SPIRIT ŞI LOGOS,ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

 

 

a. CURAJUL ŞI RESPONSABILITATEA SPIRITULUI ŞI LOGOS-ULUI EMINESCIAN

În illo tempore al românilor, domneşte Eminescu. Christosul românilor este Eminescu [1] .

Eminescu şi Christos au în comun faptul că sunt recunoscuţi reali tocmai când sunt consideraţi în anistoria arheilor. Normele morale ale lui Christos sunt percepute ca singurele desă­vâr­şite în orice zonă a temporalităţii umane. La fel, Eminescu este perceput ca lumină a supremei purităţi şi demnităţi, a (re) învierii româneşti, indiferent faţă de vreo circumscriere temporală [2] .

Cu cât este cunoscut mai profund Spiritul-Christos, cu atât sunt cunoscute mai esenţial iubirea, adevărul, binele, frumosul. Cu cât este cunoscut mai profund Spiritul-Eminescu, cu atât sunt mai exact cunoscute esenţele semnificative (metafizice) “om” şi “român”.

Amprenta Spiritului eminescian este mai puternică decât oricare forţă, în modelarea şi recunoaşterea adevăratului spirit românesc, profund. Nu trebuie considerat că “spiritul românesc” l-a conformat, prin acţiune exclusivă, pe Eminescu: ci Eminescu a descoperit, prin forţa clarviziunii sale şi a decantat, din Logos-ul sintetic*, exact ceea ce sunt dimensiunile Logos-ului specific^* (creator şi ordonator) românesc. Eminescu a ales, a adunat şi a topit împreună, a “copt” (în sens alchimic) plămada-spirit ce s-a numit şi se numeşte acum “spiritul românesc”. El a intuit, a scormonit, a extras din unghere de nebă­nuit, a cântărit şi a potrivit forţe spirituale (anistorice) care, datorită lui, s-au conjugat, s-au armonizat - şi astfel, s-a alcătuit, prin Eminescu. Logos-ul românesc^*.

Eminescu, apercetiv şi intuitiv totodată, intră în stare de revelaţie a fiinţei sale - intrând în comuniune cu fondul spiritului arhaic al acestor pământuri. Hiperboreean, dacic şi cristic, în acelaşi timp - Spiritul-Eminescu, spunând, adică intrând în starea de Logos, creator şi ordonator, se spune pe sine, pentru a re-crea lumea conform viziunilor din adâncuri, din anistorie.

*

*                      *

Eminescu nu poate fi surprins (nici măcar o singură dată) şovăind sau greşind în problemele care ţin de latura justiţiară a Spiritului: în termenii budhismului, Spiritul-Eminescu înseamnă dao - calea cea mai dreaptă (Mihai Eminescu, Poezii şi proză, Cartea Românească, Buc., 1978, I-355: “Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot existenţa lui dumnezeu, decât suflete înamorate în limba şi datinele străbunilor lor … Divorţul … adulteriul îmblă cu feţele bolnăvicioase, spoite gros, măşti vie, pe stradele noastre … Cât despre inteligenţa noastră - o generaţiune de amploiaţi… de semidocţi… oameni care calculează cam peste câţi ani vor veni ei la putere (…) arată-mi un om care să scrie romanul Mizeriilor acestei generaţiuni, şi acel om va cădea ca o bombă în mijlocul pustiitei noastre inteligenţe, va fi un semizeu pentru mine, un mântuitor poate pentru ţara lui”). Curajul eminescian nu şovăie în a căuta adevărul în zone care sunt socotite de spiritele comune, tabu-uri spirituale: cauza tabu-izării este cimentarea prejudecăţilor, în jurul conştiinţei şi senzorialităţii noastre. Eminescu discută despre problema divinităţii în termenii, egal semantizaţi, ai luminii divine şi ai satanismului - sau dizolvă spatio-temporalitatea şi limitarea corporalităţii într-o geografie psiho-cosmică, marcată de etapele evoluţiei Spiritului.

El parcurge, cu o impetuozitate absolut unică, un drum sufocant, asemeni lui Arald  (“… pe un cal negru zbura… prin nouri joacă lună…/ Iar steaua cea polară i-arată a lui cale…” I-71) prin noaptea vămilor simţurilor şi sufletului, spre lumina după care tânjeşte, dureros, Spiritul. Eminescu simte (intuitiv), ştie (mistic) că este răspunzător de Spiritul său, în cel mai înalt grad - că Spiritul îi este împrumutat de Dumnezeu, sub condiţia victoriei în bătălia cu expresivitatea existenţială-Logos, sub condiţia Revelaţiei expresive (a sinelui colectiv) a evoluţiei Spiritului (I - 291: “Deasupra-ăstui munte… deasupra de lume, deasupra de nori, / stă Magul…”). Această atitudine de nepăsare suverană şi impetuozitate a urmării căii (dao) spre victoria Spiritului prin Logos (Spirit care nu este al său decât sub rezerva victoriei - deci este spirit divin) marchează un aristocratism al atitudinii spirituale. Eminescu este Monarhul ascuns al Spiritului omenesc (despre care vorbeşte V. Lovinescu în studiul său [3] ).

Cea mai aleasă sensibilitate, dar fără nici o urmă de sentimentalism (în sensul slăbiciunii, slăbire a tensiunii spirituale).

O luciditate titanescă, înfricoşătoare pentru cititorul neiniţiat. Insuportabil de puternic, Eminescu trăieşte până la capăt supliciul oricărui sentiment, supliciul creaţiei şi de-creaţiei oricărei idei-lumi (orice idee este transgresată, mitic, în lume) - până când obţine dreptul la sentimentul totalităţii, al împlinirii-autodistrugere (subtilă şi absolută): dreptul la Nirvana.

Dincolo de Eminescu - este Nimicul (în sensul atotîntemeietor, heideggerian). Crucea de pe Golgota existenţei spirituale (umane şi româneşti) a fost umplută, irevocabil, de supremul supliciu, dătător de totale, supreme sensuri (I - 292: “Prin noaptea bătrână, ursuză, voinică… Feciorul de rege trecea fără frică… Sub el vijelia cea neagră, turbată… Deasupra-i pe bolta albastră senină, / Cald soare luceşte…”).

Atunci când Eminescu vorbeşte, în Andrei Mureşanu, (I-212-213), despre ce vrea el pentru naţia sa, el nu acceptă (pentru acest popor român ales prin iniţierea-vijelie istorică, popor de sacralitate unică) fericirea - ci măreţia sau moartea. La fel, pentru a se reda pe sine sieşi - în Odă (în metru antic), trece prin chinurile supreme ale lui Nessus, dar având ca scop re-învierea ca “Pasărea Phoenix”. În Rugăciunea unui dac, fericirea vieţii o acceptă doar prin umilirea, chinuirea absolută a cărnii, până la dispariţia absolută: “Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă”. La Eminescu nu există jumătatea de măsură.

Eminescu-Logos-ul obligă pe oricare cititor-discipol să se purifice pentru re-sacralizare, pentru dobândirea stăpânirii supreme: asupra chinului suprem şi asupra dispariţiei formale - ca victorie, prin revitalizarea forţei-Logos, a Spiritului. Eminescu nu acceptă ca discipoli decât pe potenţialii zei.

Şi neamul care l-a născut (sau poate Eminescu a născut, prin sinteza spirituală, ade­vă­ratul neam românesc?) trebuie să accepte această unică clauză a contractului - victo­ria iniţierii, sau, cum spune însuşi Eminescu: “Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele” - I-213 .

Eminescu este numele profilului moral, al matricei de comportament arhetipal, de la care trebuie să se revendice oricare om (în sensul invocaţiei iniţiatice indiene, OM, de fapt AUM, triada personificării elementelor fundamentale: A=Agni=focul, U=Uaruna=apa, M=Marut=aerul [4] ). Şi oricare român. Este un creuzet-Eminescu, în care dacul, nordicul-hiperboreeanul, indicul… şi … valahul etern, adică tradiţional şi modern totodată, sincronic şi diacronic, echilibrat şi egal cu sine însuşi, fuzionează într-un miraculos elixir, cu funcţie soteriologică.

*

*                      *

Eminescu, ca şi oricare geniu poetic, depăşeşte disperarea individuală, intrând în convenţia metafizică a umanităţii: glasul nu este un glas identificabil în fenomenologic, ci glasul (care transcende şi sunet, şi sens) profetului, al celui care revelează confruntările adâncului metafizic al Spiritului: imperfecţiunile acestui glas nu sunt vini individuale, ci expresii ale imperfecţiunii voinţei soteriologice, a voinţei de (re) iniţiere ale omenirii istorice. El cheamă ceea ce omenirea cheamă: cuvintele nu trebuie judecate după formă şi circumstanţe, după înrudiri de sens şi perturbări prin înrudire; ele trebuie judecate în funcţie de starea de disperare a Spiritului omenesc, după gradul de expresie religioasă la care a ajuns Spiritul uman prin Eminescu (re-ligios în sensul cel mai profund, mistic, al re-legării întru Unul)*.

Poetul de geniu este, mereu, un Samson care simte că templul se prăvale peste el - şi el trebuie să-l ţină încă sus prin cuvinte - singură forţa Logos-ului poate ţine sufletul în lumină. El le-a provocat (cuvintele), tot el trebuie să le insufle, iarăşi, forţa verticalei divine a creaţiei.

Între viziunea eminesciană şi viziunea populară românească, pare a fi o diferenţă destul de mare, în unele privinţe. Dar Eminescu, pe de o parte, exprimă posibilitatea unei viziuni de adâncime şi mult mai veche decât cea valahă (getico-indică sau/şi gotico-getică, daco-hyperboreeană) - pe de altă parte, Eminescu pre-simte (intuieşte) profunzimile adevărate (neperturbate de paraziţii istoriei) ale Logos-ului românesc (ca ordine adâncă a lumii) şi îl exprimă. El exprimă acest Logos (imperceptibil şi profund), iar noi îl simţim, doar. Şi simţim că expresia lui deşteaptă în noi un sine nou, adevărat: oricât ne-am împotrivi, dacă suntem de bună-credinţă, trebuie să mărturisim că, atunci când îl citim pe Eminescu, abia în acel moment ne recunoaştem a fi noi înşine: spusa lui ucide lenea de spunere a noastră - şi simţim că tocmai aşa am fi spus şi noi, dacă el nu ne-o lua înainte cu un efort: efortul-Logos.

Eminescu ne-a impus Logos-ul? Poate. Mai curând, el a luat pulsul Logos-ului naţional mai corect, mai abisal, mai aproape de inimă. Inima sa.

*

*                      *

Logos-ul acestui pământ, Logos-ul eminescian, are, ca specific al verbului, CURGEREA. O parte dintre verbe sunt ale stopării (momentană sau transcendentală). Extrem de rar este, la Eminescu, verbul a avea. Nu se acumulează, ci se scurge, întru a fi. Este o bucurie tristă a transformării ceţii, scurgerii formelor înşelătoare (Māyā), până la avertismentele stopării (scapără, răsai, apui, rămâi - acum, dar pentru totdeauna!).

A fi - este, la Eminescu, verb al privirii şi al transcenderii. Nu avere, ca depozit-depozitare (al imaginilor Fiinţei), ci trecere, necesară, prin blestemul purificator al Māyei. Totul se lichefiază, se transformă în picuri, unde, valuri, ceţuri - până ce TOTUL îşi află MUNTELE. Infernala scară a Luminii.

Vălul-ceaţă, vălul-umbră au natură dublă (aici-acolo, divin-profan: acoperă, tocmai pentru a incita la descoperire-Revelaţie).

Natură dublă are şi intimitatea-suflet: suspinul este aer-respiraţie şi plâns-lichefiere: interiorizarea a plânge trece în cosmicitatea aerului-ceaţă, a visării-luminare. La fel, firul:   (I-85) “toarce firul duioaselor poveşti” - este natură dublă: între stagnare solidă şi scurgere lichidă - este deschis spre scurgere (s-a smuls neclintirii divine şi trage după el profanul-forme-sorţi, spre revenire în moarte-divin).

A smulge - marchează acţiunea de separare în două zone-stări cosmice: curgere-nemişcare.

Bătrâneţea (magului) este eternitate, moartea este curgere lină: mai dură este hotărârea bătrâneţii, care înseamnă continuă voinţă de a fi, ca sustragere de la a face (I-85: “Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit…/ Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!”). Moartea e mult mai puţin tensionată, căci nu e împotrivire la fire, este curgere (vers-cântec) - supunere la ritmurile descinderii (infernale) şi transcenderii (celeste, sau subacvatice - I-242, Odin şi Poetul: “O, mare, mare, îngheţată…/ Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre, / Ai, răcoreşte-mi durerea în focată/ …Aş saluta cu aspra mea cântare,/ Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei”).

Poezia-pustiu (I-84, Singurătate), cântec-vers, este continuitate lichidă (cu vânt, adaptare la valuri). Plutire. Cădere, pâlpâire, curgere în stoluri: “Focul pâlpâie în sobă…/ Stoluri, stoluri trec prin minte/ Dulci iluzii. Amintiri… cad grele, mângâioase/ Şi se sfarmă-n suflet trist,/ Cum în picuri cade ceara/ la picioarele lui Crist”. Oprire în Piscul smereniei creatoare, Crist.

Opus: mersul, pasul (rupere, segmentare), ducând la sustragere (“Şed la masa mea de brad”, I-83). Şed, stau, înseamnă îmbătrânire, ca încăpăţânare de a se sustrage unui flux propus dinafară, îmbiat. Dar şed pentru a privi-medita (pentru a crea dinăuntru, pentru a umple dinăuntru spre înafară: “Îmi ridic privirea-n pod [podul este eterna rezervă mistică a trecerii şi ascunderii, depozit al stării, pentru a putea trece dincolo]…/ Deşarta casă [prin Eros] Dintr-odată-mi pare plină”).

Eminescu este cel mai mare poet al curgerii-trecere, spre marea şedere a cântului-icoană: “În privazul negru-al vieţi-mi/ E-o icoană de lumină”. Piscul de foc al Iniţiatului.

În mijlocul curgerii-trecere, stau (stăvilitor? Sau mai degrabă iniţiator, alfa şi omega, la care vin şi dinspre care vin toate): cununa-nimbul (ca atmosferă energetică a Muntelui), Muntele - Regele, Magul, Împăratul. Soarele şi Luna - principiul dualităţii şi unităţii (pp. 110-111 - Scrisoarea III), străbat şi (se) statornicesc (în) cerul eminescian.

 

*

*                      *

Expresiile (şi expresia) sunt (este) întrutotul româneşti (românească). Viziunea, însă, se construieşte foarte personal-eminesciană. (deci, abisal, ocult românească).

Împletirile de vorbe româneşti conduc la viziuni shakespeare-ene, antice greceşti, indiene, medieval-germanice: dar, în primul rând, profund eminesciene. Expresia conduce la viziune (de fapt, viziunea cheamă expresia, iar expresia, prin autosacrificiu, revelează viziunea). Viziunea este esenţa, dar apărată de expresie, căreia viziunea îi promite (sacral) fiinţa vie (eternitatea-arheu). Alimentată de viziunea eminesciană, fiinţa limbii aduse la cel mai înalt rang al folosinţei ei este limba eminesciană (adevărata limbă română, limba “duhului neamului”, cântecul cel mai adânc). Limba este română ca virtualitate, dar limba e eminesciană ca împlinire adâncă.

Limba unui popor nu se supune poporului, ci folosinţei ei de către Gândul-Spirit al poporului respectiv. Cea mai înaltă folosinţă înmoaie şi supune limba către Om-Spirit, şi graţie Acestuia transcende poporul. Eminescu este demiurgul şi strămoşul absolut al limbii române, al mişcărilor ritualice de împlinire a Spiritului Neamului. Noi trăim în Eminescu, în orânduirea sensurilor la modul eminescian (deci, abisal românesc, ritualic românesc).

Eminescu ne-a înlocuit, ca Arheu, pe toţi trăitorii întru Logos românesc: noi ne des-fiinţăm şi ne re-înfiinţăm întru Eminescu.

Gradul de intensitate al manifestării energetice, la Eminescu, transcende substanţa în esenţă.

Violenţa şi vehemenţa manifestării spirituale sunt maxime: dulcele este vehement, atingând extremitatea amărăciunii. Blândeţea şi calmul ating durerea şi neliniştea metafizică.

Aceasta nu este o caracteristică personal-eminesciană, decât în măsura în care este o caracteristică demiurgic-genială: o întâlnim la Shakespeare şi Dante - renascentiştii, precum şi la, aparent, aplollinicul Goethe - şi, mai ales, la romanticii sfâşiaţi de contradicţiile interioare ale geniului: Byron, Schiller etc.

Vehemenţa subtilităţii este manifestarea subtilului până la durere, până la dorinţa de autodizolvare (ca în Rugăciunea unui dac, dar şi ca la Euthanasius: patetism există şi în cea mai blândă discreţie).

Vehemenţa-hybris demiurgic este a viziunii, nu a expresiei: expresia este smulsă-înviată din inform de către vehemenţa viziunii. Vehemenţa viziunii selectează expresia pentru vehemenţă. Cuvinte ale fascinaţiei, pentru că nu există expresie vie, expresie pentru viziune, fără fascinaţie. Adică, fără implicare, incitantă şi decisivă, a laturii transcendental-soteriologice, a Fiinţei-Spirit. Un permanent altceva al stării de poezie: se simte mereu starea de spirit, până când nu mai simţi că eşti altundeva, ci că, acolo unde eşti, este aici, iar aici nu mai înseamnă nimic. Nimicul plenar. Stare demiurgică şi genială, stare de Ritual - continuu.

Eminescu selectează gestul magic, căruia îi dă, spre sacră nuntire (ca la Facerea Lumii), Cuvântul-Logos, mitul. De aici, rezultă Poezia-Ritual eminesciană.

*

*                      *

b. SPIRIT ŞI LOGOS

Pentru începutul discuţiei sistematice despre Spirit şi Logos, ne vom sluji, din nou, de o replică a lui Toma Nour, din “Geniu pustiu” (M. Eminescu, op. cit., II-356): “Spiritul public este fapta puţinor oameni. O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să formeze din oceanul cugetărilor omeneşti o singure volbură gigantică, care să se-nalţe din fundul abisului mărei până sus în nourii gânditori din ceriul luceafărului ce se numeşte geniul …”

În primul rând, spiritul este cu totul altceva decât cugetarea, de altă esenţă - dar se va servi de cugetare, pentru atingerea scopului său final. Oceanul cugetărei este, în viziunea eminesciană, informul fără lumină şi fără dinamism: e starea de haos, de non-relaţionare şi desemantizare, de la începutul lumii. E nevoie de fruntea unsă cu mirul lui Dumnezeu, e nevoie, deci, de punctul de mişcare, de intervenţia unei esenţe dinamice şi divine, pentru ca oceanul in-formului şi al non-voinţei şi non-dinamismului să fie determinat şi stimulat, spre a plănui şi a-şi impune revolta formei, voinţei şi sensului. Ceea ce pare, la cugetare, spiritualitate directă şi esenţială, este, de fapt, spiritualizare, acţiunea indirectă, sugerată şi preluată, ca impuls şi orientare plănuitoare, dinafară. Volbura gigantică este răzvrătirea împotriva propriei stări de haos non-volitiv şi a-semantic, dar conţine, în sămânţă-proiect, într-o istorie concentrată la maxim, povestea şi potenţele tuturor plănuirilor, planurilor şi realizărilor viitoare, prin revelarea, de către cugetare către propria esenţă (care este aşteptarea de spiritualizare), a voinţei şi sensului.

Oceanul cugetărilor sugerează dispersia infinită (despletirea infinită a undelor-valuri), căci lipseşte germenele sacru al coerenţei prin finalitatea unică. Volbura gigantică este singură, unică, deci conţine finalitatea, imprimată, dinafară, de spiritul divin, fruntea unsă cu mirul lui Dumnezeu. Finalitatea este unirea potenţionalităţii-haos cu suprema revelare a divinităţii cosmicizate: ceriul luceafărului ce se numeşte geniu. De fapt, spiritul divin ridică, până la sinele său esenţial, ceea ce era substanţă pregătită şi predestinată imensei răzvrătiri pentru creare şi cosmos. Fruntea unsă cu mirul lui Dumnezeu şi geniul, josul şi susul, sunt acelaşi lucru, în esenţă - dar trecute prin filtrul răzvrătirii. Acest filtru va transgresa imaginea oceanul cugetărilor în nourii gânditori: deci, de la dezangajarea placidă la angajarea dinamică, apropriindu-şi sugestia din partea Spiritului (până la a se auto-convinge că este identică stimularea cu rezultatul stimulării, stimulul cu stimulatul): adjectivul (cu sens dinamic) gânditori. În plus, nourii, faţă de ocean, sunt realităţi de gradul II, sublimate din/de realităţile de gradul I (oceane). Faţă de monotonia valurilor oceanelor sau de placiditatea absolută a calmului oceanic - nourii sunt proliferanţi de forme. Formele sunt, însă, versatile, inconstante şi inconsistente, ameninţând cu o veşnică întoarcere, circulară, la originaritatea acvaticului placid sau monoton: din nou, nourii să devină apă. Din nou, cei oglindiţi (nourii, emişi de oglinda-ocean) să re-devină oglindă-ocean, indistincţie, desfiinţând expresia: sus-jos, dobândită prin revoltă împotrivă inerţiei originare (oceanele cugetării).

Şi totuşi, este o deosebire de esenţă între oceanele cugetării (informul şi inerţia originară) şi oceanele cugetării după singura volbură gigantică: informul a luat cunoştinţă de sinele său, a trecut prin proba expresiei de sine / a sinelui, a atins stadiul ceriul luceafărului / geniu. S-a spiritualizat. A devenit cugetare sacră (Epigonii, I-31) adică poezie-ca-stare-de poezie: cugetarea care ştie de sine şi ştie de finalitatea sa, cugetarea Revelaţie-creată, pentru a-şi dovedi sieşi că este şi opusul ei, şi altceva decât ea: esenţa ei este, deci, înafara manifestării ei. Prin esenţa ei a trecut - şi abia trecând prin sinele său sublimat şi alter-izat, ea poate exista: a trecut prin ceriul luceafărului, prin starea de geniu, prin starea de frunte cu mir divin.

Acest prin este Logos-ul: finalitate prin expresie, conştientizare a sinelui divin, prin expresie.

Spiritul este forţa nevăzută, dar atotputernică, prin capacitatea de-a impune conştientizarea dinamică. Formele dinamice impuse, formele conştientizării de sine impuse, sunt Logos. Atunci când Logos-ul a parcurs, circular, drumul de la oceane ale cugetării, cuprinse de / în volbura gigantică şi unică, până la ceriul luceafărului - atunci când Logos-ul-nori gânditori înseamnă, totodată, conştiinţa întoarcerii necesare şi / dar circulare, în oceane ale cugetării, Logos-ul devine Mythos, sacralitate în suspensie eternă. Starea de Logos-Mythos (confundabilitate prin suspendarea istoriei şi spaţiului, prin suspendarea contingentului, prin suspendarea a tot ce este impuritate a fixării în necesitate, determinare, dualitate, contrarial etc.) este starea de recuperare a esenţei-Spirit, prin Logos-ul-expresie supremă, suspendată în forme necomentate mental: în extaz, în ieşire înafara oricăror norme ale cugetării şi intrare în domeniul strict sacral. Logos-ul ca cer al luceafărului este soluţia soteriologică a Spiritului înstrăinat în lume formelor-nouri, a versatilităţii necesare pentru expresie (cunoscătoare de sine, dar alienantă, depărtând, incontinuu, de esenţial). Spiritul se exprimă, dar nu se pierde în / prin exprimare. Logos-ul este calea ordonată, cu finalitate inclusă, de auto-negare în Logos-Mythos. Logos-ul este expresie mediocrizată, în sensul că are conştiinţa propriei spiritualizări, deci implicit, a necesităţii propriei salvări: ca urmare, renunţă la particularizări care l-ar fixa în efemer şi l-ar obliga la condescendenţă faţă de versatilitatea lumii reale - şi se înscrie într-o linie de echilibru, între in-cantaţie (vrăjire a cugetării care prea a luat în serios şi a absolutizat ieşirea din starea de ocean) şi des-cântec (desfacerea vrăjii, căci convinge cugetarea in-cantată, desprinsă de versatilul realităţii, să accepte aerul tare al sacralităţii). Logos-ul, în această fază, este relativ, - până când convinge cugetarea să se resoarbă în nivelul determinant al Spiritului spiritualizant. Atunci, Logos-ul* se absolutizează şi, prin forţa orfică a cântecului, care depăşeşte (prin ritm şi semantică atotînglobatoare, tinzând spre absolut) sunetul, silaba, cuvântul - trece în confuzia-hieroglifă Logos-Mythos: este şi nu este, spiritul devine simbol al Spiritului, fruntea cu mir s-a simplificat la mir: forţă pură, expresie suspendată, implicită. Conştiinţă de sine dobândită şi adormită. Visare a visului. Suspendare a sinelui şi vehemenţă maximă a sinelui, în acelaşi timp.

*

*                      *

Poezia este nu ceea ce apare, ci ceea ce dispare în noi. Poezia este Logos-ul-conştiinţă a re-întâlnirii, re-găsirii Spiritului.

*

*                      *

c. INTERMEZZO: DESPRE SPIRITUL MIORITIC

Problema rezolvării ecuaţiei mioritice, în sensul considerării morţii ca formă integrantă şi integrabilă a vieţii, se pune nu în planul vieţii material-pământeşti. Problema trebuie inversată, transferată şi rezolvată în celălalt plan: al metafizicii vieţii. Viaţa nu e considerată ca o sumă de gesturi AICI, ci ca o sumă de gesturi ritualice, care repetă gesturile demiurgice, ACOLO, gesturi în care nostalgia după viaţa etern-paradisiacă şi, pe de altă parte, convingerea fermă că, prin aceste gesturi şi doar prin ele, se trăieşte (nu iarăşi, ci mereu!) în eternul (întru eternul) paradisiac - se confundă.

Trebuie renunţat, cu fermitate, la concepţia că românii ar avea o filozofie materialistă, “realistă” (ce va fi fiind asta!), pragmatică - spre deosebire de nordici, care au o viziune metafizică. Nu: spiritul românesc aparţine Hiperboreei.

În primul rând, goţii şi geţii, se pare, chiar dacă nu vor fi format acelaşi neam, s-au întâlnit şi întrepătruns, între Baltica şi Istru, pe câmpii, între lacuri şi munţi. Modul de viaţă, credinţele, istoria chiar, sunt convergente, cel puţin până la un punct, în partea centrală şi est-europeană, atât pentru goţi, cât şi pentru geţi. Sunt opinii (de la Iordannes Gotul încoace, deci din sec. VI e.n.) bine argumentate, precum că get şi got nu sunt decât două cuvinte în care cineva a rostit-schimbat doar o vocală, dar a gândit acelaşi lucru, atunci, în adânca vechime (tracologul Adrian Bucurescu, în studiul de mitologie românească Blestemele, şi apoi, în studiul “Goţii-Geţii”, publicat în nr. 258/1995 al revistei Strict Secret, afirmă chiar că întreaga aristocraţie a goţilor era getică …). Este, de fapt, şi viziunea lui Eminescu, cel care întâlneşte, în halele mării, pe Odin cu Decebal (Odin şi Poetul, I-241). Sau: lui (H) Arald*, pornit spre Magul lui Zalmoxis dinspre (N)Istru, “steaua polară i-arată a lui cale”.

Românii, situaţi spiritual între Zalmoxis şi Christos, au fost nu doar rafinaţi metafizicieni, ci au fost cei mai stabili, mai fideli faţă de metafizică. Poate că această stabilitate credincioasă, acest echilibru desăvârşit între duh şi trăirea întru duh să fi născut, în mintea unor răuvoitori sau insensibili cercetători, ideea pragmatismului românesc, adaptării cameleonice la istorie. Practica românească este, însă, tradiţională, adică an-istorică, în primul rând - deci, este metafizică: ea nu se leagă de această lume, ci de valori moştenite (încremenite esenţial), deci, de o eternitate promisă şi în care (se) crede în mod neclintit. Practica românească este Ritualul. (De aceea, Poezia-Eminescu este, evident, Ritualul-Logos). Chiar şi în plin secol XX, românii se despart înşelător şi nostalgic, şi iar se întorc la ce au apucat. Nu este o mişcare a istoriei, ci o afirmare a Spiritului, exprimat în Logos naţional românesc.

Românii sunt cel mai conservator, deci, în esenţa lor arhetipală, cel mai metafizician neam al Europei. De aceea, considerăm a fi o exagerare retorică a lui Emil Cioran, întrebarea acestuia, referitoare la “excepţia inexplicabilă”- Eminescu: “Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos?” [5]

*

*                      *