POEZIE
| PRIMA PAGINA | INAPOI
APRECIERI
CRITICE (SELECŢIE) ASUPRA OPEREI LUI ADRIAN BOTEZ…DE-A LUNGUL TIMPULUI…
ROXANA SORESCU, cercetător ştiinţific principal I, Institutul de
Istorie şi Teorie Literară “George Călinescu”-Bucureşti:
”În critica literară românească nu există,
deocamdată, lucrări de acest tip. Prin lucrarea Spirit şi Logos, în poezia eminesciană, dl. Adrian Botez este un
precursor. Pe drumul pe care înaintează se vor buluci multe personae, ce vor
confunda bolboroseala extatică, cu foarte severele discipline, care sunt
Mistica şi Iniţierea în domeniul spiritual – dar acesta este riscul oricărei
cercetări înnoitoare. Dl. A. Botez repune în discuţie, dintr-un unghi inedit,
întreaga viziune asupra poeziei eminesciene şi a stării de revelaţie poetică,
în general (…)” (cf. Aprecierile
Comisiei de doctorat, 14 februarie 1997, în cadrul Facultăţii de
Filologie a Universităţii “Al.I.Cuza” – Iaşi – în legătură cu lucrarea Spirit
şi Logos, în poezia eminesciană, devenită cartea Spirit şi Logos, în poezia eminesciană
– pentru o nou tip de hermeneutică, aplicată asupra textului eminescian - Ed. Rafet, Rm.Sărat, 2005).
***
“Adrian Botez este autorul unei
poezii care se caută cu un aer definitiv şi se găseşte, se neagă afirmându-se,
e reconfortantă, reziditoare.”
AUREL RĂU, redactorul-şef al revistei clujene Steaua – în Prefaţa la vol. de
debut, Jurnal din marea temniţă interioară, Axa, Botoşani, 1998)
***
HRISTU CÂNDROVEANU – în revista Deşteptarea aromânilor, Anul 11, nr. 10 (127), octombrie 2000
***
“Ambiţios, profund, cu gust pentru
textul de anvergură cărturărească, Adrian Botez respiră lejer în aerul tare al
ideilor, oricât de înalte, provoacă adevărate cutremure în conştiinţe, cu
proiecţii devastatoare în plan moral şi intelectual, experimentează fără să aibă
neapărat vocaţia experimentului, reuşind - în cele mai bune pagini ele
prezentei epopei [Epopeea Atlantică] - să producă adânci revelaţii în dimensiunea
estetică şi ontologică.”
(...)Poet, în primul rând, cu serioase cunoştinţe magico-mitologice, cărturar
de aleasă stirpe, bântuit de aromele din altare, atins de nimbul sacru al
icoanelor şi aerul tare al ideilor, prozator şi eseist, din rezerva din ce în
ce mai restrânsă a erudiţilor autohtoni, luptător cu har pe drumul Binelui şi
Frumosului, Adrian Botez este un gânditor şi un scriitor pe deplin matur,
viguros şi competitiv la nivel naţional.”
***
CONVORBIRI
LITERARE (Anul CXLI, iulie, 2008)
Vitrina
cărţilor
EMILIAN MARCU
(4) Adrian BOTEZ, Ruguri – România sub asediu,
Editura Carpathia Press, 2008, 200 p. cu o Postfată de Artur Silvestri.
„Preocuparea, apropiată de patimă, a lui
Adrian Botez, de a lumina cititorul în problemele fundamentale ale viitorului
României contemporane, teme fundamentale de natură doctrinară, dar si
ideologică, de antropologie culturală, străbat, de la un capăt la altul, întreg
continutul acestei cărti.
În context de natură divină, Neamul Metafizic Românesc este privit într-o
adevărată transcendenţă, în triada: Trecut, Prezent, Viitor, ca semn al rugului
care şi arde (purifică), dar şi luminează („în-lumină”). „Puţin contează, în macroistorie, cît de puternic ai
fost 70 sau chiar 100 de ani – dacă n-ai lăsat, în urma ta, fie si o cărămidă
(arsă!) folositoare constructiei uneia dintre treptele evolutiei spirituale a
Neamului tău, în particular, si a Planetei Spirituale Terra, în general!”
justifică întregul demers, în Argument
unic, Adrian Botez această lucrare.
Religie, Patrie şi Neam, Învăţământ şi Cultură, Probleme sociale, Mari probleme spirituale naţionale şi internaţionale, Problema aromânilor: Aromânii – „fraţi di mumă şi di-un tată”
sau Trecut, prezent, viitor şi… soluţii
de continuitate, sunt capitole fundamentale în această lucrare.
Teme de exceptie în destinul României prezintă Adrian Botez, teme de interes
general pentru naţia română, mereu văzută în raport cu divinitatea.
„Însă autorul fiind un gînditor cu înrîuriri ocultiste ce socoteste că istoria,
chiar dacă aparentă, nu-i decît documentul unor «căderi succesive» pînă la
«epoca de fier» contemporană, actiunea cu rost de îndreptare este de la sine
înteleasă si include manifestări cu extensiune, avînd efecte si mai mult ca
sigur o dezvoltare în directia atitudinilor colective” – spune Artur Silvestri
în Postfaţă si autorul chiar asta propune – atitudini colective în aceste Ruguri –
pentru că: România este sub asediu. Numai cine nu are ochi de văzut si urechi
de auzit nu crede. În rest…
***
“Bibliografia cărţii este
impresionantă, încadrându-se perfect uriaşei cantităţi de energie degajate de
autor, în acest demers cărturăresc, de nivel academic. O lucrare apărută sub
forma unui Premiu de excelenţă, dat de editură (…). O autentică investiţie în
cultura românească profundă. (…) Este vorba despre o apariţie monumentală,
produs al unui intelectual inconfundabil, în peisajul românesc de după 1989. Un
fenomen. ”
MARIN IFRIM, în Opinia de Buzău, marţi, 8 aprilie
2008: Despre “Cei Trei Magi ai prozei româneşti”
***
« E dificil să faci o disociere între poetul Adrian Botez al primei cărţi şi cel al următoarelor volume.
Dar, un lucru e cert: Acest Poet este
inconfundabil. (…)
CEZARINA ADAMESCU, Galaţi, redactor la revista AGERO-Stuttgart
7 ianuarie 2010, de ziua Ionilor: Adrian Botez – un poet incomod şi poemele sale magistrale, în revista ARP Luceafărul
Românesc, ianuarie 2010
***
“Adrian Botez este, fără doar şi
poate, cel mai original poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc,
răsfoind/răscolind prin ceasloavele prăfuite, dar şi cele de ultimă oră ale
liricii româneşti.
El este fără pereche. Creaţia sa,
atât de diferită de vulgul cotidian care aduce osanale nesfârşite dimensiunii
trupeşti a omului, şi-a pus amprenta, marca ei preţioasă pe domeniul, atât de
râvnit al literaturii şi locul său nu poate fi ocupat de preopinenţii zilei,
oricât s-ar da aceştia de ceasul morţii.
Adrian
Botez nu se încadrează, nu se aliniază, nu se confundă.
El este altfel, cu totul altfel, şi nu rostesc aceste cuvinte din complezenţă. În tot ce întreprinde,
prin multiplele raze pe care le
răspândeşte, în încercarea disperată de a-i lumina pe cei din preajmă, se poate
vedea acest semn al unităţii care nu cunoaşte locul comun, cărările bătătorite,
deşi inspiraţia lui este uneori livrescă. El realcătuie, rescrie, reiterează
marile teme ale literaturii universale, cu aceeaşi dezinvoltură şi măiestrie,
de parcă ar fi scrise acum. Vasta, colosala erudiţie pe care a acumulat-o prin
străduinţe jertfelnice, supraomeneşti, ar putea speria, intimida, pentru că se
ridică la cote de neatins.
Spirit enciclopedic, oferă însă, cu
reţinere, fărâme din monadele minţii,
atât de bine organizate, doar atât cât putem noi oamenii, îngurgita, îndeobşte.
Dar, ce asupră de măsură conţine
verbul său, esenţializat, cristalizat, strălucind dincolo de retină!
Dacă ar fi să ne raportăm la alte
personalităţi enciclopedice, care şi-au înscris pana în cartea de aur a liricii noastre, Gellu
Naum ori Emil Botta - ar fi palide umbre…
Dar mai bine să lăsăm clasificările,
pentru că, locul lui Adrian Botez pe
podium este, de asemenea, singular. Pe treapta pe care stă opera sa,
copleşitoare, vastă, nu mai încape nimeni, şi aceasta, nu pentru că autorul şi-a propus această
performanţă, alungându-şi eventualii concurenţi în competiţia pentru câştigarea
nemuririi, ci pentru că, privind în jur, nu prea are cu cine concura, grăbiţi,
pripiţi şi dezordonaţi, trufaşi şi indiferenţi, îmbrâncindu-ne suveran, în
Arca Bunei Speranţe, ca să apucăm un
loc, aşa cum suntem cu toţii. De aceea, în competiţia desăvârşirii la care
trudeşte continuu, Adrian Botez aleargă singur. Ia trofeul, se întoarce învingător, îl arată mulţimii, care, în mod
ciudat şi paradoxal, nu-i scandează numele, nu-l afişează cu litere uriaşe pe postere,
pe ecrane gigant, ci preferă, aşa cum gloata nu L-a preferat pe Nazarineanul cu
fruntea însângerată de spini, biciuit şi gol, pe un oarecare Baraba, cel care ştie să-şi câştige
faima cu fel şi fel de tertipuri, ori pe prototipul lui Baraba, care speculează
fiecare secundă, fiecare sentiment şi orice dram din graţia auditoriului, cu
spirit gregar. (...)”
CEZARINA ADAMESCU, Galaţi, redactor la revista AGERO-Stuttgart - art. În amurgul lumii cuvintelor - poeme pentru ziua mâniei: ADRIAN BOTEZ, Rog inorog, poeme, Editura Salonul
Literar, Focşani, 1998 – în revista ARP O
carte pe zi, martie 2009
***
“Scriitor de mare sensibilitate şi forţă creatoare, un erudit al zilelor
noastre, Adrian Botez reuşeşte a se ridica deasupra valului spumos, ce caracterizează, azi, literatura românească,
încercând a-i da
acesteia o mai luminată direcţie, cum ar fi: curajul actului critic, înviorarea exprimării libere, care să fie bazate pe o morală creştină desăvârşită. Om
de o largă cultură, prin profesie dascăl
şi filosof al culturii, române şi universale - a mai fost dăruit, cred, de
însăşi Pronia Cerească, din belşug, cu harul Poeziei şi al înţelegerii artelor, în general. Scriitor
fecund, editează, cu mult succes şi prestigiu, revista “Contraatac”, în cadrul Colegiului Tehnic “Gheorghe Balş”, din oraşul Adjud, cu sprijinul ARP (Asociaţia Română pentru
Patrimoniu)-Bucuresti, fondată de venerabilul erudit român Artur Silvestri.”
IOAN MICLĂU, din Cringila/AUSTRALIA
- în revista Pro-Saeculum, nr. 63-64,
aprilie-iunie 2010 – Focşani: în
articolul ADRIAN BOTEZ : “Spirit
şi Logos, în poezia eminesciană - pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra
textului eminescian” (Editura Rafet, România, 2005)
***
„Aş aminti că trei sunt străjile Fiinţei
poieion româneşti, aşa cum le exprimă doina: de dor, de jale, de revoltă.
Adrian Botez înscrie în expresie modernă acest triunghi, reînălţând CRUCEA CA
STÂLP, într-un cvadrat care este...al Cercului. (...) Adrian Botez Poetul este
criticul cu forceps, operând unde se mai poate, chiar în tumori. (...)
Când sufocarea este la cota de
risc, Botez scrie cu apă de trandafir pe aripa unei adieri (...) . Asta şi
face. Nu arghezian, nici bacovian, ci BOTEZIAN!”
EUGEN EVU – art. ADRIAN BOTEZ: terifiant contraatac la
înrăirea umanului – sau Căinarea ca bocet la viaţa muribundă – în revista PRO-SAECULUM, Focşani, Anul IX, nr. 1-2
(61-62), 15 ian.-1 martie 2010
***
Postfaţa la RUGURI . ROMÂNIA SUB ASEDIU, Ed. Carpathia Press,
Buc., 2008
ADRIAN
BOTEZ: IDEOLOGUL „NEAMULUI METAFIZIC”
Literatura
lui Adrian Botez, moldovean de Nord (n. 1955, la Gura Humorului ), s-a făcut cunoscută
târziu, apărând dintr-o dată în conformaţie matură, ca şi Minerva din capul lui
Jupiter, şi constituind – şi în această ordine – „un caz”. Opera este
întinsă, diversă şi consistentă, căci autorul are nu uşurinţa de a scrie în
manieră torenţială, ci o continuă stare de trezie - şi se manifestă cu
atitudine cam în orice clipă definitorie. Desfăşurată în episoade de unde se
deduce entuziasmul, aproape antic, în a comunica - aceasta s-a exprimat, la
început, cu precădere în lirică, unde bibliografia este relativ vastă: Jurnal
din marea temniţă interioară (1998); Rog inorog (1998); Povestea
unui colecţionar de audienţe (2003); Epopeea Atlantică (2003); Eu,
barbarul (2005); Crezuri creştine – 70 de sonete cruciate; Van Gogh –
perioada Borinage (tumorile artei) (2005); Nu mai ridicaţi din umeri! (2007). Însă dincolo de cantitate, poeziile
nu au vârstă şi sunt cu neputinţă a se descrie formule de stil ori categorisire
curentă. Nimic aici nu-i „modern” după cum nici nu este „romantic” ori
„clasicist” căci, ilustrând o atitudine devoţionistă unde stările de mari
intensităţi metafizice aduc sufletul în pragul abisului, poetul iese din timpul
evoluţiilor exterioare care, esteticeşte, sunt doar convenţie. Rezultă că o
clasificare stilistică este şi ea de nefăcut, afară numai de alăturări în
asimetriile condacului, ale irmoaselor şi în poetica de împiedecări emotive, cu
tradiţie la noi de la Dosoftei şi până la Vasile Voiculescu şi „Comornicul” lui
Sandu Tudor. Muzicalitatea, deşi subînţeleasă, nu-i aici nici belcanto şi
nici mecanism de simetrii perfecte în felul medieval, trubaduresc, ci denotă o
muzică interioară, de cântec şoptit în maniera misticilor de Bizanţ ori a
cântăreţilor de tabără militară. Căci poetul are atitudine mai degrabă de
prooroc, vituperând ori închipuind mari desfăşurări învolburate pe pânze sufleteşti uneori memorabile.
Însă,
mai degrabă decât poet, Adrian Botez
este un ideolog şi, mai recent, un predicator profetic, ce socoteşte că
esenţiale nu sunt „creaţia”, în aspect laic şi circumstanţial - şi că, indiferent de context, anumite teme
şi atitudini au precădere, din optica unui „imperativ colectiv”. Felul lui de a
îmbrăţişa o responsabilitate morală, ce depăşeşte simpla condiţie de „individ”,
este radical diferit de „individualismul” creator, unde aventura intelectuală
se impune adeseori şi este preferată. Evoluţia se produce treptat, însă în timp
scurt şi solid prin cantitate, căci şi sinopticul de cărţi tinde să impună atât
ca număr, cât şi din perspectiva acumulărilor temeinice. Prigoniţii cavaleri
ai Mielului – despre poezia cultă aromânească (2000); Spirit şi Logos,
în poezia eminesciană – pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textului
eminescian (2005); Loja Iohanică Românească – ION Creangă, ION Luca
Caragiale, IOAN Slavici – pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra
textelor lui Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici (2006); Cei
Trei Magi ai prozei româneşti (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade)
– şi Epoca Mihaelică: pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui
Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade (2007) – acestea sunt
episoade într-o demonstraţie ce priveşte noţiunea de „Neam Metafizic” aparţinând doctrinarului - şi care va trebui
dezvoltată, cândva, într-o formă sistematică, ferită de aluviunile nevoii de
analiză de text clasic. O întrevedem, de altminteri, atât în „reconquista aromână”, cât şi în
examinările de eminescologie, unde apar şi cele dintâi semne clare de metodă
proprie, care este un derivat de hermeneutică, având surse în existenţialismul
teologic şi indicii de familie spirituală în direcţia lui Unamuno şi Ortega y
Gasset. Totuşi, abia „Loja Johannică“, una dintre cele mai stranii
exegeze din literatura română contemporană, dezvăluie nu atât metoda, CÂT
VIZIUNEA, aceasta fiind şi contribuţia ce l-a afirmat pe Adrian Botez în felul
unui doctrinar, mai degrabă decât al unui studios cu virtuozităţi analitice
(totuşi, DE ORIGINALITĂŢI RARISSIME!), arătând dimensiunile unei personalităţi
ce parcă vorbeşte din viitor. Cercetarea este o „hermeneutică” sui-generis
care, deşi se situează în moştenirea lui Vasile Lovinescu, adaptează metoda cu
originalitate, apropiindu-se în tangenţial de Nichifor Crainic şi de
„trăirism”. Cutari dizertaţii guénoniste de aici îngăduie alăturări, însă nu
confirmă o descendenţă de observanţă strictă şi nici iniţieri regulamentare, ci
doar lecturi de rost lămuritor. Căci autorul este un erudit, cu înclinări de
conduită profetică, mizând mai degrabă pe intuiţie, „istorie sub-lunară” şi
„porunci incontingente”, decât pe expunerea sistematică şi demonstraţia făcută
matematic. Kabbala, rozacrocienii, Kali-Yuga, „spenglerismul”, teosofia
ottocentescă, alchimia - acestea sunt numai câteva domenii pe unde Adrian Botez
a trecut cu exuberanţă, fără să se dedice hotărât nici unui hermetism, altfel
decât în felul unui reazem de argument util. Şi privirea asupra literaturii
este înrâurită de aceste perspective multiple. Opera, în ceea ce este „obiect”,
e văzută ca un depozit iniţiatic, o concluzie vehiculată în semne, un mesaj
ocult şi, de aceea, nu valoarea estetică ori locul în tabla de valori preocupă
(deşi se prezumă), ci descifrarea, deci revelaţia.
Dar abia de aci încolo se clarifică o anumită perspectivă de natură
antropologică, întărind derivaţiile extrase din zestrea sursologică. Totul
porneşte, în fond, de la erorile de perspectivă ce despart Orient de Occident
şi, fiindcă prin acestea se înţeleg îndeobşte Asia şi Africa, ne aşează pe noi
(de fapt, „ortodoxia” şi „isihasmul”) într-o geografie a ficţiunii ori, mai
bine spus, ne exclud din istoriile universale de valori. Concluzia supără şi
este corectată. Dar cum? De vreme ce există „culturi exprimate” şi culturi
(Adrian Botez zice „spirite naţionale”)
„confuze”, iar noi fiind între cele puţine ce au un „centru modelator”, rezultă
că trecerea noastră cu vederea este greşită şi reclamă corecţii şi adaosuri.
Ele se fac în felul unei teorii pe care, oricât pare de curios, o regăsim în „spiritul
getic” al lui G. Călinescu şi în „regresiunea către arhaic” şi care (tradusă pe
limba lui René Guénon) ar fi tradiţia vârstei de aur:
„De
fapt, modelul GETO-DACIC s-a întrupat în Modelul Divin Românesc: MIORIŢA şi
EMINESCU, din punct de vedere spiritual, s-au contopit: Modelul Divin al
Cuvântului şi cu cel al Hieroglifei. Când MIORIŢA tace, grăieşte
Hieroglifa-Eminescu – când tace Hieroglifa-Eminescu, simţim cum saltă în noi
(Noi = elita spirituală a Neamului) expresia ritualului geto-dacic (condensat
în MIORIŢA). Elită spirituală înseamnă SPIRITE TREZE – elita spirituală nu
trebuie să fie neapărat intelectuală. (…) Elita spirituală poate reforma
temporalitatea: succcesiunea uitării poate fi reorganizată în ritualul
Eminesco-Centric, Spiritualo-Centric. Orice gest şi cuvânt al nostru poate fi
«reglat», prin smerenie şi anonimizare a noastră, în funcţie de modelul
cristico-eminescian – care face mai lesne de vizualizat spiritul-modelul pe
care l-a subliniat, după ce l-a dublat, în eternitate: modelul DACIA – modelul
sacru.
În felul acesta, este imperios necesar să se desfiinţeze istoria literaturii
române: să se desfiinţeze treptele uitării – şi să se vizualizeze cercurile
concentrice ale Spiritului Naţional, în jurul Cercului-Revelaţie-Eminescu (…).
Eminescu este acest Centru Interior-Golgotă, este vizualizarea în cuvinte
simultane-vibraţie cosmică demiurgică (căci acesta este darul GENIULUI, să
re-creeze simultaneitatea de vibraţie verticală, a cuvintelor orizontale, prin
redarea forţei interioare a Cuvântului: acest fenomen e perceput ca «forţă de
seducţie» – de fapt, este forţa de TRANSFIGURARE, întru divin, a Cuvântului) a
Arhanghelului-Spirit Naţional.
Şi,
de acum, de la Revelaţia-Eminescu, ierarhizarea aleatorie (istorică) va fi
înlocuită de ierarhizarea spirituală (anistorică): nu anii contează (ca
segmente aparent cuminţi-evolutive), ci apropierea sau depărtarea, pe
traiectorii circular concentrice, faţă de Modelul Divin-Revelaţie EMINESCU.
Varianţii – raportaţi la MARELE INVARIANT”.
Acesta
este „nucleul ireductibil”, iar dezvoltările doar îl confirmă, atât în „Loja Iohanică”, cât şi, mai târziu, în „Cei trei magi”. Analiza, de fapt
„exegeza”, în sensul post-hermetic, nu se poate rezuma, ci doar reproduce - dar
schema doctrinară rămâne imodificabilă, în convingerea că aici am avea o
„geografie sacră” unde, când se citeşte, se citeşte superficial ceea ce are
sens mai adânc care scapă examinării grabite ori se ignoră. Şi fiindcă
„evoluţia” în sens raţionalist lipseşte ci e doar o aparenţă de „eternă reîntoarcere”
la originarul ocult, rezultă că nu vom avea „etape” ci „epoci” – traducând
ieşirea în vizibil a straturilor ce pre-există în forma unui soi de entelehii –
denumite cu originalitate „iohanica” şi „mihaelica” şi care vor trebui odata
examinate în detaliu şi cu măsurile potrivite.
Însă
autorul, fiind un gânditor de înrâuriri ocultiste, ce socoteşte că istoria,
chiar dacă aparentă, nu-i decât documentul unor „căderi succesive” până la
„epoca de fier” contemporană, acţiunea cu rost de îndreptare este de la sine
înţeleasă şi include manifestări cu extensiune, având efecte şi, mai mult ca
sigur, o dezvoltare în direcţia atitudinilor colective. Acestea sunt expuse ca
şi cum ar fi „predici laice”, proorocirile muceniceşti, ori înfăptuirile de
„prinţ popular” - şi au aspecte ce ţin de regimul clipei şi de „lucrarea”
posibilă în anii recenţi.
Revista
„Contraatac”, revistă de educaţie, cultură şi literatură, pentru elevi
şi profesori – îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii
imoral-antiartistice, deopotrivă o armă ofensivă şi o
carte de învăţătură în episoade, este creaţia lui Adrian Botez şi unul din
numeroasele argumente ale acţiunii sale intelectuale - iar „Ruguri. România
sub asediu” constituie pătrunderea ideologului în imediatul vremii tulburi
şi conţine câteva din eseurile recente de analiză socială, ce amintesc de
radicalismul culturii româneşti interbelice, de unde autorul îşi extrage atât
directiva, cât şi miza morală. Însă ele nu pot fi înţelese în afara doctrinei
pe care, la drept vorbind, o exemplifică pretutindeni, într-o campanie ca de
cruciat.
dr. ARTUR SILVESTRI
***
„Ani
în şir am trăit cu durere, şi neputinţă, şi lacrimă în suflet că nu voi găsi
niciun poet contemporan care să fi evadat din temniţa mocirloasă a
postmodernismului – această epocă de Kali-yuga a artei – spre care să strig: Iată
Poetul! şi să am faţă de el, măcar în parte, veneraţia, respectul şi
fruntea plecată ca în faţa lui Eminescu.
Mircea Dinescu a murit înainte de a se naşte ca poet sau a rămas prizonier
blestemului din cuvintele: „Mircea, fă-te că lucrezi!” - şi în el nimic nu mai este poezie. Mă întreb
dacă a fost vreodată; dacă era poezie ceva din „scârţa-scârţa, pâinea şi tărâţa” – ...atât îmi vine în minte, din
poezia lui Dinescu...
Mircea Cărtărescu s-a născut puţin, a bătut puţin din aripile poeziei şi apoi
s-a stins din el starea de graţie a versului, de parcă niciodată nu ar fi fost.
Unde e poetul?! Spre cine să privesc dincolo de postmodernism şi de cuvinte
goale?!... Unde să găsesc Omul ce dă sufletul cuvintelor înapoi!?...
Întâmplarea a făcut să citesc poezie scrisă de domnul Adrian Botez şi să exclam
fericită: Iată Poetul!
Îi scriam, într-un mesaj, la puţină vreme după ce am descoperit versul lui:
V-aţi gândit ca sunteţi
cel mai mare poet contemporan?... Nu e o lauda fără rost. Simt trăirea, şi viul, şi
durerea, şi neputinţa, si ţipătul spre cer în vers... Simt pământul
respirând... Simt toate rugăciunile trăite, dar nespuse... Simt marea luptă a
omului de a fi pe măsura Creatorului. Tot dorul de Dumezeu şi de
puritate a unei generaţii şi a unui neam il simt...
Nu sunt cuvinte goale,
ca un balast şi puse fără rost şi purtand titlu POEZIE aşa cum face o întreagă
generaţie de scribălăi ce işi spun unul altuia poete.
Poezia e rugăciune către cer, e starea cea mai pură a unui om, iar eu simt la
dvs rugăciunea şi starea pură.
Da, uneori sunteţi prea
profund şi eu nu înţeleg; alteori nu prind ideea sau nu imi merge la suflet
ceea ce aţi scris. Dar de cele mai multe ori simt sufletul viu al cuvintelor
izbucnind ca un vulcan din vers.
De exemplu poezia "Când scrii o carte" e şocanta
pentru mine. Eu nu simt aşa când scriu. Nu e un cancer în mine scrisul şi nici
nu avortez un monstru la final când e gata cartea. La mine scrisul e o
beatitudine, e stare de gratie, e cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu.
Nu creşte în mine ceva monstruos, ci înfloresc în cuvinte. Durerea degetelor şi
a mâinii dupa ore în şir de scris e cea mai dulce durere. Îmi iau cu mana
stângă mâna dreaptă amorţită de scris şi o port ca pe un prunc, o mângâi ca
să-i treacă durerea, dar de-abia aştept să vină altă durere... Imi încep
scrisul cu o rugaciune şi îl sfârşesc cu o multumire catre cel ce mă inspiră.
În "Seara vorbesc cu fratele Hristos"
mi se pare totul colosal. E minunat să-ţi poţi arăta rănile Lui şi El să le
arate pe ale Sale. Să-ţi ia palma şi să-ţi sufle in ea pulbere de stele, să-ţi
ungă rănile şi să le facă să înflorească...
Aveţi ceva din Arghezi, ceva din Nichita
Stănescu, ceva din Eminescu - ce acum este parte a aerului ce il respiram si
face parte din fiinta noastra ca apa, e împărtăşania noastră cu vis - dar dincolo
de ei sunteţi ADRIAN BOTEZ. Aveţi o voce deja inconfundabilă... V-aţi hrănit cu
spiritul marilor înaintaşi, dar aţi mers mai departe şi aţi găsit drumul dvs. – şi acestea erau
primele impresii după ce am citit puţin.
Acum, că am citit mai mult, a devenit certitudine că acele prime impresii sunt
adevărate, că nu m-am înşelat. Prin slovele domnului Adrian Botez ieşim din
băltirea puturoasă a postmodernismului (exemplu:
„Ce bani buni ai facut tu, fa Patrie,
Cu turcaleti, cu arabi, cu libaneji si curji,
in boschete sau direct din
picioare
Toti stiu ca esti meseriasa cand dai din bucile tale, fa
Patrie,
Ale tale sunt paraiasele de sperma care-ti curg printre
sani,/
Ale tale izvoarele de fecale!/
Ce frumoasa esti tu, fa Patrie si cum ne lasi sa ti-o
bagam toti intre
picioare,
Stai si tu la noi macar o data, fa Patrie, sa ne
dam si noi drumul in tine!/
Ce sfinctere si ce rozeta ai, fa Patrie,/
Nimeni nu da asa de bine din cur ca tine?…”
- cf. Mihail
Gălăţanu - O noapte cu Patria) -
Uneori Poetul e dur,
e inchizitorial, e fanatic, dar cum să fii altfel, când vezi că se intră cu
bocancul, pe aurul cuvintelor limbii române, pe graiul lui Eminescu?! Cum să
fii când se distruge ţara, când pleacă pruncii de acasă, când nu mai ştii în ce
să crezi?! Cum altfel să fii, în vremuri în care lumea pare că şi-a pierdut
busola?! Cum
să fii, când se pune lacăt pe vis şi se rup toate aripile şi se distruge
Credinţa!? …În vremuri din astea se nasc oameni – puţini, e drept – care
propovăduiesc, ca Sfântul Ioan în pustiu. Slujesc, cu slova, pământul şi neamul
cărora le aparţin - şi naţionalismul e
ca o flacără vie şi e o cale, în vremuri în care se pare că nu mai avem nimic
sfânt. După ce am citit un articol de publicistică i-am trimis domnului Adrian
Botez următorul mesaj:
Dur, inchizitorial, dar
adevărat!
Vedem că e rău, vedem că
mai coborâm mereu câte o treaptă în jos şi nu putem decât cu slova să slujim
pământul ce ne ţine si neamul ce ne este leagăn. Sper să nu ne judece niciodată
copiii si urmaşii că nu am făcut tot ce am putut. Şi din mormânt o să mă apăr:
nu am spus "da" oricât am fost de flămândă, nu am spus "da"
nici când mi-era gura uscată de sete, nu am spus "da" nici măcar când
mi-au condamnat cuvintele la moarte deşi in ele locuia viaţa adevarată si
spiritul acestui pământ... nu am spus "da" niciodată, daca
"da"-ul era împotriva credinţelor şi valorilor mele! Şoparlele ce
conduc astăzi visându-se igoane sacre pot să ne rănească oricât ca nu mai
doare, doar copii, doar urmaşii să nu o facă... Ei să inţeleagă că am fost
împotriva valului când totul se demola... Tot ei să spună dacă a fost mult sau
puţin asta...
Cred ca suntem de
aceeaşi parte a baricadei, profesore!
Patriotismul e religie
sfântă, e datorie şi e cale. Două tulpini întregesc omul şi poetul Adrian
Botez: credinţa şi patriotismul şi niciuna nicialtul nu sunt vorbe goale, ci
sunt sângele ce îi curge prin vene, sunt respiraţia ce îl însufleţeşte, sunt
raţiunea lui de a trăi. Toată poezia lui îmi spune că fără patrie, fără
străbuni şi fără credinţă el nu ar putea trăi. Am vărsat o lacrimă amară şi nu
am mai găsit niciun cuvânt – eu care de obicei am cuvinte şi le folosesc uşor -
de scris citind: “Rugăciunea unui copil”:
„Despre-acest neam
de toţi călcat
Când sfinţi Te-or
întreba
Spune-le că-i
adevărat:
L-ai luat în slava
Ta
Să le spui curat
Că l-ai înălţat
De unde l-ai luat:
Pe-o gură de rai
Pe-un picior de
plai…”
Să mai
întreb, să mă mai mir cum ţi-a venit, poete, să pui alături durerea neamului
meu, de toţi călcat - de sublimul vers
al Mioriţei!?
Cum ţi-a venit să plângi atât de frumos cu vers!?... Ştiu, poete... Ştiu...
Plânge pământul şi străbunii în tine plâng - şi nu te lasă să taci... Şi dacă
ai omorî vocea din tine, ar fi păcat, păcat de moarte, şi nu ai mai găsi
mântuire.
…Normal că este prezentă şi “tema
dragostei de natură” (…), ca la
orice poet mare. "Se-nalţă munţii pân’ la nimb de nori"
e o simfonie de cuvinte ce îmi da o stare de beatitudine, de extaz. Nici nu ma
mir ca ultimul vers este: "...renunţ
să mai fiu eu"... - de parcă în faţa măreţiei şi frumuseţii munţilor
devii insignifiant. În alt vers, natura e un templu sacru „înalte
sfaturi de coroane ţin copacii/ sub duh de raze şi sub cerul sfânt /pădurea-i vuiet de
lumină - aprinşi macii/ o catedrală-n rugăciuni şi legământ”.
Iubirea şi iubita ţin şi ele de un teritoriu al sacrului şi poetul se întreabă
mirat: “de ce nu aflăm –
oare – nimic despre rai/ când mângâiem - îndelung
Tema
dominant-esenţială a poeziei domnului Adrian Botez este credinţa - raportarea la divinitate. Toate celelalte teme pălesc
sau sunt mici, prin comparaţie cu tumultul şi vibraţia înălţător-sfâşietoare a
căutării căii spre Cer. “Măreţie are nu omul: suferinţa
lui” - spune un vers, şi eu m-am gândit imediat la
Iisus şi la sacrificiul lui, ce l-a făcut măreţ. Există Calea-ca-Înălţare-prin-Durere,
găsirea prin sacrificiu, descoperirea prin rană. Nu se nasc oameni adevăraţi şi
nici poeţi în puf şi într-un ocean de viaţă roz. Poezia nu locuieşte în palat
şi Poetul nu se naşte în avion sau zgârie-nori. Lângă bordeie, lângă foame,
lângă plâns, lângă luptă aprigă cu viaţa şi cu soarta - înfloreşte nufărul poeziei, aşa cum se
deschide sublima floare, deasupra apelor negre. Şi după toată durerea, vine
binecuvântarea, vine iluminarea: „ nu vin
ca sclav la Tine – Hriste: vin/ să-mi recunosc rănile – în/ Rănile Tale”. Aceeaşi
temă a metamorfozării umilinţei în biruinţă – e obsesivă şi vitală în acelaşi
timp – o găsim şi in versurile minunat de melodioase aducând a descânt: „Venit-a
ceas/ Venit-a ceas – venit-a ceas/ Din mine-n Domnul nu e pas:/ Prefac zvârcolul umilinţei/ În
cald colind al biruinţei”.
Îmi
place până la a nu mai şti de mine muzica din poeziile: “Prigoană de doină”, „Cântecul
cavalerilor rourei”, „Licornul”, “Doina ghiocului”, “Venit-a
ceas”, “Rugăciunea unui copil”. Este în ele dulceaţa pură a versului
popular, în special a doinei şi eu nu mai ştiu de citesc sau cânt, căci undeva,
în inima mea, versul a devenit una cu cântul. Scântei de Mioriţa, lacrimi de Eminescu şi cântec de fluier sunt în versurile “în dulcele stil clasic”: „Lacrimă
de păsări/ Fir de busuioc/ Cuvântaţi în plaiul/ Fără de noroc. / Florile-n
puhoaie/ Lujere de cai/ Scapătă-n poveste/ Şi în joc de nai”.
Mă apropii de sfârşitul călătoriei mele prin lumea poeziei domnului Adrian
Botez. Nu ştiu cu ce cuvinte să închei. Nu sunt critic literar
„profesionist”...M-am apropiat de versuri cu sfială şi cu teamă. Nu am vrut să
strivesc nimic... Am săpat prin cuvinte înţelesuri şi taine. Am visat, am
zburat şi am plâns cu fiecare vers. Am simţit răstignirea între lume şi
Dumnezeu, am simţit frământarea, căutarea, zbaterea neputincioasă în faţa
sorţii, i-am simţit iubirea pentru acest pământ şi dorul ca o sete de Iisus. Am
simţit toate astea - şi totuşi nu ştiu cum să închei... Am să las versurile
poetului să facă încheierea. E mai frumos versul lui decât orice cuvânt de-al
meu. Citeşte cu sfială, dragă cititorule... Te vei împărtăşi cu Har şi vei
întâlni un OM vertical:
“Bilanţ
n-am asuprit – şi
n-accept – decât spre Dumnezeu
îngenuncherea
pe cine m-a împins
să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa – s-o priveşti
îndatorat mocirlei
nu am lovit de
câte ori puteam: e bine – doar aşa
nu mi-e frică de
un capăt prea scurt al puterii
slab poţi să fii –
uneori – cât mai
rar: ticălos
niciodată
cine greşeşte din
credinţă- nu
greşeşte – dar
când el
ager – şi-a
cântărit grijuliu – bunătatea – deja
simt neplăcut pe
obraz- încleiate a moarte
balele Iudei
nu la mormânt
aştept să-mi vină oameni – nici
de sus – apoase lacrimi să
mă stropească
sub pământ
aş vrea – ca otrava cea bună – care
asmute-n plumb –
răutatea şi
măreţia divină a aurului – de neoprit
să pătrund – prin ureche –
ori
minte – sau ca
sfânta muzică însăşi: în sufletul celor
puţini – dar
aleşi întru Duh – care-mi citesc
fiece epitaf: versul smuls
din rărunchii durerilor mele
cu patimă
trecute
doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să
obţin un prim armistiţiu – cu
Dumnezeu”.
11 iulie 2010
LUMINIŢA ALDEA, Cornu
Luncii/SUCEAVA: art. SCRISUL CA
DESTIN - Impresii legate de poezia domnului Adrian Botez – în revista electronică Romanian VIP – revista
românilor de pretutindeni, Sydney, 12 iulie 2010
***