BASME

                                                                         

Omul stătea, aşezat pe treptele casei lui, privind, cu faţa-mpietrită, drept înainte. De zile întregi. Un vecin, care-şi avea prăvălia alături, trecu prin faţa omului, apoi se întoarse. Se aplecă de mijloc, şi-şi plimbă palma, prin faţa ochilor celui aşezat  -  o plimbă înainte şi înapoi. Cel aşezat nu reacţionă în nici un fel. Nedumerit, vecinul spuse, şovăitor:

-Păi, spuneai că ţi-a redat vederea. Dar pe mine nu mă vezi…

-Dar ce minunea lumii eşti tu, ca să sar eu în sus, când te văd pe tine?  -  vorbi, cu voce răguşită, amară şi puţin arţăgoasă, cel aşezat pe trepte.

-Dar cine o fi, atunci, acea minune a lumii, pentru care tu ai sări de pe trepte, aşa cum nu merit eu s-o faci pentru mine?  -  întrebă, cu un început de furie şi arţag, jignitul vecin.

-Singura minune pentru care aş fi sărit şi aş sări oricând  -  e cel care mie mi-a dat lumina ochilor, iar voi l-aţi răstignit  -  spuse, domolit, cel aşezat.

-Parcă tu nu l-ai răstignit, tot atâta cât l-am răstignit şi eu! Sau noi, cum îţi place ţie să spui. Nimeni nu te-a văzut ori auzit, la Gavafta, apărându-l de chin şi de moartea pe cruce!

-Adevăr spui. Degeaba dau vina pe voi: vinovat sunt mai mult eu decât voi. Vouă nu v-a dat nimic, sau, dacă v-a dat înţelepciunea lui, voi nu aţi primit-o şi nu v-aţi bucurat de ea. Pe când eu am primit ce nu avusesem niciodată, şi m-am bucurat, de parcă m-aş fi născut abia atunci, cu adevărat. Mi-a dat ce mama nu mi-a dat: lumina ochilor.

-Păi?  -  se împăună vecinul, cu ofensa ştearsă de mărturisirea celui aşezat.

-Iar eu, nemernicul de mine, în loc să mă reped spre el, care stătea în văzul mulţimii, însângerat, cu carnea zdrenţuită şi batjocorită, cu ochii privindu-ne pe toţi, cu mustrare îndurerată  -  eu, în loc să mă reped spre el, şi să-l acopăr cu trupul meu, să primesc, în trupul meu moartea şi întunericul ei, ca plată pentru naşterea mea adevărată  -  prin lumină, şi să mă fi întors în întunericul pe care-l cunoşteam, de la mama mea…O, nu, eu l-am lăsat pe el să moară, să cunoască întunericul morţii, pe el, care-mi dăruise lumina… Şi, astfel, am mai murit o dată, şi eu. Mi-a murit luminătorul. Acum, sunt cu rosturile toate moarte. Dacă a murit izvorul luminii, a murit şi lumina…

-Priveşte-ne pe noi, priveşte cetatea noastră, şi te vei însufleţi, văzând atâtea…  -  începu vecinul.

-Care atâtea? Ce să văd? Nu văd, iarăşi, nimic  -  cum nu vedeam înainte ca el să-mi toarne lumină în ochi. Căci, ce ar fi de văzut, acum? Toţi câţi trepădaţi, furnicaţi, vă luaţi de piept la răspântii şi în faţa tarabelor  -  nu sunteţi decât un singur duh şi o singură voinţă şi dorinţă, multiplicată în mii şi mii de trupuri. Toţi nu sunteţi decât închinători banului  -  aveţi, în suflet şi în ochi, o singură lumină, pe care v-o împrumutaţi unii altora, ca şi cum aţi fi toţi orbi, şi v-aţi plimba, din mână în mână, un singur ochi: lumina râvnei de ban. Să-l câştigaţi şi să-l pierdeţi şi iar să-l câştigaţi. Un dumnezeu fals, mişcător, schimbător, fără duh, doar înşelător. Ban  -  se numeşte orbirea voastră, întunericul vostru deplin  -  întuneric din care voi nu puteaţi să strigaţi decât numele întunericului crimei pentru ban: pe Varava. În numele lui Varava se ucide  -  în numele lui  -  se ucidea lumină de viaţă adevărată.

-Şi, dacă tu crezi că deveniseşi  mai presus decât noi şi-l vedeai pe el, pe Iisus prorocul, de ce n-ai strigat, întru apărarea lui  -  numele lui?

Fostul orb şi actualul otrăvit de gânduri amare îşi plecă fruntea, câteva clipe. Apoi şi-o ridică, iarăşi, drept înainte. Cu buze arse, spuse:

-Nu ştiu. Chiar nu ştiu. Îi uitasem numele, uitasem că-mi smulsese solzii de pe ochi, şi că vedeam lumina lumii … Dar atunci, mă uitam spre el şi, văzându-l, în vorbele şi privirile tuturor, condamnat  -  am spus în mine:”Nu se poate ca acesta, căruia-i strigă atâţia oameni, învăţaţi şi puternici, vina  -  să fie totuna cu cel care, odată cu tina, a şters solzii întunericului din ochii mei. Un tămăduitor de întuneric este mai presus de toţi regii  -  or, el este mai zdrenţăros la făptură  şi mai nimicnic decât ultimul vagabond din cetate. Nu-i el, nu se poate să fie el…” Aşa mi-am spus, şi-am tăcut. Nu-i mai ştiam numele  -  dacă i-l voi fi ştiut vreodată. Am crezut că este posibilă lumina, fără sursa luminii. Că voi putea vedea, fără cel care e sursa vederii.

-Dar acum i-l ştii numele?

-Acum i-l ştiu, căci e numele judecătorului meu, care m-aşteaptă, dincolo de toate colburile şi luminile prefăcute, ale cetăţii Ierusalimului.

-Îl vezi? Tu îl vezi, acum, când nu mai ai ce vedea?

-Da, sigur că-l văd. Îi văd faţa arsă de soarele Golgotei şi de sudorile morţii.Îi văd mâna dreaptă , străpunsă de piron, sângerată, întinzând spre mine degetul acuzator  -  şi-i văd buzele, albite de statul în arşiţa şi praful de-atunci, mişcându-se şi spunând: ”Nici tu n-ai strigat pentru mine…Nici tu n-ai văzut lumina luminii  -  şi eu de asta ţi-am spălat ochii, să vezi, în sfârşit, lumina luminii  -  fără de care nu e posibilă nici o lumină…”

-Dar tu, văzându-l acum, înseamnă că vezi lumina luminii…  -  începu, şovăitor, iar, făcând un efort dureros de-a-nţelege, vecinul.

-Prea târziu. Numărat, cântărit, împărţit  -  Mane, Tekel, Fares. Am fost găsit adormit în post. Urmează pedeapsa. Nimeni nu iartă ostaşul, adormit în timpul gărzii de noapte, când oastea e ameninţată, astfel, cu pieirea în somn, de vrăjmaş. Să-i dai pe toţi fraţii tăi morţii, pentru că ţie ţi-e somn  -  e cea mai grea şi scandaloasă trădare.

-Şi tu nu-i ceri, totuşi, iertare?

-Nu îndrăznesc. E prea mare ticăloşia mea, prea incredibil de josnică şi laşă fapta mea, ca să îndrăznesc să cer, pentru ea şi pentru mine, iertare.

-Nici Iuda Iscarioteanul n-a cerut  -  şi s-a spânzurat  -  murmură, pe gânduri, vecinul.

O pală de vânt le azvârli, celor doi, praful şi gunoiul marii cetăţi, în obraz. Cu palma ştergându-şi obrazul, cel aşezat rosti:

-Eu viaţa nu mi-o iau . Aş dezerta pentru a doua oară din post. Nu. Am greşit de moarte o dată  -  îmi aştept pedeapsa de la cel în drept să mi-o dea. O merit  -  şi aştept, cu capul plecat şi inima umilită. Eu nu dezertez.

-Poate că, totuşi, eşti mai bun decât Iuda…mai bun decât mine, decât  noi…  -  murmură , iar, vecinul.

-El aşa spunea: “Nu judeca, să nu fii judecat”. Eu aş spune, urmându-l: Nu compara, să nu fii comparat. Iuda va fi avut deznădejdile şi nebunia lui. Eu am avut necredinţa şi nebunia şi deznădejdile mele. Eu nu I le pot măsura pe-ale lui. Pe-ale mele, încerc. Sunt vinovat, şi condamnat, aici şi sus.

-Ţi-a dat condamnarea? Ţi-a spus-o? Ţi s-a arătat el şi ţi-a spus-o?  -  iscodi, cu ochii aprinşi de curiozitate, vecinul.

-N-am auzit-o. Cine sunt eu, să aud de neauzitul? Condamnarea mea nu-mi aparţine: ea îmi va fi dăruită, spre dezlegare şi mântuire de aşteptare.

-Şi te cutremuri, aşteptând?  -  ispiti, iarăşi, vecinul.

-Mă cutremur. Am cutremurat lumea întreagă, pe care el mi-a dat-o spre vedere   -  fărâme am făcut-o şi am cernut-o. Nu am găsit lumina şi rostul. Pe amândouă le-am părăsit, părăsindu-l. Mă cutremur de nemernicia mea. Cum să nu mă cutremur?

Vecinul se îndreptă din şale, oftând.

-El ţi-a dat semn să aşteptaţi? Până când vei aştepta?

-Când eşti vinovat, stai în temniţă şi aştepţi, pentru că ştii că aşa se cuvine. Şi nu întrebi de soroc, ci te umileşti de vinile tale.Eu stau în temniţa acestei cetăţi, care l-a răstignit, şi-i toată vinovată  -  şi aştept. Voi, fără să ştiţi c-aşteptaţi  -  aşteptaţi. Şi temnicerul, din când în când, la răstimpuri la care judecătorii le hotărăsc, vine şi ne-aduce izbăvirea, prin pedeapsa pentru vina noastră vădită.

-Deci, lumea, pentru noi, e-o temniţă, loc de-aşteptare-a pedepsei, şi-atât?

-Nu pentru toţi. Sunt care au crezut, care au stat lângă el în ceasurile chinului şi teribilei morţi. Aceia-l aşteaptă spre laudă şi glorie pe Marele Judecător. Nu-i invidiez  -  îi preaslăvesc: ei au ştiut să folosească ce le-a dat el -  eu am primit, la fel ca ei, şi n-am ştiut ce să fac cu darul. Mă bucur pentru ei, mă bucur că există, în lume, oameni şi văzători. Eu nu sunt om, şi orb am rămas, precum m-a hotărât, dintru-nceputuri, mama mea.

-Dar înseamnă că el a greşit, că hotărârea lui de a te schimba era sortită eşecului, de la-nceput. Te-a minţit  -  îl încercă vecinul.

-Nu  -  el nu minte pe nimeni. El n-a greşit. El a dat tuturor ochi şi vedere, s-a arătat tuturor ca sursa luminii. Până şi  mie mi-a dat şi mi s-a arătat. Dar şi ţie, şi tuturor miilor care-au privit moartea lui, fără semn de trezire. El ne-a dat ceea ce trebuia să fie ajutorul, să vedem  -  şi să ne izbăvim de-ntuneric. Tuturor ne-a dat. Şi mie. Noi am ales întunericul. Noi pentru noi  -   nu el pentru noi. Puteam alege şi altfel  -  şi n-am ales decât aşa. Noi, noi n-am ales  -  omule. Noi.

-Şi ce-ai de gând? Vei sta aşa, până la judecata aceea, de care nu ştii cum va fi?

-Eu nu mai am gând. Puteam să am  -  şi am ales să nu gândesc. Iar judecata  -  sunt sigur că a fost  -  eu aştept doar urmarea ei, hotărârea pentru urechile mele.

-Cât vei aştepta?

-Cât aşteaptă orice osândit. Cât e de aşteptat.

-Păi, tu nu faci nimic, spre a contrazice sau îmbunătăţi hotărârea. Stai, şi-atât. Ai acceptat să fii vinovat, deşi spui că te căieşti. Abia acum eşti vinovat, când tu însuţi îţi confirmi vina faţă de el , dar nu faci nimic să ţi-o speli:  în loc să arăţi  -  să-i arăţi lui,  dar mai ales să-ţi arăţi ţie  -  că, într-adevăr, recunoşti că n-ai făcut bine ce-ai făcut, şi să arăţi că ai învăţat, măcar acum, cum ar fi trebuit să-l vezi pe el. A sta şi a-ţi contempla greşeala  -  înseamnă că, în continuare, eşti de acord cu greşeala  -  şi că o accepţi. Accepţi, pentru a doua oară  -  şi, acum, în deplină cunoştinţă de cauză, nu dintr-o rătăcire  -  crima faţă de el. Abia acum devii complicele ideal al crimei şi criminalilor.

-Poate că ai dreptate  -  spuse, rar şi gânditor, omul care stătea pe trepte. Dacă tot mi s-a dat un răgaz, ar trebui să-l folosesc făptuind, pentru a arăta că, măcar acum, îl recunosc pe el, lumina luminii. El ne îndemna pe toţi la faptă. Dar eu sunt prăbuşit în mine însumi. Ce făptuire mai poate urma, după lipsa de făptuire, care m-a prăbuşit?

-El nu ţi-a hotărât moartea. Vezi bine că ţi-a lăsat viaţa. Tu eşti viu. Arată, deci, lui şi ţie, că eşti viu  -  făptuind ca un om viu. Dacă tu crezi c-ai greşit nefăptuind atunci  -  făptuieşte acum. Arată-i că ai greşit. Convinge-te  că ai greşit. Poate-l vei convinge şi pe el, astfel  -  că ştii că ai greşit, şi-ţi pare rău de greşeală, tocmai arătând un nou fel de a exista, prin faptă  -  insistă vecinul, parcă luminat şi el de-o speranţă. Parcă apostolii lui n-au greşit, mulţi dintre ei? Şi iată-i cum făptuiesc, împotriva arătării de-atunci a greşelii lor  -  propovăduiesc lumina lui, sunt loviţi, sângeraţi  -  şi iar se ridică, şi iar propovăduiesc. Astfel, ei îşi neagă, mereu, greşeala de-atunci, se leapădă acum de greşeală, cum s-au lepădat, atunci, de adevăr. Îşi neagă orbirea. Propovăduieşte-i lumina, propovăduieşte-ţi greşeala, astfel, ca greşeală  -  în faţa tuturor, arătând că-i greşeală  -  şi să nu fie urmată de alţii, ca lucru bun. Altfel, văzându-te că nu faci nimic contra fostei greşeli  -  ei vor spune că acesta e, pentru tine ( şi, deci, poate fi şi pentru ei, care n-au primit, ca tine, de la el, lumină )  -  binele şi adevărul. Tu nu-ţi mai aparţii: ei au văzut cum el ţi-a dat lumina   -  ei te pândesc, să vadă ce faci, ca să-şi scuze ori acuze propriile lor greşeli, în funcţie de cel care a fost alesul lui  -  de tine, adică, chiar dacă tu nu te-ai numit apostol. Tu, prin nemişcarea ta, îi îndemni pe oameni la rău. Propovăduieşti crima, la fel ca Varava-zelotul. Confirmi şi propovăduieşti crima, ca Ana şi Caiafa.

-Da, cred că ai dreptate.  -  oftă cel de pe trepte. Dar nu mai am puteri. Mi-au secat şi credinţa, şi puterea. Puterea , prin lipsa de credinţă. Am căzut pe patul neputinţelor  -  şi-mi aştept, măcinându-mi amarul şi blestemându-mi neputinţele  -  moartea.

-Pace ţie, ia-ţi patul şi umblă  -  se auzi un glas blând şi sonor, în lumina asfinţitului, care înroşea colburile cetăţii. De când vorbeau, absorbiţi, vecinii  -  putea fi şi lumina răsăritului, la fel, roşie.

Miraţi, cei doi vecini se uitară peste umăr, apoi jur-împrejur. O lumină mare şi albă şi înaltă  -  tocmai se stingea în văzduhul de deasupra lor. Nu era soarele.

…Şi orbul vindecat a dovedit că ştie primi vindecarea. Ani în şir, şi-a ridicat patul neputinţelor, şi a umblat  -  povestind, din om în om, şi mulţimilor neliniştite  -  greşeala şi slăbiciunile sale, faţă de lumină  -  faţă de lumina luminii, adică.

A umblat prin Iudeea, a trecut marea în Grecia, apoi în Cetatea Eternă  - alăturându-se cetei concetăţenilor săi, strânşi sub cuvântul şi păstorirea lui Petru şi Pavel.

Ridicându-şi ochii, în ultima clipă, spre cerul arenei umplute cu fiare săltând în  patru  picioare  -  s-a lăsat sfâşiat de bestii negre şi tărcate, în răgetele mulţimii de fiare cu două picioare  -  şi sub ochii zâmbitori ai celui stăpân, cezar  -   peste toţi călăii cetăţii. Ochii fostului orb l-au văzut pe Hristos, în clipa când gheara enormă a gadinei negre îi dezvelea, în  piept, inima-i zvâcnind, disperată şi cu speranţă, totdeodată.

Şi Hristos i-a mai pus  o dată mâna pe ochi  -  şi i-a dezvăluit, astfel, precum tâlharului pocăit  -  o nouă lumină  -  lumina în care era şi sălăşluia în vecie, dimpreună cu însuşi Izvorul tuturor luminilor.

Dar Hristos l-a mai şi întrebat ceva, dând mustrător din cap:

-De ce nu l-ai luat, cu tine, şi pe vecinul tău?

Fostul orb înţepeni, prăbuşit în colbul arenei, cu ochii holbaţi. Nu avea răspuns.