin-Eros, şi b) există cercul fără margini, care tocmai s-a delimitat, la modul cel mai subtil-ideal, de cercul strâmt-proiectul proiectat: cercul fără margini mai păstrează, încă, pe Cel Neimplicat decât ca Arhitect Proiectant, Spirit cu atribute ideale: Amprente Arhetipale-Logos, trăsături ale Planului Divin, încă suspendat ca expresie. Această stare este de Lucifer-Demiurgos, stare de Logos Proiectat, Ideal, ca Trinitate: Adevăr-Dreptate-Fire;

III - Luceafărul ca Gott neliniştit, implicat nu doar în creaţie cât, implicit creaţiei, în problematizarea naturii creaţiei, a moralei creaţiei, a logicii absurde a creaţiei; este Luceafărul din primele trei părţi (atât ca Luceafăr prins între propriile-i ipostaze contradictorii, cât şi ca Luceafăr descoperitor al resorturilor spiralei-eros, prin care se reface, ermetic, deci în afara contradictorialităţii, Sfera: cătaţii-căutaţii, Cătălin-Cătălina, îmbrăţişaţi-sărutaţi-uitaţi (cu urmele şi numele pierdute, cuminţiţi-fixaţi în nunta alchimică a esenţei, deposedaţi de dor şi vis, tocmai prin intrarea pe porţile deschise ale visului, voioşi şi teferi fiind doar zeii, Soarele-Luna fixaţi). Acest Luceafăr este un proteic şi capricios zeu-stea, neliniştit şi necunoscător al esenţei sale. În această ipostază, Luceafărul este Spiritul corupt în Logos activ, corupt tocmai prin misiunea sa de exprimare-amprentare concretă asuprea haosului; a fost Spirit Pur (ca niciodată înseamnă statutul de deitate), prin greagaritatea (rude mari împărăteşti) atotînglobatoare, dar perfect impasibilă faţă de voinţa de demiurgie; apoi s-a rupt, din el însuşi, haosul cu labilitatea-versatilitatea Mercurului în el (haosul pentru hermeneutică, haosul comentat în forme): Ea nu este decât reflexul Lui, El aflat în plină criză de identificare (identitate) a esenţei: Ea este simbolul neliniştii celui care nu se poate identifica, nefixat alchimic în esenţa pură. El pendulează, mereu, între Re-Ordonator (re-legiutor) şi Răzvrătit, între Ormund şi Ahriman, între Cel-care-Este şi Cel-care-Hotărăşte (nefiind, pentru că nu s-a transmutat în Arhitect Activ). Ce este altceva Logos-ul, decât război [8] împotriva Dumnezeului-Spirit? Războiul neclarităţilor expresiei, care voiesc a se clarifica: atât de clară să devină expresia-Logos încât să devină, de fapt, inutilă şi inutilizabilă; să nu mai simtă nevoia de sine-expresie, ci, pur şi simplu, să însemne iluminare-tăcere. Războiul Logos-ului-lume de a dispărea în Revelaţia-Spirit Impasibil.

Stadiul sacral este de nenuntire-nefixare alchimică. Stadiul de Logos în dezvoltare - spre epuizarea-război, care duce la reconsiderarea-recuperarea, circulară, a Logos-ului ca Spirit.

Sinele său (al Luceafărului) oscilează între faţa oglinzii şi adâncul (subconştient al) oglinzii redublatoare: “Şi din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă / Pe ochii mari, bătând închişi / Pe faţa ei întoarsă” (faţa întoarsă este cealaltă faţă a acestui Ianus bifrons, care este Luceafărul: faţa-haos, pe care lumina-luminiş urmează s-o fixeze, “De suflet să se prindă” - sufletul fiind osia fiinţei, punctul de întâlnire şi pacificare a vârtejurilor-vehemenţe ale cosmosului de forme); între cer şi mare, între soare şi noapte (subtil, oscilaţiile sunt tot mai reduse, căci Logos-ul dezvoltat se epuizează spre fixare: Luceafărul este identic cu Soarele Negru, deci soare şi noapte reprezintă nu părinţi adoptivi, ci Sinele Mistic al frământatului Luceafăr, limanul întoarcerii în Sinele-Esenţă); între voievod solar şi demon lunar - mereu între, deocamdată incapabil de voinţa demiurgică a sintezei, mereu capabil de a se război cu contrariile (şi totuşi, voievodul şi demonul sunt stăpâni asupra zonei de dedesubtul giulgiului, vânăt sau negru: mişcarea de auto-căutare sub giulgiul-văl-Māyā se întrerupe la nivelul demon cu ochii “ca două patimi fără saţ / Şi pline de-ntuneric” - şi se dezlănţuie energia potenţială, iniţiatică, a căutării, în ipostaza fulger: “Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele” - fulgerul este ipostaza Revelării Sinelui, iar rătăcirea, încă, printre lumile-stele, este acel rest ademenitor al lumilor, îngânarea din Dintre sute de catarge, care sugerează inutilitatea Logo­s-ului, sau “suspinare-aeriană” a “arfei” lui Orfeu, în pierderea-regăsire de sine în “văi de chaos”).

Aventura lui între nu se rezumă la atât.

De aici, şi întrebările, din Demonism, asupra moralităţii celor două ipostaze divine (Ormuzd şi Ahriman), despre moralitatea creaţiei în sine (nu cumva Demonul-Satana-Ahriman, răzvrătit, îl corectează pe Dumnezeul-Ormuzd, revoltător de mulţumit de sine, egoist, egotist, cinic etc., despre necesitatea supunerii sau răzvrătirii (supunerea fiind intuită, în cele din urmă, drept singură cale iniţiatică-soteriologică valabilă: vehemenţa paroxistică a suferinţei, pentru epuizarea, de tip Cain, a formelor, deci pentru întoarcerea în Nirvana-Spirit Impasibil, din Rugăciunea unui dac, sau supunerea ascetică şi mistică a Călugărului faţă de Mag, în Povestea magului…), despre supremaţia-prioritatea întrebării sau răspunsului (finalul la Memento mori: însuşi drumul întrebărilor, drumul iniţiatic-Logos, este Răspunsul-Revelaţie, ieşire în afara Logos-ului: (I-285) “Tu nedând dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi” - sau finalul poemului Dintre sute de catarge: “Nenţeles rămâne gândul / Ce-ţi străbate cânturile / Zboară vecinic, îngânându-l, / Valurile, vânturile” - gândul, ca Spirit explicitat în proiectarea-amprentarea-Logos, nu se mai înţelege pe sine, preocupat să împace contradicţiile pe care le naşte simpla clipă a naşterii-fiinţării: a fi-a nu fi intră în luptă semantică şi ontică: apare întrebarea dacă e drept să fii, eliminând pe a nu fi; dacă într-adevăr eşti, şi dacă nu cumva tocmai ce nu este, este cu adevărat; dacă se poate să fii şi să nu fii, în acelaşi timp etc. Încrederea salvării nu este străbaterea-Logos în Cânturi (“Ce-ţi străbate cânturile”) şi Cântul însuşi, ca stare de sinteză orfică, supremă, îngânând: de fapt, propunând alt Logos, cel Ne-Logos; promiţând, de fapt, după paroxismul vehemenţei, epuizant, a Logos-ului Manifestat - valurile-vânturile - tăcerea Sublimă. Încetarea războiului-Logos contra lui Dumnezeu, încetarea ispitirii epuizante - prin instituirea Logos-ului ca Dumnezeu Spirit.

Îngânarea este atât sublinierea (prin neîncrederea în articularea clară, nouă, interesantă) derizoriului oricărui Logos, cât şi soluţia de depăşire a Logos-ului, prin negarea esenţialităţii sale ca Logos: nu înţelegi ce îngână, crezi că repetă ce spui tu (sau ce se spunea, oricând), de fapt, îţi resoarbe (sunt resorbite) incongruenţele-şiruri ale Logos-ului-lume, formă îngânată după formă îngânată - până se ajunge la dez-îngânare, le des-cântec: desfacerea Cântecului Logos în Simpla şi Suprema Tăcere: Logos reîntors în Spirit. Nirvana Sacră, după războiul necredinţei-Logos.

Spargerea catargelor Logos-ului răzvrătit, pentru revărsarea, dinăuntrul lor, a potopului-elixir al mântuirii. Înecarea-contopire a zborurilor-păsări (care trec-străpung-străbat iniţiatic vălul pământului) cu Trinitatea Ideală a Spiritului: Fire-Dreptate-Adevăr.

*

*                      *

Întregul demers al Logos-ului Luceafărului este unul de tip pitagoreic - ceea ce ne îndreptăţeşte credinţa că poemul Luceafărul a fost scris ca Mister, ca Ritual de recuperare a Spiritului (dintre feţele versatile ale Logos-ului), ca în-cântec şi des-cântec (retragere a Spiritului din starea de război, de vehemenţă-Logos, în starea hieratică: “nemuritor şi rece” - stare echivalentă cu deitatea, conceptul lui Meister Eckhart). Să încercăm să descifrăm, deocamdată, ceva din misterul pitagoreic, lăsând să se întrevadă, astfel, implicit, şi gestica Ritualui de renunţare şi întâlnire (renunţare la Fiinţă şi întâlnire a opoziţiilor, înapoi, în Creaţia-Mythos, Creaţia-Proiect Ideal):

a) sub semnul mitic (a fost odată… ca niciodată) se află un personaj-divinitate (prea frumoasa fată), provenit dintr-o formaţiune luminoasă unică, de tip gregar-divin: “rude mari împărăteşti”. Prea frumoasa (deci, provenită dintr-o zonă exclusă normalităţii terestre) este echivalentă calitativ (dar, probabil, şi funcţional) cu Luna şi Sfânta Fecioară (intermediar al naşterii germenului divin; unică, pe de o parte; dar, prin singularizare, se creează premizele ieşirii din gregaritatea originară şi zămislirea involuntară, incidentală, a zonei divinului-esenţă pură);

b) prin singularizare-separare (bolţi), prea frumoasa fată, provenită din rude mari împărăteşti, determină dublarea imaginii (apare Luceafărul în colţ - deci, într-o zonă de convergenţă-divergenţă, ca o jumătate vizibilă a crucii, făcând presiuni semantice pentru recuperarea celeilalte jumătăţi) - dublare şi a sensurilor spaţial-ontologice: sus-jos, alunecare-pas;

c) de ce apare Luceafărul (Soarele Negru, în folclorul românesc [9] ) pentru a dubla imaginea, singularizată dintru început, a prea frumoasei fete, provenit din rude mari împărăteşti (zona luminii originare)? Evident, din moment ce prea frumoasa fată-luna (între stele) şi-a părăsit originea, deci s-a autodegradat (din esenţialitate, devenind fenomenalitate) în zona lui azi-mâni (temporalitate istorică), în zona pas (spaţialitate frântă istoric) - e clar că funcţia Luceafărului este de recuperare a fetei-Lună (pentru că esenţialitatea ei originară nu poate fi pierdută, aşa cum nici o esenţă nu se poate pierde: singularizarea-separare nu este decât un accident, care trebuie repus sub semnul eternei Armonii orfice); Iubirea celor doi este, de fapt sentimentul solidarităţii oculte, originare, întru Armonie: aici este jocul Spiritului care porneşte drama cosmică (este forţa care [se] expulzează din zona impasibilităţii-gregarităţii, provocând “divorţul” iniţial), apoi ia seama şi se autolansează în recuperarea Lumii-Logos, pe care şi-a dorit-o, dar nu şi-o mai doreşte, decât ca fenomen narcisiac (reîntoarcere în Sinele Impasibil, Inexprimabil-Gottheit);

d) sub semnul roţii-rotire, angelic-demonic, Luceafărul tentează (tutelat-renăscut de entităţi cosmico-divine, patru la număr, grupate în perechi yin-yang: cer-mare, soare-noapte) zadarnic recuperarea; o zădărnicie relativă, căci

e) din două personaje, apar patru, prin redublare reciprocă, iar numele celor patru nu mai este ascuns. Avem de a face cu nume-funcţiuni: Luceafărul devine Hyperion (hiper = peste, deasupra, în exces, iar eon = spirit emanat dintr-o inteligenţă divină; eion-eternitate) şi determină relevanţa Logos Pur (Spirit Pur) = Demiurgos (plăsmuitorul, gânditorul şi făuritorul de lumi-proiecte) - iar Cătălin determină onomastica-ecou a prea frumoasei fete: Cătălina (de la a căta): sunt căutătorii de sine, pentru fixarea alchimică. Cei doi reînvie mitul platonician despre fiinţele sferice, androgine-secţionate, împrăştiate şi pierdute de o divinitate irascibilă şi capricioasă - şi, apoi, prin miracolul fundamental (Eros), regăsindu-se şi refăcând sfera-sinele divin. Cătălin “împle cupele cu vin / Mesenilor la masă” şi provoacă râsul (“să râzi mai bine”), făureşte dublul laţ al amorului (îmbrăţişare-sărut) şi produce uitarea şi re-armonizarea (“Vom fi voioşi şi teferi / Vei pierde dorul de părinţi / Şi visul de luceferi”). Este Cătălin-Hephaistos, cel care toarnă zeilor olimpieni certăreţi, în cupe, apa Lethei (uitării), re-creând Armonia divină. Cătălin-Cătălina sunt cuplul edenic-divin: ei regresează temporal, dinspre anonimitatea doi tineri singuri, spre anonimitatea originară, absolută, doi copii cu plete lungi, bălaie (sunt Gemenii Solari, feţi cu stea în frunte, androginii-esenţă);

f) în cuplul doi tineri singuri (Adam şi Eva) se face evidentă contaminarea Ei cu funcţia hyperionică: Logosul-expresie(Ea trăieşte criza de identitate şi de reconversiune la esenţa originară: Eden, rude mari împărăteşti etc.) - Spirit. Funcţia hyperionică este aceea de a re-uni ocult în nunta astrologico-alchimică, faţa impasibilă (Spirit) cu faţa expresivă (Logos): “O, lasă-mi capul meu pe sân [coasta re-devine emi-sferă] / Iubito, să se culce [cap culcat pe sân înseamnă, simbolic, unire-nuntă a emis-sferelor, a culca marcând transcenderea], / Sub raza ochiului senin / Şi negrăit de dulce [Logos-ul, prin regăsirea plenarităţii esenţiale, devine ne-grai, lăsând prioritate razei-Spirit-Revelaţie şi ochiului-sferă]… / căci eşti iubirea mea dentâi / Şi visul meu din urmă”: erosul celor doi are caracteristici divine: alfa şi omega, situare sub semnul demoniacului fascinant şi veşnic, nocturn şi hipnotic-transcens (resurecţional: prin moartea iniţiatică-culcare);

g) Hyperion şi-a regăsit esenţa pură neînjosită: ca Spirit activ, a recuperat sferele: edenică (a celor două emisfere căutătoare, prin regăsirea cărora Pământul re-transcende în Eden) şi demoniacă (Sfera ante-proiectului Eden: e cuplul de forţe, latente la modul absolut: nemuritor-rece). De fapt, şi-a recuperat Sinele Impasibil, căci cele două tipuri de sfere, Sfera Proiect şi Sfera Ante-Proiect, sunt concentrice - şi astfel, “reîncep-eterna pace” (I-102, Scrisoarea I);

h) mai mult, în ultima parte, reapare Luna (“Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă”), care o înlocuieşte, la modul transcens-divin, pe prea frumoasa fată (de fapt 1 - o repetă pe prea frumoasa fată, în alt plan, 2 - desparte cercurile coaxiale ale spiralei, în două ranguri suprapuse şi coaxiale, reciproc generatoare: rangul expresiv-Logos-Eden şi rangul non-expresiv-spiritualizat-uranic). În felul acesta, traseul spiritual-hyperionic trebuie să fie reluat la nesfârşit, pe căile iniţiatice ale Logos-ului-Mythos (după finalul poemului, cuplul Luceafărul (Soarele Negru)-Luna va declanşa, din nou, Logos-ul pentru Mythos: “A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată…”).

Problema pitagoreică [10] devine a tetraktis-ului, Spirit declanşator de Logos, respectiv-Logos trăind războiul neliniştii autorecuperării întru Spirit - şi totul, desfăşurat pe cele patru paliere ale divinităţii celor cinci numere

|

|         |

|         |           |

|         |           |           |

 

a) Unu-monada este originea, la care se revine şi de la care porneşte expresia (Logos)-lume: nediferenţierea-nondividerea rude mari împărăteşti (sinonimă cu nemuritor şi rece, căci rude nu indică decât nondiferenţierea, solidaritatea cu Nimicul-Impasibilitate Originară). Rude mari împărăteşti cuprinde, potenţial şi cinetic, diada (Luceafăr [Soare Negru]-Luna) - este punctul stabil al creaţiei: în finalul poemului, se revine la uranicul luminos, Luceafăr(Soare Negru)-Lună, dar nu în regim de căutare-cale, ci de fixare alchimică: nu mai există nici o tensiune pe axa ce uneşte steaua neagră (Soare Negru) cu crângul-Eden (cerul-eternă pace, în care “toate stelele-au pierit”). Refuzul căderii “din tot înaltul” (“Dar nu mai cade ca-n trecut / În mări din tot înaltul”) este firesc: nu mai are unde să cadă, pentru că, în esenţă nu mai Există “mări” şi “înalt” - ci tot înalt (şi opusul, izotopic semantic, întru divin: prăpastie-genune-noian întins de ape): mare în mare, înalt în înalt - Spirit în Sine, Impasibil (Rece) şi Atotcuprinzător-înglobator (Nemuritor).

A fi stabil (to menein) este, de fapt, calitatea zonei uranice de a re-deveni sinonimă cu Mythosul (Logosul-Tăcere);

b) doi-diada (dias) - numită astfel de la faptul de a trece dincolo (to diienei) este formată: 1 - prin desprinderea Sinelui de Sine, desprinderea din Monada-Spirit (rude mari împărăteşti) a nucleului de gâlceavă-Logos, prea frumoasa fată, care amprentează haosul (căci haosul e Sinele desprins de Sine, deci haosul e starea de voinţă, de la începutul lumii) cu forme-despărţiri-limitări: bolţi, fereastră, colţ, corăbii-castel, cer-mare etc. (adică separare, convergenţă-divergenţă, înafară-înăuntru, mobil-stabil, sus-jos etc.); 2 - prin formarea cuplului doi tineri singuri (prin care se revine la starea de Proiect-Eden) s-a resacralizat-resfericizat ceea ce căzuse, ca disoluţie, prin multiplicare infinită a formelor-Logos exprimat; 3- se trece dincolo, adică se prefigurează zona Noii Creaţii (cuplul hyperionizat doi copii cu plete lungi, bălaie, [11] şi cuplul uranic, arhetipal, Soare-Lună, comunică pe axa sacră, ce uneşte rangurile - cercuri ale spiralei demiurgice: cele două ranguri-cercuri se potenţează reciproc, cuplul adamic-Logos exprimat, respectiv cuplul Soare-Lună, Spirit recuperat, genuin, dar se păstrează mereu, legătura cu starea de Monadă-Temelie;

c) triada (tria), numită aşa prin analogie cu faptul de a fi de neînvins şi de neepuizat până la capăt (para to atreirés tis einai kai akatapónetos): Demiurgos-Spiritul Proiectant (monada rude mari împărăteşti) rămâne neatins, supraveghind şi ocrotind, în proiectul divin, diada; de fapt, Demiurgos şi Hyperion de confundă funcţional şi esenţial, căci (şi) Hyperion creează premisele cuplului re-edenizant (lipsa de cer este tăcerea care naşte Logos-diadă; de neînvins este triada 2+1, Cătălin-Cătălina, susţinuţi-hiperionizaţi, în mod ocult, de Luceafărul-Tăcere-Spirit regăsit); de neînvins este Logos-ul-diada proiectată, căci ea se alimentează, mereu, din nevă­zut şi tăcere (starea “Căci unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte…;), din veghea Spi­ritului (eterna nelinişte a Liniştii Eterne, eterna proiectare în Logos a Celui Retras din Proiect);

d) adeverirea lui 2 (diada) de către trei (triada) se face prin intermediul stabilităţii nevăzute: cuplul nu poate fi co-axial, deci resacralizat, cu Hyperion, dacă Hyperion nu ar fi El Însuşi, înafară de Sinele activ şi înăuntrul Sinelui Absolut: Marele şi Ocultul Proiectant-Arhitect, Demiurgos. În mod subtil, s-a ajuns la tetradă (două cupluri, unul vizibil şi unul ocult, coaxiale): tetras-aşezarea (hefrás), adică ceva stabil şi persistent (hedraís kai mónimos); patrulaterul sacru, spirala ca patrulater sacru; dinamica spiralei sacre, în care diadele (se)nasc reciproc: stabilitatea se obţine, paradoxal, prin veşnica revenire asupra Genezei;

e) devine, acum, clară intenţia de a se ajunge la faptul de a fi cinci (pentas), care se spune de la unu (hén) şi tot (pas) - deci, din unitate şi tetradă: cele două diade (El-Ea, din cuplul doi copii cu plete lungi, bălaie + Soare Negru-Lună) sunt susţinute, dar şi energetizate, dintr-un suflu dinafară, nemanifestat - este sufletul unităţii, este pneuma divină: Monada-Demiurgos, sinele Suprem, care asigură coaxialitatea cosmogonică (şi apocaliptică) a diadelor, a celor două cicluri (sfere).

Eminescu clădeşte o spirală a veşniciei, în care Spiritul şi Logos-ul, indiferenţa şi demiurgia, proiectul şi realizarea, se neagă şi se susţin reciproc. Există o permanentă reluare a ciclului sacralizant, care uneşte Poezia-Logos cu Ritualul-Spirit: Luna apare la fiecare început şi final de ciclu-sferă refăcută. Cele două componente depind una de cealaltă: Luceafărul este consubstanţial cu fata de împărat ca şi cu Demiurgos - iar unul fără celălalt nu pot fi concepuţi (în sens literal: nu pot apărea conceptual). Iar fără ei, ca diferenţe şi identităţi (simultan), sunt de neconceput puritatea, purificarea, apocatastaza, apocalipsul şi refacerea Armoniei. Aceasta este starea de coaxialitate şi energetizare reciprocă a Logos-ului (fenomenale) şi Spiritului (esenţial), în spirala veşnicie. O hierofanie (Soare Negru-Lună) şi o hierogamie amânată pe spirala veşniciei.

*

*                      *

Alchimie, pitagoreism  - dar Eminescu este, totuşi, un creştin esoteric. Formula alchimică”Christus verrus luci ferrus/ Luciferus” intrigă, şi ea. Nicolae Grigorescu îl pictează pe Christos, într-o  mânăstire(Zamfira)  -  de două ori, astfel: pe un perete, tot anul chipul lui Crist este întunecat  -  iar pe peretele dimpotrivă, tot anul, chipul lui Christos este luminat. Oricine citeşte finalul poemului eminescian Luceafărul, se va întreba, în urma celor afirmate, mai sus, de noi: “Bine, bine  -  o fi cum zici  -  dar, dacă Luceafărul este divinitate împlinită, de ce nu-şi dă seama şi nu recunoaşte divinitatea androginică a celor două sfere re-unificate  - şi vorbeşte, de parcă el însuşi îi socoteşte pe cei doi  -  nişte netrebnici, cum chiar au fost, cum şi sunt toate jumătăţile ne-aflate, nerevelate întru Eros-ul Divin Unificator  -  <<chipuri de lut>>, în care n-a intrat Duhul Divin, Adevărul, Ştiinţa Sacră a Identităţii/Identificării ?”  Da…Şi finalul, cu afirmaţia clară a demoniei: “Nemuritor şi rece…”

Totdeauna va rămâne câte o taină a Luceafărului eminescian, oricâte hermeneutici se vor aplica şi oricâţi hermeneuţi se vor apleca asupra textului. Noi voim doar a atrage atenţia, pe linia hermeneutică, pe care am propus-o dintru început, asupra laturii profund creştine a Spiritului eminescian. În acest sens, să ne întoarcem la penultima parte, în care replica (în dialog ori monolog  -  puţin interesează, acum) a lui Demiurgos este extrem de interesantă. Practic, ce-i propune Demiurgos, lui Hyperion, ca echivalente cosmico-divine ale Eros-ului? El spune:

a-“Cere-mi cuvântul meu dentâi -/Să-ţi dau înţelepciune?” Eros-ul divin este, deci, echivalentul sophiei, sau a Eunoniei/Gândirii gnozei valentiniene  -  care, la rândul lor, este echivalentul Logos-ului întemeietor-demiurgic  -  Logos-ul ioanic; “Sagesse”, din dreapta Arborelui Sephirothic al Cabaliştilor;

b-apoi, Demiurgos continuă: “Vrei să dau glas acelei guri,/ Ca dup-a ei cântare/Să se ia munţii cu păduri/Şi insulele-n mare?” Deci, un al doilea echivalent cosmico-divin al Eros-ului divin este Forţa Orfică  -  la rândul ei, echivalentă, şi ea, cu Rânduiala-Ordonarea-Armonizarea Cosmică, numită, de Ioan Evanghelistul  -  Logos; deja, însă, se strecoară, insidios, semnificaţii paralele sau/şi complementare: Cântecul-Călăuză Cosmică a cui?  -  a munţilor şi a insulelor: dublă direcţionare  -  spre uranicul de sus şi spre neptunicul de jos; nu era vorba, în primele apariţii ale Luceafărului, despre părinţi “de sus”, respectiv “de jos”(ad superos/ ad inferos)? Deci, dacă-i Dumnezeu, are ambele chipuri/orientări de esenţă şi acţiune…Demonul este creaţia lui Dumnezeu  -  este cealaltă faţă a lui Dumnezeu: depinde de unde-l priveşti pe Demiurgos(şi, deci, şi pe Hyperion); ne aşteptăm, în continuare, la dezvoltări ciudate (ale semanticii divine), în raport cu îngustimea minţii noastre;

c- zice Demiurgos, unind două entităţi noetice, în aceeaşi strofă: “Vrei  poate-n faptă să arăţi/Dreptate şi tărie?/ Ţi-aş da pământul în bucăţi/Să-l faci împărăţie.” Pe aripa stângă a Arborelui Sephirothic, figurează Rigueur/Justice, Faţa Justiţiară a lui Dumnezeu  -  echilibrată, pe aripa dreaptă, de Miséricordie/Mila/Îndurarea Divină  -  Chipul Christos-ului-Dumnezeu. “Pământul în bucăţi”…De ce “în bucăţi?” Reordonarea, de tip orfic, a unui “puzzle” cosmic? Poate  -  căci “bucăţile ar trebui re-instituite ca împărăţie  -   adică, probabil, Noua Împărăţie, cea vestită de Ioan-al-Apocalipsei…Noul Ierusalim. Oricum, se pare că este anunţată o transfigurare fundamentală;

d-“Îţi dau catarg lângă catarg, / Oştiri spre a străbate/ Pământu-n lung şi marea-n larg,/ Dar moartea nu se poate…” Însuşi Eminescu pune-n text puncte de suspensie. Deci, Atenţie!!!Este ceva esenţial, prin care sensul morţii este, ca şi în Paradis, neutralizat  -  readus la futilitate/absurditate. Şi se anunţă serenissim-ul. Iată că “bucăţile” pământului sunt, într-adevăr, re-organizate, adică re-semantizate cosmico-divin: pe de o parte, verticale adiţionabile, “catarg lângă catarg”  -  pe de altă parte, “pământu-n lung şi marea-n larg”(pământul devine doar o componentă a unui întreg/corporalitate superior-divină: LUNGUL, respectiv LARGUL, alcătuiesc, prin reordonare de tip creştin, CRUCEA MÂNTUIRII. Dar, deocamdată, cea CULCATĂ  -  ORIZONTALIZATĂ. Şi atunci, trebuie re-activate, într-o sinteză deplină, catargele mării/largului(desfacerea braţelor divin-mântuitoare!): catargele vor deveni, prin reoroentarea spaţial-cosmică, VERTICALA STRĂPUNGERII ÎNAPOI ÎN PARADIS. Elementul de unire şi re-organizare semantică a : I-orizontalei teluric-neptunice şi II-verticalei cu originea în HALELE SUBACVATICE (rădăcinile ascunse ale lumii, lumea în chipul ei esoteric!)  -  sunt “oştirile”. Ce oştiri poate da Dumnezeu? Evident, oştirile Sale specifice  -  oştirile/forţe luminoase(re-sacralizatoare) ale celor nouă trepte/ierarhii cereşti : Serafimii-Spiritele Luminii, Heruvimii-Spiritele Ordinii, Tronurile-Spiritele Voinţei, Domniile-Spiritele Înţelepciunii, Puterile-Spiritele Mişcării, Stăpânirile-Spiritele Formei, Începuturile-Spiritele Personalităţii, Arhanghelii-Spiritele Fiilor Focului şi Îngerii-Spiritele Fiilor Amurgului [12] . CRUCEA COSMICĂ, deci, este vădită şi sprijinită de întreaga splendoare divină  -  întru biruinţa Eros-ului, cu care TOTUL DIVIN este echivalent. Dar – cine se CRUCIFICĂ, se aşează, efectiv, în mijlocul CRUCII, pentru martiriul mântuitor de lume/om?

Ar fi trebuit ca poemul, din punct de vedere filosofic, să se termine aici, căci, teoretic, Moartea a fost negată/învinsă. Dar Ortodoxia, întru care şi-a crescut Spiritul  - Poetul Românilor  -  nu acceptă doar teoria  -  ci trăirea efectivă. Deci, CRUCEA-SACRIFICIULUI trebuia transfigurată în trăire efectivă  -  chiar cu riscul (sau, mai ales, pentru cel mai edificator dintre riscurile divinităţii) asemănării cu CHIPUL UMAN  - acel tragic şi suprem omenesc, dezvăluitor al posteriorităţii divine: “Eli, Eli, lama sabachtani?”). Deci, tăcere! Pe CRUCEA AUTOSACRIFICIALĂ se aşază, de bunăvoie - El!

Deci, pentru a acţiona corect şi integral soteriologic, Lucifer trebuie să fie, alchimic şi creştineşte  -  Christos!!! Adică, sacrificându-se TOTAL pe sine, să elibereze Lumea ăntru re-sfunţire  -  întru Chipul Eros-ului Paradisiac  -  ANDROGINUL. În părţile incipiente ale procesului dezvăluirii eului luciferico-hyperionic, sacrificiul era, şi el, formă schiţată, incipientă: aruncarea în cercul-rotire  -  ca primă jertfă pentru Eros-agapé  -  temelia fiinţei cristice atemporale; căci se caută, prin aruncare, CENTRUL CERCULUI, spre Resurecţia pe Axa-Arbore cosmic.

Deci, ce se va întâmpla, NECESAR, în final? Se aruncă, efectiv, pe sine  -  în Moartea-ca-Orbire: viziunea CHIPULUI-DE-LUT şi a aberantului “cerc strâmt”(doar oricare cerc are, teoretic, 360 de grade  -  da, dar cercul lumii-lume e altceva, ÎN TRĂIRE EFECTIVĂ, decât CERCUL LUMII DIVINE…), pentru a oferi, spre Resurecţie, ANDROGINUL SFÂNT . Adică, ipostaza imediat ulterioară celei numite “doi copii cu plete lungi, bălaie”). Pe CRUCEA celor patru personaje cosmice, din poemul Luceafărul, pentru a salva TREIMEA LUMINII(Demiurgos-Dumnezeul Dezvăluirii Creaţiei, El şi Ea, cele două emisfere androginice  -  componenţii Androginului)  -  Hyperion se oferă Întunericului-Răcelii (de fapt, LUMINA MISTICĂ/SOARELE NEGRU, al mitului şi al alchimiştilor), devenind MEDIU ONTOLOGIC CONTRASTIV(fond întunecat, pe care se poate vedea clar LUMINA VICTORIEI TREIMII SFINTE)  - pentru evidenţierea ontologică şi funcţională efectivă  -  a SFINTEI TREIMI A LUMINII  -  FOC ALB: Demiurgos+ cele două Emisfere Androginice(foştii Cătaţi-Căutaţi, întru reciprocitate, Cătălin-Cătălina  -  acum: “doi tineri singuri”, regresaţi sacral la “doi copii cu plete lungi, bălaie”…  -  spre a se împlini desăvârşit în Paradisul Androginic.)

Victoria creştină este teribilă  - şi fără seamăn, în măreţie!

                                                                                *

Hyperion, ca ezitare subtilă între Spirit şi Logos (aşa cum Paul Valéry defineşte Poezia, ca fiind ezitarea între sunet şi sens) se conturează ca “personaj” al tuturor micilor sau marilor scenarii lirice, lirico-epice sau lirico-dramatice din poezia eminesciană - de la răzvrătitul demoniac din Înger şi demon, până la stabilizat (fixat) - înţeleptul Mag din Strigoii (ezitând să înceapă proiectul demiurgic, situându-se mereu între albul şi negrul corb, lăsând, între corbi, să se scurgă povestea lumii, visul lumii, sorbit mereu în Muntele-Arborele Cosmic, precum sorbiţi au fost Regele Arald şi Regina, Soarele Negru şi Luna, dincolo de giulgiurile lor de strigoi ai Mayei); cel care cade în Logos, pentru a nu mai cădea apoi de niciunde, prin identificarea tot-înaltului cu noianul originar, este Poetul (în Odin şi Poetul, Poetul se azvârle în mare, pentru a nimeri în cer - căci halele zeilor sunt compromisul dintre sus-jos, chtonian-olimpian etc. - tocmai pentru sublinierea caracterului aspaţial-atemporal al Esenţei-Spirit).

Sistemul hyperionic este, de fapt, arhetipul gândirii poetice eminesciene: este, de fapt, ritualul etern al cugetării sacre eminesciene. Luceafărul este icoana labirintului arhetipurilor poetice: lucruri nexistente (I-31, Epigonii), nexistente tocmai pentru că reprezintă esenţa efortului de a proiecta existenţa, în desenul ei esenţial, deci ocult: carte tristă şi-ncâlcită. Pentru a descâlci, trebuie să “întorci maşina lumii”, dinspre nefirescul devenit existenţă, spre Fire-Dreptate-Adevăr (Proiectul Divin); este necesară iniţierea, pas cu pas, până la plutirea din vârful Muntelui Spirit - concentrarea întru Eminescu.

Revăzând Scrisorile, se observă, peste tot, “hiperionizarea” viziunii:

I. Bătrânul Dascăl, identic cu forţa spirituală expresivă, este Demiurg şi Satana-Desfăcătorul, totdeodată; Atlas-Munte şi deget-axă a lumii, Pitagoras (sprijinind veşnicia într-un număr) - dar şi Defolierea Arborelui, Orizontalizarea Axei (“Ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit”; “Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie”). Bătrânul Dascăl este Punctul de Mişcare, prin care este “rănit” cu forme haosul, dar este şi Însănătoşirea Logos-ului compromis, epuizat (“Soarele se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi”); este pacea şi Nirvana;

II. Poetul este “nemuritor şi rece”, adică vesel şi teafăr, doar dacă îşi retrage, din zona Logos compromis, Ritmul-ritual (retragerea se face pentru reenergetizare, într-o zonă fără ispită): “…ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi”;

III. Sultanul-Geniu visează Logos-ul-expresie, îl compromite - îl regenerează prin Mircea-vijelie (centru al vârtejului cometelor: “mii de capete pletoase, mii de coifuri lucitoare”), apoi iar îl compromite în zona Logos-retorică a lumii, generatoare de aberaţii morale-monştrii - dar, mereu, păstrează Monada: Soarele-Ţepeş, de dincolo de înfruntarea iluzorie a diadelor. Soarele-Ţepeş este Soarele Ocult, potenţialitate de nevăzut, potenţialitate afirmată prin negaţie (“cum nu vii tu Ţepeş doamne…”);

IV. Maestrul nu poate fi decât nebun, adică hyperionic (cuprins de efectul Cain, distrugător al aparenţelor-diade, sfărâmând “organele”, pentru a păstra, “nemuritor şi rece”, Cântecul, axa mistică-orfică a lumii);

V. Dalila, ca şi fata de împărat prea frumoasă, este piatra de încercare, calea iniţiatică, pentru Spiritul-odă (Ritm-Ritual). Iar Calea este identică cu Ţinta: prin Logos-ul derizoriu, înfrânt prin Revelaţia şi ocolirea ocolişului (ca şi în Povestea [iniţiatică a] lui Harap-Alb, nu trebuie să te fereşti de Maestru-Spânu, ci să te supui Lui - nu trebuie să asculţi sfatul Tatălui Castrat, sfatul Logos-ului înfrânt-depreciat, ci să te împotriveşti intuitiv): nu să “feri în lături”, ci să mergi pe calea dreaptă, acceptând confruntarea cu Dalila, care ţi se va revela ca piatră filozofală, căci ea conţine, dincolo de meterezele aparenţelor derizorii, esenţa-daimon, esenţa-Eros, prin care transfigurează totul: craiul de pică, la fel cu calul răpciugos şi solar, totdeodată, este “cu duh şi frumos”, pentru că nu există decât prin demiurgia Ei, de fapt, demiurgia daimonului-Eros. Nu întâmplător este “de pică”: el este crai, deci este, esenţial, Stăpân-Spirit; pică, de la a pica-a cădea, este inima care, prin cădere, transcende. Dalila este femeia hyperionizată, care reface spaţio-temporalitatea mitică, prin crucea picioarelor (eventual, o cruce inversată, dar păstrând intactă funcţia esenţială a crucii, adică pulsaţia ritmică-ciclică, prin care colaborează Pământul cu cerul). Dalila transformă-transgresează, prin forţa spiritului, pustiul-Logos (sec) în Duh-Spirit-Frumos.

Piatra-Dalila este, de fapt, forţa eternă a transfigurării spirituale a Logos-urilor compromise prin exces-vehemenţă, prin încălcarea alegerii (selecţie şi echilibrare) gesturilor întru Ritual. “Dorul tău demonic” este “excesul tău epuizant” - iar Ea-Piatra este, mereu, Şansa Reîntoarcerii la Proiect-Arhetip, indiferent “dac-oi fi eu sau altul”: “Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte, / Pe când craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i creşte, / Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor / Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior, / Ş-acel sec în judecata-i [deci, prin forţa Spirit] e cu duh şi e frumos…”

 

II. IUBIRE, AMOR, DOR, VEHEMENŢA - HYBRIS DEMIURGIC

 

Motto: “…Eros (…) / Descătuşând pe fiecare - şi oameni, şi făpturi divine - / Şi subjugând în piept simţirea şi Chibzuita hotărâre.”

(Hesiod, Theogonia)

 

Pentru Eminescu, există două modalităţi de manifestare-relevanţă a Dragostei, în lume: a) hybrisul (excesul), numit de el amor, şi b) iubirea-Eros.

I. Amorul este patima, venită prin demon în formele umane, amprentate de Spirit asupra Haosului. I-120, Scrisoarea V: “S-ar pricepe pe el însuşi acel demon … s-ar renaşte, / Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte / Şi, pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu / El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu” - sau “Ea nici poate să-nţeleagă că tu nu o vrei … că-n tine / E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine, / C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi, / Că o vrea … spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, / Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme / Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme…” I-119; la fel, în Pe lângă plopii fără soţ, este sugerată prezenţa demonului hyperionic în ochii “ca două patimi fără saţ / Şi pline de-ntuneric”.

Demonul-vehemenţă nu creează-echilibrează, ci re-armonizează, în sens mitic, prin purificare apocaliptică, Fiinţa-Lume. Vehemenţa călăului-demon îl transformă, pe acesta, în victimă cristică, paradoxală: plânsul şi râsul, ca manifestări dionysiace-excesive ale fiinţei sunt, de fapt, Marea Căutare a Sinelui. A plânge şi a râde, pentru demon, este aparenţa de a se-nţelege pe sine. Speranţa de a (se) distruge ca lume şi a obţine starea de Revelaţie a Sinelui. Demonul excesiv devine Marele Proiectant, Artistul fără Artă, dar cu Voinţă de a (se) distruge (ca) Logos (-ul): sculptorul renunţă la braţe, muzicianul renunţă la simţul auzului (sunt jertfele aparenţei-creaţie prin mijloace ale materiei, jertfe în favoarea Planului Ideal al Creaţiei).

II. Iubirea este Eros-ul, forma metafizică de a împlini Spiritul - în sfere, sau depăşind stadiul vehemenţă pentru (auto)purificare, întru Creaţie. Iubirea, în general, exclude practica exorcizatoare, necesară în cazul amorului: iubirea este, la Eminescu, segmentul terminal al iniţierii, faza pur spirituală, ieşind de sub rigorile infernale ale labirintului-Logos.

Gândurile pot fi negre de amor (I-121), în sensul densificării eros-ului, împotriva măsurii şi a finalităţii cuprinse în eros-ul-iubire; dar şi în sensul ocultării fatale a raţiunii, înlocuind-o cu luciferismul-amor.

“Mă dor de crudul tău amor / a pieptului meu coarde / Şi ochii mari şi grei mă dor, / Privirea ta mă arde”. Amorul nu este simplă amprentă a Spiritului Demiurgic, nu trece prin oceanul cugetării - ci este acţiunea directă, de agresivitate disperată, pe care Lucifer Răzvrătitul o îndreaptă contra fibrei celui care îi este veşnic colaborator şi adversar: Demiurgul. Amorul este veşnicul război autodistructiv, de tip Cain contra Dumnezeului - pentru a constata, mereu, cu stupoarea Revelaţiei-Impasibilitatea olimpiană de dincolo, de dincolo de hieroglifele-Logos, dureroase, ale lumii de trăire, ale lumii de expresie. Pieptul-inimă, ritmul vital şi sacru, sunt atacate, trufaş de direct şi decisiv (în pretenţie, cel puţin). Orfismul-coarde, inima orfică, armonioasă în ritmul ei pre-stabilit, este atacată prin durere, prin cruzime, sunt excese de dizarmonie, vehemenţă paroxistică, prin care se sugerează / se cheamă spre o altă lume, spre o altă concepţie orfică decât cea pe care s-a întemeiat această lume, Amorul crucifică, amorul este stihia spirituală care-şi asumă dezintegrarea, prin patimă vehemenţă, a unui cosmos. Amorul caracterizează, arde, provoacă şi obligă privirea la o schimbare radicală: ochii nu mai privesc, ci dor, deci îndură altceva decât le-a fost dat dintru început; durerea ochilor este prima fază către trecerea pe “lungimea de undă”, viziuni magice: “Şi raza mă iubeşte, mângâie a mea frunte [descoperă al treilea ochi, cel magic, al lui Ochilă]… La mijlocul de aer, în sfera de lumină, / Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal…”.

Dar amorul poate însemna nu doar ultimul val, cel mai puternic, decisiv în opera de re-spiritualizare a Fiinţei - ci poate însemna, şi chiar înseamnă, etapele ritualice, nu mai puţin pătimaşe-excesive, dar mai sistematice, fiecare etapă fiind un bob, un nucleu esenţial al unei etape iniţiatice, spre transcendere, e trăire rotundă, globală, a respectivei etape: “…ţi-oi arăta / Din bob în bob amorul”. Este o trimitere la imaginea rozariului, la boabele-mătănii ale ispăşirii, dar şi la bobul cristic, simbol al resurecţiei, prin scufundare în beznă iniţiatică.

A-i cădea drag şi dor sunt, şi ele, faze ale amorului. Căci a-i cădea drag (“Îi cade dragă fata”) presupune o agresiune împotriva propriei fiinţe-fire - schimbând, prin căderea întru drag, însuşi firul sorţii, mersul echilibrat în banalitate (şi, aparent, la o suprafaţă oarecare) al existenţei. Şi, deodată, căderea, Revelaţia faptului că nu există niciodată o suprafaţă sigură a existenţei, ci, mereu, trepte de pe care cazi, pentru a învăţa să te ridici. Şi ridicarea întru drag este una conformă cu Firea Originară, care fire încă nu era supusă categoriilor-zei, dar se con-forma Erosului Primordial, ca Spirit Proiectant.

Dorul este o chemare de dincolo de zările metafizice, este o teleologie a lumilor şi o telepatie a spiritelor-spirite care se cheamă între ele, fără a se numi decât cu numele Chemării, pentru împlinirea Unicului Spirit. Dorul este durere şi dorinţă nesfârşită, este ambiţia divină a Spiritului a-şi tăcea Logos-urile; de aceea, dorul devine sinonimul lui Lucifer, care-şi caută, prin toate ipostazele-cosmosuri (Ea - Cătălina fiind simbolul Eului Ahasveric al Lucefărului căutător), Sinele - şi, de aceea, “Dă orizon nemărginit / Singurătăţii mării” (nu se linişteşte niciodată prin valurile-lumi - ci tinde, esenţial, spre Dincolo-Spiritul Revelat) - şi împlinirea lui este, mereu, doar în zona mistică a nopţii bogate*: “Dar nopţile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe”. Dorul este, de aceea, nu pentru pricepere şi supunere, natura lui nu este în câmpul expresiei-Logos: el este de nespus, este stare de nesupunere (de Revelaţie), la care ajunge amorul (“Luceşte c-un amor nespus, / Durerea să-mi alunge, / Dar se înalţă tot mai sus, / Ca să nu-l pot ajunge” - s-a ajuns la amorţirea durerii înaintea Revelaţiei: “… dureri, pe care [transcenşi prin poarta iniţiatică a Lunii] le simţim ca-n vis pe toate”; singurul cuvânt-parolă a eternităţii este unul care nu mai ţine de trupesc, ci de zbor-fulger: excelsior, mai sus).

Patima este rugul de suferinţă pe care se crucifică de bună-voie cel care-i chemat de zările metafizice ale dorului:(I-127) “Ca două patimi fără saţ / Şi pline de-ntuneric” (autofagie energetică) energia neagră-haos, umbra neagră-haos, se caţără neînchipuit de repede pe singura faţă a lumii, cea căreia îi devenise umbră - şi redevine Spirit; lipsa de saţ este nu doar autofagie, ci prevesteşte desfigurarea lumii, pentru Buna-Vestire, Schimbarea la Faţă, Revelarea-Proiectului-Spirit).

Iubire nu are, în Luceafărul, decât trei relevanţe, în text:

a) în pasajul în care Luceafărul îi spune fetei de împărat că îi va da proba adevăratei iubiri (deci, o chestiune de împlinire a principiului cosmic-Eros): I-129 “Dar voi să ştii asemenea / Cât te iubesc de tare” (“ora de iubire” cerută de Hyperion lui Demiurgos, ca şi “o zi din viaţă” şi “o oră să fi fost amici”, I-143, din Pe lângă plopii fără soţ, sunt expresii nonlimitative, ci doar semne ale ciclului-cerc sacru, al resacralizatei lumi, prin întoarcerea ei la principiul Eros, originar); probabil dinamismul verbal (iubesc) este impus tot de calitatea de principiu, a actului-Eros;

b) când Cătălin vorbeşte despre principiile care succed patimii-amor şi desăvârşesc Erosul: I-131 “Şi ca să-ţi fie pe deplin / Iubirea cunoscută” etc. deci, Erosul-act de cunoaştere, de iniţiere: este artă, meşteşug şi religie, totodată - este Ritual de Împlinit, pentru a dura-înălţa Cetatea-Spirală a Spiritului;

c) când Luceafărul-Hyperion vorbeşte, cu Demiurgos-Sinele Absolut, despre compensaţia de principiu: nemurire, contra “o oră de iubire” (I-133 “Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire”). Şi trebuie înţeles clar, că nu e vorba de o simplă târguială (dă-mi şi poţi să-ţi iei): Demiurgos nici măcar nu pune în discuţie conceptul de iubire, deci, El nu contestă nicidecum principiul cosmic (care principiu, în definitiv, este sinonim cu acţiunea demiurgică, cu descătuşarea lui Gott din Gottheit); Demiurgos este dezgustat de personalizarea Eros-ului şi de latura pragmatic-cosmică a Eros-ului (naşterea) : “Dar piară oamenii cu toţi, / S-ar naşte iarăşi oameni”. Este dezgustat şi disperat de această morişcă absurdă a ciclicităţii cosmice, morişcă rezultată dintr-un principiu atât de frumos şi profund. De fapt, Demiurgos este dezgustat şi disperat că doar atât se pricepe din Eros-latura pragmatică şi aparentă: îl exasperează lipsa de sensibilitate, de afinităţi oculte, între spiritele trimise în “văile sure” să amprenteze-formeze. El şi-ar dori o altă naştere (nu deşerte idealuri, nu valuri, nu ieri-azi, nu răsărit-apus): Naşterea ca Principiu Pur, Facerea lumii ca Ritual, fixat alchimic în schema-mandală a celor 7 cicluri-roţi energetice ale Trupului spiritual al Cosmosului. El doreşte Naşterea-Revelaţie, naşterea ca fixare în Lumină-Înţelepciune”, sau în Lumina-Orfism, sau în Lumina-Sfântă Treime: Dreptate-Adevăr-Fire, căci “pământul-în bucăţi”, redevenit “împărăţie”, este Revelaţia Pământului ca Eden, dincolo de aparenţa Cadavru, din Demonism, I-229, deci este Adevărul, Firea Adevărată; sau Lumina Pură a Principiului Demiurgic, sugerat dedesubtul simbolurilor steril-dinamice catarg lângă catarg - care, în definitiv, reprezintă re-contopirea, prin resurecţie spirituală, a Pământului cu Cerul (catarg lângă catarg = refacerea trunchiului Originar, al Arborelui Cosmic) şi oştiri (de fapt, ca-n Scrisoarea III, “mii de capete pletoase, mii de coifuri lucitoare” - cometele, stelele-vârtejuri, care să readucă prin străbaterea-străpungere a

aparenţelor de pământ lung şi mare largă, la stare orfică originară, din Dintre sute de catarge: “Nenţeles rămâne gândul / Ce-ţi străbate cânturile…”

Dacă se reciteşte textul, se observă că reacţia lui Demiurgos este faţă de segmentul neiniţiat al Logos-ului hyperionic: “Din chaos, Doamne-am apărut / Şi m-aş întoarce-n chaos / Şi din repaos m-am născut, / Mi-e sete de repaos.”. Răspunsul lui Demiurgos este ciudat, şi tocmai de aceea, revelator, căci nu se raportează la spusele lui Hyperion, ci se raportează tocmai la ceea ce nu spune Hyperion şi ar fi trebuit să spună, pentru că ar fi trebuit să ştie: “… Nu cere semne şi minuni / Care n-au chip şi nume”.

În stadiul originar, Dumnezeu, prin Adam-alter ego-ul său, a numit (funcţia onomaturgică, din dialogul Cratylos al lui Platon), adică a însemnat cu pecetea minunii totale, unice şi irepetabile, fiece trăsătură a Chipului Cosmic, a Proiectului cosmic (căci cosmosul este Adam, iar Adam este chipul lui Dumnezeu). Deci, traducem: nu poţi să ieşi din Sinele Absolut, tocmai pentru că este Absolut, Desăvârşit. Inexprimabil şi Necunoscut, deci (decât ca fulger încremenitor al Revelaţiei-Tot-şi-Nimic). A fost odată pentru totdeauna pecetluită firea-Lume, toate au fost spuse şi, implicit, tăcute  -  supuse, adică, Misterului Eternităţii (Inexprimabil şi Indicibil). Semnul, ca minune, nu poate exista, se autoresoarbe în Sinele Mistic: n-are chip şi n-are nume (nu se reprezintă decât pe sine întru sine).

Primul lucru pe care i-l oferă Demiurgos lui Hyperion, pentru a avea Revelaţia Adevărului (dar şi a propriei sale orbiri) va fi înţelepciune-întemeiere, “cuvântul meu dentâi” (răzbaterea, smerită, dar neînduplecată, prin vălul Iluziei, care la el, la Hyperion, este Vălul Durerii-Oboseală Fiinţială, Acceptare a Absurdităţii ca Absurditate, iar nu ca treaptă iniţiatică). Doar aşa se va situa în propria temelie - adică întru Sinele-Demiurgos.

*

*                      *

Dragostea-iubire este cea care uneşte capetele-sfere (emi-sfere) în semnul împlinitor al spiralei spiritualizante a fiinţei, joc al reintegrării, în cerc şi spirală, în transgresarea şi regresia spre somn, către Edenul-stare de împlinire spirituală“ (I-79) “Hai şi noi la craiul, dragă, / Şi să fim din nou copii / Ca norocul şi iubirea / Să ne pară jucării (…) Adormi-vom, troieni-va / Teiul floarea-i peste noi, / Şi prin somn auzi-vom bucium / De la stânele de oi”.

Iubirea este curată şi propensează spre starea de nimb-farmec, de regresie edenică, de regăsire a sinelui împlinit: (I-160, Nu mă înţelegi : “Azi când a mea iubire e-atâta de curată / Ca farmecul de care tu eşti împresurată”). Iubirea este starea de împlinire pentru Spirit - de aceea afirmam mai sus, că iubirea, la Eminescu, este forma metafizică de recuperare a Satanei-Haos [13] . Iar iubita nu este decât un proiect, un arhetip care trebuie transformat, prin iubire - din nou, în mod de a fi. Iubita (femeia iubită) nu este altceva decât iubirea, este forma dinamică de reintegrare a Sinelui în sacralitate [14] (cf. modelul oferit de Luceafărul, unde fata de împărat nu are nume, dar are funcţie: este ademenire către Spirala sacră, re-căutare-re-găsire a Sferei).

Amorul este pierderea măsurii (hybris-ul demiurgic), opacizarea arhetipului, amânarea mântuirii, pătimirea (prelungită, până la iniţierea în eros); rezultatul va fi, însă, tot revenirea la limpezimea arhetipală - cu alternativa: indiferentismul nirvanic (“nemuritor şi rece”).

Sfinţenia îndepărtată, asimilată de amor (I-168) “Când dorul meu e-atâta de adânc şi-atât de sfânt / Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ / Când e-namorarea de tot ce e al tău, / De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău [dependenţa binelui-răului de patima-orbire]/ Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi” (amor devine sinonimul labirintului - mandală, pentru iniţierea întru Fiinţa Divină) - finalul este pierderea legăturii-armoniei Sinelui: orbirea, consecinţă a patimii - deci stoparea, în plină vehemenţă, a demersului iniţiatic, şi transgresarea vehemenţei unui sine personal, căutător de enigmă, în însăşi Enigma Divină, Depersonalizată: “Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi” (amorul-patimă orbitoare a trecut: iniţierea a ajuns la final la stadiul iubire, când Ea-Legea este negată ca persoană şi, implicit, resorbită, ca Arhetip, de Spiritul-Enigmă; este o inversare a rolurilor, devenind consubstanţialitatea divină a participanţilor la misterul erotic) [15] .

Iubirea e joc senin (I-45, Floare albastră), o urmare firească în viaţă şi în moarte, a etapelor sacralizării: mitul-minciună (“Şi mi-i spune atunci poveşti / Şi minciuni …”), vegetalizarea (“Vom şedea în foi de mure”), ascunderea sub pălăria fermecată-cerc sacru (“De mi-i da o sărutare / Nime-n lume n-a să ştie, / Căci va fi sub pălărie …”), coborârea în infern (“Apucând spre sat în vale … în bolţi de frunze …”) a cuplului Orfeu-Eurydice, stâlpul Lunii şi al lumii (“Ca un stâlp eu stam în lună” - situarea în lună - ca Arbore Cosmic Desfrunzit şi lipsit de Floarea Albastră-Iubită Arhetipală), Floarea Albastră, ca dovadă (revelaţie iniţiatică a Erosului-Principiu Cosmic Etern). Logos-ul-Eros decurge cu firescul organizării sferei lumii mistice, în nevăzut (sub pălărie), finalul de după punctele de suspensie fiind, de fapt, un fals final: punctele de suspensie (iar nu expresia verbală a ultimei strofe) conţin Revelaţia Florii Albastre, a Principiului Indestructibil şi a Arhetipului Indestructibil (dar şi Indicibil). Tristeţea-pustiu a lumii este doar indicaţia ocultă a evitării rămânerii în zona Māyā - şi îmbiere (încifrată) la cutezanţa de a folosi stâlpul ca scară, pentru suirea-contopire cu arborele Cosmic, înlocuit (printr-un fel de sinecdocă, în câmpul semantic al vegetalului), prin Floare Albastră (stare divină, împlinire a Spiritului, dincolo de “semne şi minuni”).

*

*                      *

Logos-ul iubirii transgresează, totdeauna, în Logos edenic-Spirit necontradictorial; Logos-ul-iubire este expresia generalizării celei mai largi a zeilor - a se vedea, în acest sens, I-59, Crăiasa din poveşti, unde Mercur (dinamismul comunicativ al lumilor-cosmosuri) şi Venera (încremenirea în Arhetip) participă la ritualul cercurilor-roţi, de în-cântec şi al trandafirilor (des-cântec spre discreţia-tăcere mistică), prin care se ajunge la Logos-Mythos: “Iar în ochii ei albaştri / Toate basmele s-adună”.

 

*

*                      *

Împlinirea, sub semnul Armoniei, a Eros-ului, produce, în poemul La mijloc de codru … o explozie (pusă sub semnul zborului-pasăre) a germenilor esenţiali, ţinuţi, până la consumarea perioadei iniţierii, în temniţa Logos-ului, ca labirint-fenomenalitate : “La mijloc de codru des / Toate păsările ies, / Din huceag de aluniş / La voiosul luminiş …”. Ceea ce rezultă din triumful împlinirii energetic-spirituale a Eros-ului - este imaginea re-hieratizată, re-mitizată, a unei lumi a Arhetipurilor: “În adâncu-i [balta-monadă] se pătrunde / Şi de lună şi de soare / Şi de păsări călătoare [Fulgerul-Zbor şi Râul-Demiurg, totodată],/ Şi de lună şi de stele / Şi de zbor de rândurele (pasăre şi geometrie perfectă, edenică)/ Şi de chipul dragei mele …” (în mijlocul icoanei-mit stă Revelaţia-Eros: chipul dragei mele - hotar care (se) poate stabiliza Mythos-Chip, sau destabilizează mitul, prin desprinderea-punct de mişcare: o prea frumoasă fată … (Vergina Maria, ca icoană, este sinonimă cu Chipul-Eros). Eros-ul-Logos Pur (Spirit autorecuperat) implică o tăcere hipersemantizată: (I-88) “Şi, lăsându-te la pieptu-mi, / Nu ştiam ce-i pe pământ, / Ne spuneam atât de multe / Făr-a spune un cuvânt”. Eros-ul, ca daimon demiurgic, trebuie întreţinut prin candela credinţei (foc demiurgic), pentru a-l menţine în starea de Mythos (zona sferelor Arhetipuri): (I-143) “Ai fi trăit în veci de veci… / Cu ale tale braţe reci / Înmărmureai măreţ [n.n.:hieratism de statuie-icoană, şi demonism al nemuririi reci] / Un chip de-a pururi adorat … / Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt / Şi noaptea candelă s-aprinzi / Iubirii pe pământ”.

*

*                      *

III. MORFOLOGII ENERGETICE ŞI MISTERIUL
COSMIC AL NOPŢII

 

Motto: “Din Chaos se-ntrupă Erebos şi Noaptea, neagră-ntruchipare, / Ci Noaptea odrăsli la rându-i Eterul şi

Lumina zilei, / Pe care-i zămisli în urma unirii sale cu Erebos.”

(Hesiod, Theogonia)

 

A. Morfologii energetice (caii albi ai mării, flori-stele, laptele cerboaicelor, cerb, împărat-mag, cavalerul-călugăr)

Să vedem cum se nasc zeii-arhetipuri, în viziunea celui atât de scufundat în dialectica gândirii greceşti - dialectică pentru atât de convingătoarea Visare întru Logos. Gândirea mitică eminesciană este extrem de la laborioasă, realizând legături subtile, pe dedesubtul imaginilor, tensionate prin Logos-ul Poetic recuperator.

Evident, nu există Natură - ci există corporalităţi energetice. Sau există stări de corporalitate şi de non-corporalitate (ocultare) energetică: sunt schemele, proiectele energetice sau, pur şi simplu - funcţionalităţile energetice.

Copacul, spre exemplu, este o corporalitate energetică, dar, în acelaşi timp, este şi un proiect energetic cosmic: este Arborele cosmic.

Izvorul este o corporalitate energetică, dar în primul rând, este o funcţie energetică şi un proiect energetic: uneşte increatul cu creatul, informul cu lumea formelor, subpământul (chtonianul, plutonicul) cu coloanele energetice ale Muntelui - ba, atunci când izvoarele devin fântâni, s-a creat deja Axa Energetică a lumii (Muntele Acvatic sau Arborele Acvatic: “Apele plâng, clar izvorând în fântâne  -  fântâna fiind tulpina acvatică a Cerului - stare de spiritualitate pură, purificată din origini).

CAII ALBI AI MĂRII

Tot aşa, caii albi ai mării sunt corporalităţi energetice, dar sunt şi proiectări energetice ale spumei mării în extensie spaţială accelerată, extrem dinamică; ei unesc tenebrele demonice ale mării şi halele-ceruri oculte ale mării (locuri de conservare, purgatorii sau, pur şi simplu, depozite arhetipale - ale zeilor - Odin şi Poetul, I-242 şi Memento mori, I-279) - cu dezvoltarea verticală în sus a Muntelui Solar. Albul demonic al cailor (de fapt, albul provenit din zona chtonian-plutonică) vrea să coincidă cu revărsarea albă a zorilor, trecând de la ritmul valurilor, sacru şi reiterant, la ritmul

cerurilor zorilor (cf., Memento mori: Structura Muntelui Cosmic al Daciei, de sub care nasc caii mării şi de pe care îşi iau avânt zorii “în coruri dalbe”, I-264 - caii albi ai mării şi I-265 “zori în coruri dalbe”). Niciodată nu ies caii spre zi-noapte - şi zorii sunt reziduuri-spume ale pământului-apă, care se înalţă, transcende în Munte.

FLORI-STELE

Florile focoase şi stelele au aceeaşi structură energetică, de rotire pirică (vârtej-vehemenţă, spre transcendere) în cadrul proiectării Frumosului către Sacru. Floarea (albastră), ca şi steaua, are sorginte cosmică, este împăcare a uranicului cu chtonicul, floare în-florită pe arborele Cosmic - ca Revelaţie-Înflorire. În plus, povestea îngerilor (din Povestea magului…,     I-293) le aduce, amândurora (uranicului-stea, şi chtonicului-floare), o funcţie energetică în plus: de a confirma Spiritul dinamic, ciclic: ele (floarea-stea, steaua-floare) conţin aripa, care aprinde şi stinge lumina-viaţă (trezirea Spiritului în lutul-formă), dar şi nucleul-sâmbure de lumină, care se lasă aprins şi stins (căci, arhetipal, este lumină veşnică). Steaua este aripă şi înflorire ciclică, în candelă (cf. Arborele Cosmic al nuferilor galbeni, pe lacul uranic, I-59): pe locul unde s-a stins, ea continuă să aştepte (în stare arhetipală) reapinderea, reactualizarea, în fenomenal, a Proiectului-Fiinţare. Steaua este şi rămâne Arhetipul spiritualizării, la Eminescu.

 

LAPTELE CERBOAICELOR

CERB

La fel, laptele cerboaicelor, muls de zâne în cadru (zâne ieşite din copaci, deci zeităţi fitomorfe), este izvorul subteran al luminii uranice, cer purificat prin căldura labirintului organic-Cerb (Cf. Cristul-Dionysos al serbărilor dionisiace, în care un cerb era sfâşiat de bacante şi bucăţile cerbului aveau funcţie euharistică). Laptele cerboaicelor este minunea albă, Revelaţia, conţinută în umbra verde (labirintul-mandală al codrului). La fel ca Soarele şi Luna în zona uranicului, există Soarele şi Luna chtoniene (intra-codru), ale Cerbului: neamul Cerb (I-78) “Lună, Soare şi Luceferi / El [codrul] le poartă-n a lui herb, / Împrejuru-i are dame / şi curteni din neamul CERB”. Cerbul cu coarne-raze (rămuroase) este Soarele Mistic (Negru), este izotopic semantic, deci, cu Hyperion [16] . Ca şi Hyperion, recuperează ying-ul ţi yang-ul cosmic, refăcând, din dame şi curteni, starea rude mari împărăteşti - ca şi Hyperion, produce căutarea şi revelaţia sferei-Eros, prin cele două emisfere, parteneri de somn, închişi între cercurile (sferele) concentrice ale sacralităţii-visare (Mythos): “Adormi-vom, troieni-va / Teiul floarea peste noi…”(I-78), sau “Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”(straturile concentrice de flori-stele formează imaginea sferelor concentrice ale lacului-Styx: “Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă…”).

Cerbii cu raze-coarne, ca Sori-Negri (Sori Mistici), aduc aminte de hiperboreenii daci, valahi (ba+la[hi]), negri, stăpâni negri, adică mistici - popor mistic [17] .

În-lunarea sau în-stelarea uranică(ochii magici ai cerului) sunt dublate, în zona codru, de stemele-stele din fruntea bourilor: (I-80) “bouri înalţi cu steme-n frunte”. Deci, astralizarea are, mereu, un suport heraldic, un animal sacru care apără astrul, îl alimentează astral, prin forţa sa mistică (coarnele = nimbul mistic, iar bourul este mască de zeu [18] ). Aşa-zisa “Natură” eminesciană este structură complexă de simboluri, de relaţii energetice-cosmice, datorită cărora zonele spiritualizate comunică între ele, se re-energetizează reciproc şi ciclic (re-îndepărtează, veşnic, Logos-ul-lume: arhetipurile eminesciene sunt veşnic vii, dinamice).

ÎMPĂRAT ŞI MAG

Căci şi cerbii-sori, bourii stelari-lunari etc. sunt susţinuţi în / de structura Codrului, de fapt în/de Arborele Cosmic, Arborele Mistic: periodic, conform buddhismului, se produce Mahapralaya [19] - şi: “ Ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit” - Arborele Cosmic se defoliază, dar structura sa arhetipal-energetică aşteaptă semnul Magului(acel intium, Punctul  Abstract, singurul cu valenţe demiurgice), pentru a trece, din nou, spre evidenţa-Logos, Punctul de Mişcare-Împăratul:Magul, deci, este Eul Mistic, Arhetipal - Împăratul este eul activ-spiritual, agresiv şi victorios - urmând, însă, inevitabil, după piscul-Âthman - decrepitudinea Logos solicitând, din nou, intervenţia-revizia Magului (a se vedea călătoriile mistice ale Magului, Povestea Magului…, I-287). Deocamdată, starea de Împărat aduce cu ea re-înstelarea, re-solarizarea, re-înlunarea etc. Colonii de lumi pierdute - se regăsesc, resurecţional, înfrângându-şi neutralitatea “sure văi de chaos”.

“Natura” eminesciană este, deci, structura energetică în care, ciclic, se trece dinspre evidenţa expresivă, spre tăinuirea (re-energetizatoare) mistică, dinspre pierderea aparentă, spre regăsirea esenţială.

B. NOAPTEA  - Misteriul cosmic al Nopţii (noapte, umbră, negură, nor; chipul)

Misteriul cosmic se numeşte, la Eminescu, noapte. Noaptea este adevărata “natură” eminesciană. Noaptea, la Eminescu, nu este întunericul nefiinţei, ci este această stare mistică, de ciclicitate şi reciclare a energiilor spirituale, între cosmos-expresie şi aneantizare-Revelaţie, între întrebarea creatoare şi răspunsul recuperator întru indicibilul arhetipal (revelat).

Căderea în “noaptea nefiinţei” (Scrisoarea I, I-102) nu este altceva decât re-căderea în Mit, în starea de Spirit Pur - după care se înteţeşte, iar,“cazanul” clocotitor al ciclurilor-logos-uri. Aceasta şi înseamnă sintagma noapte bogată: noapte-ca-Revelaţie. Adevărul-Dreptatea-Firea. Sau, pur şi simplu, eternul început.

Împăratul este starea de Spirit care a impregnat cu Mythos-Logos-ul cosmic.Împărat este starea (precară) de echilibrare a Mythos-ului cu Logos-ul (până când intervine Magul, care le confundă, purificând Logos-ul). Dar este şi sfârşitul împărăţiei cosmice, tocmai prin starea de desăvârşire. Alimentarea energetică, re-alimentarea ciclică a cosmosului este făcută prin semnele Magului.

Starea mistică a Împărăţiei şi Împăratului, stare nevăzută-indicibilă - este Magul.

CAVALERUL-CĂLUGĂR

Starea activă, de structurare a Împărăţiei şi Împăratului - este Cavalerul-Călugăr (fost Împărat, deci ciclu reluat, cu finalitate transgresată semnificativ: Cavalerul-Călugăr, ca şi Voievodul, sunt stările cristice ale drumului - Golgotă, de întrebări-cârtiri, către Împăratul-Dumnezeu (nu deitatea incoruptibilă): Împăratul-Dumnezeu poate fi preaplin, poate fi pervertit; această pervertire trebuie prevenită prin distrugerea-ruinarea coastei Muntelui, transformată, din Palat al Soarelui, în drum de iniţiere, cale-dao, strangulare cu obstacole-lupi (lupul Eddelor, lupul Fenrir, care îngurgitează lumea-amurg a lui Odin şi regurgitează, resurecţional, zorii-lumea lui Vidar).

Magul este rareori partizanul creaţiei, doar atunci când iniţiatul este conştient de criza propriei demiurgii. Magul este indiferenţa-receptacul: de la / din el pornesc căile şi în jos, şi în sus. El “învie” strigoii (Arald şi regina), vrea să-i salveze (de fapt, încearcă un compromis între fenomenal şi esenţial, un compromis prin care să blocheze Logosul, cât mai mult, undeva între haos şi Spirit - tentaţia sa fiind, în intenţie, vinovată de încălcarea principiului cosmic suprem al circularităţii, recuperatoare a Sinelui), dar, neputând, revine la înţelepciune (starea de supunere la Principiu): împietreşte în mit, având deasupra zborul alb-negru, harap-alb, spiritul (românesc) binar: negru şi solar, întru şarpele cu pene, târâş + zbor, chtonian şi uranic (corbul alb + corbul negru se scurg unul în celălalt, pun în comun cele două componente, spirit şi haos, rezultând şarpele ce-şi înghite coada - ouroboros-ul).

De aceea, noaptea este starea de Împărăţie (Logos-Mythos, cf. I-287, Povestea magului…) re-alimentată de Magul, care-l iniţiază pe Împăratul-fiu (Novacul, Novatorul) susţinând lupta dintre lumi a Călugărului-orfism de-gradat şi re-gradat (din Împărat oţios, devenit factor dinamic, Călugăr-Cavaler al Revelaţiei, al Graalului, potirul-iluzie şi, de fapt, potirul-lume: “Dar nu aici” - nu e dincolo spaţial, ci e dincolo energetic: Călugărul va trebui, cu puritatea şi revelaţiile acumulate, să re-urce coastele destrămării şi impregnării cosmosului cu starea de Împărăţie (să treacă prin / în misterul nocturn al altor dimensiuni): revolta şi deznădejdea lui sunt stări de maximă intensificare energetică, pregătind Punctul de Mişcare, care să producă lumea-aici) - I-306. Călugărul este Cavalerul Templului, Cavalerul Templier: templul arab conţine taina (“din stânce năruite, din pietre şi din bulgări” înseamnă potenţialitatea Muntelui de a transfigura orizontala atomizată - stând în faţa valului amar, adică al tensiunii-durere către a fi în lume: Amar-Revelaţia din templul arab, din faţa amarului, este Graalul: sfera argintie-eros divin: lume de ne-aici, pentru tensiuni iniţiatice care s-o facă lume de aici: noua lume, absolut pură, Hyperboree-Eden.

 

UMBRA

Dacă noaptea este o stare mistică a cosmosului energetic, umbra este un adăpost energetic, consubstanţial cu structura eternă a codrului, consubstanţial cu structura arhetipală a Omului: “Ar atrage-n visu-i mândru / Umbra umedă din codri” “În umbra-adâncă de păduri” etc. Ca şi noaptea bogată, umbra presupune esenţa luminii (esenţa mistică este neagră), ocroteşte potenţialitatea luminii: “Umbra-n codri ici şi colo / Fulgerează de lumine”.

Umbra este un adăpost energetic al sinelui, pentru a nu fi corupt de contingent, de iluzia-deşertăciune: “Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini, / Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini”sugerează potenţa luminii: sarab = soare, solar iar ba = stăpân [20] , iar muşat = frumos, solar; deci, Basarabii şi Muşatinii sunt arhetipuri divine ale Omului). Umbra e sfântă, fiind depozitara mistică a fiinţei (şi, în acelaşi timp, dublul ocult al fiinţei - cf. şi umbra lui Dan-Dionis, din nuvela Sărmanul Dionis) - Umbrele coborâte-născute din lună sunt, de fapt, poporul lunar, rătăcind, inconsistent şi inconştient, pe pământul contingent: “Lun-atunci din codri iese…/ Zugrăveşte umbre negre / Pe câmp alb ca de zăpadă” (cf. şi coborârea alaiului de umbre-schelete, dinspre Lună, din basmul poetic Făt-Frumos din lacrimă). La fel, esenţa purceasă din femeie, “poporul” inconsistent al virtualităţilor pe care le emană zona femeie: “Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină, / Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată”. (Umbra, ca esenţă, “redublatoare” întru Arhetip, a formei, mimează, de fapt statornicind ipostaza eternă, extrasă din versatilitatea formei ne-umbră: “Câte-o femeie (…) îşi desfăşura trecătoarele umbre prin spaţiul neguros, asemenea zeilor întunecaţi din epopeele nordice” - II-282,  Sărmanul Dionis).

Ca să evidenţiem caracterul esenţial al umbrei, la Eminescu - amintim că umbra precede chiar nefăcutele (deci, umbra este “contemporană” cu Proiectul Ideal - şi nu numai atât: umbra ajunge sinonimă cu Proiectul Arhetipal, insinuat dinspre Spirit spre haos): “Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface” (Scrisoarea I, I-101).

Umbra, la Eminescu are şi sensul de reziduu, dar această ipostază ambiguă, subtilă - întăreşte sensul de esenţial, de rezistenţă, dincolo de fiinţă şi formă, al umbrei: ea începe înainte de început, ea sfârşeşte după sfârşit: “Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas / Abia conture triste şi umbre au rămas.”. Umbra este la hotarul dintre spirit şi haos, umbra este însăşi amprenta, ca proiect principiu - este alfa şi omega, la limita (versatilă) dintre fiinţă şi nefiinţă. Ea este, căci reflectă voinţa, atât a întunericului-haos (de a primi amprenta) - cât şi a Spiritului-Lumină (de a da amprentă). Umbra este însăşi Moartea (Iniţiatică), cea care pecetluieşte Edenul cu veşnicie - veşnicie a luminii înăuntru, veşnicie a revenirii întunericului, pentru a sili lumina la revenire, înafară (expresiv): (I-247) “Mergi tu, luntre-a vieţii mele (…) Unde Sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină, / Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos”.

“Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger” (evidenţa amprentei asupra haosului este umbra: sacralitatea-Spirit este intermediată prin voinţa de vedere-Revelaţie: înger). În poemul Rugăciune (II-37): “Umbră facem pământului”, înseamnă că acceptăm să fim voinţa de amprentare a Spiritului.

Rareori, umbra are sensul, cel puţin aparent, de nestatornicie, de fugă faţă de consistenţa (presupusă) a luminii-formă: “Şi în farmecul vieţii-mi / Nu ştiam că-i tot aceea / De te razimi de o umbră / Sau de crezi ce-a zis femeia”. Logosul feminin urmează natura şi funcţia feminină, de creaţie şi proliferare infinită: a te răzima de umbra zicere a femeii înseamnă să te rezemi de infinit. De aceea, mai curând ar însemna derutând (în sensul pythiac, sibyllinic, al cuvântului) vis-á-vis de infinit, decât de necrezut, desfiinţător al încrederii.

Umbra oferă solemnitate, ca limită între irealitatea mistică (realitatea esenţială) şi realitatea contingentului (irealitatea-iluzie): “Tot ce stă în umbra crucii” - mistica crucii numai prin hotarul dintre miracolul, stabil şi nevăzut - şi banalitatea năzuinţei absurde, dar văzute, capătă stabilitate şi măreţie sacră, Credinţa este măreaţă nu prin evidenţă, ci prin intuiţie, Umbra devine simbolul necesităţii atitudinii de asceză, de acceptare a oricărei Golgote mistice, în locul împietritelor lumini iluzorii.

Jocul dintre întuneric şi lumină este esenţial pentru înţelegerea umbrei ca zonă de importanţă fundamentală, de ctitorire voinţei Spiritului. Spiritul este egal cu voinţa de expresie doar trecut prin “strunga” (cu funcţie de confirmare): zona de iniţiere a umbrei. Astfel, paradoxal, umbra devine simbolul realei statornicii, fiind elementul de testare şi confirmare, piatra de încercare a realităţii spirituale-voinţă de amprentare a haosului - tot aşa cum moartea devine starea realei statornicii a fiinţei şi a fiinţării: “Căci vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi” (I-53).

NEGURA ŞI NORUL

Evident că negura şi norul ne sunt decât vălurile haosului, necesare pentru expresie-amprentare de către Spirit. Ca şi umbra, negura (în poezia eminesciană) poate fi albă (fiind recipient pasiv al energiei Spiritului): “Neguri albe, strălucite / Naşte luna argintie, / Ea le scoate peste ape, / Le întinde pe câmpie” (I-58), Ochiul magic al lunii determină apariţia negurii, iar nu negura determină apariţia lunii. Eventual, pot fi aburii lumii originare, şi Facerii lumii - dar tot ca funcţia de fundal pentru formare-amprentare. Luna magică, Spirit formator al visării, determină amprenta albului asupra plasticităţii negurii: luna creează ape şi le scoate (negurile) peste ape, amprentând versatilul acvatic, le întinde pe câmpie (creează starea de câmpie).

În Scrisoarea III, aceeaşi negură alburie: “Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor / Ce prin neguri alburie se strevăd şi se prefac / În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac”.

Negura alburie este “materia primă profetică” din care se strevăd (proiectează) şi se prefac (formează din in-format) ţară lângă ţară, popor lângă popor, până la saturaţia spirituală cosmică (de fapt, saturaţia-Logos): starea de împărăţie. Alături şi în starea de împărăţie este ascunsă şi limita amprentării spirituale, prevestitoare a dezastrului-apocalips, întru reversibilitatea fiinţării: umbra de copac (Arborele Cosmic, în-foliat şi de-foliat, ritmic). Sub umbră, deci supuse forţei tiranice a umbrei-creaţie (Proiect al Creaţiei). Umbra este substitutul demiurgiei Copacului Cosmic. Ea este hotarul de negură dintre formare şi saţietate, limită ultimă a saţului, “dorului nemărginit” de a izvorî, ca lumini, “pe cărări necunoscute”, din “sure văi de chaos”. Între haos şi Spirit domneşte spectrul reversibilităţii eterne: umbra (înspre şi dinspre ea porneşte Creaţia).

 

CHIPUL

Revenind la Crăiasa din poveşti (I-58), observăm procesul creaţiei, dinspre negură-haos disponibil amprentării - de către chip - întruchipare. Din întuneric se naşte lumina: din atot- cuprinzător este scos cuprinsul. Dalta-lumină scoate din marmură semnul ascuns de către piatră (piatra, ca întuneric al in-formului care este, la rându-i, densificare semantică maximă).

Apa este întunericul-densificare maximă. Chipul-formă este rest, gură către Logos. Din cerc iese principiul, arhetipul, crucea nemişcată, ca simbol al tranzitivităţii şi intranzitivităţii eterne (Mercur-Miercuri este trecerea prin / printre universalii şi prin / printre zonele şi etajele cosmice, până la Arhetipul Frumuseţii-Vineri-Venera).

Pentru a scoate-n faţă, pentru a individualiza chipul, sustrăgându-l duplicităţii-reversibilităţii oglinzii-lac, trebuie să-i creezi semantica orientativă: sus-jos, viu-mort, tânăr-bătrân. Trandafirii tineri sunt:

a) axe ale lumii-Chip (întru-chipare, definire, semantizare): se produce ruperea, atât de in-form, cât şi de principiul abstract, circumscris roţii-cerc (“aleargă apa-n cercuri”), condamnat la veşnică rotire în sinele său expresiv-inexpresiv. Atunci când sunt aruncaţi trandafirii, totul se fixează, se con-centrează - dispar cercurile, sub vraja Axei-Arhetip (Cuvântul-Venera);

b) deschideri ale potenţei-sămânţă, sub petalele mistice (naştere întru Mister);

c) semantizare, ca sens dinspre naştere spre moarte (tânăr, către bătrân). Deci, a-l despărţi (pe ceva-cineva) de starea de Arhetip, înseamnă a-l trece în iluzia-formă, în moartea-lac (poarta de cleştar, negura acvatică, dintre real-ireal). Sfânta Vineri este mreaja către mit (prin poarta iniţierii), pentru re-mitizare. Baghetele magice ale trandafirilor des-cântă, desfac vraja cercului - con-centrează.

Cuvântul magic al sfintei Miercuri este (în) zona de mult a eternităţii. Cuvântul magic al sfintei Vineri este în zona incertitudinii spaţio-temporale (când? unde?). Crăiasa din poveşti şi-a ucis (iniţiatic) Menitul - şi va rămâne singură cu Mitul: “Iar în ochii ei albaştri / Toate basmele s-adună”. Crăiasa a văzut nevăzutul - şi şi-a scos, din nevăzut, în faţă, Menitul. L-a făcut să iasă - şi ieşind din cercul apei, ca rotire-curgere, intră în axa ascendent-descendentă: trandafirii tineri (sus) îl vor înălţa (îl vor scurge în sus). Pe această axă-roată a chinului-frângere (expresia-Logos) se crucifică Menitul-Spiritul. Circularitatea expresivă este creatoare de criză. Roata orizontală păstrează Principiul, Proiectul, Potenţialitatea - dar numai atât. Ieşirea din roata orizontală este criza, dramatismul, chinul expresiei care se neagă pe sine - este exorcizarea Logosului, prin / în roata verticală Spiritului.

La fel cu negura, şi norul este uterul mistic al Luminii-Revelaţie: “Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă” sau “Nourii curg, raze-a lor şiruri despică…” (forma nourii, cuplată fonetică-semantic cu verbul curg, subliniază prin fonetica descendent-ocluzivă o-u, starea de labirint infernal, în care intră Spiritul: doar Revelaţia-despicare cu raza va echilibra-cumpăni Spiritul, aflat în dinamismul iniţierii).

Norii ascund şi starea de mag, deci norii sunt stimulatorii drumului de iniţiere, tocmai prin ostentativa etalare a enigmei-întuneric (noapte bogată a Misterului divin); norii sunt apărătorii stării de Munte, care potenţează starea de Mag : (I-291) “Deasupra-ăstui munte cu fruntea sterpită [n.n.: deci Spirit pur, care şi-a extirpat orice potenţialitate de multiplicare-iluzie], / Deasupra de lume, deasupra de nori / Stă magul…”.

*

*                      *

A fugi (fuga) este ieşirea din sine, ieşirea din nor, spre reintegrare în hieratic: conturul este angajat în resorbirea spre Lumină-Întuneric: a) “Hai ş-om fugi în lume…; b) “Fug caii [n.n.: din firea veche, în fiinţa mistică] duşi de spaimă şi vântului s-aştern / Ca umbre străvezie ieşite din infern”.

A goni - vârtejul metafizic nu angajează conturul, ci energia conturului; e o fugă în sine şi prin sine: “De-i goni fie norocul, fie idealurile” (alungare prin sine a Sinelui, energia re-orientată spre Nucleul-Centru, ca dispunere a conturului, iar nu ca efort efectiv).

Gonind cântările - alungare a energiei orfice (traiect orfic spre armonizare), contur efectiv al formelor armonizate între cărări-crengi (“Crengile-mi rupându-le (…) Troienind cărările”) - ca traiecte energetice efective, orientate spre Centru Spiritual: Doina-Foc (“Vara doina mi-o ascult (…) / Împlându-şi cofeile [Apa Vie-Foc] / Mi-o cântă femeile” (Femeia Maria)). Purificarea prin foc înlătură Norul-Iluzie a temporalităţii, înlătură starea de Vârtej Cosmic.

Corbii din Strigoii, gonindu-se în roate, sugerează concentrarea poziţională, pur metafizică, pentru identificarea-Revelaţie, a Centrului

(Cap                        Vârf).

 

       Mag

“Gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri”: recunoaşterea-identificare, prin Revelaţie (învingere a Norilor-Umbra Morţii “…tot mai mare şi mai mare” în Iniţiere). A Centrului Mistic, nesortit-nenumit: bobul de grâu mistic (opus pleavei) - Isus.

IV. SOMN-VIS-ANAMNEZĂ-MOARTE

 

Motto: “S-a mai născut şi somnul, şi numerosul neam de Vise, / Dar fără-a se uni cu nimeni i-a zămislit cernita Noapte”.

 

(Hesiod, Theogonia)

 

Există o rigoare a Creaţiei, un Ritual al Creaţiei: nu se face orice şi oricum - căci e o voinţă, Voinţa Ritualului Creaţiei, limitează creaţia la o anumită grilă, din care nu poate fi exclusă ordinea. Cu atât mai puţin - Armonia.

Eminescu este şi el convins că totul trebuie să se producă într-un anume fel. Chiar dacă, teoretic, totul este permis, încălcarea Legii (dharma) duce la exces, iar excesul-hybris duce la o altă lume. O altă lume care interesează (şi devine sacralitate), sau o altă lume, care nu interesează - şi despre ea nu se vorbeşte. Iată că însuşi Proiectul Creaţiei presupune exclusivismul aristocratic (în dauna unei aşa-zise “democraţii”) - şi o rigoare-fervoare a înălţării către Unu, pe care o vom numi Monarhia eminesciană.

Exişti, dacă se vorbeşte despre / cu tine. Deci, inserat în Logos. Exişti, dacă eşti convins că nu exişti (aşa cum exişti), ci că trebuie să te integrezi Monarhiei Cosmic, să transcenzi. Misterul nopţii conţine, prin etapele Somn şi Visare, şansa re-integrării în Mythosul-Monarhie.

 

a. SOMN - VIS

Întreg universul poeziei eminesciene este plăsmuit în zona visului. Visul este adevărata formă de existenţă spirituală, sau, mai exact, este existenţa Spiritului în / întru Adevăr (conştienţa visului ca vis face neputincioasă Māyā-înşelăciune chinuitoare): redivinizarea umanului, deci Âthman trecut în Brahman.

Deosebirea dintre Somn şi Vis este:

a) Somnul este o formă energetică, care deschide potenţialul tranziţiei-transcenderii - este un canal energetic de autorecuperare esenţială, este un “sol” energizant, care leagă fenomenalul de esenţial, dar nu are valenţe creatoare: “E somnul - bătrânul la ureche-i spune - / O vorbă să nu spui, căci dacă nu taci, / Ca visul piere [n.n.: visul este “sperios”, în sensul că nu se arată decât celor apţi pentru iniţierea întru Mythos - şi această fereală de inapţii pentru iniţiere este transmisă şi “solului”-somn] - cu greu se supune la magica-mi vorbă (…) / Atunci tu grumazu-i cu braţu-nconjoară. / El aripa lui şi-o ridică şi zboară, / Te duce cu dânsul în lumea de vis” - Povestea magului …, I-301 (deci, somnul nu poate conforma o lume, ci acceptă lumea gata conformată de către vis);

b) pe când Visul presupune, în mod necesar, valenţe demiurgice (re-orfizante), dacă nu se suprapune chiar, cu totul, peste structurile arhetipale ale Mythos-ului: “Mergi tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri, / Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri…” (I-247, Memento mori). Visul poate să-l convingă, pe fiul de împărat îmbătat de magie, să-l urmeze sub aripa intens dinamică a Somnului, spre viziunile conformate mitic: “E beat de a visului lungă magie, / În braţe-i pe înger [somnul] mai tare-a cuprins…” (I-302). Deci, Visul îşi dezvăluie esenţa activă, Somnul nu va face, deci, decât să-l poarte pe tânăr şi să-i dezvăluie viziuni gata conformate de către Vis: “Vezi tu - zice umbra [Somnul]… / Pământul departe-ntr-un punct s-a contrage, / Căci lumi de departe în puncte se schimb… / O stea un imperiu întins e şi mare, / Cu sute de ţări şi cu mii de fiinţi… / Şi regii sunt îngeri cu aripi

de-argint… / Aici lumea-antică urmează-a ei trai…” (I-303, Povestea magului…) [21]

Este evidentă setea eminesciană de a reconstrui, prin Somn-Vis, puritatea originară, existenţa arhetipală a Spiritului - deci, tendinţa de re-iniţiere (recuperare), permanentă, a Spiritului, întru adevărata lui identitate (lumea antică este sinonimă, la Eminescu, cu Edenul, cu structurile arhetipale, dinamice, ale Mythos-ului).

Somnul este mijlocul specific eminescian, prin care se retranscende Spiritul în Mythos esenţialitate - Mythos conformat prin vis-visare:

a) în Dorinţa, Sara pe deal etc. cei “doi tineri singuri” regresează, prin intermediul Somnului şi situaţi fiind la Rădăcina axei lumii (copacul-tei, copacu-salcâm), mai exact sub rădăcina lui Yggdrasil (Frasinul Lumii) - devenind fie germenii-cuplu ai refacerii (dinspre) origini-esenţa repurificate) lumii - fie Norne (Parcele germanicilor, hotărâtoare ale Destinului Lumii, pe care îl stăpânesc de dincolo de voinţa şi ştiinţa greşitoare a zeilor (timpul, pentru ele, este o sferă, nu o axă, o sferă în care se amestecă Urd = trecutul, cu Werdandi = prezentul şi Skuld = viitorul): “Şi surâzând, vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm” - este semnalul regresiunii, autorecuperatoare în esenţial, în lumea arhetipurilor, dar dincolo de zei, pentru că vechiul în cazul salcâmului-Yggdrasil, semnifică lumea existentă, în sfinţenie, înainte de impurificarea zeilor Aseni (impurificare ce va duce la amurgul Zeilor); semnul traseului ante-divin este surâsul, simbol al absolutei nevinovăţii şi al recunoaşterii (ek-statice) a Sinelui Absolut;

b) în Povestea magului…, Somnul e un înger (androgin), care are o lume a lui, o stea-lume sacră, şi-l conduce (călăuzeşte, pe cale iniţiatică-dao), pe fiul de împărat (care a urcat muntele iniţierii până la vârf, la Mag, devenind astfel Âthman, cu propensiuni spre Brahman: această ultimă stare va fi atinsă prin contopirea cu Steaua Somnului, conformată de Vis). Îl călăuzeşte în lumea Vis-Mythos, către care trebuie să regreseze, pentru a se autorecupera energetic, orice obiect conştient de furtuna absurdă (vehemenţă autodistructivă) din sfera fenomenalului: “Furtuna la caru-i de fulgere-nhamă / Şi-i mână cu glasul de tunet adânc / deasupra ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / Stă magul; priveşte furtuna pornită: / Deasupra lui, soare cu raza iubită, / Desupt, iarnă, ploaie, zăpadă, fiori” I-291 (de observat subtila sugestie eminesciană: furtuna e cu atât mai înteţită, cu cât se marchează, prin apocalipsul-furtună, resurecţia întru esenţial a fiului de împărat care, văzându-l pe Mag, îşi vede, practic, împlinită propria lui stare de Âthman: vederea Magului devine propria sa vedere, imaginea Sinelui său Transcens, eliberat prin mortificarea în cadrul apocalipsului-furtună).

Încercarea Muntelui - proba de iniţiere a urcării din stâncă în stâncă (progresivitate spre starea Âthman), dominând absurda furtună (vehemenţă autodestructivă a fenomenalului), presupune şi încercarea recuperării stării Mythos; implicit, feciorul de împărat va recupera, prin proba Muntelui şi prin Zborul în somn-vis, adevărul senin = esenţialitatea, în expresia ei pur spirituală: “M-oi duce pân’la poala muntelui Pion / Ş-apoi de-acolo eu muntele-am să sui, / Ca gândurilor mele aripe să le pui (a se observa prezenţa Visului, ca forţă plăsmuitoare, în transcendenţă, prin intermediul gândurilor plăsmuitoare: gânduri cu aripe = starea de visare-transcendere) … / ca singur să calc calea vieţii cea de spini (…) / Să n-ascult decât glasu-adevărului senin” (I-290).

Somnul-vis, ca energetizare supremă spre Mythos (lumea arhetipală) nu poate fi decât succesiv urcării Muntelui: ceea ce înseamnă că orice Poet, fiind un visător, este un iniţiat superior, stăpân al Universului (universurilor). Poetul-Stăpân trăieşte în permanenta stare de Revelaţie; orice întrerupere a acestei stări este;

a) rupere de Eden, cădere din Eden (deci, motiv de tristeţe-dor)

b) consumare energetică, pentru zădărnicie - rezultând oboseala-tristeţe a Geniului, aflat în faţa lumii fenomenale, dar stră-văzând

(prin ceaţa-Māyā) lumea esenţelor.

Tristeţea Geniului este şi starea de aşteptare a Revelaţiei (de fapt, a re-intrării în starea de continuitate a Revelaţiei); este tensiunea de aşteptare la poarta-Âthman. În cazul Geniului, avem de-a face cu un somnambulism permanent - fie ek-static (când Geniul se desface de fenomenalitate “Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază” - I-248), fie trist, când este silit să-şi întrerupă Revelaţia, aşteptând, tensionat, reluarea ei, în alte structuri arhetipale: “Sultanul (…) priveşte trist la casa şeihului Edebali” (sultanul originar tocmai a fost întrerupt din visul său demiurgic - I-108) tânărul

Călugăr-Rege din Povestea magului… este trist, căci este în aşteptarea Revelaţiei imaginii iubitei din cosmosul paralel: “Ispită neagră dânsa? Un geniu rău, o, nu e! / Răspunse trist (…) / La mijlocul de aer, în sfera de lumină, / Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal, / Ea prinde chip şi formă, o formă diafanină, / Înger cu aripi, albe…”; aceeaşi stare şi în: “Departe sunt de tine şi, singur lângă foc / Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc…” (urmează viziunea erosului recuperat: “În sărutări unim noi sărmanele vieţi” - apoi deznădejdea rupturii-ntrerupere a firului edenic: “Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smuls (…) / Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!” - I-85).

Hyperion “… vine trist şi gânditor / Şi palid e la faţă”; este starea de oboseală-tristeţe a celui care

1) s-a hotărât să-şi suspende, parţial, propriul mit, dar, în acelaşi timp,

2) este hotărât (maxim tensionat) să parcurgă drumul până la capăt, până la originea originilor, spre o soluţionare definitivă - refacerea integrală a Mythos-ului. De aceea, şi sinceritatea, deplină şi tranşantă, a înfăţişării (faţa-chip, fără alte anexe-corporalităţi) şi a Logos-ului-expresie: “Soarele e tatăl meu / Iar noaptea-mi este muma”; ochii conţin focul demonic-ahrimanic, giulgiul este negru (comprimare a stării mistice-iniţiatice

noapte bogată), propunerea este fără meandre semantice: “Pe-a mele ceruri să răsai / Mai mândră decât ele (stelele)” - este imperiosul:

mori iniţiatic! transcende! Redevino Lună! (în spaţiul sacral rude mari împărăteşti).

Viaţa este “vis al morţii” - dar viaţa este necesară: este faza repetat-demiurgică, necesară pentru ca “Fiinţa-pentru-Fiinţare” (a lui Heidegger)

să merite starea Nirvana. Nu e posibilă moartea-liniştire fără viaţa-expiere prin chim (viaţa este aşteptare a Revelaţiei). Nu e posibilă izbăvirea de karman, fără ispăşirea, prin chin, a încărcăturii originare karmanice. Deci, visul morţii trebuie să fie înţeles ca o aşteptare prin care se pregăteşte zona de re-energetizare esenţială = moarte, refacere a Mythos-ului.

De aceea, în lumea fenomenală, Eminescu refuză orice construcţie cu încheieturi definitive, orice construcţie fenomenală, pentru transcendere. Elementele de construcţie, în poemele eminesciene sunt fie

a) simbolice, construcţia este abia schiţată: coloane, arcuri, boltă etc. (coloana = simbol al transcenderii; arcuri =potenţialităţi ale propulsării dincolo de limita-boltire; bolta = simbolul separaţiei zonelor transcenderii-nontranscenderii - dar şi promisiunea, ocultată a depăşirii, a autodepăşirii Fiinţei, prin transcendere),

b) fie izbucniri pe verticală, modalităţi titanice de a înfrânge structurile Māyā (ale fenomenalului): stânci, munţi, palate formate din stânci şi munţi, piramide etc.: “Miradoniz avea palat de stânci… Şi colonade erau de munţi în şir…scările negre de stânci (I-232, Miradoniz): “Au zidit munte pe munte în antica lui trufie” (I-250, Memento mori).

Grădinile palatelor nu sunt construite, ci sunt identificate cu spaţiul edenic al Naturii-Fire: “Iară fluviul care taie infinit-acea grădină…/ Un rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină, / Alt rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund” (I-261, Memento mori).

La Eminescu nu există, de fapt, ruine. Orice casă construită are ca scop să impună, să demonstreze continuitatea strictă în fenomenalitate, încătuşarea în sistemul raţiunii, care este suprapusă (şi implicată) semantic (în) sistemul fenomenalităţii. Orice casă de-construită (adică o construcţie care nu respectă încheieturile-încătuşări în sistemul fenomenalităţii) are ca scop să nege raţiunea, să nege stricteţea închisă a unui sistem - să elimine colţurile dure ale pătratului, să submineze încheieturile şi să propună cercul etern al infinitului (sugerând iraţionalitatea), al posibilităţilor infinite ale visului-visării. Construcţia-deconstruită sugerează că nu există altă Casă decât aceea a Visului, a structurilor arhetipale. Eminescu refuză să-şi încătuşeze personajele alter-ego-uri în spaţii închise (care sunt negate cu o sfidare disperată), Regele-Călugăr din Povestea magului…fata de împărat din Luceafărul, Regina-Dochia-Luna din Memento mori, Arald şi Magul din Strigoii, îndrăgostiţii-arhetipuri din Scrisoarea IV (partea I) etc. preferă desfacerea oricărui palat în bolţi, arcade, coloane etc. sau spulberarea murilor în favoarea peşterii (element al Firii-Natură) cu ieşire spre priveliştea cosmică: “Un templu în ruină, de apă înecat, / Pe jumătate murii şi stâlpii şi-i înclină / Şi stă-n curând să cadă de vreme sfărâmat. / În scorburi de părete trăieşte-un biet călugăr / Tânăr, frumos… / Din stânce năruite, din pietre şi din bulgări / Făcu cărări spre fundul templului arab (…) / Ş-acum el stă la lună pe-o piatră risipită / Şi cântecu-i în noapte zbura mult dureros…” (I-306-307, Povestea magului…).

Se observă cum zidurile templului sunt deconstruite, tocmai pentru a oferi libertatea de acces a Spiritului-Călugăr spre două zone esenţiale:

a) spre fundul ocult al templului arab (adică spre misterul divinitate: Casa-Vis se ascunde la modul esenţial). Casa-Vis trebuie să sugereze posibilitatea Revelaţiei, nestânjenite de prejudecăţi-colţuri-încheieturi - şi această posibilitate o dau libertatea + întunericul. Casa-Vis = Fluidul Cosmic = a fi în stare de Revelaţie continuă;

b) spre lună (fie substitut al iubitei din lumea paralelă, fie cosmicizare a Misterului, deschidere a Spiritului spre cosmosul-libertate şi cosmosul-Fire-Natură, deci esenţa Adevăr, esenţa Armonie).

 

*

*                      *

 

b. CREDINŢA

Fără credinţă nu există viaţă - şi nici moarte. Nu există, deci izbăvire - adică transcendere şi reintegrare în structurile arhetipale. Fără credinţă nu se poate declanşa energia-zbor a visării.

Eminescu este Poet, ce implică primordialul credinţei, a forţei de concentrare energetică verticală, pentru transcendere: propria transcendere şi transcenderea lumii plăsmuite de omul plăsmuitor (Poetul). Poezia presupune spirit religios (indiferent de religie), spre a putea aduna forţele demiurgice şi a contacta Sfântul Duh (pneuma), însufleţitor al Genezei: “În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; / voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic [sublinierea aparţine lui Eminescu!] / Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă, / Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă, / Inimi mari, tinere încă, deşi voi eraţi bătrâni. / s-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece… / Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri; / Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri, / Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ, / Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine, / Când, plutind pe aripi sânte printre stelele senine, / Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi…/ sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră… / Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat… / Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, / Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, / Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea. // Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare, / Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare, / Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi…”   (I-30-31, Epigonii)  - spoială, lustru - sunt atributele aparenţei-înşelăciune, ale fenomenalităţii. Lipsa de credinţă, care generează înăuntrul omului lustrul şi spoiala, produce de-spiritualizarea, dezintegrarea bazei-esenţă (temelia Genezei, Adevărul-Geneză). Credinţa este singura garanţie a adevărului-Geneză: “voi credeaţi în scrisul vostru” - a crede în Logos-ul sacru înseamnă să fuzionezi cu Logos-ul Sacru şi să dezvolţi, sinergic*, opera demiurgică a Logos-ului Sacru.

Logos-ul Sacru - “spusa sântă şi frumoasă” (deci, sacralitatea implică, la fel ca în gândirea antică grecească, sinergia kalos-agathon-aletheia) trimite la illo tempore, la re-crearea stării tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte (“inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni”: verbul sunteţi este la prezentul etern, căci bătrâneţea este, aici, eternitatea Magului, este însemn al Iniţiatului, cu potenţe de a-i iniţia şi pe alţii: a arăta ca bătrân = a semnaliza sursa de cumul energetic pentru iniţiere; în schimb, la modul esenţial, energia este eternă, indivizibilă şi inepuizabilă, pentru că este sinonimă cu însuşi izvorul sacral, cu divinitatea - Gottheit).

Evident, Logos-ul Sacru este în măsură să revoce aparenta univocitate şi unidirecţionalitate a temporalităţii: “cu voi viitorul trece” - marchează tocmai anihilarea germenilor fenomenali din cadrul temporalităţii, restructurarea, la nivel semantic, esenţial, a temporalităţii, redimensionarea ei, în aşa fel încât temporalitatea să fie sinonimă cu veşnica fericire (sau minim: veşnica potenţialitate-speranţă a fericirii, Veşnica Şansă: veşnica şansă, viitorul eternizat, inundând trecutul şi prezentul, ca zone ale fenomenalului - devine sinonimul stării de mit, sau, cel puţin de aşteptare în mit, până la conştientizarea totală, sacrală, a stării de mit).

Credinţa este ek-stasis, ieşire din sinele empiric şi contopire cu Spiritul Universal. Deci, credinţa presupune, ca stadiu ultim al iniţierii-prin credinţă, starea Brahman. Credinţa este pierdere de sine-fenomenal, pentru recuperarea sinelui esenţial-sacral şi revenirea la Entelehie-Idee: “voi pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri” (de observat păstrarea permanentă a sugestiei că sacralitatea = împlinire a Logos-ului, împlinire a comunicării, sub semnul armoniei-Tăcere - în contrast violent cu starea de incomunicabilitate absolută din cadrul fenomenalităţii, fapt sugerat în Scrisoarea I, incomunicabilitate cu sinele şi incomunicabilitate cu lumea = Geneza Strâmbă a lui Ormuzd: “Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”).

A nu avea forţa (care situează pe Om în coaxialitate cu Divinitatea) credinţei, înseamnă să ratezi Geneza şi s-o transformi într-un kitsch-Geneză: “noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”; - rezultă artificialul lipsit de spiritualitate, de Adevărata Viaţă, care este Continuitate Absolută. A cârpi, a mânji, pe lângă că sunt vorbe care exprimă artizanalul, degenerat în jalnic - sugerează şi discontinuitatea actului manufacturic, şi evidenţa (fenomenalitatea) acţiunii manufacturiere: acţiunea divină nu este evidentă ca acţiune progresivă, discontinuă, parţială etc. - ci ca rezultat global al unei oculte acţionări - de aici, şi senzaţia de miracol şi dorinţa de reîntoarcere şi permanentizare a Fiinţei în starea de miracol Credinţa, impunând continuitatea Sacrală, generează verbul a pluti şi vehiculul transcenderii-plutirii: aripi, ca sugestie a exploziei energetice, care este actul transcenderii: zborul (“plutind pe aripi sânte printre stelele senine”, sau vigurosul “Porni luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe…” etc. - deci, zborul-plutire a reintegrat Spiritul în sfera sacrală Armonie-Lumină Eternă: stelele senine).

Sufletul extatic (ieşit din sinele empiric) devine, prin energia credinţei, sinonimul divinităţii: înger, sub ocrotirea orfismului demiurgic: lira (“Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră”) - şi transformă privirea în forţă a visării - forţa despre care se poate afirma (a se vedea supra) că reface şi revelează structurile arhetipale ale Mythos-ului: “Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat” (lume = palat de icoane, structură cu valenţe sacral-demiurgice: icoana este obiect-vehicul sacral, prin intermediul căruia credinţa va suprapune Spiritul iniţiat, în-credinţat, peste Spiritul Universal).

Actul poetic devine sinonim cu actul mistic: este demiurgie al cărei “făcut” nu este văzut, ci revelat, ca Facere de-a gata, având dezlănţuite dinăuntru, ocult, stihiile sfinte ale orfismului şi zborului: “valul cântă”, “steaua zboară”. Poezia este, deci, pentru iniţiaţi, nu act ca acţiune vizibilă, ci revelare a sacralului: poezia = înger palid cu priviri curate (palid: acest determinativ, pentru înger, marchează necesitatea morţii iniţiatice; a se vedea chipul hyperionic, a se vedea moartea “cu chip frumos”, din debutul poemului Memento mori).

Poezia e joc sacru, libertate nelimitată decât de nevoia divinităţii de a se exprima, de a se reintegra Roţii Verticale - “joc cu icoane” vehicul către spaţiul transcens, “şi cu glasuri tremurate”, orfism-Armonie, dar şi sugestie asupra semanticii sirenelor mitologice, zone de fascinaţie, către moartea iniţiatică. Procesul de ek-stasis se produce sub rezerva voluptăţii: or, la Eminescu, voluptatea nu e un dat al fenomenalităţii, ci al re-sacralizării (a se vede “voluptatea morţii) din Odă (în metru antic), dar şi voluptatea ca modalitate de de-formalizare, de autodizolvare a stării expresive: Rugăciunea unui dac, I-90, unde “ura cea mai crudă mi s-ar părea amor”, voluptatea fiind supremul efort de des-fiinţare, de dispariţie (profund ascetică, în prealabil) în “stingerea eternă”-Nirvana.

Prin sintagma “strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”: semnele sacralităţii imperiale (purpură şi aur) acoperă (deci, se înscriu în Roata verticală) forţa germinaţiei (ţărâna cea grea, în sensul gestaţiei materne a zeiţei Geea). Bineînţeles, însă, germinaţia nu rămâne o simplă stare profană - ci trimite, mai departe, la resurecţia cristică, izbăvitoare de Māyā.

Eminescu subliniază pericolul degenerării şi extincţiei lumii, pericolul stingerii focului sacru al vieţii spirituale - din pricina pierderii credinţei. Credinţa este forţa care întreţine Şansa Veşnică a transcenderii, opunându-se, esenţial, efemerităţii. Credinţa angajează total şi în profunzime Spiritul, pregătindu-l pentru ek-stasis şi reintegrare în structurile arhetipale. Credinţa presupune simplitate, deci angajarea nu doar integrală, nelimitativă, ci şi angajarea nondiscordantă, non-discontinuă, a Spiritului. Credinţa presupune izbăvirea de raţiunea care produce discontinuitate, limitativul formal, prin care se pierde logica interioară, sacră, a lumii (logica prin care se reunesc-regăsesc toate în Tot). Credinţa presupune Muntele-Stâncă: baza-stabilitatea eternă (pentru lansarea spre zona sacrală). Pierderea credinţei implică efemeritatea-înşelăciune (atribut esenţial al fenomenalului), foc de paie, pierderea sinelui non-formal (sinele abisal-esenţial), pierderea statutului Imperial al Spiritului-Om (care stăpâneşte oculta structură arhetipală a lumii): “Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie - / Ieri a fost credinţă simplă - însă sinceră adâncă” - I-322, Dumnezeu şi om - complicatul înseamnă pierderea ek-stasis-ului în labirintul demonic, în discontinuitate şi degenerescenţă continuă, până la autoanihilarea Spiritului - “Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă…”

*

*                      *

 

c. MEMORIE - UITARE - ANAMNEZĂ

Marea bătălie a spiritului eminescian este bătălia împotriva iluzoriei lumi reale, creată prin dublă determinare: 1) dorinţa, sarcastică, a lui Ormuzd-cel-fals (şi falsificator) de a-şi bate joc de propria-i creaţie, răzvrătită împotrivă-i (Pământul, titanul ocultat de vălul înşelăciunii-Maya - vezi Demonism, I-229); 2) voinţa oarbă de a exista a fiinţelor, a lumilor care vin “din sure văi de chaos”. Deci, bătălia, în plan psihic, va fi: a) împotriva a tot ceea ce se lasă fascinat şi sedus, făcut prizonier, de către lumea “reală” (de fapt, echivalentă cu Maya şi având ca efect, asupra fiinţei capturate perfid aşa-zisa realitate, suferinţa) şi b) alături de tot ceea ce exorcizează de Māyā, de falsitatea şi falsificarea ormuzdiană.

La Eminescu există a) o fascinaţie ormuzdiană, malefică (vezi infra p.130), fascinaţia diurnă (care constă în înregistrarea “realului”, ca degradare accelerată spre forme represive, Cosmic suferinţă şi deznădejde) - urmată de b) o fascinaţie luciferică, benefică, fascinaţia nocturnă (care constă într-un prag: scepticismul, iar apoi, depăşirea pragului spre zona vrajă, mreajă de văpaie, oglindire, semn, vis erotic, visare, îmbătare - ca forme de trecere spre zona infraconştientă unitară a Mythos-ului).

Psihicul se lasă fascinat, în modul cel mai direct, de către falsa realitate, prin intermediul facultăţii sale de înregistrare, de oglindire comodă, involuntară, ori, poate, involuntar însemnând: cu voinţa anihilată şi deturnată spre fascinaţia-suferinţă).

Se observă, la Eminescu, o precauţie enormă, ducând la evitarea percepţiei falsei realităţi: falsa realitate e percepută prin filtrul oboselii, ca formă de scepticism-rezistenţă, în contra falsului real şi formă de amânare, pentru a strânge forţele infraconştiente, spre a transcende Memoria în Anamneză: I-100 “Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare” - lumânarea-soare artificial e stinsă, pentru a aprinde, înăuntru, soarele ocult al re-amintirii Sinelui.

Amintirea (ca dat al memoriei) este, la Eminescu, noaptea amintirii (evidenţiindu-se:      a) volitivul efortului de eschivare faţă de realul fals şi de “sabotare” realului fals b) tendinţa spre semnificaţia ocultă, plenar semantică“ noapte bogată); amintirea, în primă instanţă, este sinonimul durerii (prima treaptă iniţiatică), şi, pentru a spori şansa iniţierii întru tărâmul ocult, Spiritul îşi ia aliaţi mitic (spre exemplu, luna, în Scrisoarea I, care determină “ecranarea” amintirii-durere, prin forţa, de sens contrar, a visului: I-100 “Luna… din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate / De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate” - ceea ce duce, evident, la Anamneza sacrală, trimiţând la structurile arhetipale ale Stelei-Vis, dar şi la arhetipalitatea ca stare originară: starea-Atlas (“sprijinea cerul pe umăr”), starea-Pitagora (sprijină lumea şi veci într-un număr), starea-Punct-de-Mişcare (“Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur”) etc.

Amintirea-durere produce chiar deturnarea funcţiei tranzitive a hotarului acvatic (Okeanos, Styx) dintre geografie profană şi cea sacră, ocultă: I-89 “De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, / Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte” (gheaţa blochează fluiditatea-trecere spre ţărmul sacru, dinspre eul rătăcit-fenomenal spre Sinele Suprem, nebifurcat în duplicatul de criză eu-tu; dar, paradoxal, gheaţa-ocean poate deveni imensa luntre, prin care Spiritul să părăsească un psihic mortificat prin durere-amintire - şi să răzbată dincolo de Moarte - dincolo de aparentul “sfârşit”, în peisajul sacral (geografia sacrală) a Amneziei.

d. MOARTEA

E de subliniat că Moartea, la Eminescu, nu este sfârşit, ci este îngerul frumos, e geniul, e ipostaza cunoaşterii absolute, de sine a Spiritului (cf. Memento mori): “moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos” este a) propulsare-zbor-fulger (Revelaţie) a nopţii mistice (noaptea bogată) şi b) prototipul frumuseţii, originaritatea-Entelehie a frumuseţii-Adevăr (kallos-agathon).* Sau, în Povestea magului…, este geniul morţii, înfrăţind Eros-Thanathos-Hypnos: I-296, “înger palid cu lungi aripi şi negre / În aste firi măreţe în veci e-namorat” - de observat contopirea de esenţă-cunoaştere sacră, între geniu şi MOARTE: geniul conţine, prin Eros, ca sâmbure-esenţă a fiinţei sale, ca lumină neagră (noapte bogată) a Spiritului său: Moartea.

Moartea este Suprema Cunoaştere, de aceea, îşi circumscrie, prin centripetism, până la contopire, Genialitatea-Geniu: “Raza ta şi geniul morţii” (Luna-Spirit şi Moartea-Cunoaştere supremă).

Între alfa şi omega, Eminescu dezlănţuie un câmp de o vehemenţă şi o intensitate a vehemenţei rar întâlnite:

a) fie că e o vehemenţă activă, ca dezlănţuire, curgere, plutire, zbor, fulger, sfărâmare etc.

b) fie că e vehemenţă interiorizată, prin intensificarea paroxistică a stării fundamentale a fiinţei (starea de Eros, fratele lui Thanathos).

*

*                      *

Moartea, ca stare cosmică sau stare a cuvintelor, este moarte iniţiatică.

Nu degeaba numim Ritual faptul de limbă, contopit în Revelaţie - Eminescu - pentru că, în spatele chemătoarelor şi lunecătoarelor cuvinte (lunecătoare unele-n altele, dar şi lunecătoare, cu toatele şi fiecare-n parte, spre Sinele lor) - fiecare aşa-zis “cuvânt” din poema eminesciană îşi caută Moartea sa, întru Mythos (îşi caută, de fapt Sinele). Eminescu ia, spre a face tăcere între cuvinte, Cuvântul (care trimite la starea de mit, nu are acoperire în sunete şi sens, ci într-o existenţă-gestualitate sacră, adică de reintegrare în Spirit, trecând prin moartea iniţiatică). Ar trebui să ajungem să vorbim numai şi numai cu crâmpeie eminesciene, răzbătând, apoi, la bogata tăcere eminesciană (“Ne spuneam atât de multe / Făr-a spune un cuvânt”): acesta ar fi limbajul edenic recuperat, crâmpeiul-Revelaţie trimiţând la mitul re-totalizator.

Foarte relevant, în acest sens, este poemul postum Stelele-n cer (II-49): stelele ard depărtărilor, deci se consacră misiunii de a îmbia spre departe-focul, se consumă pentru / întru Ritualul îndepărtării de Sinele Adevărat. Acest act de devoţiune se împlineşte până ce pier - adică, până la re-sacralizarea totală a cosmosului, până când trec, cu noi cu tot, în nevăzut, în zona iniţiatică (a Morţii).

După un semn sugerează atât: după ce Cineva a făcut semnul, în urma unui semn se va face făcutul - dar şi dincolo de Semn (dincolo de lumea semnificării şi semnificativă): catargele (ca şi-n Dintre sute de catarge) sunt nostalgia verticală a refacerii trunchiului Arborelui Cosmic, al transcenderii. De aceea, imaginea catarge se sublimează în imaginea cetăţi (“Nişte cetăţi”), trimiţând la Turn (-ul Babel) sau la Piramidă, ca Munte al iniţierii (“stâncă urcată pe stâncă, pas cu pas în infinit” - I-265 - Memento mori). Transcenderea Cetăţii-Turn-Trunchi al Arborelui Cosmic se face prin zbor (fulger-Revelaţie: zbor de cocori), până la floare (să nu se uite că e floare de crâng, din codrul sacru, floarea Arborelui Cosmic, Floare albastră, Spirit renăscut în Sine). Norocul e de gonit, iar nu clipele stării pe loc (“Orice noroc / Şi-ntinde-aripele / Gonit de clipele / Stării pe loc”): starea pe loc a clipelor = sacralizarea clipei în acea oară de amor (“o oră, şi să mor” - I-143, adică ora de amor devine cauza transcenderii în starea Moarte Iniţiatică).

Până nu mor înseamnă atât : câtă vreme încă un am murit  - cât şi până când voi nega moartea, prin moartea iniţiatică, prin starea de veşnicie: “pleacă-te, îngere” (adică, fă gestul de consacrare: nu te coborî, ci urcă-te-n rugăciunea-plângere plină de amor: plânsul este starea de vehemenţă, pentru a transcende în starea Nirvana - amorul e şi el stare de vehemenţă, până la starea Eros, identificat cu starea originară, cu Principiul Originar).

“Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”. Să se lepede - unică alegere: mitul lepădării lui Petru de Christos, adică de Sinele Absolut. Finalul este o superbă întrebare (pentru neiniţiaţi): de fapt, afirmaţia (pentru iniţiaţi): este păcat să te lepezi de Sinele Absolut - dar şi mai păcat ar fi să nu treci prin focul acestui păcat: numai conştentizând starea de păcat (iniţiatic), clipa va deveni repede (nu trecătoare ca risipă, înşelăciune, ci repede ca fulgerul-Revelaţie). Deci, prin păcatul iniţiatic (hybris-ul demiurgic), să ajungem la singurul lucru care s-a dat (odată pentru totdeauna) la modul sacru (la facerea Lumii): starea de eternitate.

*

*                      *

V. ZEII ŞI ÎNZEIREA. DUMNEZEU

 

Motto: “Cu cerul împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”

(Hesiod, Theogonia)

 

A. ZEII

Trei centri mitologici, păgâni, “prevalează în poezia eminesciană:

a) centrul mitologic dacico-germanic (căci Zalmoxis nu apare ca discipol pytagoreic-grecesc, ci însoţitor al lui Odin-Wotan);

b) centrul mitologic indian (slab antropomorfic - doar Kamadeva-zeul dragostei este relevant - în schimb, puternic stihial şi structurator al arhetipurilor - a se vedea Scrisoarea I, geneza lumii);

c) deşi filozofia greacă este impregnată puternic în materia poetică eminesciană, doar Memento mori este poemul cu relevanţe antropomorfice mitice greceşti (în afară de aceste relevanţe din Memento mori - nimfe, driade, satiri etc. - apare, sporadic, relevanţa antropomorfic-mitică Zeiţa Frumuseţii - dar, preponderent, cu denumirea ei latină: Venus (+ Cupidon-Eros); în Odă (în metru antic), relevanţa mitică grecească Nessus, presupunând-o şi pe aceea a lui Herakles; şi cu aceasta, se epuizează relevanţele mitice greceşti antropomorfe din poezia eminesciană).

Prin Logos-ul cu intruziuni în fenomenal, se produce o regresie = propensiune a Fiinţei spre visare - visare care, la rândul ei, conformează structurile arhetipale: solaritate (regeneratoare a germenilor spirituali), orfism-armonie, nocturn-generator întru mister; treptat, Logos-ul, prin intermediul visării, îşi înalţă valenţele demiurgice până la a crea personaje semi-antropomorfe, monştrii solari, de mare încărcătură semantico-demiurgică: “zile cu trei sori în frunte” (I-28, Epigonii) “Când privesc zilele de aur a scripturilor române, / Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine, / Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri, / Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, / Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi de filomele, / Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări…”. Abia apoi, Empireul se conformează pentru zei, adică pentru chipurile antropomorfe ale Logos-ului originar:

- Soarele, ca Cetate a Soarelui - sens ascensional (e cetate deconstruită raţional şi construită natural, din flori, râuri, zori, lacuri etc.: “Într-o lume fără umbre e a soarelui cetate…Florile stau ca topite, râurile limpezi sunt…”); Soarele e copil de aur (nevinovăţie sacrală eternă), are faţa luminoasă şi prin acest sacral pur determină orfismul: “Sala verde din pădure străluceşte în cântări (I-266, Memento mori - se observă o sinergie a luminii-strălucire şi a orfismului-cântări);

- Soarele Negru - Hyperion-Luceafărul-Demiurgos;

- Luna (Dochia), cu “monastirea lunei” (tot o construcţie deconstruită, căci numai coloanele, argintoasa colonadă, au relevanţă, din întreaga construcţie a mânăstirii); Luna e frumoasă (poate chiar e prea frumoasă, căci e acelaşi element astral, desprins dinspre rude mari împărăteşti), cu un corp de o puritate perfectă, tangent la câmpul semantic al luminii sacrale: “corpu-i dulce de zăpadă, / Umeri cu-a lor lumine, păr de aur moale, blond…”;

- zeii dacici anonimi (dintre care se va desprinde Zalmoxis doar în confruntarea marţială paralelă: I-daci-romani - II-zei daci-zei romani: “Şi Zalmoxis, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri, / Mişcă caii lui de fulger şi-al lui car” - deci, Zalmoxis este, conform lui Eminescu, un zeu uranic, sau preponderent uranic: are ca apanaj uraganul, norii, fulgerele), care formează un soi de gerontocraţie sacră a dacilor: “Părul lor cel alb luceşte, barba în brâu li curge mare” etc. Aceşti zei anonimi (poate şi Zalmoxis) au dublă natură, solar-uranică şi neptunică (palatul prim al zeilor este Empireul, sălaş al focului etern: porţile lui se deschid în faţa zorilor, pe-acolo îşi mână soarele caii arzători, pe-acolo noaptea “răsare blonda lună argintoasă şi popoarele de stele” - dar există şi un sălaş (al aceloraşi zei) neptunic-subpământean: “Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale, / Dintre stânce arcuite în gigantice portale, / Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri a ieşit” (I-27, Memento mori); această natură dublă: a) fie este o prevestire a Amurgului Zeilor, b) fie este un aranjament al Destinului (Nornele-Parce), pentru ca zeii dacici (şi germanici), învinşi de zeii romani (conduşi de Jupiter-Joe) să aibă unde se retrage: vor pierde supremaţia solar-uranică, dar vor avea, ca loc de refugiu, halele albastre ale mării; marea este un sălaş zeiesc şi un loc de ispăşire ca re-energetizare: este locul la care se poate ajunge, pin moarte iniţiatică - şi, astfel, marea poate deveni sinonimă cu muntele, înaltă-adâncă (inclusă, deci, însemnificaţia sacrală a roţii verticale), prin semnificaţia ei de spaţiu al transgresării sacrale: zeii daci (învinşi - dar învinşi prin fulgerul-Revelaţie al lui Joe, deci învinşi-iniţiaţi, transgresaţi în alt plan al sacralităţii: I-273 “C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coaste”) - ajung la marea “ce deschide-a ei portale… / cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos” - trai întunecos, după fulgerul - Revelaţie, se traduce prin ritual-existenţă ocultă; este o moarte iniţiatică - I-273 - Memento mori. Marea este, pentru zeii daco-germanici, mai mult decât un purgatoriu: este un alt palier al existenţei sacrale, în care-şi menţin şi revigorează potenţialitatea forţei, în atemporalitate, izbăviţi de rotirile “schiţelor” roţii orizontale a vremii, într-un continuu ospăţ sacru-energetizant, la care participă, înzeit prin eroism şi Revelaţie-profeţie (“ Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză / Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză, / Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi” etc. - de observat obsesia eminesciană în legătură cu Logos-ul înstrăinat-degradat, prin care se apropie Apocalipsa Logos-ului-Fiinţă: transfigurarea spirituală - care trebuie, însă, asumată: I-278 “Şi deşi-n inima noastră sunt seminţe de mărire, / Noi nu vrem a le cunoaşte… / Un popor de zei le trecem, căci prin evi de vecinicie / Auzim cetatea sfântă cu-nmiita-i armonie… / Şi ne simţim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei” (- de observat, în acest final, nuanţele metempsihotice şi anamnezice ale spiritualităţii româneşti, în viziune eminesciană: mereu, sugestia re-energetizării, re-înfiinţării spirituale, prin întoarcerea la structurile originare-Mythos).

Poetul, în-zeit prin moarte iniţiatică şi însetare de Frumuseţe, îl vede astfel pe în-zeitul erou-profet Decebal: I-241 “Aş saluta … pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei… Dar un bătrân ce sta-ntr-un colţ de masă / Ridică cupa lui cu mied: - Ascultă, / Nu mi-i şti spune ce mai face ţara [s.n.; n.n.: iată că ţara este o entitate atât a memoriei, cât şi una sacră, a Anamnezei, pentru Decebal] / Ce Dacia se numea – regatul meu…?” De observat pre-eminenţa sacrală a orfismului etern; Odin, a cărui suliţă de aur (solară) a fost transformată-transfigurată în cruce de aur - moare, ca fiinţă uranică - şi rămâne etern, în zona neptunică. Creştinismul semnalizează, încă de la început, un nou Amurg la Zeilor - de fapt, amurgul iniţiatic, al sacralităţii lunii (căci lupul Fenrir îngurgitează, iniţiatic, formele epuizate-sacrale: Odin şi zeii săi - şi îl regurgitează pe noul Odin, echivalent cu forma sacrală re-energetizată, în pântecul-labirint iniţiatic al Lupului Fenrir): “Suliţa pe loc se-opreşte, se preface-n de-aur cruce [n.n: cvadridimesionalitatea crucii este transfigurarea, în registru sacral, a unidimensionalităţii solare a suliţei] / Odin moare [iniţiatic] - Tibrul este a Credinţei lui sicriu” [n.n: dar sicriul - cu - Credinţă, sicriul incandescent, este echivalentul cuptorului alchimic].

Pe de altă parte, pervertirea Nordului Zeiesc (ascultarea, de fapt, a Hyperboreei Sacre), de către o religie care naşte fierberea secolilor, vulcanul lumii, râuri de sânge (deci, o religie care se întemeiază şi întemeiază totul pe Focul Sacru: al timpului-fierbere, al ţâşnirii-istorie şi spaţializare a formelor pe verticala erupţiei, al curgerii Râului Demiurg ca foc-sânge - este o religie care confirmă, într-o altă structură de arhetipuri (semne noi şi tâlcuri eterne, în fapt), Hyperboreea Eternă, Nordul-Hyperboreea nu este învins (pasiv), ci dimpotrivă, transfigurează activ: Nordul m-a învins - ideea m-a lăsat. Adică, traducând în limbajul “hieroglifelor” poetice: Hyperboreea învinge deplin prin creştinism - căci elimină calea raţională, sterilă - obligând la calea iraţională, anihilatoare a ideii, şi resurecţională a visării-Revelaţie. Nordul-Hyperboreea este finalul iniţierii: este însăşi Revelaţia, înscrierea în ultimul cerc al efortului-spirală al iniţierii.

Rusia, care-l înfrânge pe Geniul Napolean (ideea), face ca lumea să apară Geniului-Poet aşa cum este: absurdă, de-sacralizată - deci, demnă de a fi transfigurată, re-sacralizată.

Geniul (napoleonic sau de alt tip) este o formă de în-zeire a omului, dar toţi zeii sunt siliţi să îndure calvarul iniţiatic: Amurgul Zeilor. În spatele a toate câte se mişcă, în cadrul fenomenalităţii-Logos, dar şi în spatele tabloului arhetipal-sacral (proiectul sacru-Logos, există cineva sau Ceva. Dacă Eminescu nu întreabă “Cine sunt eu?” - întreabă, în schimb: “Cine eşti tu? Să pot pricepe şi icoana ta - pe om” - Eminescu doreşte, deci, să lămurească statutul relaţiei om-divinitate, statutul eului transindividual, al eului colectiv - doreşte să desfiinţeze diferenţa dintre oglindă şi oglindit, dintre izvor şi izvorâre-curgere, prin reducerea la Arhetipalitate). Dar Marele Necunoscut, care “asfinţeşte din ev în ev “(supravieţuind, deci, tuturor amurgurilor Zeilor-Ragnarökr), nu este Cineva (Fiinţa deschisă spre lume), ci, mai curând, Ceva (starea de ascundere a Fiinţei), care deşi depăşeşte orice limită existenţială, nu intră în sfera episteme, în sfera cunoaşterii (în sens uman); el nu se dezvăluie, nu dezvăluie adevărul (cel puţin, nu celor nedesăvârşit-iniţiaţi) - el permite proliferarea neadevărului, cu o indiferenţă exasperantă, nu suverană: căci este atât de impasibil, încât nici nu mai are importanţă dacă este (ca fiinţare-fiinţă): “Tu măsuri intervalul de la leagăn pân’la groapă / În ăst spaţ nu-i adevărul. Orologiu eşti ce sapă…/ Tu nedând o dezlegare, duci l-a dezlegării uşi…/ cum eşti tu nimeni n-o ştie. Întrebările de tine, / Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine, / Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev…” (n.n.: de observat că, deşi acest Ceva este atât de distrugător, până la a deveni autodistrugător - zona mitică nu numai că o păstrează, dar o incită: “prin valuri de gândire mitice stânce se sulev” - impersonalitatea se transformă în intuiţie a autosalvării prin esenţialul-mit)     I-293-284.

De fapt, Dumnezeul-Ceva a plănuit perfect distrugerea-autodistrugerea - pentru transfigurările-spiritualizările succesive ale lumii-Logos. Tocmai punerea întrebării este Răspunsul. Tocmai calea de chin-căutare (dao) îl conţine pe Dumnezeul-zonă Mythos. Dumnezeu este calea parcursă pentru găsirea lui Dumnezeu. Dumnezeu este Eternul Mister - pentru că El nu este Dumnezeul minţii şi aflării - ci al Revelaţiei-contopire.

Repetarea infinită a absurdului în cadrul absurdului (lume) nu rezolvă situaţia existenţială (Logos exprimat). A bea din lacul nemuririi este o greşeală sau o prostie. Nu nemurirea în cadrul spaţialităţii fenomenale va satisface şi mântui Spiritul. Spiritul trebuie înzeit prin regresia în spaţiul esenţial, al arhetipurilor luminoase, al ospeţelor-etern-energizante ale zeilor-crisalide, reatraşi în Sinea-halele mării. Poezia este o picătură de nemurire, dar care trebuie folosită nu pentru existenţa în fenomenal, ci pentru Anamneza Sacră, pentru uitarea fenomenalului în favoarea visării, pentru coborârea (moarte iniţiatică) în halele albastre ale mării (aceste hale albastre ale mării sunt echivalentul semantic al uranicului, esenţializat tocmai  prin captarea lui în zona neptunicului: aceste hale albastre reprezintă sinteza monadelor lui Giordano Bruno: în el se reflectă uranicul, dar în ele se separă şi este exclusă orice rămăşiţă a fenomenalului din zona uranică: istoria s-a întrerupt, Decebal îşi păstrează Dacia Arhetipală, singura preocupare este de a se contopi toţi zeii, în anonimatul ospăţului, în izvorul energetic etern). Postul se va contopi în ospăţul originar, “cot la cot” cu Odin Decebal-cel-înzeit: “Pe scări de valuri coborând în ele (în halele albastre) / Aş saluta cu aspra mea cântare (nu e vorba de neşlefuire, ci de cântecul-de-neauzit, deci de neînţeles, aspru, pentru cei neiniţiaţi, neobişnuiţi cu “aerul tare” al zonei arhetipale) / Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei” (I-242-243). Conservându-şi astfel, forţa orfică, şi amplificând-o, i s-ar releva Esenţa Eternă a Frumuseţii, scutindu-se totodată, de chinurile zonei fenomenalităţii: “Sărman copil - zice bătrânul zeu - / …Nu crede că-n furtună, în durere, / În arderea şi-amestecul hidos / Al gândurilor unui neferice / E frumuseţea. Nu - în seninul, / În liniştea adâncă sufletească, / Acolo vei găsi adevărata / Unica frumuseţe [n.n.: idee ce domină gândirea grecească, de la miticul Orfeu până la Platon] / Din cupa mea de aur bea aurora [initium] / …Şi ţi-ai deschide-atunci / Portalele nalte de la hale / … Cu bolţi mai nalte decât însuşi cerul [n.n.: iată confirmarea supoziţiei noastre, supre: halele sunt cer mai nalt decât cerul, calitate uranică superlativ-absolutizată]” - I-245. Şi urmează revelaţia Chipului (feminin, evident, căci Eros-ul este întemeietorul lumilor) al Eternei şi Unicei Frumuseţi.

Concluzia: Frumuseţea Ideală şi Adevărul nu se află în cerul-macro-cosmos fenomenal, ci în stare de în-zeire a Spiritului, purificat prin de-fenomenalizare, respingerea Logos-ului decrepit (încercarea în mare = moartea iniţiatică, pentru re-sacralizarea Logos-ului), prin coborârea în structurile arhetipale, prin forţele conjugate ale visării şi orfismului poetic. Astfel, se revelează Logos-ul originar (Poezia), omul fenomenal redevine Poet (Demiurgul primei zile a Creaţiei), escamotându-se formele multiplicate sterile semantic şi, de aceea, perisabile.

Poetul devine demiurg al Lumii Ideale - deci, Autodemiurg.

Eminescu se supune nu religiei formale, ci Religiei-Ritual, re-sacralizant, al visării (sinonimă, la el, cu starea de romantic): “Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în Buddha-Sakya-Muni, / …Eu rămân ce-am fost: romantic”.

*

*                      *

B. DUMNEZEU

Eminescu nu este, în nici un caz, materialist, aşa cum mulţi o spun, referindu-se la Scrisoarea I, unde s-ar părea că poetul ar afirma că, la început, a fost haosul. Dimpotrivă: Eminescu denumeşte corect fazele de trecere a Spiritului (de concept raţional-senzorial) în expresie (lumea-Logos) - şi invers, prin implozia apocaliptică, ducând, înapoi, la Spiritul-de-neexprimat: tăcerea - noaptea bogată (totul cade, pentru resurecţia sacrală, totul tace, fiind suprasaturat de semnificaţii-de toate semnificaţiile, contradictoriale şi non-contradictoriale).

Raportul Dumnezeu-zei este raportul dintre principiul originar (voinţa de amprentare, fără amprente - proiectul de voinţă, fără voinţă efectivă), Misterul Absolut - şi Entelehiile (care sunt la limita de resorbire în ocultul absolut): “Şi noi avem o lege [Principiul-Proiect, Gottheit] deşi nu Dumnezeu”* (adică, nu Marele Expresiv, Gott, numit).

Misterul Absolut este de Nenumit - este binar, bifrontal, Ianus: nu poţi să afirmi ceva despre el, fără a nega, în acelaşi timp, altceva. Orice afirmaţie limitează nelimitatul - şi atunci Dumnezeul (prin calităţi) nu poate fi afirmat: conform teologiei creştine, Dumnezeu se defineşte pe cale apofatică (prin negaţie).**

Entelehie (după Aristotel) însemnă scopul lăuntric (Spirit cu sens dublu, intrat în voinţă de amprentare şi în amprentă - înseamnă pornirea şi sensul lăuntric, care ar sta la baza dezvoltării materiei-lume şi ar determina, în mod finalist, întregul proces al dezvoltării ei.

Dumnezeul lui Eminescu nu este, în primul rând, Marele Arhitect, ca la francmasoni - ci un principiu, pe de o parte impasibil, pur-neangajat, în afara logicii umane (deci, depăşind apocatastaza), pe de alta, volitiv-dinamic: proiectează, dar nu e construcţie, ci o fluiditate-cosmos (Râul Demiurg, orologiul care sapă, spre a ajunge la sicriul-cuptor alchimic): fluiditate pusă în stare de dependenţă faţă de nucleii spirituali (iniţiaţi). Marele Spirit Ocult se exprimă în proiect nu prin construcţia cosmos, ci prin evidenţierea Spiritelor-conştiinţe (Mag, Împărat, Punct de Mişcare, Călugăr, Geniu etc.), din sfera impasibilităţii, ca imaginare şi în-făptuire, ca stări concomitente, generate de forţa iniţierii: Âthman. Marele Spirit Ocult este intuit prin efortul-Munte şi revelat prin starea ocultă - Munte (nevăzutul Munte, permanent însă, prin sugestia Arborelui cosmic - vezi şi Scrisoarea I, defolierea stelară, [“ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit”] în vederea unei oculte refolieri, cu lumina neagră, a Revelaţiei - pytagoreice, orfice etc.) Trebuie să subliniem: Totul-Dumnezeu este identificat cu dharma (cu legea restrictivă, riguroasă, ritualică, a Facerii).

Dumnezeul eminescian este un întemeietor, menţinut perpetuu în această calitate prin intermediul visării (starea Muntelui-Âthman). De aceea, nu se evidenţiază structurarea, ci dinamismul efervescent, formele care nu se etalează, ci se con-centrează spre sinele lor, spre efervescenţa interioară a căutării de sine, ca dispariţia formei şi reapariţia ca stare codru cu vârf: Munte. Totul tinde spre Munte - şi, de acolo, prin iluminarea mistică a Stelei - spre Noaptea bogată, starea cosmică ocultă.

Totul se con-centrează spre interior, ca transfigurare, mereu premergătoare a) Codrului - Munte şi b) ocultării universului, în Interogaţia - ca - Răspuns - Mistic: “cum eşti tu nimeni n-o ştie …Tu nedând vo dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi.”

*

*                      *

C. O PARANTEZĂ NECESARĂ: RÂUL DEMIURG ŞI ROATA

Înainte de a continua călăuzirea, cu cât mai multă forţă de convingere, pe drumul de la Logos-ul eminescian la Spiritul  - ocult şi ocultat de Māyā Logos-ului obosit în vorbe, versuri etc.), înainte, deci, de a vedea, iarăşi, cum cuvântul trece în Ritual (pentru a se salva de decrepitudinea-epuizare a încărcăturii sacrale), trece în ceţoasa zonă a Visării-Mit şi Revelaţiei - nu trebuie omis a (ne) explica două semne insistente, două simboluri care promit o explozie (mai rapidă decât altele) către starea de dizolvare în starea Spirit-Eminescu, două simboluri ce revin des în Ritualul-Poezie eminesciană, marcând perpetua întemeiere divină: Râul Demiurg şi Roata.

C 1 - RÂUL DEMIURG

Sintagma “râul este Demiurg” (I-117) nu se referă doar la heracliteanul banalizat (şi falsificat) al veşnicei treceri, al veşnicei autodistrugeri şi refaceri din cadrul fenomenalului. Albia şi malurile sunt adevărata garanţie a calităţii demiurgice a Râului:

a) datorită albiei există garanţia statorniciei, a temeiului de la care se poate pleca spre trecere-petrecere-facere (şi la care se întoarce, şi de care depinde atât efectiva trecere, cât şi potenţialitatea eternă a trecerii; cărarea-toarcere a sorţii, spaţio-temporalitatea istorică precară: “Doar ceasornicul urmează lunga timpului cărare” (I-100); “secolii se torc” (I-248);

b) datorită malurilor, există o garanţie a faptului că facerea, fenomenalul, au un sens, curg încotrova şi această direcţie a curgerii-facere-toarcere, chiar dacă nu este intuită de către subiectul curgerii-facere-toarcere (valul), ea totuşi există. Există un sens (ocult) al curgerii - căci există maluri, întemeiate pe albie. Nu se ştie dacă sensul este pozitiv sau negativ (“Şi de-i vreme bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea”), pentru că, la nivelul cosmosului, nici nu contează: binele şi răul nu sunt concepte ale sacrului, ci ale profanului - umanului (neiniţiat). Divinitatea, fiind veşnică, este amorală. Valul şi albia, malul şi curgerea, eleaticul şi heracliticul se susţin reciproc, din punct de vedere al semanticii existenţiale: nu-şi au rost albia şi malul fără curgerea malurilor (în fenomenalitate-Logos expresiv) iar valurile nu-şi pot îndeplini misiunea (arhetipală) a curgerii fără temelia sacră şi semantizantă a albiei şi malurilor (nume pentru Spiritul proiectant).

Iar curgerea devine, în plan cosmic, curgerea demiurgică (ca atotcuprindere în sine) a Muntelui Cosmic, curgerea-teleologie:

a) dinspre codri, ca ipostază originară a Muntelui, ca traseu iniţiatic (ipostază unde abia converg energiile, pentru a se hotărî schiţarea traseului vertical-iniţiatic): (I-291 Povestea magului…) “În munţi ce puternici din codri s-ardică” - codri în care starea de entropie, este, deocamdată, predominantă (“Acolo, prin ruini, prin stânci grămădite…”) mărturisind asupra veşnicei descompuneri şi recompuneri a lumilor-stejari, în albia efervescenţei creatoare a râurilor: “Stejari prăvăliţi peste râuri cumplite / Şi stanuri bătrâne cu muşchi coperite” (stanurile, ca şi cutremurul fagilor: “Încet se cutremură copacii de fag” - marchează starea de veşnică reînnoire, instabilitate pentru restabilire sacră, caracteristică râului Demiurg):

b) prin intermediul zonei de vehemenţă-hybris demiurgic (“Vuind furtunoasa-i şi straşnică cupă / Trec vânturi şi clatin pădurea de brad… Aruncă bucăţi cu pomi şi cu iarbă, / Ce-n urlet de râuri se năruie, cad” - factorul dinamic, stabil în funcţia dublă constructivă-deconstructivă, rămân râurile, plural, ca angajare în fenomenal a Râului Demiurg-Sacralitate - în care toate se năruie, cad, spre a se reconstrui-înălţa);

c) spre zona cosmică, a negentropiei-demiurgie, a zodiilor (cosmosul esoteric, esenţializat) şi a grindinii-cristal-lapes philosophalis (“Şi grindine cu gheaţă ca ghemuri de rodii [rodia este simbolul soarelui esoteric] …Şi-n ceruri se-ncurcă auritele zodii”); Râul-Demiurg al Muntelui Iniţierii este rezultatul cooperării, pe verticala facerii, a Fărtatului şi a Nefărtatului, mereu sub semnul Lupului Fenrir (simbol al îngurgitării cosmosului profanat şi regurgitării cosmosului sacralizat) şi al iernii-ger (starea esoterică, prin oprirea imperativă a “forfotei” fenomenale): “Şi dracii la râuri adun licapodii / Şi iarna mugeşte călare pe ger”; (I-291);

d) Râul-Munte făcându-şi curgerea fenomenală (pentru cei cu ochiul iniţiat în Privire Sacră) în punctul dinafara curgerii: starea Âthman, “deasupra ăstui munte”, “deasupra de lume, deasupra de nori, / Stă magul…”.

Icoana esoterică a Râului Demiurg o are Arald (I-73), atunci când Magul îi oferă privirea sacră asupra curgerii-atotsintetizatoare a stadiilor oculte ale Lumii-Fiinţă, într-un ciclu închis: “Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere; / El vede toată firea amestecat-afară - Ninsoare, fulger, gheaţă, vânt arzător de vară”. În Avatarii faraonului Tla, (II-451) cercul roşu al curgerii spre / întru sacralitatea Fiinţei-Lume era descris-descompus cu mai multă minuţiozitate, obţinându-se o exoterizare a viziunii: “(…) Pe tabla neagră se zugrăvi un cerc mare, roşu… de acest cerc erau aninate fiinţei ca o scară… Jos, minerale în care plantele îşi duceau rădăcinile… animalele îşi duceau rădăcinile în plante, omul în animale; minerale în om, plante în minerale, animale în plante, omul în animale, şi prin toate aceste forme tremura cercul roşu şi făcea să joace formele negre pe firul ei roşu (…) Oglinda se auri … şi cerul se adânci în infinitul ei…”

 

*

*                      *

De ce nu afirmă Eminescu “marea este un Demiurg”? În definitiv, şi marea era o albie-temei, are valuri care se creează şi se distrug (reciproc, sau prin izbirea de maluri), are maluri (de care se izbesc valurile, mereu reînnoită izbirea, mereu reînnoită venirea malurilor spre izbire, mereu reînnoită absurditatea voinţei valurilor de a veni spre izbire-autodistrugere). Problema care diferenţiază categoric semnificaţia râului de a mării stă la nivelul malurilor: marea are maluri pretutindeni, jur-împrejur - deci, nu oferă speranţa sensului. Marea este imaginea hieratică a infinitului facerii şi desfacerii absurde (din punctul de vedere uman, căci omul nu poate să priceapă decât restrângerea şi folosirea energiilor spre un singur sens. Numai geniul-daimon, Hyperion, poate accepta să tuteleze, calm şi senin, infinitatea sensurilor: “Răsare şi străluce, / Pe mişcătoarele cărări / Corăbii negre duce” (I-123). Pentru a putea suporta suferinţele unei singure existenţe (umane) este necesară minima speranţă într-un final-cu-sens al suferinţelor. Pentru a accepta suferinţele întru veşnicie, fără garanţia finalului-finalităţii, ci cu certitudinea reluării infinite a suferinţelor, în infinitele (potenţialităţi aduse la rangul de realităţi fenomenale) este nevoie de forţa spirituală a Brahmanului (=divinitatea cosmică impersonală, egală cu principiul universal absult-nemanifestat = sufletul universal-latenţă infinită, esenţa divină, latentă, a lumii, deitatea lui Eckhart), sau, măcar Âthman (=parte a lui Brahman, activă, dezvoltând proiectul-Spirit, Gott al lui Eckhart: “Âthman depăşeşte foamea şi setea, suferinţa, tulburarea minţii, bătrâneţea şi moartea” - Brihadaranyaka Upanishad, III-5,10). Deci, Geniul-Hyperion, deşi se chinuie - chinul său este deosebit de suferinţa umană: chinul său este principiul chinului, este o manifestare în abstract a setei de desăvârşire-de-sine - căci Geniul, stare Âthman, tinzând spre starea Brahman, conţine Valenţele impersonalităţii superb-impasibile (impersonalitatea divină), a situării deasupra a toate.

Marea este Enigma Divină a actului demiurgic: a) simbolul infinitului, b) simbol al absurdului, din perspectivă umană, c) simbol al măreţiei divine (de neînţeles pentru oamenii profani) a lui Demiurgos creator al lumilor paralele infinite. Nu trebuie omisă o altă formă de curgere în Mythos: “Adormind de armonia / codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Valurile care cad şi formează rânduri-rânduri stratifică (într-o mişcare şi stratificare pe verticală - nu ca în cazul valurilor, pe orizontală) flori de tei, flori helio-selenare: se creează impresia unei mări pe verticală, situată sub semnul armoniei Divine şi al luminii cristice (florile sunt simboluri ale vieţii în eterna şi periodica resurecţie) - ale cărei valuri nu se sparg, ci încremenesc, ca nişte orbite (îmbelşugate cu lumina-viaţa cristică) ale aştrilor cosmici (sinteză a solarului ca selenarul) Cuplul demiurgic, aflat în starea de potenţialitate, dei otiosi (pregătindu-se, prin autorecuperarea hypnotică, să recreeze lumea - sau, tocmai prin starea hypnotică, creând lumea - sau lumi paralele).

Este o imagine hieratică a Edenului Demiurgic (combinaţie, în cadrul strict sacral, a gestului sacru cu staţionarea sacră).

*

*                      *

C 2  - ROATA

“Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalţi suiţi în stele, / Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele, / Uriaşa roat-a vremei înapoi eu o întorc / Şi privesc … Codrii de secoli, oceane de popoară / Spirite întorc cu răpejune ca gândurile ce zboară / Şi icoanele-s în luptă - eu privesc şi tot privesc / La vo piatră ce înseamnă a istoriei hotară, / Unde lumea în căi nouă, după nou cântar măsoară - / Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!” (I-248, Memento mori).

Pentru curgerea vremii pe diferite albii (existenţe potenţiale sau reale), Roata:

a) supraveghează-tutelează curgerea întru fenomenalitate;

b) concentrează-sintetizează parcursul curgerii-râu într-o formă de manevră (de continuare sau de revenire);

c) controlează semantica curgerii, producând revizuirea, prin privire a semanticii curgerii;

d) dă certitudinea simplificării, în banal, a curgerii: totul se repetă - sau, mai exact, revenirea (ca intruziune în spaţiul, dilatat în curgere, al fenomenalităţii) nu poate îmbogăţi semantic cu nimic spaţialitatea fenomenală. Cine nu vede albia şi malul (a embleme ale esenţialului)devine robul Roţii, al curgerii, ca revenire eternă la desemantizare şi banalizare. Stăpânul Roţii este Geniul, cel care intuieşte semantica (albia şi malul), dar ştie şi rezultatul mânuirii roţii: revenirea la desemantizare şi banalizare. De aceea, Geniul, care ştie rostul Roţii, ştie şi că, în afara Roţii - nu există lumea (de aici provine disperarea, amară şi blazată, a Geniului - de-sperarea, ca formă a iniţierii, desprindere de valurile-Māyā): lumea-fenomenalitate se contopeşte cu imaginea şi semantica Roţii. La fel ca lumea sunt şi lumile (paralele sau posibile), aşa că nu are importanţă transferul dintr-o lume în alta, căci istoria oricărei lumi (dacă nu este istoria secretă a acelei lumi-treaptă de iniţiere…) nu este decât o repetare o oricăreia dintre lumile-desfăşurări fenomenale, în orice sens ar fi rotită-dezvăluită (tot în cadrul fenomenalului) Roata curgerii-temporalitate: “Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfârşită, / Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repeţită, / Cu aceleaşi lungi mizerii s-obosesc sufletu-mi mut? / Şi să văd cum nasc popoare, cum trăiesc, cum mor. Şi toate / Cu virtuţi, vicii aceleaşi, cu mizerii repetate… /Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut.”

Deci, Roata, prin dezvăluirea sterilităţii fenomenalului, obligă la efortul intuirii a ceea ce susţine existenţa fenomenalului. Roata, simplificare în banal şi ridicol a fenomenalului, sugerează esenţialitatea invizibilă, condensat-semantizată.

Roata are, deci, dublă natură:

a) Roata dez-văluitoare - are natura divin esenţială (sugerând un înafară de Roata-Rotire, o semantică reală, densă, întemeiată);

b) Roata în-văluitoare - are natură cvasi-fenomenală, supunând manifestări, acţiuni, gesturi etc. la repetarea golitoare de semantici (provocând, prin Rotire, o centrifugarea a semanticii Logos-ului divin, care, cu fiecare rotire, azvârle înafara sacralului încă o şansă de schimbare, deci de re-semantizare, de re-purificare a lumii fenomenale), totul repetându-se, în mişcare-desfacere-curgere, totul se desemantizează, deci totul iese în sfera vieţii, a Firii, a Fiinţei-pentru-Fiinţare, se intră în sfera artificialului, a automaticului, a maşinismului ucigător de Fiinţă.

Neclintirea, refuzul angajării în / faţă de Rotire realizează autorecuperarea energetică, centripetă, a esenţialului: Geniul, după şi înainte de rotirea roţii vremii, este neclintire sceptică, de esenţă divină. Moartea este, deci, esenţială, faţă de visul steril al vieţii întru rotire, închisă înăuntrul Rotirii desemantizatoare: “Eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător”.

Deci:

a) Roata nu este Râu-curgere, ci demascare a inutilităţii Râului-curgere - este negarea Râului ca protector la fenomenalităţii;

b) Roata presupune sugestia golului şi golirii semantice în spaţiul Rotirii - şi a plinului şi a umplerii semantice în afara spaţiului Rotirii (vezi transgresarea lui Dionis, prin intermediul cercurilor pytagoreice: “Pe o pagină găsi o mulţime de cercuri ce se tăiau… părea un ghem de fire roş sau un păinjiniş zugrăvit cu sânge… el puse degetul în centrul lor… liniile semnului astrologic se mişcau cumplit ca şerpi de jăratic. Tot mai mare şi mai mare devenea păinjinul…încet, încet, păinjinişul se lărgi, se diafaniză şi se prefăcu într-un cer rumenit de apunerea soarelui”… (painjen-roata cu “schiţe” roşii-solare)  - Sărmanul Dionis, II-250-241;

c) deci, Roata este expresia scepticismului demiurgic, în raport cu propria demiurgie (cu propriul spaţiu creat prin actul demiurgic), sugestia perfecţiunii din afara Roţii-Rotire; şi

d) asigură o presiune echilibrată şi o determinare reciprocă între forţele centrifuge (cele care aruncă Logos-ul în afara fenomenalităţii, desemantizând fenomenalul) şi forţele centripete (forţele demiurgice care se străduiesc să re-creeze lume-lumile, pentru a propune un esenţial expresiv, prin creaţie care implică Logos şi orfism); asigură determinarea reciprocă a esenţialului şi fenomenalului, prin crearea, în cadrul Rotirii, a unui înafară de Rotire şi a unui înăuntru al Rotirii, rezultând o sinteză între Fiinţă şi Non-Fiinţă, între viaţă-moarte etc.

I. ROATA ORIZONTALĂ a istoriei-istoricizare a fenomenalului presupune, deci, şi

II. ROATA VERTICALĂ, care împinge şi aduce spre revenire, mereu şi succesiv, fenomenalul desacralizat şi esenţialul transcens: Roata care împinge spre cerul transcenderii tot ce a înţeles zădărnicia fenomenalităţii - şi, pe de altă parte, re-energetizează zona fenomenalităţii cu iluziile de creaţie ale Demiurgului. Demiurg care, după ce a “greşit” ieşind din sine, speră ca “greşeala” sa să devină creaţie reală, mântuitoare, prin faptul că “greşeala” - creaţie s-a întors, spre autorecuperare, în zona sacrală. Dar zona sacrală conţine, se pare, germenii eterni ai pervertirii, care reverberează în lumi create spre zădărnicie şi chin. Satana este singurul care se străduie să oprească Roata-Rotire, readucând victimele fenomenalului (victimele alese, adică victimele care-şi înţeleg condiţia de victime - Geniile) în zona de recontopire cu partea nepervertită a sacralului: Firea-Natură - fenomenal fapt, Mythos-ul.

Cercul este, la vechii greci, simbolul sacralităţii-perfecţiune. Roata eminesciană, însă, dă simbolisticii generale a Roţii, după cum s-a văzut, valenţe dramatice, care scot Roata-Rotire din domeniul strict al sacralităţii (nescoţând-o, însă, din sfera ritualului-pentru-sacralizare). Roata-Rotire în neptunic (“Şi apa unde-au fost căzut / În ceruri se roteşte / Şi din adânc necunoscut / Un mândru tânăr creşte…;) şi Roata-Rotire în uranicul-piric (“Iar ceru-ncepe a roti / În locul unde piere; / În aer rumene văpăi / se-ntind pe lumea-ntreagă, / Şi din a chaosului văi / Un mândru chip se-ncheagă…”) pun, în legătură cu existenţa Luceafărului, probleme deosebite:

a) prima rotire succede unei căderi şi produce o creştere de tip vegetal;

b) a doua rotire produce închegarea chipului.

Roata-Rotire marchează, în primul rând, trecerea (auto)demiurgică dintr-un registru (cel al imaginii hieratice şi non-formale) în alt registru (al aparenţei profane şi formale; se păstrează, însă, atributul mândru, şi pentru tânăr, şi pentru chip, pentru a marca verticalitatea lor transcensă, la nivel esenţial, dincolo de aparenţe). Deci, Roata-Rotire pe verticală.

Apoi, Roata-Rotire (cercul) este semnul că ceea ce pare a cădea nu cade şi ceea ce pare a pieri, nu piere (e vorba de moartea iniţiatică): oricum, roata, ca simbol al sacralităţii, al revenirii ineluctabile în sacral, comunică faptul că, după cădere, va urma înălţarea, iar după pieire - resurecţia. Tânărul creşte din apă, după cădere (căpătând formă), iar chipul se încheagă după pieire (de observat o regresie stimulatoare şi amplificatoare, din punct de vedere semantic: dinspre creştere, ca fenomen “modern”, adică automatizat, previzibil, prin repetare, într-o lume gata formată şi funcţionând întru formare, de la Geneză încoace - spre închegare, manifestare originară, care se apropie de acea stângăcie-şovăire, unică, specifică Genezei însăţi; deci, chipul care se încheagă este “mai esenţial” (dacă se poate spune aşa), pentru că spune, prin modul său de autocreaţie, mai mult adevăr despre esenţa hyperionică: este esenţa demiurgică, primitivă, solitară întru creaţie şi autocreaţie).

Deci, pregnanţa Roţii-Rotire se intensifică odată cu Logos-ul sacru, căci Roata-Rotire conţine, prin însăşi existenţa şi manifestarea sa enigmatică şi protectoare a sacralului (este semn al ineluctabilei reveniri din fenomenalitate în esenţialitate) - întregul mit al existenţei de tip demiurgic.

În fine, Roata-Rotire, în chip de cerc, este o delimitare, în sine şi pentru sine, a spaţiului de (auto)demiurgie: este cercul sacru, care ocroteşte naşterea unor tendinţe şi forme noi - de duhurile adverse, care ar încerca să detroneze sau să anuleze tendinţele (auto)demiurgice. Roata-Rotire, cercul, este emblema propriei enigme, intangibile, a lui Hyperion-Demiugos. Este expresia echilibrului perfect, sub semnul Armoniei, dintre a fi şi a face, căci, sub semnul Roţii-Rotire, Fiinţa Hyperionică se autoformează, păstrându-şi, însă, intactă, energia non-formală (pe Demiurgos, cel situat dincolo de hotar-ochi, curgere-vreme). Atât de perfect echilibru stabileşte Roata-Rotire, între sinele-Hyperion şi sinele-Demiurgos, încât se creează, între ei, golul-roată (cu dublă esenţă) al uitării: “Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte. / Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe.”

Este vorba de uitarea superioară, anamnezică (de regresie spre structurile arhetipale, mitice, ale Fiinţei), prin care se face posibilă desfacerea în:

a) fenomenal şi esenţial;

b) patima facerii şi dispreţul suveran de a fi (retras în esenţial, impasibilitate-Nirvana);

c) apocalipsul şi Geneza;

d) resurecţia (deci, revenirea esenţialului în expresivitatea formală a fenomenalului).

 

---