SPIRIT ŞI LOGOS,ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

 

Nu este vorba, în jurul anului 1873, de “scuturarea podoabelor” poeziei eminescienei (cum afirmă Tudor Vianu). Acesta nu este decât efectul aparent, total exterior. Este vorba, în jurul acestui an, de o schimbare radicală a concepţiei eminesciene despre Logos - atât de radicală, aducând Logos-ul spre un firesc atât de surprinzător şi de profund, spre o armonie atât de subtilă, încât devine “mreajă de vrajă” - încât se poate vorbi, fără a se exagera prea mult, de o adevărată revelaţie eminesciană asupra Logos-ului. Şi, deci asupra propriei sale Fiinţe Spirituale.

Eminescu conştientizează, simultan, drama limbajului şi drama Fiinţei, drama Logos-ului, confruntat cu finalitatea - Spirit. În revista Collegium, Dumitru Irimia afirmă [1] : “Restructurând funcţia de instrument de comunicare a limbii convenţionalizate, limbajul poetic construieşte un univers semantic şi-l manifestă totodată la exterior, un univers de sensuri, poetice, care se exprimă pe măsură ce se desfăşoară, într-un proces în care planul expresiei şi planul semantic tind spre o îngemănare absolută. În această aspiraţie, însă, îşi are originea şi drama limbajului, în concepţia lui Eminescu. Oricât s-ar apropia de esenţa originară a limbii, limbajul poetic poartă cu sine povara naturii sale duale, ca limbă; între componenta materială şi cea ideală, reprezentând latura exterioară şi latura interioară, se instituie o stare de tensiune permanentă. În actul de creaţie, poetul se confruntă tocmai cu această stare tensională  pe care încearcă dacă nu a-o anihileze (fiind conştient de zădărnicia încercării), s-o acomodeze la exigenţele poemului în curs de desfăşurare; poetul se confruntă acum cu limitele limbajului generate de inerţia în care limba s-a instalat prin convenţionalizare, dar şi de particularităţile imanente naturii sale duale materiale-ideale (...). Poetul citeşte Cartea Lumii numai în măsura în care se poate substitui creatorului, o citeşte resciind-o, încifrând-o în propria-i carte printr-un proces de recuperare a esenţei originare a limbii devenită limbaj poetic; pătrunzând în lăuntrul sacru al limbii, el pătrunde în lăuntrul sacru al lumii. În felul acesta, poetul scrie şi citeşte Cartea: el este demiurg şi mag. Cititorul, înscris în spaţiul limbii convenţionalizate, nu poate trece de exterioritatea poemei care îl introduce în cunoaşterea fenomenală a lumii şi îl reţine aici: «Ne-înţeles rămâne gândul / Ce-ţi străbate cânturile».”

Am folosit acest citat, pentru că în el se găsesc idei fundamentale - despre Poet, în general, despre Eminescu, în special - şi o problemă controversată: Cine este şi, mai ales, cine poate fi Cititorul?

Vom puncta:

a) Limbajul poetic, într-adevăr, are, ca finalitate, apropierea de (noi vom spune: contopirea cu) zona originară a limbii Logos-ul Divin (orfic);

b) limba poartă în ea blestemul istoriei convenţionale şi contravenţionalizate - blestem pe care îl înfruntă, cu finalitatea soteriologică, limbajul poetic;

c) limba are (şi va avea, etern) un “lăuntru sacru” (şi aici stă extraordinara intuiţie, dar şi contradicţia lui D. Irimia: esenţa-originaritate nu poate fi distrusă-pierdută - şi, atunci, Spiritul Poetic nu poate avea altă finalitate decât de a se regăsi pe sine; şi unde poate să se împlinească această regăsire a Spirituliui Poetic, decât în Spiritul (esenţa) limbii? Într-adevăr, poet nu poate fi decât cel care s-a iniţiat întru propria sa regăsire esenţială: ipostaza Demiurg-Mag;

d) tot aşa, nu poate fi Cititor decât cel care face efortul de iniţiere întru Logos-ul-Poezie. Fără acest efort de iniţiere şi de autodepăşire a personalităţii în transpersonalitate, nu poate exista Cititor-de-Poezie - ci, eventual, cititor de ziar.

Concluzia noastră ar fi următoarea: Poet şi Cititor se regăsesc în transpersonalitatea textului, text care, prin efortul iniţiatic al celor doi, redevine Logos Sacru, zonă liturgică - zonă în care transpersonalizarea Poetului şi Cititorului fuzionează: Spiritul-Logos a redevenit Mythos, cei doi au suit, pe pante diferite, spre acelaşi Vârf - identificându-se, în Vârful Muntelui: I - între ei, II - ei, redeveniţi Eul-Spirit, se identifică cu Logos-ul Sacru. Logos şi iniţiaţi întru Logos fuzionează în starea de Poezie = starea Mythos (Logos Sacru).

Iar afirmaţia eminesciană se referă tocmai la transpersonalizarea gândului (redevenit Spirit), autodizolvat în orfism-cânturi. S-a trecut de limita înţelegerii umane în Sublima Ne-înţelegere: Armonia, care nu mai solicită efortul raţiunii. Nirvana Spiritului.

Spune Eminescu, poetul care se pregăteşte de saltul în transpersonalitatea Poeziei: “Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?” şi răspunsul îl dă tot Eminescu: acolo şi când “… Pe cap îşi cade cerul”. Deci, trebuie ca Logos-ul să fie adus, prin vehemenţa-patimă (amprentele tensionate la maxim), la disperarea, ca stare de transcendere: capul trece (cu vârtejul spiritual scăpat prin vertex) în starea cer - ca şoc al Revelaţiei Edenului Limbii (ocultat în Cuvânt), şoc resimţit cădere pe cap, în loc să afirme invers, şi anume: capul a pătruns-transcens cântul-cer, transfigurând disperarea în extaz, Logos-tăcere plină (după vehemenţa-Logos paroxistic, mişcat, neliniştit). Se reface, prin coloana capului-cer, unitatea originară Ouranos-Geea. Semnele-cuvinte mişcându-se atât de mult, el creează, printre amprentele-forme - Spiritul-Voinţă, originaritatea-unitate. Starea de Mythos-hieratism este consecuţia disperării-vehemenţă a amprentelor.

(I-104): “A turna în forma nouă limba veche şi-nţeleaptă” înseamnă a) a obţine starea de anamneză a limbii: formă nouă este forma transcensă, prin iniţiere, b) cu scopul de a recupera Mythos-ul = limba veche şi-nţeleaptă, ca solaritate-fagure de miere (în zona mitică “zile cu trei sori în frunte” - Epigonii, I-28).

*

*                      *

Citind proza, sau, mai bine-zis, fâşiile de proză ale lui Eminescu, ne dăm seama că ele alcătuiesc întrebări şi nemulţumiri, propuneri pe care şi le face sie însuşi, pentru a se lămuri despre ce simte el că-i adânc şi că se leagă, în adâncurile cugetului său, într-o impresionantă construcţie - mai exact, într-o impresionantă voinţă-forţă de a vrea, de a plănui şi de a se face lumea.

În fâşiile de proză, Eminescu se întreabă cu voce tare şi îşi răspunde în şoaptă, în murmur sau prin tăcere. Restul răspunsului se îngroapă în sine, ca o minune care-i taie răsuflarea - o minune care-i taie răsuflarea - o minune care nu trebuie să fie auzită de nimeni, căci e, în mod esenţial, de neauzit. Trebuie să-şi păstreze adânca şi desăvârşita taină, pentru că numai astfel va rămâne sfântă minune, puternică şi bună pentru a umfla pânzele unei corăbii cosmice, către Marea Enigmă: bun[, deci, pentru a deveni Semn Mistic-Poezie. “Şi restul e tăcere” - s-a zis în Hamlet, la sfârşitul, sufocant de sensuri aglomerate, al tragediei. “Şi restul e poezie” - se poate spune, la sfârşitul, copleşit de sensuri (unele contradictorii, aparent - dar, toate, uimitoare), al fâşiilor de proză eminesciană.

Aflăm, din Geniu pustiu, ce e lucrarea Spiritului. Aflăm din (“O, taci ce spui, că mă iubeşti, copilă”) că “Eu nu voi umbra Mărului de aur, ci mărul, nu vorba de amor, ci amorul” - deci, de-a pururi, privirea de foc rece a lui Eminescu este Spiritul însetat de a-şi afla esenţa, dincolo de umbra-măr să fie cercul şi vârtejul interior al nunţilor tainice ale demiurgiei, dincolo de vorba-Logos despre Eros – Eros-ul, ca forţă de modelare a Arborelui vieţii. Şi că Eros-ul e forţa cosmică latentă, co-împlinire a creaţiei: mit.

Din Povestea indică aflăm despre amprentele de energie ale aparenţelor - valurile sfinte ale Gangelui sunt, într-adevăr, sfinte, dar sunt, în acelaşi timp, “coji” de energie, purtate de ceea ce este dedesubtul “cojii” - forţa Răului Demiurg. Mereu, forţa aceasta intră în coji-valuri şi apare lumea bună de cucerit - dar se retrage apoi din coji-valuri - şi lumea rămâne pustiul - moartea, ca suprema chemare spre misticul adevăr. “El nu auzi nimic, nimic - numai valurile sfinte ale gangelui vuiau cu un răsunet depărtat şi ironic în urechile lui - îşi plecă fruntea şi zise: “La ce? La ce?” - apoi apucă-nspre pustii şi nimenea n-a mai auzit de el”. Paria-Călugărul - “Împăratul lumei şi Domnul tuturor celor trecătoare” a primit în sine învăţătura-leac amar al transcendenţei şi s-a făcut nevăzut, a intrat în Logos-ul ocult. A devenit Cavalerul căutător al Sfântului Graal, rătăcitor prin severul şi *** pustiu al luminii veşnice. Pustiul este adevărul, noaptea bogată, dincolo de care nu sunt aparenţe - ci sunt Toate, este Totul-Unu.

Şi despre toate, şi despre imposibilitatea imposibilului, este vorba în Archaeus. Mai ales, despre esenţa lăuntrică a lumii; ghicim că Eminescu împrumută câte ceva de la Kant (esenţa lucrului în sine), dar nu se poate vorbi despre o monopolizare a ideii eminesciene de către Kant: în Archaeus e vorba şi de Schopenhauer sau Poe, sau despre filozofia hinduistă: esenţa care-şi naşte în jur cojile-existenţă şi şi le mişcă sau le uită, doarme sau se trezeşte în ele, după un bun plac sau după o dispersare demiurgică bine ascunsă. “Suntem proşti”, spune, esoteric, bătrânul în corabia lui Noe, Crâşma cosmică metafizică, a Logos-ului metafizic: adică translând în limbaj exoteric, nu vom şti niciodată cine este şi ce vrea şi de ce vrea aşa şi nu altfel Archaeus. Sau aflăm neaflând, păstrând cugetul pentru întreprinderile zilei - şi eliberând Spiritul vijelios pentru marea întreprindere a Nopţii - Supremă cunoaştere.

“Suntem proşti” se poate traduce, exoteric, prin: nu ştim să nu mai întrebăm zadarnic încotro este Edenul, atunci când suntem în Eden [2] .

Şi de ce revine, mereu, metempsihoza în peticele de proză eminesciană - şi niciodată în antume - şi rareori în postume? Pentru că metempsihoza este forţa dobândită de Eminescu şi devenită spirit eminescian, de-ndată ce Eminescu a devenit Poetul, a devenit Ritual interior al Lumii, purtând, după ascunsul şi durerosul plac, “cojile” şi “plăcile sure” ale lumii - mare. Ce sunt poeziile lui Eminescu decât re-întrupări succesive ale Spiritului, care poartă dinăuntru formele, pentru a ni se părea nouă că este mereu altceva, sau a ni se părea că ne reamintim? Perla, înconjurată de şarpe, în mijlocul mării? Nimic nu e altceva, ci există ca sine ascuns - şi toate par a se mişca în ritmuri plurale - dar, de fapt, se întâlnesc în Ritmul sacru, şi par a mişca forme şi a striga voci, dar, de fapt, se contopesc şi se resorb într-un singur chip şi într-un singur sunat magic: RITUALUL, pentru confirmarea eternă a Fiinţei Divine (AUM). Sau AUM (A - Agni-Focul, U - Varuna-Apa, - Marut -Suflul, Aerul). Acestea sunt, practic, singurele sunete de reţinut din lume, deci din Eminescu. Poezia lui Eminescu este descrierea Fiinţei Divine, adică este OUM. Brahma-Vishnu-Shiva. Om (OUM) cuprinde toţi zeii - în Fiinţa Divină. Poezia eminesciană este sinteza interioară, făcută de Spiritul Eminescu, tuturor răspunsurilor - minuni de neexprimat decât prin mistice semne, prin Ritual-Tăcere-Plină. Proza spune şi, deci, pierde sensurile. Poezia tace, deci “spune” Spiritului să revină la sine. (Să nu se uite mistica paginii albe a lui Mallarmé...).

Şi am putea să despicăm fiecare imagine, sacralizată în poezie şi gest interior (poetic) ritualic, şi să-i găsim rădăcina în câte o zonă a gândirii şi credinţei (ca amprentă înveşnicită prin spirit rătăcit) omeneşti. Dar nu am face decât să distrugem Biserica şi să ucidem Preotul. Pentru ca, tot aşa, mulţi sunt cei care îl despică pe Logos-ul-Christos în atâtea şi atâtea origini ale vorbelor sale - gânduri şi amprenta de foc asupra omului, pentru a-l restaura ritualic, ca Fiinţă Divină: că ar fi luat de la iranieni, greci, de la Platon, Aristotel, Plotin, şi de la indieni, şi de la egipteni, şi de unde nu a luat? Nu a luat decât de la Spiritul uman: restauraţia omului este făcută tot cu energia sfântă din om, dar reorganizată; logos-ul trebuie re-sacralizat, pentru a mântui, adică pentru a întoarce totul cu faţa spre zona sacră - Mythos.

Eminescu şi Christos folosesc Logos-ul uman, deci, e firesc să vedem sclipiri ale diverselor cristale de gândire omenească. Dar dacă ne repezim şi le smulgem, aceste cristale, din Totul-Construcţie, din Biserica-Univers, construcţie a Logos-ului Reintegrator - Ritualul întrerupt azvârle, iar, în haos, totul. La Eminescu trebuie să recunoaştem Ritualul, silaba lui este, tot, Ritualul - să nu înstrăinăm nimic de Sinteza Ritual, pentru că Eminescu a luat tot ce a fost uman în credinţa omului că este om, şi a reorganizat totul, pentru a-l restaura pe acesta ca Dumnezeu. Ce se câştigă dacă, în mijlocul liturghiei, s-ar afirma că acest cuvânt (un anumit cuvânt, rupt din Arhitectura liturgică, a slujbei demiurgice) l-a spus şi vecinul tău, dimineaţa sau seara, îndemnându-şi copiii sau vitele? Nu s-ar realiza decât spargerea ritualului speranţă şi credinţă de înfiinţare în Eden - s-ar produce reîntoarcerea, în dispersia pământului-haos, a unor vorbe care păreau a fi vorbe, dar îşi pierduseră harul prin folosinţa nechibzuită, iar Ritualul atotintegrator le întorsese flacăra - Logos Divin. Parafrazând versetele biblice, s-ar putea spune: “Lăsaţi cuvintele să vină la mine! Lăsaţi cuvintele să se reîntoarcă la harul lor, să se umple, iarăşi, de har şi să se retopească în Mistica Silabă a lui Dumnezeu! Lăsaţi cărămizile umile să redevină Palatul în Flăcări Cereşti al lui Dumnezeu!”

*

*                      *

Eminescu nu este “modern” (în sensul de azi, adică grăbit să-şi părăsească Sinele), căci:

1. contemplaţia primează acţiunii (deci, homo sapiens îl domină pe homo faber – logos-ul e prioritar, faţă de Faptă: demiurgia este prin Cuvânt);

2. nu se amestecă în lucrarea lui Dumnezeu, ci face efortul de a veni în întâmpinarea ei, pregătind Revelaţia; vrea să lărgească infinit “interesul” omului pentru om, până la “ta twam asi, tat aham asmi”, şi până la Revelaţia individului în divinitate;

3. nu făptuieşte împotriva Misterului, nu pune “îngerul să învârtă piatra de moară”.

Eminescu este, cu înverşunare, tradiţionalist, în sensul de etern (imuabil şi proaspăt ca divinitatea) - iar dacă noi, de azi, îl simţim contemporan, îl simţim cu acea parte încăpăţânată şi disperată din noi, parte care se împotriveşte disipării Forţei originare a Spiritului. Îl receptăm cu partea conservatoare din noi, partea care tânjeşte după regăsirea-revelaţia Edenului.