SPIRIT ŞI LOGOS,ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

 

 

 

De unde vine, oare, acest Spirit, care ne mântuie, care orânduieşte Logos-ul pentru a ne întoarce, odată cu el, în lumea lui ? Unde e lumea lui, încotro vrea să ne ducă, spre a ne mântui? Ne spune-rosteşte vorbele noastre, “faţă către faţă, rost către rost” - dar tocmai aceasta este mreaja: vorbele noastre conţin forţa de absorbţie a tărâmului său.

Nu e vorba de influenţa intelectualizată asupra Spiritului său, ci, dimpotrivă, Spiritul său devine şi stăpân asupra intelectului-cugetare. Dar cu forţe de unde? Căci simţim suflul unor centri energetici absorbanţi de mare putere, de mare revelaţie.

În primul rând, asupra unor spirite ale acestui pământ, se exercită presiunea de absorbţie prin care Spiritul-Eminescu extrage energia (şi o transformă în mreajă Mântuitoare) a substratului dacic. Geto-dacic. Dacii, prin geţi, erau fii ai mamei Geea şi ai lui Zamolxis (cel care, periodic, ne cobora, din Muntele Sacru Kogaion, în străfundul Peşterii-Haos - şi iarăşi urca în Vârful-de-Munte) - erau negri (lahi), adică şi tărâmului mistic. Dacii (daoi) erau fiii reînvierii, căci lupul (daoi) este lupul Fenrir (al goţilor-poporului “Zeului Got”), popor a cărui aristocraţie era geto-dacică, care îngurgitează cosmosul obosit, azurgit, al lui Odin - şi regurgitează cosmosul proaspăt, înviorat, al lui Vidar. Dacii, prin numele lor, da, înseamnă poporul zeilor (cf. V. Lovinescu - Creanga şi creanga de aur, cât mioara Căluşiţă-Alecu, op.cit.). Dar şi fiii căii drepte, ai căii sacre (dao).

Dacii sunt lui Zamolxis, zeul-Moş, stăpân al tărâmului Morţii, Mocşa - adică ai tărâmului  ascuns, în care se revelează cunoaşterea absolută. Dacii, al căror Spirit, Eminescu şi-l însuşeşte şi cu care vine să ne resoarbă, spre origine, fiinţa, spre a o mântui, întru regăsire de Sine - sunt fiii aceluiaşi zeu ca şi germanii: germani şi daci se închinau, dimpreună, lui Zamolxis (cf. Mioara Căluşiţă-Alecu, op.cit.). Probabil la această osmoză Nord (goţi)-Sud (goţi) se referă versul eminescian despre drumul iniţiatic al lui Arald către Steaua Polară: (I-11) “Arald, pornit spre Mag dinspre (N)istru, steaua polară i-arată a lui cale”.

Zamolxis, discipol iniţiat sau alter-ego al lui Pythagoras (nu sclav social al lui Pythagoras - ci, se pare, ambii erau sclavi - iniţiaţi ai Marii Taine a Morţilor, veniţi de la enigmatica Tebă egipteană) deci, vine dinspre zona greco-elenistică, preluând firul spiritual tors dinspre Egipt şi dinspre Orient, cu “ghemul” spiritual în India. Putem imagina o şiră a spinării spirituale a Geei (Arbore Spiritual, cu Creangă Mistică de Aur), având forţa latentă (ouroborosul-Kundalini) în Tibet, activându-se, pe o verticală a luminii, dinspre India celor zece întrupări ale lui Vishnu spre Egipet şi Iudeea-Ierusalimul, apoi spre centrul Traciei Şarpelui Sabazios - de unde Spiritul Cristic-Zamolxis colectează forţa spirituală dublă: dinspre Grecia şi dinspre Nordul Hyperboreea (zona Pomului cu Mere de Aur, pomul Mistic). Axele spirituale se întretaie, refăcând polul spiritual al lumii - în Dacia, izotopică, într-o semantică esoterică, cu Nordul [1] . Nordul esoteric este tărâmul unde Soarele nu apune niciodată, unde gâtlejul Lupului Fenrir îşi contopeşte perimetrul de deschidere - cu Cercul Solarităţii. Aici este Grădina Hesperidelor, Arborele Sacru cu Merele Focului, cu nucleii spirituali regeneratori, cristici. Atlanţii sunt întruchipările de foc (deci, “schimbaţi la faţă” întru permanenţă) ale lui Christos. Vatra Focului etern este Hyperboreea, şi, prin Spiritul eminescian, care ne oferă “obsesia” dacică, suntem alimentaţi (energetic) nu cu origine etnică fascinantă, ci cu Fascinaţia Focului Veşnic. Numai noi putem să hotărâm, prin iniţierea noastră spirituală, dacă acest foc îl considerăm demonic-plutonic (“Pe negre-i viţele-i de păr / Coroana arde pare”), sau angelic-uranic (“Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale”) - sau o sinteză a contrariilor. Voievodul focului creator, al focului împăcării tărâmurilor. Eminescu deschide matricea fiinţei spirituale: prin Mag, prin Rege (Monarhul ascuns) este deschisă doma-Munte sau Piramida (Strigoii, Egipetul, Memento mori); aici, putem să ne pierdem sufletul, dacă suntem slab sau deloc iniţiaţi, după modelul lui Arald, cel care alege nefireasca stare de hrănit cu sânge cald (vampir), în “inima fecioară” - nutrit nu din gura ce arde, ci din gura ce îngheaţă (mort-viu), focul josnic  din Mocşa joasă, a lui Zamolxis (I-73). Şi totuşi, pierderea sufletului se operează prin pierdere-contopire în/cu Spiritul Cosmic, căci la plămădirea ocultă a Noului Arald contribuie ipostaze cosmico-spirituale, Arhetipuri Dinamice, rezultând o Fiinţa Luciferică, cu corpul fizic (viaţa) dată de Pământul-Titan, cu ochii-Spirit hrăniţi de Vârful-Stea (al Muntelui Cosmic), cu părul angelic (corpul eteric) nutrit de plenaritatea lunară (în ocultism, Luna este ipostaza acvatică a Spiritului în evoluţie) etc.: “Din inimă-i pământul la morţi să deie viaţă, / În ochi-i să se scurgă scântei din steaua lină, / A părului lucire s-o deie luna plină, / Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină / Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă” (I-73). Arald este anihilat, nu se zămisleşte  prin iniţiere - de aceea aparţine Mocşei de jos.

Sau, putem alege Mocşa de sus, iniţierea prin visare, recuperând Mythos-ul, după modelul fiului de Împărat, Călugăr-Cavaler  al Graalului şi viitor erou care impregnează cu mit Pământul, redevenit Eden (Magul îi dă Regelui - Fiu de Împărat, cupa cu versuri, cu cifre de maur - cifre alchimice arabe sau pythagoreico-orfice: este aceeaşi ipostază ca a lui Cătălin, din Luceafărul: ambii sunt Pajii Universului, Cavaleri ai Graalului, deţinători ai Ritualului-Somn-Eros, căci îmbrăţişarea (Spirala)-liturghie a Eros-ului este efectuată atât de pajul Cătălin, asupra Mocşei-fata de împărat, cât şi de către Regele-Fiu de Împărat, asupra Somnului, care îl conduce la Mocşa-Visare, Steaua-Visare).

Regele egiptean pătrunde în piramidă, pentru a prelua, de fapt, poziţia turnului maur (Memento mori - I-251: “În zidirea cea antică sus în frunte-i turnul maur. / Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur”) - Vârf de Munte, de unde se dirijează semnele, destinul lumii. Regele se re-transfigurează în Mag, care condamnă lumea la Vârtej Regresiv (uraganul, I-251), schimbându-i centrul energetic spre Iudeea (“Uraganu-acum aleargă … ţara-ntreagă coperită-i de ruine … Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine, / Sorind viaţa lor de basme (regresie către nucleul-Mythos al Egiptului-zonă iniţiatică) (…) Vezi Iordanul care udă câmpii verzi (…) În cetatea ce-n văi doarme - miticul Ierusalim” (este activat nucleul Mythos al iudeii, de către nevăzutul-ocult nucleu egiptean care a trecut în Logos Divin, înscriindu-se în disciplina Planului-Desen al Evoluţiei Spirituale Pământeşti). El, Magul, “A aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun”. Sâmburele este Spirit şi Voinţă, plus structură cosmică latentă, concentrată într-un tărâm-monadă. Nucleul cosmic, în care se contrag, şi în Sărmanul Dionis (nuvela), ca şi în basmele româneşti cu mere-lumi, mere-palate-lumi - Pământul şi Soarta, Răul şi Binele, într-o “mărgică”, pusă la gâtul Mocşei-Lună.

Sâmburele este forţa de revitalizare a spaţio-temporalităţii, desfiinţarea limitărilor, implozia creatoare înspre Spirit, prin care, ţăndările-destin se torc (transformate în fire) spre înăuntru, pentru a fi stăpânite de un Centru-Vârf interior al Muntelui Mistic - al Magului sau al Regelui (Monarhul ascuns al lumii, despre care René Guénon spune că e în legătură cu gândurile tuturor acelora care conduc destinele omenirii, le cunoaşte ideile şi intenţiile). Regele este Stăpânul, dar nu şi Mântuitorul. Mântuirea vine prin propria iniţiere a Spiritului uman, nu vine dinafară. De aceea Eminescu nu mântuie ci propune calea spre Mântuire. Christos, în sensul eminescian, mântuie dar prin înălţare: şi cine vrea şi poate să accepte schema energetică-iniţiatică a înălţării (ca experienţă interioară proprie, obsesivă şi decisivă), cine se înscrie în Rugăciunea-tex-Logos, ca-n scara iniţiatică, acela-şi dă singur răspuns rugăciunii (de fapt, nu el dă răspunsul, ci ipostaza sa transfigurată, transpersonalizată).

Rugăciunea nu este, prin ea însăşi, mântuitoare, ci prin gradul de asumare a Logos-ului ca Rugăciune, de către spiritul cuprins în zona Rugăciune. La fel, Eminescu, prin existenţa sa - Poezie -Rugăciune mântuitoare - nu este în fapt mântuitor, ci potenţial mântuitor, pentru cei care - şi (re)descoperă aristocraţia spiritului, cei care se ridică din mlaştina-Rovine şi au curajul să se înscrie în vârtejul - uragan nimicitor al iluziei, să-l stăpânească - mâna (ca Mircea: “însuşi mână-n luptă vijelia”) şi să redevină daci-hyperboreeni.

Curajul de a redeveni hyperboreean, acest lucru transformă un logos neutru (degradabil), în Rugăciune mântuitoare.

*

*                      *

Spiritul creştin, acţiunea şi gândirea creştină, modalitatea de existenţă, modalitatea de spiritualizare creştină - nu depind de istorie, de vreun om, de apariţia unui contur uman; spiritul creştin este atemporal, modalitatea fiinţării creştine este modalitatea spiritualizării evolutive în stadiul Pământ: nucleul de rezistenţă şi de impunere mistică a arhetipului (atemporal) cristic este Hyperboreea-Atlantidă.

Nu interesează când s-a născut Christos - ci faptul existenţei (atemporale şi tipice) a lui Christos. Christos se naşte şi se răstigneşte în cadrul ciclului anual, ciclul iniţiatic al Fiinţei - nu în cadrul unei succesivităţi atât absurde, cât şi cu o coerenţă aparentă, numită istorie. Doctrina cristică poate fi raportată la un segment istoric, dar Arhetipul Fiinţării Cristice este etern.

Tocmai acest lucru îl demonstrează Logos-ul eminescian: Hyperboreea-Nordul-Dacia (Atlantida) scot cristicul (ca modalitate de fiinţare, de amprentare spirituală a haosului, întru naşterea Eului-Fiinţă) de sub incidenţa temporală - nu există între nişte ani, într-un segment temporal, ci sunt stări ale Spiritului evoluat în stadiul Pământ. Eminescu, Logos-ul eminescian este cristic, indiferent dacă se structurează în poezia Rugăciune sau Înviere, Dumnezeu şi om - sau în Memento mori, Luceafărul etc. Înviere şi Rugăciune sunt cristice în esenţă, în atemporalitatea atitudinii de iniţiere pentru mântuire - întoarcere la puritatea originară, în revenire ciclică a Focului, vegetal şi uman, în noaptea bogată, numită stare de Înviere Cristică (veghe a Focului Veşnic). Noaptea bogată este structura energetică autorecuperatoare a Cosmosului Sacru. Este Dacia-pământul sfânt, pământul zeilor (“Ăsta-i Raiul Daciei veche-a zeilor împărăţie”). Căci forţa-Spirit nu are nume, ci are funcţie. Christos nu este nume, ci este funcţie. Eminescu nu este nume, ci este funcţie. Funcţie a Logos-ului Românesc.

Sfânta Dacie este Christos, este Sfântul Eminescu. Este forţa de exorcizare şi de renovare cosmică: este forţa de transfigurare a ieroglifei-Cristos (Dumnezeu şi om, I-320) (“faţa mică şi urâtă”, “fruntea amărâtă”) în starea de miracol centripetal al lumii: Magii-Regi, Spirite de Veghe ale Omenirii, pornesc omenirea pe drumul concentrării spre steaua strălucitoare, steaua de pace, luminând lumea şi cerul - neuitând să ducă, cu ei, forţele arhetipale strânse prin veghea Spiritului, pentru a-şi împlini, în extazul dublu viaţă moarte, Credinţa: “sarcini de aur şi de smirnă” (aerul vieţii şi smirna îmbălsămării, în aşteptarea noii roţi-rotiri).

Eminescul-Magul oboseşte, uneori, în poziţia Vârf-de-Munte (stea), ca în Melancolie, unde starea de credinţă se înceţoşează, până la orfismul minor - esenţial, însă: “vrăjeşte trist un greier alteori, are Revelaţia stării abisale a creştinismului: atunci se produc Fulgerul şi Seismul, prin care forma (biserica creştină-catapeteasmă) se despică spre esenţele oculte ale stării cristice-Pământ: (I-73) “Biserica creştină, a ei catapeteasmă / De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare / Din tainiţă mormântul atuncea îi apare, / Şi piatra de pe groapă crăpând în două sare, / Încet plutind se-nalţă mireasa-i, o fantomă ...” (ca şi la alchimişti, mireasa este simbolul împlinirii oculte, dincolo de vălul de forme al aparenţei - Māyā).

Eminescu exorcizează şi renovează cosmosul românesc, impregnându-l cu Logos-Mythos. Eminescu este Magul, coborât la acţiunea (înălţat la exorcizarea) Rege, neliniştit rătăcitor, pentru găsirea încheieturilor mistice, care leagă fiinţa umană de Mocşa - tărâmul mistic-rătăcitor Călugăr, Cavaler Templier, Cavaler al Graalului. Şi Graalul este nemurirea prin Spirit; prin limbă, prin visare, prin virtute, prin măreţia ca voinţă-forţă de (re)iniţiere a neamului-moşie (neamul din tărâmul sacru, al cunoaşterii supreme prin moarte).

Atitudinea Crucii, a lui Christos-funcţie a jertfei pentru mântuire - este atemporală. Numai istoria poate să se împartă în păgână şi creştină: nu şi Existenţa Spirituală a Pământului, existenţă care nu depinde de (de)limitări temporale.

Cesturile Magului - Stea în zbor, coborâtor pe Stâncă şi deasupra Apei (deasupra stării de lună), gesturile deschiderii, cu ambele mâini (cu sprâncenele ridicate cu toiagul) a Domei-Munte, sunt gesturi cristice (în sensul anistoric).

Zborul este crucea plutind-deschizând Cerul (mediul uranic); coborârea pe Stâncă este gestul asumării Golgotei; luntrea din care coboară Magul (I-307) este coborârea de pe cruce (luntre cu/fără lopeţi, ca plutire uranică pe muchia lumilor-Styxul), pentru a binecuvânta viaţa eternă-marea valurilor, cu hale sure ca conservare a energiei zeieşti-spirituale. Deschiderea (desfacerea) mâinilor, pentru dechiderea Muntelui-Piramidă este cuprinderea, prin gest, a lumii (iniţiate) şi jertfirea energiei (obţinută prin iniţiere) pentru pătrunderea în Mocşă, adică integrarea în Spirală, sau în Scara (sau Săgeata) Muntelui.

Luceafărul este cristic, nu doar prin numirea lui Hristos “luceafăr al mărilor”(Rugăciune, II-37), ci şi prin gestualitate:

            a-cea transmisă ca liturghie erotică: crucificarea-spirală a îmbrăţişării celor ce se caută spre Revelaţia-Esenţă, fugind în esenţă, fugind(resorbindu-se) în Arhetip, în Entelehie         (I-132):”doi tineri singuri”  -  regresează -se resorb în “doi copii cu plete lungi, bălaie”  -  către punctul zero al creaţiei: Androginul este echivalent , în semantica divină, cu Vocea –Demiurgos(Sinea Spirituală);

            b-zborul spre Demiurgos, deschiderea aripilor spre jertfa (crucificare)-atotcuprindere a Cosmosului (cu Geneza şi cu Apocalipsa, totdeodată), pentru a izbăvi “nimicul” (heidegger-ian “avant la lettre”…)spre EDEN;

            c-aruncarea în cercul-rotire este gest cristic, de jertfă pentru Eros (iar Eros-agapé  este temelia  fiinţei cristice atemporale), căci se caută, prin aruncare, CENTRUL CERCULUI, spre Resurecţia pe Axa-Arbore Cosmic. Se aruncă pe sine în moartea-ca-orbire (viziunea Chipului-de-Lut şi a aberantului “cerc strâmt”)  -  pentru a oferi, spre Resurecţie, ANDROGINUL SFÂNT (ipostaza imediat ulterioară celei numite “doi copii cu plete lungi, bălaie”). Pe Crucea celor patru personaje cosmice din poemul  Luceafărul,  -  pentru a salva TREIMEA LUMINII  -  Hyperion se oferă Întunericului-Răcelii(de fapt, LUMINA MISTICĂ, SOARELE NEGRU, al mitului şi al alchimiştilor), devenind, astfel, mediu ontologic contrastiv  pentru evidenţierea ontică şi funcţională a SFINTEI TREIMI A LUMINII-FOC ALB: Demiurgos+cele 2 Emisfere Androginice.

În definitiv, Hyperboreea uneşte, axial, Focul uranic cu Focul plutonic. De aici, mugetul extatic şi ocult al Heklei islandeze.