II.3.a-Romanul “MAITREYI”, de MIRCEA ELIADE: ÎNTRE ROMANUL INIŢIATIC ŞI JURNALUL SCHIZOFRENIEI SACRALE. ALCHIMIE – SUB CONDIŢIA MNEZICULUI ANAMNEZIC [1]

 

 

A-FRUCTARUL COSMIC ŞI POMUL BODHI

 

            Iată ce spune un text esoteric, de ştiinţă spirituală:”Acest timp când urmaşul lui Gautama Buddha, Maitreya, va deveni Buddha, este stabilit cu precizie: cinci mii de ani din momentul iluminării lui Buddha sub pomul Bodhi"” Menţionăm că MAITREYA BUDDHA înseamnă “Buddha al Binelui” (sau: Cel-ce-aduce-Binele, Mântuitorul).

            Fie şi doar pentru că lămurirea semnificaţiei titlului romanului lui Mircea Eliade aduce o mare deschidere spre planul sacral – şi criticul/istoricul literar George Călinescu ar fi trebuit să emită o cu totul altă judecată hermeneutic-axiologică, decât aceasta, de la pagina 958, din Istoria literaturii române - de la origini până în prezent:” Către sfârşit(-ul romanului Maitreyi) ,  autorul întrerupe solemnitatea nupţială şi dă romanului caracterul senzaţional(s.n.). (…)Întâlnirea a doi indivizi de rase diferite într-un décor sugerat, nu atât plasticcât prin siguranţa amănuntelor sociale, e memorabilă.  Mircea Eliade a îmbogăţit literatura română cu o viziune nouă, scriind întâiul roman exotic, în adevăratul înţeles al cuvântului”. Şi totuşi, remarcase că nici măcar decorul (!!! ) -  nu se obosise Mircea Eliade să-l facă să pară... „exotic”!

            Pareza metafizică a ilustrului critic este desăvârşită – iar sensibilitatea “esteticianului” Călinescu este de-a dreptrul elefantină. (Şi nu-l avem, în sprijinul discuţiei noastre, nici măcar pe cel mai fin intuitiv dintre hermeneuţii actuali ai lui Mircea Eliade – pe clujeanul  Ştefan Borbély, care, în cartea sa Proza fantastică a lui Mircea Eliade – complexul gnostic – Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2003, nu reţine, dintre romanele demne de demersul său hermeneutic, decât Nuntă în cer şi Nouăsprezece trandafiri).

            Nu. Nici finalul, nici alte părţi ale romanului, n-au absolut nimic “senzaţional” – ci, dimpotrivă, se înregistrează, clar, o victorie a sacralului ritualistic (în cadrul instituţiei sacrale, numită MAITREYI), asupra profanului steril, năuc (profesat cu aleatorie ostentaţie, de către veneticul unor spaţii vidate de semantică spirituală – ALLAN).

            “Doi indivizi de rase diferite”. Fals. Nu “rase”, ci trepte de evoluţie spirituală diferite.

            În ce priveşte ultima afirmaţie a lui George Călinescu, asupra globalităţii romanului Maitreyi – această afirmaţie a făcut o aberantă carieră:”Maitreyi – întâiul roman exotic, în adevăratul înţeles al cuvântului”. Ce este “exotic” în a te întoarce în CENTRU (acel centru regretat printr-o întreagă istorie umană) – centru numit SINELE(EUL) SPIRITUAL? Ce este exotic, în a te întoarce (atât retrospectiv, cât şi prospectiv), sub Pomul Bodhi, sub puterea etern regeneratoare a FRUCTARULUI COSMIC – DUMNEZEU? Ce este exotic, în a renaşte           ( uitându-ţi, ritualic,  identitatea terestră, din care mărturie au rămas doar pagini răzleţe, aflate în plină criză textuală, în plin proces de dezagregare semantică, dureroasă: jurnal, scrisori…) – a renaşte din PÂNTECUL LUI MAITREYA BUDDHA, “plecat/ă la Midrapur”, să nască, chipurile, “în taină” (pe Allan-transfiguratul, încă nedesprins total de corporalitatea lui Allan-schizofrenicul sacral), “dar  toată lumea a aflat”.  Da, toată lumea (Spiritul Cosmic Uman) va conştientiza atingerea stadiului moral – ultimul stadiu de evoluţie spirituală terestră.

            “Dar acum sunt în proces”… Cine cu cine sunt în proces? Unde? Cum? Evident, nu indivizi/individualităţi umani/e -  şi nu e vorba de sensul care trimite la instanţă judecătorească umană. Nu. E vorba de procesualitatea (supravegheată divin) a evoluţiei de la profan la sacral (într-un plan, cel uman) – şi de la stadiul Gautama Buddha la stadiul Maitreya Buddha (în alt plan, cel superior-sacral). În faţa acestui straniu text, care este romanul Maitreyi, au existat cele mai neaşteptate şi diverse reacţii, din partea hermeneuţilor:

            1-tăcerea (Adrian Marino – Hermeneutica lui Mircea Eliade, la fel şi cel amintit mai sus, Ştefan Borbély – Proza fantastică a lui Mircea Eliade – complexul gnostic – cel intimidat în exces, şi, cum vom mai avea ocazia să vedem – inutil! – nu atât de  personalitatea intelectuală a lui Mircea Eliade, cât a celor care au apucat să-l abordeze hermeneutic – fără să-şi pună prea serios nici problema deosebirii fundamentale între categoria fantasticului şi cea a sacralului, şi nici problema dacă aceste/acele abordări anterioare abordării sale sunt autentic, sau superficial hermeneutice – răspunsul nostru înclinând, cu hotărâre, către varianta a doua de răspuns:”Cititorul de bună-credinţă al acestei cărţi s-ar putea desigur întreba ce rost mai are încă un volum exegetic despre proza fantastică a lui Mircea Eliade, într-un domeniu în care – după aparenţe, cel puţin – toate lucrurile esenţiale şi de bun-simţ au fost deja spuse[…]. Miza primă a acestui eseu este, prin urmare, una de ordin metodologic, motiv pentru care analizele pe text nu vizează, nici ele, exhaustivitatea: am selectat câteva texte foarte cunoscute” [2] etc.);

            2-ignorarea, produsă de  ignoranţa metafizică totală (Ion Negoiţescu – Istoria literaturii române, Minerva, 1991, p. 350: “Proza lui Mircea Eliade e refractară însă virtuţilor stilistice, magiei cuvântului” – prin cuvântul “magie”, I. Negoiţescu  înţelegând nu  dispoziţie spirituală cosmogonică, ci plăcerea senzual-estetică, opusă dispoziţiei esteticii moral-spirituale superioare),

            3- eschivarea admirativă (Eugen Simion – Scriitori români de azi, Ed. Cartea Românească, Buc., 1976, vol. II, p. 319),

            4-amânarea, devenită, fatalmente,  nondesăvârşire hermeneutică (Ion Petru Culianu – Mircea Eliade, Nemira, Buc., 1995),

            5-alunecarea în clişeele hermeneuticii de texte erotice şi în sterilităţi hermeneutice (Gabriel Dimisianu – postfaţa la Maitreyi/Nuntă în Cer) etc. Ba, cu câtva timp în urmă, era în vogă un fel de roman-replică, al fiicei “seduse şi abandonate”, a brahmanului Dasgupta [3] . Aceasta făcea confuzii grosolane între planul ontologic şi cel artistic – între planul textual şi planul arhetipal-sacral. Avem serioase rezerve în ce priveşte autenticitatea textului produs de această fiică. Sau, în cazul în care textul va fi fiind autentic – avem cele mai serioase dubii, cu privire la statutul de iniţiată-brahman al fiicei lui Dasgupta – cea din lumea real-profană... – nu cea din lumea sacrală a romanului eliadesc...

***

 

B-NĂUCUL METAFIZIC

 

            Allan este Omul Decăzut Demult. Cel năucit, din punct de vedere metafizic: atât de căderea din Paradis – cât şi de miraculoasa şansă a reintegrării în Paradis. Omul care-şi uită identitatea reală (sacră) – şi, de aceea, “ţine cu dinţii” de surogatul de identitate: PAGINA DE JURNAL, cu aberante înşiruiri “logice” ale faptelor sacrale (care fapte, prin însăşi natura lor, sunt complet ilogice – sau, mai exact, au cu totul altă logică decât cea uman-terestră:”Am şovăit atâta în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi”. Omul fenomenal este atât de firav şi neajutorat, încât insignifianta neputinţă de fixare ân ficţiunea absolută, numită timp istoric – este gata-gata să-i prăbuşească începutul textualităţii – identic, în debutul romanului, cu începutul ontologic. Cel care va deveni schizofrenicul sacral Allan nu-şi pune, acum, o clipă măcar, problema că o întâlnire cu Dumnezeu – este imposibil de fixat în durata istorică. Iar întâlnirea cu Maitreyi este o epifanie mascată – care va determina ulterioara theofanie.

            Dar durata textuală va deveni, treptat, spaţiul de dizolvare a istoriei – spaţiul iniţiatic, în care aparent fixatul în timp-Allan va deveni schizofrenicul-Allan (cu reziduuri de fiinţă-pagini, în planul terestru – reziduuri care ocultează, la modul torturant, expiator, fiinţa lui Allan-transfiguratul, cel “fixat” în ochii Maitreyiei-eternitate-nici măcar-ca-VOCE-la-“telefonul-dintre-dimensiuni”).

            Când i se ia Omului-Allan “oglinda” infernală,  perfect deformatoare, a paginii – parcă i-ar lua cineva scara de sub picioare (ajuns fiind, el, la “poarta” Paradisului): NĂUCUL METAFIZIC e, încă, speriat, deşi a parcurs un istovitor şi transfigurator traseu iniţiatic-sacral – e debusolat, greu de convins că, tot ce a fost – a fost pentru a nu mai fi (“Şi vreau totuşi să scriu aici tot, tot” – mecanismul uman, căruia i s-a răpit, prin iniţiere, miezul spiritual, continuă, cu obstinaţie, să funcţioneze, ÎN VID) – iar ce va fi, abia, va alcătui ADEVĂRATA, NĂSCUTA-RENĂSCUTA FIINŢĂ, eliberată de mnezic:  “Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei”. Degeaba e cerul – dacă ar lipsi Dumnezeu-Fixatorul Divin: “OCHII MAITREYIEI”.

            Allan-Omul este mărturia dificultăţilor enorme ale reiniţierii sacrale, în secolul XX, diabolic de supeficial, de robit fenomenalităţii iluzorii, prejudecăşilor absurde ale fenomenalităţii, ca existenţă în PRECARUL ABSOLUT(cf. André Malraux). Exasperante dificultăţi – când e vorba să-ţi schimbi ochii fizici (istorici) – cu “ochii Maitreyiei”, să te laşi resorbit în armonia anamnezică a “ochilor Maitreyiei” (sinonimă sacralului etern – nonvizual). Cât de greu e să renunţi la trufia existenţei personale, în favoarea transfigurării sacrale (transpersonalizatoare). Allan vine dinspre zona versatilă a promiscuităţii morale (unde Lucien, Harold, Geuertie, Gerald, Norine, Catherine, fraţii Huber, Ivy etc suiânt aglutinate, interferate în vid – vidul moral, care determină vidarea de esenţă). În această zonă, CĂDEREA este luată în deşert: “-Am să cad. Ţi-e frică dacă am să cad?(s.n.)” – flirtează, inconştientă de gravitatea semanticii ontologice, “stârnite” prin rostire(consecinţă a ROSTIRII-LOGOS) – Geuertie.

            În această zonă a promiscuităţii morale lipsesc LEGILE FIREŞTI, totul este  cu preţ suspendat, “tinichea” – totul este DES-FĂCUT, ca patul lui Harold ( cf. p. 8):”…nişte gologani de tinichea, pe patul desfăcut” – şi trebuie inventată, din HÂRTIE (juranalul – surogat de personalitate) , arma de străpungere spre FOC: (cf. p. 8) “…încercând zadarnic să-mi desfund pipa cu un sul (n.n.: jurnal încă nedesfăşurat) de hârtie, pe care îl răsuceam până se subţia ca un chibrit”. Omul care caută FOCUL  merită să fie născut (să renască). Merită, deci, s-o întâlnească pe Maitreyi. Până atunci, însă, sentenţiozitatea lui imbecilă ne va călca zdravăn pe nervi. Fiinţarea lui, însă, şi aşa situată în “obtuzitate”, se stinge şi se opacizează total, pe drumul dintre raţiunea sterilă şi pagina absurdă:”…deschisesem jurnalul ca să adaug ceva. Aşteptai câteva secunde cu stiloul în aer, apoi închisei caietul, spunându-mi:<<Prostii…>>”. Ultimul cuvânt este imaginea spirituală proprie, a Omului-Allan, reflectată din oglinda infernală-pagină. OMUL-PAGINĂ, OMUL-DE-HÂRTIE, va trebui să ardă în complexul sacral iniţiatic, numit MAITREYI: Narendra Sen, Chabu, Himalaya, Jenia Isaac, Fructarul Cosmic etc. Astfel se vor crea premizele (RE) NAŞTERII Spirituale: Omul Recuperat pentru Paradis – “ochii Maitreyiei”. Astfel va scăpa Allan-Omul de intermitenţa torturantă a Revelaţiilor.

            Allan, când este gelos pe Necunoscutul din scrisoarea „Maitreyei”(scrisoare care nu este altceva decât un fragmant din Jurnalul-OMUL DE HÂRTIE-ALLAN!!!) – este gelos, de fapt, pe însuşi sinele său trecut-profan, încă neperceput, total, ca Sine Transcens!!! Aceasta este schizofrenia Omului-de-Hârtie, a omului fenomenal, victimă a fiinţării ca istorie evenimenţial-reziduală, pe care n-o poate „curăţa” total, de pe pagină, din Sinele Său Expresiv..

***

 

C--COMPLEXUL SACRAL INIŢIATIC MAITREYI (CSIM)

           

Maitreyi nu este o fiinţă, în sensul profan al cuvântului – ci un COMPLEX INIŢIATIC SACRAL. De aceea, nici nu poate fi fixat, prin scris, în istoria profană a naşterilor – ci în zona spaţiilor enigmatice-transfiguratoare (de criză): sanatoriu – şi mutărilor (termen convergent la procesul alchimic)-transfigurărilor:”În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic(s.n.). Numele ei (n.n.: Maitreyi) apare acolo mult mai târziu, după ce am ieşit din sanatoriu(s.n.) şi a trebuit să mă mut (s.n. – de fapt, TRANSMUT – alchimic) în casa inginerului Narendra Sen” etc.

            Corporalitatea ei perceptibilă este un Proteus feminin: de la “urâtă”, “straniul ochilor galben întunecat(…) atât de puţin feminin” – trecând prin “senzuală”, “ritmicitate uluitoare a trupului”-eros(p. 111) – până la “zeiţă” – toate sunt atribute pentru Maitreyi. Este FEMEIE şi COPIL, concomitent – esenţa ei fiind  RÂSUL DIVIN, PERPETUU CREATOR(cf. p. 15):”Nu ştiu ce spectacol sacru  îmi apărea mie râsul ei şi sălbăticia acelui trup APRINS(s.n. – APRINDERE, în sensul sacru, al epifaniei). Aveam sentimentul că săvârşesc un sacrilegiu privind-o (n.n.: Acteon privind-o pe Diana, sfâşiat-transfigurat de câinii sacri-euharistici), dar nu găsesc puterea să mă despart de fereastră. Plecând, îi auzeam râsul prin toate sălile prin care am trecut.”

            RÂSUL METAFIZIC luminează LABIRINTUL “sălilor” – ca trepte existenţial-spirituale. RÂSUL METAFIZIC recontopeşte, originar, EUL cu PROPRIUL MINOTAUR-OGLINDA INFERNALĂ(anulând schizofrenia, creată prin CĂDEREA ANTROPOGONICĂ).

            Percepţia umană, în legătură cu CSIM (Complexul Sacral Iniţiatic Maitreyi) este una, fatalmente, secvenţială. De aceea şi este atât de enigmatică semantica evenimenţial-fiinţială a fecioarei-femeii Maitreyi şi, mai ales, enigmatice apar relaţiile dezvoltate de personaje, în raport cu Maitreyi.

Spre exemplu, Allan-omul evenimenţial nu înţelege foarte clar nici CUM a intrat în casa Sen – nu înţelege, mai ales, DE CE relaţia propusă, în cadrul casei Sen, este una fraternă (faţă de Maitreyi) şi filială (faţă de Narendra Sen): (cf. p. 63) “Inginerul mă numeşte <<copilul său>>(Notă: nu înţelege nimic, fireşte)”(s.n.). Acest “fireşte” subliniază acceptarea fatalistă şi totală a cadrului iniţiatic care I s-a pregătit, prin intermediul CSIM. Allan nu înţelege că Sen face parte din CSIM – iar CSIM are funcţia fundamentală de a naşte-renaşte, moral-transfigurator, pe FIUL OMULUI.

             Prin urmare, va trebui să lămurim care sunt părţile componente ale CSIM – căci Maitreyi determină relaţii biunivoce, cu aceste părţi componente ale propriului corp spiritual:

            a-spre Centrul Sacral Maitreyi converg toate elementele, determinând o configuraţie aparent pluripersonală (de fapt, SUPRAPERSONALĂ) a imaginii perceptive Maitreyi;

            b-dinspre imaginea perceptivă Maitreyi pulsează voinţa de atribuire de funcţii sacrale, iniţiatice, părţilor componente ale imaginii perceptive Maitreyi.

            I-Prima categorie de componente pe care le determină CSIM este aceea a SPAŢIILOR(care, aparent, sunt reprezentate prin toponimice geografic-profane – în realitate, avem de-a face cu GEOGRAFIE SACRALĂ: Calcutta, Tamluk, Assam, Himalaya, Calcutta (din nou, dar, de fapt, Calcutta II - marcând un stadiu de evoluţie spirituală superioară, faţă de Calcutta I, notare prin care desemnăm stadiul spiritual de „noviciat” al lui Allan). Se marchează, astfel, faze ale evoluţiei spirituale ale iniţiatului, intrat sub incidenţa acţiunii CSIM.

            II-A doua categorie de componente pe care le determină CSIM sunt de tip antropomorf: Narendra Sen-Chabu-Jenia Isaac-Fructarul Cosmic.

***

           

D-CATEGORIA DE COMPONENTE SPAŢIALE A CSIM

           

Revenim:

            I-a: Calcutta I – este spaţiul de intersectare, de către umanitate, a epifaniei (acum şi aici i se „arată”, corporal, Maitreyi, lui Allan-omul fenomenal-evenimenţial), dar există, cum am afirmat mai sus, şi Calcutta II – spaţiul de revenire şi fixare sacro-alchimică, după experienţa apotropaic-exorcizatoare, de pe MUNTELE SFÂNT HIMALAYA: Calcutta II nu mai are nimic din spaţialitatea exterioară – ci rămâne „arena” ultimelor zbateri schizofrenico-sacrale (Allan încă mai are impresia că e diferit de OMUL UNIC, că Maitreyi e diferită de Divinitatea Unică – şi, deci, îşi mai „permite” GELOZIA – când, de fapt, toate eurile masculine: Allan-POMUL, Allan-ROBI TAKKUR, Allan-ZEUL DIN TEMPLUL COSMIC, cu şase GHIRLANDE-CICLURI SACRAL-EXISTENŢIALE(MANVANTARA)-INIŢIATICE , Allan-NECUNOSCUTUL DIN SCRISOARE(Jurnal-Scrisoare) – se sintetizează în FIINŢA TRANSPERSONALĂ CU ŞAPTE GHIRLANDE (a 7-a ghirlandă consfinţea-consacra al 7-lea Manvantara, de dincolo de ciclul cosmic ACTUAL, consfinţea-consacra alegerea definitivă pentru transfigurare – dar, implicit, anula orice alegere: singularizarea transpersonală întru sacralitate anulează absolut toate eurile secvenţiale, personale). Fiind fixată în şi pentru „ochii Maitreyei”, această FIINŢĂ TRANSPERSONALĂ nu mai are dreptul la persoana aleatorie-tranzitorie, versatilă: ALLAN. Dreptul la personalitate ar desfiinţa dreptul la divinitate – iar „ochii Maitreyei” şi-ar pierde funcţionalitatea sacral-soteriologică.

            I-b: Tamluk – marchează starea de pregătire pentru Revelaţie (cf. p. 16): „Mi-am dat seama deodată că se petrece ceva neobişnuit cu mine, că am rămas singur (s.n.: condiţia minimală pentru pregătirea Revelaţiei) şi am să mor singur(s.n.: condiţia secundă, a acceptării morţii iniţiatice, transpersonalizatoare, pentru integrarea spirituală în complexul sacral al Revelaţiei) eram liniştit, senin, împăcat. Nu ştiu ce măreţie firească şi inumană trăia atunci în mine”(s.n.: prima percepţie a stadiului transpersonal, a Eului Sacral – se lasă „locuit de divinitate”). Alchimic, această fază se numeşte COAGULA ( a coagulării), având drept simbol SAREA – şi are drept corespondent spiritual următoarea stare spirituală(cf. Rudolf Steiner, Esoterismul creştin, Ed. Univers Enciclopedic, 1998, p. 63):”Omul trebuie să se dăruiască unor gânduri curate, îndreptate spre cele spirituale”(s.n.).

            Credem că şi sintagma lui Mircea Eliade, referitoare la percepţia „măreţiei fireşti şi inumane” – se potriveşte întocmai indiacaţiei alchimice a lui Rudolf Steiner, referitoare la stadiul alchimic COAGULA.

            I-c: Assam - marchează un stadiu tranzitoriu: MALARIA(cuptorul-athanor al febrei – dar, mai ales, extracţia sângelui vital, prin insecte aeriene, şi injectarea sângelui sacral – a unui „altceva” sangvin, care tulbură TOTAL Fiinţa, ducând la TREMURAREA-CUTREMURAREA fizico-psihică – orice tremur-cutremur, ştim şi din Lacul eminescian, care „cutremură” barca charonică... - duce la schimbarea/preschimbarea/părăsirea, spre „altceva spiritual”, a treptei anterioare a scării evoluţiei spirituale) – devine sinonimă cu eterizarea sângelui, ca modificare sacrală a lichidului sangvin-vital. Avem de-a face cu „carantina mistică”, dinainte de INTRAREA ÎN CASA BROAŞTEI(Casa lui Narendra Sen). Vom reveni neapărat, pentru că va trebui marcat, aici, stadiul alchimic SOLVA(dizolvarea).

            I-d : Himalaya – stadiul purificării, prin focul sacru. Alchimic, acest stadiu este simbolizat prin SULF, şi are drept corespondent spiritual următoarea stare spirituală: „devoţiunea fierbinte faţă de divinitate”. Având în vedere că şi EROS-ul, şi SOARELE – sunt sinonime ale Focului Sacral-Divin – atât arderea „scrâşnită” (cf. p. 164:” Şi scrâşneam din dinţi, născocind tot felul de mângâieri...”), în focul demonic JENIA ISAAC (care numai „nevinovată” nu e – plecarea ei, înfrântă, înseamnă biruinţa lui Allan-novicele, asupra morţii) – pentru îndepărtarea ultimelor reziduuri din calea OCHILOR MAITRYIEI, cât şi următoarele rânduri despre percepţia efectelor solare asupra/în psihic(-ului) corespund ultimului stadiu alchimic, care duce la REVELAŢIA TOTALĂ: (cf. p. 165) „Şi parcă totul a trecut într-o singură clipă[ după plecarea demonului ispititor-Jenia Isaac] , deşteptându-mă o dată dimineaţa ceva mai devreme, privind surprins soarele drept în faţă (s.n. – n.n.: privirea soarelui drept în faţă – este sinonimă cu asimilarea STADIULUI SPIRITUAL SOLAR-CRISTIC), lumina, verdeaţa. Scăpasem de ceva greu, de ceva ucigător(s.n. – n.n.: “este marcată exorcizarea pirică, totală, în profunnzime – “cu moartea pre moarte călcând” – exoecizare cu consecinţă transpersonalizatoare). Îmi venea să cant, să alerg(n.n.: regăseşte orfismul şi percepe alergarea-transmutare în aurul spiritual). Nu ştiu cum s-a petrecut aceasta (n.n.: lipsa conştientizării raţionale nu exclude percepţia iraţională, ocultă, a întregii procesualităţi regenerator-spirituale). Se coborâse ceva în mine, mă năpădise ceva (n.n.: Eul Spiritual Transpersonal). Şi atunci m-am întors(s.n. – n.n.: este propoziţia finală a capitolului, propoziţie cu conţinut ritualic, cu o încărcăturăesoterică maximă: ÎNTOARCEREA în Centrul Cosmico-Psihic, în Centrul Sacralo-Divin – echivalentă, în termenii hermeneuticii acestui roman iniţiatic – cu recunoaşterea CSIM).

***

 

E-CATEGORIA DE COMPONENTE ANTROPOMORFE A CSIM

 

            II – Să analizăm, acum, categoria de componente antropomorfe a CSIM:

            II-a: CASA BROAŞTEI-NARENDRA SEN(cf. p. 13):”Acum puteam vedea şi eu, mai de-aproape şi în voie, faţa inginerului [Narendra Sen], care se asemăna atât de mult cu o broască(s.n.), ochii atât de bulbucaţi şi gura atât de mare”. Cf. Mihai Coman, Bestiarul mitologiei româneşti, p. 89 [4] : ”Broasca este prima vieţuitoare care apare în procesul cosmogonic(…). Rolul broaştei este mult mai important: ea nu numai că vesteşte, dar şi făureşte(…). Este  participant activ, cu un rost bine definit în procesul complicat al făuririi lumii(…), mediator între apă şi pământ(…), operator în binar(…), factor de legătură între elementele opuse din natură(…), fecundă, regeneratoare(…), operator al metamorfozei”. Deci, Narendra Sen, în CSIM, are:

            1-funcţie cosmogonică (participă la transpersonalizarea lui Allan, la (re) facerea lui Allan, în Lumea Spirituală, CA LUME SPIRITUALĂ);

            2- operator binary, mediind între lumi şi echilibrând lumile. În secvenţa jurământului de la Lacuri, Broasca Divină-Sen nu poate lipsi (din punct de vedere spiritual), ca mediator între APĂ-PĂMÂNT: are, întâi, înfăţişarea umil-sacrală a surorii lui Kokha, al cărei nume, evident sacral, “nu l-am găsit, pentru că nu-l notasem (n.n.: orice element sacru are notare în alt registru decât cel onomastic-profan, în alt registru decât cel vizibil). Şi totuşi, femeia aceasta a fost singura care ne-a iubit înţelegător şi dezinteresat pe noi doi în casa Sen” – căci creaţia divină este sinonimul IUBIRII. Apoi, BROASCA se substituie, într-o schemă poziţională sugestivă, lui Allan însuşi:”Rămăsesem cu o mână pe genunchi – şi cu cealată apăsată palmă pe pământ” – poziţia clasică de SCARĂ MEDIATOARE: pământ-talpă-genunchi-trunchi şi cap, erectile spre cer,

            3-şi, în fine, regenerator, operator al metamorfozei.

            Aici, este locul să marcăm faza alchimică SOLVE(dizolvarea). Nu trebuie să mire pe nimeni încălcarea unor aşa-zise „legi de castă”, în casa Sen – pentru că, de fapt, frăţia spirituală Allan-Maitryi (pe care o „plănuieşte” şi o „catalizează” Narendra Sen, în CASA BROAŞTEI) – este faza a doua alchimică: procesul de dizolvare (SOLVE), având simbolul MERCUR(argint viu) şi cortespunzându-i, din punct de vedere spiritual, următoarea stere spirituală:”Ceea ce corespunde mercurului sunt toate formele de iubire existente în suflet” [5] . Deci aici, în această stare spirituală, converg iubirile filiale (Sen-Allan), iubirile fraternale(Allan-„Maitreyi” – o notăm între ghilimele, pentru că este IMAGINEA, iar nu esenţa CSIM), plus toate iubirile generos-sacrificiale: „înţelegătoare şi „dezinteresate”.          

            Pentru secvenţa ritualică a jurământului de la Lacuri (mediere-echilibrare cosmică, prin EROS transfigurator al Fiinţei-Cuvânt) – „Maitreyi”(de fapt, CSIM) pregăteşte totul, cu maximă minuţiozitate, de tip ritualistic: rememorează ARBORELE BODHI(PRIMA IUBIRE, IUBIREA ORIGINARĂ, dintre CSIM şi POM – dintre dumnezeire şi SINELE DIVIN CREATOR ACTIV – DUMNEZEU – a se vedea concepţia despre dumnezeire-Dumnezeu, a lui Meister Eckhart), rememorează TEMPLUL PARADISIAC CU ZEUL CELOR ŞASE GHIRLANDE-CICLURI COSMICE-MANVANTARA(a şaptea ghirlandă, primită de Allan de la CSIM, îl va investi pe Allan cu statutul de ZEU: de aceea, în stadiul HIMALAYA, va primi „scrisori”-mesaje de investire spirituală, de la „Maitreyi”, în care  aceasta îl numeşte ZEUL EI DE AUR, zeu compus din SOARE-AER-FLORI) – şi, mai ales, semantizează POMUL şi TEMPLUL-CU-ZEU-CU-GHIRLANDĂ, prin POEZIA-ROBI-TAKKUR: el este tălmaciul simbolurilor – el este simbolul suprem: BĂTRÂNUL TUTUROR TIMPURILOR(şuviţa albă, pe care o păstrează „Maitreyi”, este magică, cu funcţia de a o ocroti de demonul timpului: BĂTRÂNUL TUTUROR TIMPURILOR este SĂMÂNŢA TUTUROR LUMILOR, este Eternitatea, Tinereţea Veşnică, de sub Masca Vremii – este Făt-Frumos-cu-Păr-de-Argint – iar ARGINTUL este treapta în care se oglindeşte REVELAŢIA-AUR).

            Allan va urma NECUNOSCUTUL: aceasta este semnificaţia GELOZIEI faţă de ROBI TAKKUR – şi anume, tensiunea urmăririi SOARELUI, către VÂRFUL POMULUI, pentru a-l fixa în aurul alchimic.

            Şi, în fine, INELUL ANDROGIN: (cf. p. 105)”Inelul din fier şi aur – ca doi şerpi(n.n.: ouroboros-i, yin şi zang, dar şi şerpii alchimici, Sulful şi Mercurul) încolăciţi, unul întunecat şi altul galben, cel dintâi reprezentând virilitatea, celălalt feminitatea”. Transcenderea în PRINCIPIUL BINAR, dar şi al CONVERSIEI RECIPROCE, Eterne, într-o androginitate paradisiacă (complementară, iar nu dichotomică!): YIN – YANG. Interpenetrarea Principiilor Cosmice este paralelă cu interpenetrarea Logos-urilor (învăţărea bengalezei-francezei, de către Allan-Maitreyi – Logos-ul), Logos-ul ducând nu la comunicare profană, ci la Revelarea Sinelui: (cf. p. 44) „Am înţeles îndată că nu voi putea învăţa bengaleza decât singur. Îmi explica atât de frumos şi mă privea atât de aproape, încât o ascultam fără să reţin nimic. Spuneam numai din când în când: <<da>>”.

            Pentru că tot am ajuns la interpenetrare: ce semnificaţie va fi având, cu adevărat, „interpenetrarea” la nivelul picioarelor, mângâierea, reciprocă, a picioarelor? Conform lui Annik de Souzenelle [6] - talpa piciorului este locul de colectare a răului – deci are FUNCŢIE SOTERIOLOGICĂ(purificatoare-mântuitoare) – căci lasă să se scurgă răul dinspre Semilunile Corpului Uman : urechile-rinichii-tălpile.

            „Vârsta” CSIM este una simbolică: 17 ani (1+7=8: ODGOAS=faptul de a duce la doi (agodiias para to tuo agein): împărţind mereu la doi, se ajunge la Monada Sacră. Deci, prin aparenţa CUPLULUI – CSIM conduce la resorbirea în EUL SPIRITUAL.

            La Lacuri, în faza SOLVE, jurământul lui „Maitreyi” este o trecere în metalimbaj, în limbaj pur spiritual ante-Babel: (cf. p.  107)”Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pământului (n.n.: mediere cosmică, completă, atotsintetizatoare). O ascultam tot mai fascinat, până ce nu i-am mai putut înţelege cuvintele. Vorbea o bengaleză de prunc(s.n. – n.n.: întoarcerea la CUVÂNTUL ORIGINAR), simplificată, aproape cifrată. Auzeam sunetele, ghiceam pe ici, pe colo, câte un cuvânt – dar îmi scăpa tâlcul acestei incantaţii (n.n.: intrare, prin CUVÂNT, în Sfera Orfică). Când a tăcut, parcă mi-era teamă s-o ating, într-atât mi se părea de fermecată, de inaccesibilă”(n.n.: prin orfism, se ajunge la Revelaţie, determinându-se deschiderea porţilor spirituale inaccesibile, spre Eul Spiritual).

            CSIM nu şi-a făcut, prin LACURI(APA)-BROASCA-PĂMÂNT [7] , deci prin aspectul componenţial Narendra Sen, datoria de mediator pe Verticala Absolută, Verticala Aperceptivă. De aceea, are loc asumarea, de către componenta CSIM – Narendra Sen-BROASCA, ŞI a funcţiei de REGENERATOR, OPERATOR AL METAMORFOZEI. Pentru a obţine metamorfoza spirituală a lui Allan şi a-l asimila CSIM-ului – trebuie, întâi, să se autometamorfozeze componenta Narendra Sen-BROASCA: CASA BROAŞTEI devine CASA ORBULUI. Iar Orbul (traducere în limbaj ocult: CEL CU VIZIUNE SACRĂ) vede Muntele Sacru, HIMALAYA. Maestru auster, sever – Sen devine „Spânu”, din clasica „poveste” iniţiatică a lui Creangă – HARAP-ALB: necruţător, ca orice Guru-Maestru – Sen-Maestrul  îl „alungă”-transmută alchimic pe Allan-al-Casei – în ALLAN-AL-MUNTELUI (deschiderea CASEI TERESTRE spre CASA COSMICĂ – o deschidere absolut dureroasă – deci, conform canoanelor Iniţierii, ABSOLUT NECESARĂ.

            II-b: CHABU – cu funcţie de ZEU LAMPADOFOR, în cadrul CSIM. Ea VEDE, pentru Allan. Vede CALEA CEREASCĂ şi aduce Revelaţia autosacrificială a CSIM: (cf. p. 109)”Tot i se părea că vede ceva jos, în stradă, ceva ce o cheamă(...)”; (cf. p. 125) „s-a dus în balcon(...) şi, de acolo, a început să contemple CALEA(s.n. – n.n.: dao-tao, în limbajul ritualistic buddhist – dar nu numai: şi dacii-daoi, poporul lupoiulor şi ai Căii Drepte, zalmoxieni, vorbeau despre CALE) şi să cânte”. Şi tot la p. 125, Chabu întreabă de „dada”-Allan:”Vor s-o vândă pe Maitreyi?” (n.n.: evident, este vorba de vânzarea mistică-transfer în supramundan, de tip IUDA-HRISTOS).

            Chabu atrage atenţia persoanei-Allan asupra HIEROGAMIEI, ca gestualitate de gravitate şi importanţă cosmică – şi realizează această avertizare în cadrul unui scenariu ritualistic-mistic, substituindu-se lui „Maitreyi” :”Dragostea nu e prostie(s.n. - n.n.: nu e iluzie terestră), spune Chabu – şi-i dă, lui Allan-omul, SĂRUTUL CONSACRATOR (mistic) al lumii celeilalte – dăruindu-i-împărtăşindu-i, astfel, în cadrul unui ritual euharistic-erotic, FERICIREA(ÎMPLINIREA) MISTICĂ: „Dar eu eram fericit că această soră mai mică a mea(într-adevăr, o iubeam foarte mult pe Chabu) a înţşeles dragostea noastră”cf. p. 127). După împlinirea funcţiei de substitut al imaginii funcţionale „Maitreyi” – ve deveni ANTEMERGĂTOAREA(precum Ioan Botezătorul, pentru Iisus), cea care se retrage în CSIM, „moare” iniţiatic, tocmai în ziua când Allan-omul-novice a mai avansat cu o treaptă evolutiv-spirituală – pierzând percepţia vizuală şi temporală a lui „Maitreyi”:”Maitreyi” devine VOCE, deci, Allan pricepe, în sfârşit, ei sale în suprasensibil – în ascensiunea iniţiatică a Muntelui Sacru- HIMALAYA: (cf. p. 151)”Îmi amintesc apoi de un telefon dat de Maitreeyi într-o dimineaţă(s.n.-n.n.: imprecizie temporal-istorică, cu scop ritualistic, de transcendere a timpului: se sugerează percepţia ÎNCEPUTULUI ETERN) : Adio, Allan, adio, scumpul meu. În viaţa viitoare(s.n. – n.n.: transcendenţă absolută) ne vom întâlni iar, dragule. Ai să mă recunoşti atunci? Ai să mă aştepţi?Aşteaptă-mă, Allan, nu mă uita(s.n.-n.n.: adică, de fapt, uită din mine, partea iluzorie, formală – uită din tine, Allan, partea iluzorie, formală – recunoaşte-te, mistic, în Cuplul Sacru – Unic, subordonat Monadei Sacre Androginice). Eu te aştept. Altul nu se mai atinge de mine”(s.n.). De reţinut promisiunea, şi, dacă am stabilit că este zeiţă-complex sacral, nu se poate să nu şi-o ţină...

            Evident că „altul nu se va mai atinge de ea” – căci alteritatea e un atribut strict terestru. În Paradis, există starea de monadă continuă, perfectă.

            „Răspunsul” lui Allan nu este, de fapt, răspuns( în sensul profan al cuvântului). Este Revelaţia fascinantă (pentru Allan) a CSIM:”Eu nu puteam spune decât atât: -Maitreyi, Maitreyi...Am plecat în a şaptea zi(n.n.: încheiere de ciclu vechi-ŞASE-descheiere de ciclu terestru-existenţial NOU-ŞAPTE –Manvantara...) de la despărţirea mea de Bowanipore...” , după ce spionase „lumnina în odaia <<Maitreyiei>> A fost tot timpul întuneric”(cf. p. 151).

            Evident că nu mai putea fi acolo LUMINA: LAMPADOFORA CHABU o luaee puţin înainte, spre a lumina CALEA: „Chabu a murit în aceeaşi zi”.

            II-c: JENIA ISAAC- partea demonică din CSIM – cea apărută „în plin miez de noapte de iarnă”. Este DEMONUL ISPITEI , venit pe/în Himalaya. Acolo unde Allan-novicele percepea deja, heraclitean-eclesiastic, dar cu „mijire” a Revelaţei Revelaţiei Hristice - că „toate trec, totul trece”(atemporalitateasacră determinând intuiţia „încremenirii” sacre, a FIXĂRII Alchimice, ÎN AURUL SPIRITUAL).Jenia Isaac   -   demonul spatiilor in dezagregare , demonul fiintei aflate in descompunere , la nivelul corpului fizic:ea vine din patru zone spaţiale , aflate in antagonism pozitional si spiritual (evreica aspaţială , „jidov rătăcitor”   -   venită din Finlanda – NORD , din Africa de SUD , având numele Rusiei   -   RĂSĂRIT şi APUS al Lumii). O CRUCE   -   inversa , după toate probabilităţile. Demonul ispitei atinge „neruşinarea” metafizică a mimării (declarative) a setei de Absolut:(cf. 158) „- vreau sa gasesc absolutul.” . Este expresia trufiei şi melancoliei luciferice. Dar trupul ei „balan si robust de evreică finlandeză” nu poate deturna fascinaţia pozitivă  a Novicelui Muntelui   -   şi demonul – femeie redevine îngerul căzut, trist, singur şi nefericit, respins veşnic de IUBIRE : (cf.p.164)”îmi povesteai [îi spune Jenia lui Allan , după amorul strict fizic] cum o iubeai pe Maitreyi şi eu ma gîndeam la mine, cât de sigură si nefericită am fost si mi-a venit să plâng...” Jenia Isaac este partea cea mai tenebroasă, mai tainică, mai disperată, a CSIM : este expresia VIDULUI IN MIŞCARE ILUZORIE.Dar aroganţa Satanei e prea mare ca să se convertească la LUMINĂ, la SEMANTICĂ   -   şi, luni ,  adică in ziua când Dumnezeu re-începe creaţia ritualică , epifanică a lumii   -   demonul se retrage.Dispare   -   şi , iată, din nou, „senzaţia”, de fapt, starea spirituală superioară, pe care o determină victoria asupra demonului ispitei exterioare, în sufletul Novicelui Muntelui, transformându-l in INIŢIAT AL MUNTELUI :”Şi parcă totul a trecut într-o singură clipă(...). Scăpasem de ceva greu, de ceva ucigător.(...) Se coborâse ceva în mine, mă năpădise ceva. Şi atunci m-am întors”.

***

 

 

F-AICI AR TREBUI , OARE , SĂ SE TERMINE CARTEA?

 

 

            d– În definitiv, nu aici ar trebui, oare, să se termine cartea? Păi, ce, aţi uitat de JURNAL, de OMUL-DE-HÂRTIE? Aţi uitat că, de fapt, citiţi o CARTE? De fapt, demonul cel mai puternic este ispita interioară. Iar ispita interioară a omului se cheamă OMUL MNEZIC. Adică, omul care nu se poate împăca cu starea de transpersonalitate   -   determinând, în spiritul INIŢIATULUI MUNTELUI, schizofrenia existenţială.      

            De remarcat dichotomia semantică şi „contratimpul” absolut dintre JURNALUL SCRIS şi OPERA ALCHIMICĂ (de transfigurare – regenerare interioară):(cf.p.57)”Jurnalul e mai intotdeauna un prost psiholog, după cum această povestire va confirma”(n.n.: deci, povestirea, deşi este extrasă, aparent, din fărâmele-jurnal   -   capătă, treptat, statut de metajurnal   -   se autonomizează, parţial, şi încearcă, treptat, să se asimileze fiinţei spirituale evolutive a Scriitorului-Creatorului Creat - Resorbit Iniţiatic de CSIM), (cf. p. 60) „Jurnalul acesta e exasperant” (n. n. :”schisma” dintre fiinţa evolutiv- spirituală şi surogatul, de hârtie-fiinţă, părăsită  în labirintul sacru ), (cf. p. 47) „Deschisei jurnalul şi însemnai scena cu un comentariu stupid” (n. n. : se detectează desemantizarea Logos-ului profan   -   şi, implicit, se intuieşte coagularea Logos-ului iniţiatic al FLORII   -   sinecdoca CELEI DE-A ŞAPTEA GHIRLANDE   -   sinonimul TEMPLULUI COSMIC MISTIC-REGENERATOR    -   în care FLOARE + FIR DE PĂR, AŞEZAT ÎN SPIRALA COSMICĂ, pe coada – axul florii: I- atât sinonimul INELULUI ANDROGIN COSMOGONIC, cât şi II- indicaţia clară a introducerii celui de-al şaptelea Manvantara, pe spirala cosmică).

           Şi totuşi, există o conjuncţie prin scris   -             există, în fundal, mereu, CARTEA (BYBLOS) Logos-ul Cosmic, care îi uneşte întru Logo-ul Sacru pe Allan şi CSIM. Pe măsură ce Logos-ul profan se dezagregă, într-o inutilitate absolută (odată cu fiinţa terestră – corporalitatea fizică-Allan ), există METATEXTUL (transpersonal, suprapersonal), care-i conjugă spiritual, pe cei doi componenţi ai INELULUI ANDROGINIC.

            La p. 74, cei doi, fără să ştie unul de celălalt, ajung la acelaşi volum din Tales of the un expected, de Wells (în traducere literală: Povestirile unui neaşteptat). Comentariul lui „Maitreyi” este revelatoriu, pentru intrarea celor doi în TEXTUL MISTIC AL COSMOSULUI: „Ai văzut ce <<neaşteptat>>  avem înaintea noastră?”

            „Coincidenţa” nu e coincidenţă, ci e con-sacrare   -   căci CARTEA are titluri ca marcaje ale spaţiului iniţiatic: Visul, Ia-mă cu tine, Ajutor, Nimic nou etc. Logos-ul Sacru a intersectat, astfel, ARHEII FAPTELOR SACRE.

            CSIM are dimensiunea Cărţii Sacrale a NOULUI TESTAMENT   -   dimensiunea împlinirii spirituale cosmice prin Hristos: (cf. pp. 118- 119) „ Allan, înţelege că noi nu vom putea fi uniţi şi vom muri aşa, cu păcatul nostru deasupra. Nici dacă te vei converti tu, nu vor accepta să-mi fii soţ. Ei vor altceva, de ce nu-ţi aminteşti? Dar dacă cineva m-ar necinsti, vor trebui să mă arunce pe străzi, pentru că altminteri păcatul ar cădea asupra casei întregi. Şi atunci aş putea fi soţia ta , voi fi şi eu creştina, pentru că pentru un creştin nu păcat să fii necinstit cu forţa, şi tu m-ai iubi şi atunci. Nu e aşa că mă vei iubi mereu? Spune-mi, Allan, spune-mi că  n-ai să mă uiţi. Ştii ce mă aşteaptă, dacă mă uiţi...”

            Ciudat text. Foarte ciudat   -   dacă n-ar avea, exclusiv, valoare iniţiatică.E o aberaţie, în plan profan, să afirmi că creştinul ar accepta ca normalitate, vrednică de iubire, „necinstirea cu forţa”. Dar problema ridicată de această aberaţie nu e singura problemă a textului: ce vor ei altceva   -   cine sunt aceşti ei? Ce o aşteaptă pe „Maitreyi”   -   dacă Allan o uită? Ce fel de uitare? Ce trebuie să-şi amintească Allan, şi de ce, şi de când, şi de unde? etc. Să le luăm pe rând.

            Care este funcţia fundamentală a CSIM? Să re-creeze starea de paradis   -   starea de „sub pomul Bodhi”   -   sub semnul FRUCTARULUI COSMIC. Cum e posibil ca un căzut, ca Allan, să se reintegreze în starea paradisiacă? Prin iniţiere. Ce este iniţierea in rezultatul ei ultim? Transfigurare spirituală. Dar ce este , pentru Dumnezeu, transfigurarea spirituală? Aici stă problema textului: transfigurarea este ceva ce iese complet şi brusc   -   din ordinea „firescului profan”. Este un VIOL COSMICO-SPIRITUAL. Allan violează, spiritual, CSIM-ul (propria sa mamă, ca un Oedip ce-şi caută orbirea vizionară)   -   pentru a deveni COPILUL SPIRITUAL AL PROPRIEI SOŢII (căci, prin transfigurare, a acces la hierogamie, unirea cu complexul cosmic-sacru). Ei sunt componentele CSIM, sunt forţele spirituale superioare ale Universului. Ce vor   -   am văzut: transfigurarea   -   ieşirea din normalitatea- profan. Narendra Sen nici vorbă să dorească o „convertire a lui Allan la buddhism” – ar însemna să accepte involuţia spirituală, iar BROASCA E SITUATĂ PE AXA ASCENDENTĂ-DEMIURGICĂ A LUMII!!! – iar nu pe axialitatea infernal-descendentă... – Narendra Sen  „acceptă” – de fapt, PROVOACĂ!!! – „fraternitatea” Allan-Maitreyi, pentru că urmăreşte transpersonalizarea spirituală – trecerea CSIM, pe Spirala Evolutiv-Spirituală, de la BUDDHISM, la CREŞTINISM!!!

În felul acesta, este „păcălit” păcatul   -   în sensul că este asumat, interior, de către iniţiat ( aşa cum şi-a asumat Hristos  PĂCATUL UMAN GLOBAL)   -   şi transfigurat, păcatul, odată cu stadiul de om-al-păcatului. Violul Cosmic îl aşteaptă EI. Singurul viol-hybris care duce la singura IUBIRE valabilă din punct de vedere sacral: EROS-AGAPÉ   -   transpersonalizarea iubirii, iubirea cerească. Ce să nu uite Allan, ce are să-şi amintească   -   şi de când? Credem că e clar: Allan a mai fost în paradis ( nu era nume   -   era funcţia adamică, apoi era Gautama Buddha de sub Pomul Bodhi...). Şi acum, trebuie să nu uite sensul mistic al violului sacru. Ştie bine ce o aşteaptă pe „Maitreyi”   -   de fapt CSIM-ul : desemantizarea cosmică. Starea de Apocalips Ireversibil. Fructarului i-ar putrezi fructele-stele, frunzele-stele: „Ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit”. Arborele Cosmic, Arborele Paradisiac, Arborele Bodhi   -   s-ar oculta sinistru pentru un întreg ciclu existenţial. O sincopă existenţială, în ciclul evolutiv- spiritual( ceea ce ar anula valoarea de  A ŞAPTEA GHIRLANDĂ    -   la nivelul florii cu fir – spirală a Maitreyei...). Absurditate? Nu: tragedie. Omul ar fi nevoit s-o ia de la capătul capătului, autoanulându-şi stadiile evolutiv-spiritruale Saturn, Soare, Lună, Pământ...Pământ-cu-Mere-de-Aur. Şi cu VEGHETORUL FRUCTAR.

            Din „năucul metafizic”, Allan va deveni, neuitând „ochii Maitreyei”   -   Izbăvitorul Cosmic.

            Şi ne invită, şi pe noi, în infernul amneziei anamnezice   -   să uităm de noi, transgresând în starea sacrală de transpersonalitate, fixând aurul alchimic: „ochii Maitreyei”. Alchimie sub condiţia uitării-amneziei transpersonale (pentru lichidarea schizofreniei, care ia forma aberantă a „GELOZIEI PE SINE ÎNSUŞI”...)   -   dar a anamnezei continue a Lumii Scopului Sacru Perpetuu: PIATRA FILOZOFALĂ- „ochii Maitreyei”. SINELE TRANSCENS-TRANSPERSONAL. Deci, non-schizofrenic, re-sacralizat,  NORMALIZAT!!!

            Sau, dacă „invitatul-aşteptatul” (cititorul novice) va uita ochii Maitreyei (-Pomul Bodhi)    -   va nărui Cosmosul. Va sincopa evoluţia SPIRITULUI.

            „Năuc metafizic”? Nu: MARELE RESPONSABIL COSMIC. Fiecare dintre noi, trecând în stadiul de transpersonalitate, devine VEGHETOR AL POMULUI BODHI. Responsabil Cosmic cu transformarea lui Gautama Buddha, in Maitreya Buddha, ceea ce înseamnă MÂNTUIREA COSMICĂ. Nu.i aşa că romanul lui Mircea Eliade pune serios pe gânduri   -   şi că nimănui nu-i mai arde să pălăvrăgească, la modul călinescian (şi nu numai...), despre „exotism” (dacă este cât de cât serios)?      ( prof. dr. Adrian Botez)

***

 

 

II.3.b-REABILITAREA UNUI ARHANGHEL: nuvela „LA ŢIGĂNCI”, de MIRCEA ELIADE [8]

 

A- PRELIMINARII ŞI DELIMITĂRI:NU PROZĂ „FANTASTICĂ” – CI PROZĂ „MITOLOGICĂ”...

           

De la început, trebuie să mărturisim că singura încercare, de până acum,  a criticii analitice româneşti, care s-a apropiat de ceea ce înseamnă “demersul hermeneutic” şi, deci, a dat rezulate de relevanţă semantică importante, demne de luat în seamă  - raportate la nuvela lui Mircea Eliade, La ţigănci -  este aceea a clujeanului Ştefan Borbély, din volumul Proza fantastică a lui Mircea Eliade – complexul gnostic [9] .

            Atâta doar că, şi hermeneutul clujean, ca şi confraţii săi mult mai puţin reverenţioşi şi harnici, faţă de textul eliadesc, face confuzia  - parcă e un blestem moştenit, în critica literară a lumii moderne! – între proză fantastică şi proza mitologică [10] : „prozele fantastice duc, aproape fără excepţie, spre moarte, La ţigănci nefiind, nici ea, o excepţie, în această privinţă. E copleşitor cât de înrudite sunt mecanismele fantasticului şi cele ale morţii din opera lui Eliade(...). Sub regim strict tehnic, discutând morfologia prozelor fantastice ale lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu (...) distinge între un fantastic de tip quest(căutare) şi unul de tip call(ademenire, chemare), sugerând totodată că proza autorului discutat evoluează, în secţiunea sa temporală mediană, de la fantasticul de tip quest la cel de tip call”etc. Dar ce anume caută şi de ce anume caută şi spre ce se duce chematul, în nuvela La ţigănci, nu catadicseşte să spună nici Ştefan Borbély, nici excesiv admiratul şi citatul (precum Sfânta Scriptură) I.P.Culianu.

            Nu ne impresionează în niciun fel trimiterile lui Borbély la I.P.Culianu – căci Culianu nu a priceput nimic din cel pe care şi l-ar fi dorit Maestru pe Mircea Eliade doar pentru a parveni, iar nu pentru a se iniţia. Mai curând Ştefan Borbély ar fi trebuit să fie atent la definiţia dată fantasticului de către Tzvetan Todorov [11] , pe care-l citează mecanic, observându-se cum complexul faţă de personalitate produce pareză cerebrală: „fantasticul este un caz particular al categoriei mai generale de <<viziune ambiguă>>” – şi, dacă ar fi analizat/investigat nuvela căutând „ambiguităţi de viziune”, ar fi remarcat, dimpotrivă, o admirabilă coerenţă a viziunii din nuvela La ţigănci, coerenţă pe sub/peste evenimenţialul istoric, coerenţă în registru sacral.

            FANTASTICUL implică ieşirea din realitatea contingentă, dar nu şi intrarea într-o altă realitate – ci într-o falsă realitate, într-un surogat de realitate. Pe când MITOLOGICUL  presupune tocmai ieşirea din realitatea contingentului (considerat mult prea sărac/sărăcit de realitate!!!), şi intrarea într-o altă realitate, net superioară caltativ – REALITATEA ESENŢELOR, ARHEILOR [12] . Realitatea Sacralizării/Resacralizării [13] .

            Nu trebuie, deci, nici făcută, nici sugerată, confuzia între mitologia morţii (deci, o suprarealitate, nu o non-realitate!!!) şi fantastic – cum, din păcate, se face, la Ştefan Borbély: „E copleşitor cât de înrudite sunt mecanismele fantasticului şi cele ale morţii, din opera lui Eliade” [14] .

            Tot ce scrie un spirit genial – de tipul Eminescu, Creangă, Caragiale, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu etc. – intră, fără niciun dubiu, în zona mitologicului, în niciun caz a fantasticului.

            E uluitor cum spirite critico-hermeneutice foarte rafinate, cum este şi cazul lui Ştefan Borbély,  sunt în stare să despice firul în patru, dar „nu văd pădurea din cauza copacilor”!  De fiecare dată, în cazul spiritelor geniale autentice (nu histrionice!), intervine autoconştientizarea faptului că drumul narativo-iniţiatic este propus, totuşi, în regim „socializant”, adică pentru un receptor uman mediocru, iar nu pentru divinitate. Ca urmare a autocenzurii spirituale, a semnalului de alarmă al omului social, din interiorul Spiritului Genial – autorul de geniu concede că este nevoie de „firul Ariadnei”, de „cheie”...Şi, fără excepţie, o oferă (cheia...) – dar demersul său generos este taxat, mereu, ca imposibil/incredibil!... – tocmai de cei care ar avea mai multă şi reală nevoie de această „cheie” a labirintului, deschis de Spiritul iniţiat, pentru a reverbera-reitera fenomenul de iniţiere, prin intermediul novicilor-cititori/receptori...

            Nu se observă suficient, în acest sens (deşi Eugen Simion a afirmat-o, primul, în mod direct: „Filiaţia ce se poate stabili în cadrul literaturii române duce, în cazul lui Eliade, la Eminescu” [15] – dar şi prin trimiterea comparatistă la romantici, în genere, ca exploratori-pionieri ai MITULUI – Eliade-Poe/Hoffmann..., în Scriitori români de azi, vol. II [16] ), filiaţia directă a Spiritului Eliadesc, din Spiritul Eminescian. Aşa cum Eminescu presară, peste tot, în scrierile sale de esenţă hermetică (de tipul Scrisorilor, Luceafărului, Memento mori, Povestea magului, Mitologicale etc.) „boabele de grâu” ale drumului spre „fundul pădurii tainelor”, tip Hänsel şi Gretel... - aşa şi Mircea Eliade „presară”, mai mult chiar, insistă obsesiv, până la exasperarea cititorului/receptorului, pe elementele de „descuiere”/”chei” ale semanticii textului... – dar pas' de fă să priceapă acest lucru, pe nişte hermeneuţi de tip „social”, de grup/”familie” (ceva de tipul unei Mafii Spirituale...), care nu pot merge altfel decât ca Orbii lui Pieter Brueghel cel Bătrân [17] , ţinându-se unul pe altul, de mână, şi căzând, inevitabil, unul peste altul, în groapa eşecului hermeneutic!

***

 

B-REALITATEA ARHANGHELULUI

 

Pe ce insistă Eliade, chiar din prima pagină a nuvelei La ţigănci? Înainte de toate (pentru că repetiţiile obsesive constituie specificul acestei nuvele!), pe „colonelul Lawrence”(relevanţa în text, prima pagină  - sub ambele forme „militare”: „colonelul Lawrence”, respectiv „colonelul”– ca şi în finalul romanului Nuntă în Cer – unde apărea  Colonelul-Călăuză Mistică pe MUNTE!!!...: 5 apariţii! – plus începutul de reluare a „mitului Lawrence”, la p. 40, când se intră în macrolabirintul-Bucureşti, din nou, prin tramvai...) şi pe cuvântul SABIE, în expresia „l-a lovit ca o sabie” – ambele relevanţe textuale fiind „opera” Logos-ului despre Logos al pesonajului numit nu altfel decât GAVRILESCU!!! (relevanţa în text, prima pagină: 4  apariţii – „Era o frază care mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arşiţa care l-a întâmpinat pe el, pe colonel, undeva în Arabia şi care l-a lovit în creştet, l-a lovit ca o sabie...Păcat că nu pot să mi-o aduc aminte cuvânt cu cuvânt...Arşiţa aceea teribilă a Arabiei l-a lovit ca o sabie. L-a lovit în creştet ca o sabie, amuţindu-l” – s.n.). Mai mult de atât nu putea face Eliade – care nu şi-a putut imagina că hermeneuţii de clasă sunt şi surzi, ca apanaj, probabil, compensatoriu, al calităţii declarate... de hermeneuţi...(Din păcate, Ştefan Borbely, în loc să se ocupe de mitul lui Lawrence-Colonelul, în sensul de Maestru Iniţiatic, în zona „Arabiei Felix”-alchimico-mistice, adică a Stăpânilor Solari... – se ocupă de istoria celui de-al doilea război mondial... [18] ).

            Apoi: întrebarea firească este cum de apare, în discursul lui Gavrilescu, Arabia, în contextul arşiţei româneşti? Coincidenţă? Nu merge, atâta timp cât avem de-a face cu un scriitor iniţiat esoteric – nu cu unul oarecare: Arabia Felix şi Dacia Felix – problemele dezbătute de Vasile Lovinescu, în toate cărţile sale – de la Creangă şi creanga de aur şi până la Mitul sfâşiat, Jurnal alchimic etc... Şi de ce reacţia de „amuţire”, în faţa „loviturii cu sabia”?...”Muţenia” este stare sacrală, denumind reacţia spirituală faţă de Revelaţie.

În Realitatea Arheilor, care este, oare, personajul „militar”-celest, înarmat cu SABIE? Evident, ARHANGHELUL. Şi care dintre Arhangheli poate funcţiona, în acestă nuvelă, din cei 12 (care-şi „rotesc” epocile/lumile)? Evident, GABRIEL/GAVRIIL. Dar de ce se numeşte el „Gavrilescu”? De ce această „coadă a păcatului” – „-escu”... - „coadă” care-l fixează, punitiv, în spaţio-temporalitatea istorică (de fapt, vom vedea: istorico-mitică...) – BUCUREŞTI (aparent, la început de secol XX... – căci apare, ca limită pentru căldura infernală – anul 1905 – dar ca an depăşit ÎN URMĂ! – ceea ce este semnalul pentru cititor: nu te crampona de temporalitatea prezent/trecut/viitor, ci de funcţia cifrelor, prin care se depăşeşte simpla succesivitate temporală... )? Evident, pentru că a păcătuit! Dar ce păcat poate dezvolta un Arhanghel, pentru a sta El SUB Sabie – în loc să ţină El lumea „sub sabie...? Din câte ne spun Sfintele Scripturi (singurele pe care ne putem baza, în discuţiile teologico-sacrale) – păcatul cel mai mare, pentru care au fost alungaţi din Paradis atât Arhanghelul Satana, cât şi Omul – este NEIUBIREA!!! Şi, adiacent, TRUFIA...(Tradusă, în nuvela lui Eliade, prin pretenţia lui Gavrilescu de a fi considerat ARTIST... – adică, substitut al Unicului Autentic Artist – Dumnezeu...Demonism-luciferismul Arhanghelului căzut prin obstinaţia Neiubirii, deci decăzut din funcţia de cooperant al lui Dumnezeu la Opera de Artă-Lumea, nu este sesizat de către Ştefan Borbély, care ia în serios pretenţiile lui Gavrilescu [19] , deci îi acceptă, implicit şi nejustificat, IMPOSIBILITATEA REABIILITĂRII/SOTERIOLOGIEI: „Un indiciu de interpretare ne este oferit de un mic amănunt, asupra căruia Gavrilescu nu ezită să insiste cu obstinaţie: că el este un <<artist>>, camuflat, în urma vicisitudinilor cenuşii ale vieţii, într-un rutinier profesor de pian. Astfel, existenţa  sa e dominată de logica dublului, bovarismul existenţei artistice<<pure>>” [20] etc. – hermeneutul clujean trecând, cu nonşalanţă, peste importanţa cosmică a PĂCATULUI, în doctrina soteriologiei creştine...). Neiubirea de Dumnezeu – care se face simţită, în cosmosul sacral eliadesc, prin Neiubirea de Principiu Creator-Demiurgic  – FEMEIA. Nu degeaba Hildegard-Iubirea Autentică-Eros Agapé stă sub semnul cifrelor complementare 7-14: 7=Numărul Proto-Creaţiei, iar 14 – este numărul ivit din 7, prin păcatul adamic: dublarea lumii, dar şi păstrarea unităţii mistice a Lumii: „precum în cer, aşa şi pre pământ”...(de aceea, este atât de important pasajul găsirii uşii care duce la Hildegard, atât sub semnul lui 14, cât şi sub semnul lui 7: „Gavrilescule, şopti, atenţie, că iar ai făcut o încurcătură. Nu 13, nu 14, ci 7. Aşa a spus baba, să numeri şapte uşi”... – nu, Gavrilescu nu „greşeşte din nou drumul” [21] , cum afirmă Ştefan Borbely – ci-l conştientizează, în dubla sa valenţă: ante-păcat şi post-păcat...). Trădarea lui Dumnezeu este figurată prin trădarea faţă de Femeie – Femeia Marianică, Femeia Divinei Stabilităţi-Fidelităţi, Femeia-Singura Constantă a Lumii acesteia...

Singurul hermeneut al lui Eliade care observă „pădurea”, dar nu intră profund în ea, în ea, de frica...”copacilor”, este Ştefan Borbély, care, deşi îşi dă seama că numele lui Gavrilescu trimite la Arhanghelului Gabriel/Gavriil, trece peste acest lucru fundamental, în plan mitologico-sacral, ca pe lângă un amănunt oarecare, nesemnificativ şi fără implicaţii în dezvoltarea şi structurarea semantică a textului eliadesc: „Numele protagonistului sugerează, de aeemenea, o dedublare, prin analogia cu Arhanghelul Luminii, Gabriel(Gavriil), al cărui nume semnifică – după N.Manolescu: Dicţionar biblic de nume proprii şi cuvinte rare, 1995, p. 141) – <<Puternicul(eroul) lui Dumnezeu sau eroul (meu) este Dumnezeu. Dumnezeu este tare. Viteazul lui Dumnezeu>> [22] .”Şi, din chiar momentul naşterii Revelaţiei  Arhanghelului – Revelaţia lui Ştefan Borbély moare...Borbély contină să creadă şi să insiste, cu obstinaţie, pe tema „dublului” (o foarte stimabilă temă romantică – dar şi Eliade, ca şi Eminescu, sunt superiori romantismului, prin viziunea lor magico-mitologică...): „Omul trăieşte, simultan, mitic şi istoric, istoria devenind, astfel, hierofanie mitică de registru inferior, degradat” [23] . Bineînţeles că, privind lucrurile neaplicat, ci filosofic, Ştefan Borbély are dreptate – dar Eliade este, înainte de orice, creştin...Gavrilescu este fostul Arhanghel iudeo-creştin, iar nu buddhist...La fel, Generalul Grădinii Paradisului nu poate fi decât Dumnezeul Creştin...De aceea, încercarea lui Ştefan Borbély de a arunca istoria în iluzie este, după opinia noastră, greşită: creştinismul concepe lumea aceasta foarte reală – căci, dacă n-ar fi reală lumea expierii păcatului Omului, n-ar putea fi reală nici mântuirea Omului...Nu, Gavrilescu-ex-Arhanghelul pededepsit, trebuie, din păcate, să efectueze drumul reiniţierii, printr-un infenrn-labirint foarte real... - deci, succesiv, în raport cu fosta lui condiţie arhanghelică... - iar reabilitarea arhanghelică va fi, pe cale de consecinţă, un act succesiv, iar nu de concomitenţă/simultaneitate, faţă de ipostaza infernalizată, trecută prin treptele reiniţierii/pelerinaj (istovitor, pe la absolut toate vestigiile păcatului),  a Arhanghelui  - ipostază numită, derizoriu, Gavrilescu...Da, evident, Ştefan Borbély are dreptate să remarce că, în partea a doua a „pelerinajului” reiniţierii, Gavrilescu este dominat de volitiv – dar tot în linia creştină, a TEANDRIEI, colaborării dintre Om şi Dumnezeu, pentru mântuirea primului: „pe când a doua oară, el caută şi găseşte drumul de unul singur, voluntar” [24] ...Nu chiar de unul singur, căci aceasta ar presupune să ignorăm personaje mascat (dar foarte puţin voalate...) divine, precum Costică Mnezicul (este primul care-şi aminteşte de „istorie”  - de Elsa, Gavrilescu...), care preia o parte din funcţia expiatorie şi exorcizatoare, a „pelerinajului gavrilescian”...sau Vizitiul-Charon...chiar Nevăzutul (dar resimţitul, la nivel olfactiv, prin parfumul FLORILOR...)General  - şi cum se poate uita de Baba/Bătrâna Lumii, fără de indicaţiile căreia nu nimerea Gavrilescu Zona Re-Demiurgiei Fiinţei („camera”-uter nou/înnoit, 7-14) – Babă care, urmând linia de semne trasfiguratorii/expiatorii, devine Regina Nopţii...Da, e-adevărat că Gavrilescu a făcut, el, primul pas al redompţiunii/reîmpăcării cu Dumnezeu: a renunţat, de bună voie şi a cedat luciferismul...”credinţa” în trufaşa formulă: „Eu am fire de artist” – deşi ştie că are şi păcate...Or, Artistul-Creatorul trebuie să se cureţe/lustreze, pentru a deveni Jertfa Creaţiei Manolice Durabile...în eternitate!

***

C-EPOCA ARHANGHELULUI MIHAIL

Reluăm, pentru neuitare, câteva dintre afirmaţiile cărturarului german Emil Bock, despre Epoca Arhanghelului Gabriel, spre deosebire de cea ulterioară, numită Epoca Arhanghelului Mikaël: „Arhanghelul Gabriel este Arhanghelul sever care, odinioară, a trebuit să-i izgonească pe oameni din Paradis. (...) “Arhanghelul Mihail este sever şi el, dar misiunea lui este de a-i readuce pe oameni în Paradis(s.a.), aşa cum spune îngerul , în vechile colinde de Crăciun:”Treptat vreau să vă chem iarăşi la Mine.”(...) Astăzi, omenirea  este izgonită fără cruţare şi din paradisul confortului şi tihnei burgheze [25] . Lumea devine tot mai puţin paradisiacă. Izgonirea din Paradis pare  a se desăvârşi tocmai în zilele noastre.

(...) Căci noi oamenii nu suntem din această lume. Noi trăim în ea, dar adevărata noastră fiinţă a coborât dintr-o altă patrie, în lumea de aici, care-i este străină. Şi se va cere o muncă îndelungată şi grea , pentru ca splendorile spiritului să poată fi aduse în lumea străină în cre trăim aici pe Pământ, aşa încât şi lumea de aici să devină o patrie, în sensul adevăratei noastre fiinţe(...) Iar dacă, acum, Mihael declară paradisurile pământeşti nule şi neavenite, sfărâmându-le şi distrugându-le, aceasta nu înseamnă o izgonire dintr-un paradis real: Mihael o face în scopul ca omul să-şi aducă aminte de paradisul pierdut, acel al lumii spirituale, sau cel puţin să se lase cuprins de dorul, de nostalgia fierbinte după  Paradisul lumii spirituale, după lumea obârşiei sale(...). Distrugerile din jurul nostru, atât de caracteristice timpului mihaelic, au misiunea de a ne reîncetăţeni în lumea spiritului, căreia îi aparţinem cu fiinţa noastră adevărată şi care, apoi, fireşte, trebuie sădită şi pe Pământ.

Rostul lumii anterioare, cea gabrielice, pare să dezvolte în omenire ştiinţa naturală şi tehnică. Acestea sunt darurile făcute de Gabriel omenirii. Prin ştiinţă şi realizările tehnicii, oamenii au fost ajutaţi să se familiarizeze cu fenomenele lumii pământeşti. Dar timpul propriu-zis al ştiinţelor naturale şi al tehnicii este astăzi depăşit(...) Dacă nu-şi vor îndrepta, de acum înainte, privirea spre cele spirituale, oamenii nu vor mai înţelege nici măcar natura(...) Oamenii, de fapt, s-au săturat să mai gândească. Mulţi din generaţia tânără s-au desobişnuit  a mai gândi  şi se lasă pradă, din nefericire, acelei apatii în care soldaţii au trebuit să se refugieze în război, spre binele sau spre răul lor. Iar aceasta, se spune, este “atitudine”. Dar omul de azi nu e altceva decât o plicticoasă şi superfluă părticică a creaţiunii, dacă nu gândeşte, dacă nu aprinde din nou în suflet curajul de a gândi. Dacă misiunea epocii lui Gabriel era de a face ştiinţă naturală, misiunea epocii lui Mihael e de a dezvolta ştiinţa spirituală  -  de a adăuga, la cunoaşterea naturii, cunoaşterea spiritului. Fiecare trebuie să se străduiască, cu entuziasm, să înţeleagă şi înlănţuirile spirituale ale lumii, ceea ce-l va face să-şi dea seama că suportul lumii se află tocmai acolo unde simţurile şi experienţele cercetătorilor naturii nu mai pătrund(s.a.).

            În epoca lui Mihael, esenţialul nu-l constituie învelişul în care trăim, ci omul lăuntric care trebuie să ajungă la sine însuşi, uneori luptând chiar împotriva eredităţii(s.a.), sfărâmându-i cătuşele(...). Ereditatea era deviza lui Gabriel [26] -  libertate, iniţiativă sufletească reală, lăuntrică, practică  -  iată [27] deviza epocii lui Mihael(...) Comunităţile care sunt din nou create şi cultivate din spirit, formate şi clădite cu răbdare, devin celulele embrionare ale unei culturi noi(...) Spiritul necruţător trece încă o dată şi nu se lasă până ce nu cade şi ultima frunză din pomii golaşi. Ce vrea spiritul toamnei? El vrea ca cele vechi să se dea de-o parte şi să lase locul celor noi(..) Mihael este puterea stimulatoare.” [28]

                                                                              ***

 

D-CIFRELE SACRE, TRAMVAIUL...”DESCENSOR” ŞI TRĂSURA...”ASCENSOR”!

CHARON-VIZITIUL ŞI DUMNEZEU-GENERALUL

Să băgăm de seamă, încă de la început, CIFRELE – simbolurile numerice. Sunt deosebit de frecvente - deci, în viziunea lui Eliade, numerologia are o semnificaţie deosebită.  „E teribil de cald! spuse el (n.n.: un bătrân care „pe genunchi ţinea cu mare grijă o cutie de tablă” – SIMBOLUL LUMII ÎNCHISE, A MISTERELOR... - îl vom mai întâlni, tot în tramvai, schimbând banii, adică schimbând parolele sacre, de acces la Lumea Sacrală...) deodată. Nu s-au mai pomenit aşa călduri din 1905!...”

De observat aranjamentul cifrelor în CIFRĂ: 1+9 +sincopă(de fapt, „zero” este semnul unui ciclu-cerc existenţial depăşit-epuizat)+5...Deci, 10(Numărul lui Dumnezeu-Creatorul, dar şi al Universului-cu-Creator [29] )+cădere, din Paradisul-ca-Ciclu-Implicit, în ciclu existenţial explicit+5 (jumătatea lui 10: 3+2, adică treimea sacră, amestecată în duplicitatea/instabilitatea lui 2...) [30] .

Ce este cu tramvaiul acesta, în care un bătrân exprimă, cu bruscheţe, ceea ce, oare,  se simţea de către  ceilalţi? – sau este doar o avertizare, pentru un anume personaj, descins, fără voia lui, deci neobişnuit cu căldura „teribilă” (traducem: sacral-infernală) – şi singurul personaj care intră în dialog cu Bătrânul este Gavrilescu – restul (şi există „restul”, pentru că se zice: „Gavrilescu zărise un loc liber”) este o entitate tăcută şi adaptată la căldura din tramvai – sau, în limbajul lui Gavrilescu, în căldura de „sub sabie”...Şi, după episodul de la „bordeiul ţigăncilor” – expulzarea lui Gavrilescu se va face tot în zona „tramvaiului”...după care mijlocul de locomoţie se va numi „ o trăsură cu un cal”.

Dacă pornim de la premiza că Gavrilescu nu este altcineva decât Arhanghelul Gabriel/Gavriil, pedepsit pentru încălcarea Legii Fundamentale a Lui Dumnezeu, evidenţiată în Epistolele celui mai mare teolog al lui Hristos, Apostolul Pavel („Dacă Dragoste nu e, nimic nu e...”) – atunci înseamnă că tramvaiul nu poate fi un vehicul banal, terestru... – ci un fel de „lift/ascensor”, care devine..”.DESCENSOR”! - coboară în infern, sub semnul „maşinismului” modern (întreaga modernitate, prin însăşi esenţa ei alienant-spirituală, este demonică...) – şi se întoarce în Paradis, sub semnul tradiţiei: „trăsura cu un cal”. Sau, dacă tot e vorba de vehicule ale tranziţiei sacrale, „trăsura cu un cal” (şi cu un vizitiu, despre care, ÎN SFÂRŞIT, Gavrilescu va afirma, izbăvitor pentru sine: „Ai fire de artist” – renunţând la trufia luciferică, de a se autoproclama pe sine Artist...cedând calitatea de Artist, prin lepădarea sa de luciferism şi prin intermediarul „vizitiului-birjar” de trăsură-dric [31] - singurului   Artist Cosmic: DUMNEZEU...) – „TRĂSURA/DRIC” este, de fapt, „LUNTREA LUI CHARON” (concluzia se impune de la sine: „vizitiul/iubitor de CAI PSIHOPOMPI şi de FLORI DIN GRĂDINA GENERALULUI/DUMNEZEU nu poate fi decât Charon... – un Charon trecut, însă, prin „miresme” creştine... – a se vedea că Revelaţia Prezenţei Bisericii/Hristos-Dumnezeu, pentru Gavrilescu, se face abia prin „intrarea în scenă” a Vizitiului...:”În dreptul bisericii se opriră amândoi (n.n.: Vizitiul şi Gavrilescu) să respire parfumul florilor” [32] - iar călătoria /plimbarea spre „pădurea-vis”(după ce îndrăgostiţii-reabilitaţii androginici, total-respiritualizaţii, trec prin zid:”ieşiră fără să mai deschidă poarta”... -  este, în fapt, reîntoarcerea în tărâmul celălalt... Adică, REABILITAREA ARHANGHELULUI... – iar nu „imersiunea în vis şi în moarte” [33] , cum afirmă Ştefan Borbély...

***

 

E-BĂTRÂNUL LUMII ŞI BĂTRÂNA LUMII. CINE/CE/UNDE „E RUŞINOS!”? FETELE ÎMPĂRATULUI ROŞU: SCARA RUPTĂ-ELSA ŞI SCARA BUNĂ-HILDEGARD

 

Până când vom lămuri mai bine ce-i cu reabilitarea aceasta necesară, şi de ce se face, şi de ce nu se face în alt moment decât cel în care se face etc. – să remarcăm că,  în spaţiul mitico-labirintic al Bucureştiului, există PERECHEA SACRĂ, prin care Arhanghelul Gabriel/Gavriil este intens „prelucrat” spiritual: Bătrânul şi Bătrâna/Baba. Adică, Principiile Cosmice Yang-Yin...Bătrânul Lumii, cu paredra sa  – Bătrâna Lumii...(nu există niciun semn al funcţiei psihopompe, la nivelul Bătrânei Lumii – cum afirmă Ştefan Borbely: ”apariţia babei din grădina ţigăncilor, ca epifanie feminină a lui Charon” [34] ... - ci doar la nivelul Vizitiului Dricului [35] , dar cu Dragoste de Flori...)

De ce Bătrânul Lumii exclamă, oare, de trei ori(ca formulă sacral/exorcizatoare! – precum interogaţia sacerdotal-baptismală, către naşii copilului: „Te lepezi de Satan?”) : „E o ruşine!”...? – când se trece prin zona „la ţigănci”... Se referă, oare, la aparentul bordel („Toată lumea vorbeşte...”)? Cam aşa a înţeles Ştefan Borbely:”(...)un călător(n.n.: nu oricare „călător”!!!: probabil una dintre ipostazele lui Dumnezeu...) reperă obstinat că <<e o ruşine>> ce se petrece acolo, termenul de <<ţigănci>> e un eufemism străveziu pentru femeile de consum, însă dincolo de aceste detalii voit ambigue, ce ţin de logica <<degradării sensurilor>> şi a <<camuflajului>>, absolut nimic din nuvelă nu ne sugerează că Gavrilescu ar trece printr-o experienţă erotică directă”. Atât mai lipsea, să avem de-a face cu o „poveste corozivă”, la Eliade...Citind cu atenţie nuvela, aflăm că „la ţigănci” este o zonă intens-sacrală – deci n-are nimic de-a face cu categoria morală a „ruşinii/ruşinosului”...Marcarea Răului, prin „nuci”(nu cum zice Ştefan Bobély: „nucul nu are efecte malefice” [36] – ba are, dar nu unde crede domnia sa...) – nu ţine de zona sacrală „la ţigănci”, ci de păcatul interior, al trufiei nerecunoscătoare, a lui Gavriil/Gavrilescu...Atunci, la ce se referă Bătrânul Lumii?! Nu la „ce”, ci la „cine”, de fapt...Din chiar pagina a doua a nuvelei, asistăm, de fapt, la începerea procesului de recuperare/reabilitare a Arhanghelului „Raţiunii/Tehnicii” – Gabriel/Gavriil – deci, Dumnezeu nu-şi părăseşte făpturile/creaţiile/creaturile (e vorba de un component al însăşi ierarhiei celeste!) şi recuoperarea/reabilitarea merge în paralel chiar cu aparenta pedeapsa/pedepsire/pierzanie...De fapt, prin exclamaţia cu pricina („E ruşinos!”) începe procesul de conştientizare a păcatului, de către Arhanghelul greşitor...Nu poţi să redevii demn de Dumnezeul Demiurg, decât dacă şi când ţi-ai rearmonizat fiinţa cu Dumnezeu-Creatorul tău, întru divina/celesta armonie.

Toată munca lui Dumnezeu – dar întru teandrie, deci, la modul creştin-ortodox (întru conjugata muncă, a lui Dumnezeu-Creatorul şi a creaturii sale – în cazul nostru, Arhanghelul umanizat-Gavriil-Gavrilescu...) – se va desfăşura pentru a-l determina pe Greşitorul Arhanghel să conştientizeze Greşeala-Luciferismul-(În)Depărtarea-Împotrivirea faţă de Rearmonizarea cu Dumnezeul său Creator...” E ruşinos să-ţi trădezi Creatorul, prin trădarea principiului IUBIRII!” – aceasta este, de fapt, formula (esoterizată prin lipsa, aparentă, de referent al vituperaţiei...) sub care se petrece tot scenariul, prin care Arhanghelul este reintegrat „Pădurii”-Grădinii Paradisului...Visului/Lumea Divină/Sacrală. De aceea, ca în orice mit (realitate „mascată”simbolic), vor apărea, ca actanţi-actori (unul enunţat/evocat, celălalt invocat/realizat/”realificat”...) – ca şi în Povestea lui Harap-Alb  -  Femeia/Fata (Împăratului) Falsă-ELSA şi Femeia/Fata (Împăratului) ADEVĂRATĂ(Arheică) -HILDEGARD...

Sau, cum afirmă Ştefan Borbély, dar nu în logica frazei sale (care trimite la dubletul benefic-malefic, alb-negru, prin Hildegard-Ţigancă..., iar nu prin Hildegard-Elsa...): femeia albă-„malefica femeie neagră” [37] . De fapt, Ştefan Borbély reuşeşte să „zăpăcească” total semantica lui Hildegard, aducând-o, cu totul greşit, în zona maleficului tulburător, anti-soteriologic (când, de fapt, numai şi numai prin acceptarea-recunoaşterea greşelii/trădării sale faţă de „nemţoaica”-Hildegard/IUBIREA AUTENTICĂ, EROS AGAPÉ -  Gavrilescu se reabilitează, recuperându-se, înapoi, ca Gabriel/Gavriil, Arhanghelul, care nu mai are nevoie de „pălăria de paie”, surogatul terestru, deci derizoriu/demonic, pentru AUREOLA DIVINĂ ... – recuperându-se, deci, pentru Visul Divin/Pădurea/Grădina Paradisului...): ”Ar mai fi de discutat şi o altă perspectivă de interpretare, care porneşte tocmai din incompatibilitatea dintre cele 3 fete şi Hildegard(o incompatibilitate evidentă, sugerată în text: cât timp Gavrilescu rătăceşte cu mintea la Hildegard, el nu va ghici niciodată ţigăncile, neputinţă care umple fetele de nelinişte” [38] – Ştefan Borbély scăpând din vedere un lucru esenţial: tocmai refuzul, de către Gavrilescu, a nemţoaicei, adică, refuzul asumării vinii/trădării (şi consecutiv, pocăinţei/redempţiunii) faţă de Iubirea Autentică-Hildegard - şi, deci, înlocuirea ei, în tripleta feminină, de către Bătrâna Lumii, cu ovreica destabilizării, instabilităţii/trădării – va duce la labirintificarea bordeiului, apoi la expulzarea lui Gavrilescu din primul labirint, Microlabirintul-Bordei-„La ţigănci”(unde Maestra „devoalatoare de mistere” era Bătrâna Lumii) – şi continuarea „rătăcirii”, în Macrolabirintul Bucureşti... – unde Mistagogul şi Taumaturgul Supraveghetor de proces alchimic este Bătrânul Lumii. Numai datorită poziţiei de preeminenţă semantică a Bătrânului Lumii (cu substituţi funcţionali în Dionysos-Costică şi în Vizitiul-Charon) - asupra Bătrânei Lumii – va duce la finalul de recuperare a calităţii spiritual-arhanghelice, care recuperare are drept consecinţe, logice şi legice (în regim alchimic!), transfigurarea Bătrânei/Babei în REGINA NOPŢII (posibil de identificat, în mitologia creştină, cu MAICA DOMNULUI) şi a Bordeiului, în Palat/Castel:”Respirând anevoie, Gavrilescu se îndreptă încet spre clădirea care strălucea argintie sub stele. Urcă treptele de marmoră” etc. [39]

A se observa că Eliade îşi lucrează semantica nuvelei „cu acul” – folosind chiar desenul-grafia literelor:

a-Elsa – iniţiala majusculă ( E) sugerează scara cu treptele rupte,

b-Hildegard – iniţiala majusculă (H) sugerează refacerea treptei mediane (deci, consecutiv, a TUTUROR treptelor Scării spre/dinspre Ceruri... – dar, pentru că experienţa descinderii – „descendo ad inferos”... – a fost actualizat, în logica Mitului trebuie să urmeze experienţa, reluată, a ascensiunii spre Ceruri...), deci refacerea şansei de retranscendere a Argâhanghelului autoexilat pe Pământ, în Infernul-Bucureşti... – prin „uitarea”-trădarea IUBIRII sacrale...Singurul comandament fundamental al divinităţii, atât pentru creatura zilei a şasea (ŞEŞTINA...- din Les Trois Grâces...), cât şi pentru creaturile ierarhiilor/trepte spre Empireu...EGAL!

***

 

F- CUM VEDEM NOI LOGICA MITULUI  ELIADESC..., RESPECTIV REABILITAREA ARHANGHELULUI GAVRIIL ŞI A MUZICII – DAR ŞI SUCCESIVITATEA ARHANGHELICĂ

 

F.0-DISJUNCŢIA PENTRU SUCCESIUNE SEMANTICĂ: GABRIEL-MIKAËL. MUZICA!!!

           

Mitul cuprins în nuvela La ţigănci îşi are explicaţia în teoria steinerian/rosicruciană, a Epocilor în disjuncţie semantică (PENTRU VIITOAREA SUCCESIUNE SEMANTICĂ!), despre care vobeam în prima parte a studiului nostru: Epoca Gabrielică şi Epoca Mihaelică.

Există o vină, egal de pernicioasă, dezechilibrantă la nivel cosmic – vină comună Cerurilor şi Pământului, Omului şi Ierarhiei Celeste: NON-IUBIREA/TRĂDAREA LUI DUMNEZEU/IUBIREA (căci Iubirea este singura premiză valabilă a Creaţiei autentice, adică sacral-eterne!).

            După Arhanghelul Satan, prin nuvela lui Mircea Eliade, ni se sugerează că şi Arhanghelul lui TECHNE/meşteşug prin exclusiva Raţiune („pozitivismul” materialist-ateu...) – ARHANGHELUL GABRIEL!!! – poate să decadă la rangul satanic...Doar Arhanghelul Spiritului, MIKAËL, nu poate păcătui contra Stăpânului-Generalului Divin...(viziunea „militarizată” a Cerului, însă, nu sugerează altceva decât Ideea de Logos-Ordine prin Cuvânt...eventual, prin reabilitarea mitului platoniciano-aristotelic despre Regina Artelor – MUZICA ATOTARMONIZATOARE..., într-o armonie sublimă: ”muzica sferelor”).

            Iată că, o nuvelă pe care, poate ignoranţa, poate teama de eroare – o trasformase în „nuvelă fantastică” – poate deveni, dintr-odată, o nuvelă cu substrat profund ideologic, contrara lui „correctness political”...

            Să continuăm. Arhanghelul care l-a trădat pe Dumnezeu-Iubirea (prin Raţiune excesivă, cu care a „infectat” şi Muzica – degradând arta la „pedagogia pedanteriei”=Profesor de Muzică...) – Gabriel-Gavriil, este pedepsit de Generalul Logos-ului-Dumnezeu, să se chinuie în labirintul non-identităţii...Căci asta şi face Raţiunea, fără Credinţă: alienează, îndepărtează Omul de Centrul-Sine!

            Care poate fi zona de punitivitate maximă, pentru dez-identitari? LABIRINTUL. Şi unde poate fi situat Labirintul  Infernal, dar (pentru că, esenţial, este o zonă sacrală, otrava să conţină şi contra-otrava, leacul-panaceul...)? În România – unde se dă, de mult, bătălia aceea parabiblică - Armaghedonul... Unde lunecă, unul prin altul, Diavolul şi Bunul Dumnezeu...Lumina şi Întunericul, găsindu-şi neutralizarea: UMBRA...

***

 

F.1-„CEL CU COADĂ”...DE LOGOS, NUMĂRĂTOARE ŞI TĂCERE, ÎN-TÂRZIEREA „LA TIMP”, NUCI ŞI REGINA NOPŢII

           

Dar, ca orice pedeapsă dată de Dumnezeu, ea conţine, implicit, şi leacul soteriologic: de aceea, tramvaiul descensional îl conţine şi pe Bătrânul Lumii – cu „cutia misterelor” (cutia de tablă”...) ostentativ închisă, pe genunchi...tentându-l, prin Mister, pe Arhanghelul degradat/coborât, în Labirint, la efortul Revelaţiei...În loc de Revelaţie, Gavriil, degradat la „Cel cu Coadă de Logos”-GAVRIL+ESCU – exhibă reziduuri de Logos, cu care are trifia să se „dea în spectacol...amestecând mirabilul cu banalul cel mai cras, lauda de sine cu misterul...Face paradă de „onoare”, tocmai el, dezonoratul  de/prin trădare...face paradă de calitatea de „Artist”...şi se plânge, retoric, că „pentru păcatele mele”, de parcă păcatul ar fi devenit, brusc, merit de excepţie (această atitudine am numit-o noi, mai sus, „luciferism”...). Dumnezeu, disimulat ŞI în Bătrânul Lumii, îi atrage atenţia, întâi „în şoaptă”, apoi „privind sever”, în cele din urmă, „exclamând” şi „întorcând capul cu dezgust (de fapt, cu îngrijorată dezamăgire...), exasperat de „logoreea” fostului Arhanghel – care, în loc să-şi conştientizeze şi exorcizeze păcatul, să intre în faza de redempţiune – dimpotrivă, şi-l exhibă, penibil: „E o ruşine!”

            În loc să reacţioneze, să-şi activeze şansele soteriologice – Arhanghelul degradat exhibă, în continuare, ca-ntr-o jalnică regurgitare, prin care spurcă sacrul, din sine şi din jur...secrete celeste, sub forma verbală a CIFRELOR SACRE – dar care cifre, prin exhibare exoterică, îşi pierd orice noimă cosmico-soteriologică, devenind nişte simple înşiruiri plicticoase de „calcule” (numai Satana „calculează”, Dumnezeu ŞTIE!!!) – TETRAKTYS-ul Sacru pytagorician fiind bagatelizat, întru domesticul cel mai tern/mercantil (aceasta este, în definitiv, încă, şi Epoca noastră... – chiar dacă şi potenţele bătăliei spirituale s-au făcut simţite teribil, de la 1871 încoace...): ” Judecând după cât câştig eu, o sută de lei lecţia, ar trebui zece mii de lecţii să facă un milion. (...)Să presupunem că aş avea douăzeci de ore pe săptămână, tot mi-ar trebui cinici sute de săptămâni, adică aproape zece ani, şi mi-ar trebui douăzeci de eleve cu douăzeci de piane(...). Toate orele acestea pierdute sunt pierdute şi pentru un milion. Aşa că n-ar fi vorba de cinci sute de săptămâni cu 20 de ore, şi 20 de eleve cu 20 de piane pe săptămână, ci mult mai mult, mult mai mult!”

            Evident, „mult mai mult” decât numărarea – e TĂCEREA...Esoteric-pytagoreică.

            Nu e nimic de făcut cu acest „încăpăţânat”/obsedat întru păcat. Cel puţin aşa pare – deşi „câştigurile” torturii/reiniţierii, prin probe „infernale”, la nivelul finalităţii: Recăpătare a CONŞTIINŢEI IDENTITĂŢII DIVINE/TRANSMUNDANE -  se vor vedea, foarte curând... Trebuie „reeducat/reiniţiat – de la A la Z...Chiar, într-o clipă de „rătăcire” sacral-esoterică, însuşi Gavrilescu exclamă, coborât din tramvaiul „descensor”, şi auzindu-i acestuia numai „gemând metalic”(deci, „potrivindu-şi” esenţa cu „degradatul” Arhanghel al „maşinismului/tehnicismului”): „Prea târziu!... Prea târziu...”Dar, la Dumnezeu, nimic şi niciodată nu poate fi „prea”...Cu atât mai puţin „târziu”...Totul este „la timp”, totul este ÎN RITMUL LUI SACRU...Doar să ai răbdarea meditaţiei-extaticului...

            Zona terestră „la ţigănci” este, de fapt, un templu iniţiatic al Marilor Mistere...(„Ţiganca” este tocmai simbolul esotetismului, al misterului...). Cu Marea Preoteasă – „Baba”/Bătrâna Lumii – şi cu ajutoarele ei (Parce, cum zice Eugen Simion... sau nu... – în definitiv, de soarta oricui se ocupă Zeiţele Sorţii – deci, chiar şi de a zeilor, chiar şi de a arhanghelilor...).

            Nucii „radioactivi” sunt, de fapt, hăţişurile autodistructive ale „conştiinţei arhanghelice”, puse în stare de haos, de obstinaţia minciunii, a refulării „nemţoaicei” autentice-Fata cea Adevărată a Împăratului Roşu-HILDEGARD”. De observat că în final, când Gavrilescu nu mai minte, nu-şi mai arogă, ca impostor, calitatea de Artist... – „nucii” dispar”, totul se limpezeşte în parfumul florilor paradisiac-nocturn-misterioase, curate/curăţate de Ascunsa/Mistica Prezenţă a Reginei Nopţii...

***

 

F.2-DIVERSE TREIMI. ÎNTRE LILIAC ŞI BOZ: AUTOLABIRINTIZAREA PRIN AUTOFALSIFICAREA IDENTITĂŢII

           

De observat şi un alt lucru interesant: există 1- o treime feminină (Femeia Creatoare este singura prin care Dumnezeu poate tenta mântuirea...) aparent exoterică, „la suprafaţa” pământului (şi totuşi, toate tei sunt ascunse/nevăzute, doar Hildegard devenind, în cele din urmă, Revelaţia Lumii Celeilalte...): Otilia(+Pandele-„Pendulare” între şansele soteriologice, sau + Voitinovici – „V” – de la Mistica Victorie Viitoare...?) -Elsa-Hildegard (de observat că „O” de la Otilia figurează Cercul Divin... – un ciclu terestru complet, deci epuizat : acesta ar trebui să fie, pentru Gavrilescu, primul semn al mântuirii potenţiale... - dacă ar mai fi concentrat pe sinele său, şi nu dispersiv pe „partituri” – şi acelea pierdute, odată cu „servieta” – spre deobire de „cutia de tablă” a bătrânului, ermetic închisă, „pe genunchi” ţinută, adică în însăşi încheietura FIINŢEI! - „servieta” se poate deschide şi pierde... – odată cu „partiturile” dispersiva muzică-Logos...cum s-a şi întâmplat – şi e bine că aşa s-a întâmplat!); 2-o treime feminină esoterică (dar instabilă, „lunecoasă”, precum „lunecoasă” a devenit şi conştiinţa Arhanghelului degradat...): cele trei „fete” de la „bordeiul-athanor...Întâi, i se propune ceva, de către paredra Bătrânului Lumii (din tramvai), Bătrâna Lumii (din „căsuţa veche” a „liliacului şi bozului” [40] – plante, în egală măsură, evocatoare şi sintetizatoare ale „episcopalului/celest” creştin şi ale păgânismului chtonian...): prima variantă, pe care Marea Preoteasă a Templului Reiniţierii Arhanghelice i-o propune, are clare valenţe soteriologice, pentru că îi oferă, „pe tavă”, mnezicul soteriologic: „O ţigancă, o grecoaică, o nemţoaică”...De observat poziţia „nemţoaicei”, în propunerea Babei: ultima...Ca şi Dumnezeu-Demiurgul, Baba lasă liberul arbitru Arhanghelului umanizat, presupune ŞI eşecul (similitudini clare cu adamismul biblic...). Gavrilescu refuză nemţoaica, simbol al NORDULUI DIVIN-THULE – şi, atunci, vine propunerea care-i va prelungi agonia umană, până în macrolabirintul Bucureşti: „Atunci, o ţigancă (n.n.: garanţia Mizericordiei Divine, păstrându-se şansa Revelaţiei Misterului...) , o grecoaică, o ovreică”(s.n. - n.n.:„ovreica” este simbolul instabilităţii, de aceea este admisă, de „tergiversantul arhanghel” umanizat...- amânătorul de reiniţiere/mântuire/retranscendere).

            Pentru zona Tremii Feminine, Gavrilescu trebuie să „prezinte” parola Lumii Tremii: trei sute de lei...El nu este pregătit, încă, „să zică trei şi să gândească UNU”... – adică, Epoca Sintezei Divin-Spirituale n-a venit, pentru el, dar şi pentru Lume...

De ce TREI? Pentru că este cel mai simplu/sacru NUMĂR, din toată istoria omenirii...Şi, în definitiv, ca pretins/autointitulat Artist Pianist (şi la casă, şi la Bordeiul devenit microlabirint, prin refuzul de a-şi recunoaşte/asuma, definitiv-decis Trădarea de Dragoste:”Sunt artist...”, prin refuzul de a înlocui logoreea cu Logos-ul Asumat!), Gavrilescu se afla, zilnic, în preajma triadei feminine, prin clapele pianului: 2-1...Este raportul dintre clapele albe (diurne) şi cele negre(negre, expresii ale misterului implicit!)...Este Raportul Potenţialei Armonii-Logos Divin...Dar încăpăţânarea renegatului/apostatului este mare...Se iveşte şi răspunsul, referitor la ocupaţia de „pianist” astfel:  însăşi „degradarea”(de fapt, AUTODEGRADAREA!!!), cum am spus, ca subliniere a intrării Arhanghelului în dizarmonie nu doar cu Dumnezeu ci, în primul rând, cu sine...dacă nu poate cânta decât după „partituri”, iar nu „din suflet”. Nu ne mai miră deloc că, în toată logorea sa,  face totul să spurce  Logos-ul, „rupând scara” spre Dumnezeu, prin justificări penibile, de ce a trebuit s-o aleagă pe Elsa, în locul lui Hildegard...Prima însemna, pentru el, bani/confort – „Eram tânăr, eram frumos şi aveam un suflet de artist!” – dar, apoi, la p. 28: „Eram tânăr, eram frumos, şi mi-era foame” (decăderea la nivelul biologicului/sărăcirea spirituală, spre instinctualitate) - un artist care trădează ARTA/DEMIURGIA PRIN IUBIRE: da, totul „bine şi frumos”... - dar Dragostea/Hildegard/Scara „Teafără”...?! Păi, tocmai aici este drama Căderii Gabrielice (de azi, de ieri, dintotdeauna... – până ce Hristos va interveni DIRECT, spre a instaura, prin/după Judecată, Epoca Spiritului Viu – Epoca Mihaelică). „Hora” devine cercul vicios al autoînşelării. Alienării de planul celest/lustral. Sub semnul lui 49=4+9=13=Numărul Morţii şi al Diavolului (sau, după Eliphas Lévy şi simbolistica solomonic-ebraică: Numărul Renaşterii, al Nemuririi prin Schimbare – al Transmutaţiei [41] ? Ambele sunt valabile – căci, cu adevărat, iadul din athanorul lumii este stimulant pentru ajungerea la transmutarea, din nou, în Piatra Filosofală-albedo...).

LABIRINTUL, în mod logic, Gavrilescu şi-l făureşte singur,  minţind cu emfază şi patos – iar zeiţele/adjuvant al Bătrânei lumii, ca şi Bătrânul Lumii, atenţionează, alarmate, mereu mai alertate: „”Se încurcă...Acum iar se încurcă....Să mai aşteptăm...I-a fost frică...Ţi-e frică...Şi-a adus aminte de ceva şi s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut”. Nu e vorba de faptul că Hildegard l-ar împiedica să-şi amintească...(sugestia lui Ştefan Borbely, cf. op. cit., p. 125): nu, pur şi simplu, îşi minte/falsifică/îndepărtează de Dumnezeu, Sinea-Fiinţa, prin „fabricarea avatajoasă” (tradus: jalnică, alienantă/dezidentitară) a trecutului...

În aceste împrejurări (fabricarea de minciună!), are, din nou, ca prin ceaţă, Revelaţia fulgurantă a Originii – SABIA ARHANGHELICĂ:  (cf. p. 25) „Am văzut o bancă şi m-am îndreptat spre ea, şi atunci am simţit arşiţa lovindu-mă în creştet, lovindu-mă ca o sabie în creştetul capului...Nu, asta e povestea colonelului Lawrence, asta am afalat-o de la studenţi, aşteptând tramvaiul”. “Studenţii” trebuie să fie tot forţe divino-mnezice, de tipul îngerilor – prin care ar putea să-şi recunoască/identifice fiinţa…Este fenomenul invers celui care-l “prelucrează” pe Allan, din Maitreyi       : Allan transgresase/evoluase spiritual, şi trebuia să piardă mnezicul. Gavrilescu regresase spiritual, şi ar fi trebuit să recupereze mnezicul…”Tragedia vieţii” devine MINCIUNA NON-VIEŢII.

De remarcat că există şi un „ghid”-ţigancă, în drumul spre „bordeiul” reiniţierii: ea este aceea care îi şopteşte să nu se afunde în păcat-iad , simbolizat prin „cafea” – şi mesajul, de fapt, se pare că vine (şi aşa e şi logic”) de la Bătrâna Lumii:”Să nu bei prea multă cafea”. Interdicţie pe care, fireşte, Gavrilescu o încalcă, dezinvolt...

            De aceea, „bordeiul” se va transforma în LABIRINT, iar forţele mistice ale Soteriologicului Divin, care nu pot înceta niciodată să „dea şansă”(chiar în pofida voinţei „rătăcitului!), îl silesc la „regressus ad uterum”(prin „dezgolirea completă de haine şi prin „perdeaua/sac al înfăşurării”celui ajuns în poziţia de ghemuit Prunc-în-Pântece ): „În acea clipă se văzu gol”(...). draperia îl trage, cu o putere crescândă, spre ea(...) se simţi înfăşurat, strâns din toate părţile, ca şi cum ar fi fost legat şi împins într-un sac(...)Încercă să ţipe, dar gâtlejul îi era uscat, lemnos, şi sunetele păreau înecate în pâslă”. Moare şi Învie. Întoarcerea „în lemn”=întoarcerea în Focul Vieţii Biologice: „(...)draperia aceea era ca un giulgiu, mă strângea din toate părţile, mă înfăşurase şi mă strângea de nu mai puteam respăira. Şi era o căldură!” – se plânge Gavrilescu Babei, care efectuează, asupra lui Gavrilescu, terapia „cui pe cui se scoate”: îl pune, pe Gavrilescu-cel-Emfatic-Mincinos (care se apără de Revelaţie/Mântuire prin continuitatea Minciunii...) să bea cafea infernală multă, pentru a voma infernul Logos-ului Degradat la logoree...

***

 

F.3-SCHIMBAREA PAROLELOR, PENTRU MACROLABIRINTUL-BUCUREŞTI. PREOTESE, VĂMI ŞI POŞTE

 

N-are ce-i face...şi-l „pasează”, din nou, Bătrânului Lumii – în zona Macrolabirintului.-Bucureşti.  Spaţiu aparent infernal – în realitate, dezvoltând, cu şi mai multă energie, mugurii SOTERIOLOGIEI! Încă (şi mereu...) este sub semnul Cifrei Sacre 13: „Cam cât să fie ceasul? Întrebă Gavrilescu pe taxatorul (n.n.:tramvaiului).- Opt şi cinici”. Deci, 8+5=13. De data aceasta, însă, traseul din Labirintul cel Mare are puncte de reper desluşit (sau, putem spune :DECIS!) sacrale:

            1-Strada Preoteselor nr. 18(1+8=9 – Numărul Ierarhiei, deci Numărul Reintegrării Arhanghelice... şi Numărul Iniţiatului, Marele Număr Magic – sugerând că, în sfârşit, Macrolabirintul stabileşte, fără drum de întoarcere, TRASEUL REINIŢIERII, a REINTEGRĂRII MAGICO-MITICE). Numele PREOTESELOR, înseamnă că Veghea din Microlabirint, adică toată strădania de a-l renaşte spiritual pe Gavrilescu, nu s-a pierdut, ci-l însoţeşte, mistic/discret/nevăzut, şi în Macrolabirint, „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, spre creştere spirituală şi reintegrare paradisiacă!

             2-Vama Poştei nr. 101 – la Madam Trandafir (TRANDAFILLOS=Substitutul lui Hristos, Floare cea cu 1000 de Petale – adică: stăpânind toate cele 3 lumi: cerească, terestră, infernală) -  „răposata”, adică „Cea Trecută în Regimul Mistic-Celest) – „Vamă”  - este Locul de Trecere, dar şi de „vămuire”, adică de „dat samă”...”Poşta” este Semnul Suprem al Transmiterii semnelor subsecvente: se vor „contabiliza, la „Poştă”, toate înfrângerile, dar, DIALECTIC-DIVIN: în primul rând, toate câştigurile spirituale, rezultate din înfrângeri!!! 101 – semnalează întoarcerea le Unu-Dumnezeu, după epuizarea ciclului ( 0 ). Sau, 100+1, ceea ce înseamnă cam acelaşi lucru: după străbaterea/”rătăcirea”/pelerinaj prin „Cer şi Pământ, Paradis şi Infern” – se produce întoarcerea la „Baza” Paradisiacă.

            Dar, pentru că este Labirint, este necesară „rătăcirea”(interesant, însă: dimpreună cu TINERII – probabil, „studenţii”-îngeri...), în vederea Reidentificării Definitiv-Sacrale: în loc de Voitinovici (sugerând Victoria şi Voinicia-Eroismul – i se prezintă, încă, zona onomastică a derizoriului: „Aici locuim noi, familia Georgescu, Dânsa, doamna de faţă, e soţia tatălui meu. E născută Petrescu”. E nevoie, deci, de GHEORGHIOS-Cel care Străpunge cu Lumină Întunericul Pământului (la fel ca MIKAËL- Cel care ucide Balaurul Întunericului Instinctelor Bestiale...)+PETRAS-PIATRA CREDINŢEI...

            „Rătăceşte”(de fapt, înaintează iniţiatic spre fixarea identitar-sacrală... – de remarcat că, în drumul spău, întâlneşte fie „tineri”, fie „copii-băieţi” – drept călăuze!!! - deci, îi întâlneşte pe „membrii noului ciclu”, în care urmează să se reintegreze...) între etajele I şi III...pentru a le sintetiza/unifica semantica simbolic-cifrică. Ei bine, la etajul III întâlneşte o nouă „identitate”, ca probare a forţelor sale, mistic strânse/acumulate, în „pregrinare”pelerinaj” pe la „cadavrele „ identităţilor sale terestre-degradate: „moartea” iniţiatică a lui „madam Voitinovici îl naşte pe „inginerul Frâncu”, cel care a luat-o de soţie pe Otilia – care se situa, deja, prin litera-incipit, în zona epuizării vechiului ciclu...Deci, Frâncu (posibil „francmasonul” demonic, devine „inventatorul Frâncu”, deci iniţiatorul Noului Ciclu/Noilor Cicluri...).

            Logic, pentru Noul Ciclu, trebuie schimbate „parolele”-sintezele de Logos Ordonator, MUZICA/ARMONIA/RITMURILE NOI...Jumătăţile de măsură („cinci lei”, în loc de „5+5=10) nu se mai admit. Bătrânul Lumii îi schimbă(de fapt, îi „implantează” spiritual...) Banii-Parole Noi – indicând „biroul”-Centrul Parolelor-Logos-uri de Lumi: (cf. p. 42) ”Daţi-mi-o mie (n.n.: bancnota), spuse un domn în vârstă. O schimb mâine la birou.”

            În ceea ce fusese staticismul-Stana-Stănescu, este, acum, starea de dinamism al lui Gavrilescu, spre Vama Poşei, adică spre Trecerea Hotarelor-Străbaterea/Penetrarea Limitei/Limitelor. Deci, prin negaţia „locaţiei” – spre afirmarea „nonlocaţiei” – aspaţialitatea divin-sacrală!!!

            Ciudat, în registru „real”, logic, în registru sacral: Gavrilescu nu se înspăimântă de strigătul „deranjaţilor” (de fapt, al ”Conductorilor prin negaţie/apofatism”): „Chemaţi poliţia!” Doar el este „şeful Poliţiei Celeste” – ARHANGHELUL...

***

 

F.4-VEŞTI  „BUNE”  DE LA  COSTICĂ-DIONYSOS...BIRJARUL ŞI GENERALUL

           

Costică          -Constantul-Dionysos, cel care, în cosmos, ţine locul lui Zeus...(erste singura fiinţă cu mnezicul „branşat” la planul divin..., dar anamneza sa este subtil-mustrătoare! : îşi aminteşte de cuplul fals: Elsa-Gavrilescu...) – îi vesteşte, clar, epuizarea (din toate punctele de vedere, atât lunare/”sezonale”, cât şi solar-anuale!) a ciclului/”surghiunului”/expulzării sale pe Pământ: „La toamnă se împlinesc 12 ani”. 12 luni=3X4=12. Adică, atât în Cer, cât şi pe Pământ, sună rechemarea Arhanghelului – cel care, prin „proba Labirintului”, s-a apropiat de REABILITARE/REÎNTOARCERE/RESORBIRE PARADISIACĂ...

            „La ordin” se prezintă (cine altul?) CHARON-VIZITIU/BIRJAR DE DRIC, dar şi Iubitorul de Flori-Grădină a GENERALULUI...

            Deîndată, se înfiinţează, prin Cuvânt Mitic, Regina Nopţii, dar şi Biserica...Grădină şi Biserică  - devin sinonime. Deci, cum în Paradis este Împărăţia, acum se cere ca Baba/Sfânta Duminică să fie Regina Nopţii, iar „cocioaba” ei să devină Palat/Castel Imperial. Al Creaţiei Manolice-Divine, bineînţeles...Aici, NU SE DOARME, ci SE VEGHEAZĂ EXTATIC („Ea nu doarme niciodată” – ar fi şi pernicios, şi absurd, ca IUBIREA Lui Dumnezeu să adoarmă...), iar TREI este UNU...(„O sută de lei” – „plata”, în locul Treimii: în definitiv, măcar această echivalenţă trebuie s-o fi învăţat şi Arhanghelii, cât de „cu capul în nori”vor fi fiind ei...). La Camera 7-14 [42] ...

            Adică, sub semnul Creaţiei, „precum în Cer, aşa şi pre Pământ”...Pălăria de pai (surogat al Luminii...), dispare, odată cu recunoaşterea de Iubire Divină-HILDEGARD...Trecând prin  zid/materie, „fără să deschidă poarta”. Re-Androginizaţii, re-aflaţi în stare de hierogamie – devin Veşnic Tinerii...din starea de „tinereţe fără bătrâneţe şi viaşă fără de moarte”: „Hei, tinereţe!...făcu birjarul, fluierând uşor calul”(psihopomp, arhanghelopomp...).

***

 

F.5-REABILITARE ŞI SUCCESIVITATE ARHANGHELICĂ. „PETRECEREA” ARHANGHELULUI CU EPOCA/CICLU EXPIRAT/Ă...

 

            Mai e vreo grabă/nelinişte  a căutării, în Împărăţia/Grădina/Pădurea lui Dumnezeu? Fireşte – NICIUNA. „Ia-o încet, spre pădure, pe drumul ăla mai lung (n.n.: de fat, nimic nu e lung, acolo unde toate sunt veşnice...). Nu ne grăbim....”

            I se cere RĂBDAREA EXTAZEI”, i se cere re-intrarea în Ritmurile Divine...NE-GRĂBIREA, ci „LA TIMP-ul ETERN”!!!

            Mai e nevoie, însă, de Raţiune/Înţelegere? -   Arhanghelul Gabriel este, totuşi, Arhanghelul Raţiunii/Raţionalizării...Nu. Se sugerează, subtil, că Arhanghelul Gavriil/Gabriel va „trece la odihna/vis” (deci, visul are dublă semantică: stare de transcendenţă, dar şi trecere în stare de potenţialitate...): căci, vine/a venit vremea ARHANGHELUI SPIRITULUI – MIKAËL - nu doar ne-trădător de Dumnezeu, ci şi „trebuitoriu la această vreme”-Nouă/Înnoită Epocă...

            Drumul-„plimbare” , făcut fără grabă, de către Cuplul Reandroginizat, pare a fi ceea ce, în Nordul României se numeşte „petrecerea sufletului”, în cadrul ritualului funerar (menţionăm că, peste tot în Dacia Preistorică – păstrată în Tradiţia Românească, viziunea Morţii ca Nuntă-Hierogamie este comună!): este vorba de a conduce sufletul celui care pleacă, înapoi spre ceruri, prin toate locurile pe care le-a perindat, în succesivitatea timpului istoric, „timpul de probă”/iniţiatic/reiniţiatic...Tot aşa, Arhanghelul a cărui Epocă a trecut (deocamdată!, în ACEST CICLU ÎNCHEIAT!), este „petrecut”, peste tot pe unde i-a fost stăpânirea...Întărim: „petrecerea” se face în calitatea lui strict SPIRITUALĂ! – lăsând locul, în succesivitatea celestă (tot circulară, doar, mereu, este „precum în cer, aşa şi pre pământ”...), Arhanghelului Nou/Înnoit, ARHANGHELUL SPIRITULUI/MIKAËL...

            Deci, odată reabilitat, Arhanghelul Gabriel „va intra în adormire”...Precum masonii/Masoneria...

                                                                                                

 

***

           

            II.3.c - „LES TROIS GRÂCES”, de Mircea Eliade: ARTA POETICĂ ELIADESCĂ . POEZIA/ORFISMUL, CA VICTORIE/”GRAŢIE” ASUPRA TRIPLEI AMBIGUITĂŢI: GRAAL, CARTE ŞI OM-CĂLĂTOR DINSPRE/SPRE TAINA SUPREMĂ; BĂRBAT-FEMEIE-ANDROGIN ; MOARTE-VIAŢĂ-ÎNVIERE.

IMPRESIONANT IMN DE SLAVĂ, CĂTRE NEAMUL METAFIZIC ROMÂNESC

           

A-PRELIMINARII PRUDENTE...

           

Am ajuns la un text pe care, de obicei, marile lucrări critice îl ocolesc – iar cele mici nu fac excepţie...

Eugen Simion, care are, indiscutabilul merit de a-i fi editat (şi postfaţat) lui Eliade, în România anului 1981, o carte foarte reprezentativă pentru proza acestuia – În curte la Dionis – afirmă, într-un articol din ziarul Ziua, din 3 aprilie 2007, că, pe atunci, „statutul lui Eliade în România era, în continuare, nesigur. Nesigur politiceşte. Prozatorul avea, în conducerea PCR, un mare şi incoruptibil duşman, Gogu Radulescu, un om, altminteri, cultivat şi cu multe simpatii în viaţa culturală. Pe Eliade nu-l putea însă ierta în nici un chip, pentru nu ştiu ce declaraţie făcută în anii '30. Am discutat, într-o împrejurare oarecare, acest subiect cu personajul citat mai sus şi mi-am dat repede seama ca idiosincraziile sunt grele şi de nereconciliat. Nu era singurul care manifesta aprehensiuni faţă de cazul Eliade, asa că nu puteai fi niciodată sigur că un studiu predat azi la editura poate să apară în anul viitor, cum s-ar fi cuvenit. Putea interveni totdeauna ceva şi numele lui Eliade sărea din sumar. Am trecut chiar eu, la sfârşitul anului 1976, printr-o experienţă de acest fel, cu volumul II din Scriitori români de azi. După ce a apărut semnalul, cineva "de sus" a descoperit în sumar numele lui Eliade şi a alertat numaidecât "forurile" ideologice. "Forurile" au decis, tot repede, topirea volumului. M-a salvat, trebuie să spun, Adrian Păunescu. La începutul anului 1980, când pregăteam antologia de proze fantastice, trăia încă  Marin Preda. Am căzut de acord cu el să pornesc această carte dificilă şi am încheiat-o, după moartea lui, cu Magdalena Bedrosian, admirabila redactoare. Volumul masiv (660 de pagini) a apărut în 1981, cu un cuvânt înainte al autorului, scris, repet, la solicitarea mea. A fost redactat la Paris, în septembrie 1980 (mai exact: 23 sept. 1980) şi începe astfel: "Încă din adolescenţă mi-a plăcut să scriu nuvele, povestiri, chiar romane fantastice"...

            Din nou, această eroare, „nuvele, povestiri, chiar romane <<fantastice>>” – în loc de proză mitologică... -  de data aceasta chiar în limbajul autorului... - dar Eliade nu era critic/teoretician literar, cum este cazul lui Eugen Simion...

            După apariţia volumului Les Trois Grâces, în 1992 [43] , editat de acelaşi neobosit Eugen Simion, Nicu Gavriluţă, în studiul Clona: blasfemie sau binecuvântare? Structuri mitico-religioase, controverse etice şi consecinţe sociale, se înfierbântă, de unul singur, pornind de la o ipoteză greşită şi, deci, neputând decât să capoteze într-o concluzie eronată: porneşte de la ipoteza: „Or, teza realmente spectaculoasă a lui Eliade este aceea ca genele controlului sunt urme târzii, rămăşiţe străvechi, a capacităţii fantastice a primelor celule umane de a se regenera şi de a rămâne veşnic tinere”  - ajungând la concluzia teribil de vulgarizantă şi „pedestră”: „Prin clonare, cuplurile sterile ar putea avea copii. Imposibilul ar deveni posibil, graţie manipulării zestrei genetice a cel puţin unuia dintre părinţi. În acest caz, <<zigotul ar rezulta din fuziunea unei celule a soţului cu un ovocit preluat de la soţia sa sterilă>>”.

Nu e cazul...

Iar Ştefan Borbély ocoleşte, cu grijă, în studiul său, citat de noi atât de des [44] , şi relativ laudativ, în legătură cu Mircea Eliade -  problema nuvelei Les Trois Grâces... – sub pretextul (banal) al metodologicului... Mai bine, decât să ajungă, Doamne fereşte,  să fabuleze nespornic, ca Nicu Gavriluţă...

Dacă titlul însuşi al nuvelei, Les Trois Grâces (singurul titlu păstrat într-o limbă străină...deh, Turnul Babel, al disipării Rădăcinii Lumii, în Flori – până la Revelaţia Unicei Flori-Hristos! – GRAŢIA SUPREM-SINTETIZATOARE! – „graţia”, cu tot cu sensul ei cavaleresc-creştin, de a „da lovitura de graţie”, a sacrifica/a se autosacrifica, pentru consacrare! – ca Victorie asupra Sinelui, întru Sine... - iată o primă sacră/”constructivă” ambiguitate! – dar ele sunt trei într-una...: V+V+Y - cu rădăcina în Nevăzutul Scufundat - deci, se numesc: VEVEY...) nu ne-ar avertiza, încă de la început, asupăra ambiguităţii...cel puţin lingvistice, a gândirii/spiritualităţii umane – am considera că nuvela aceasta ori nu merită să fie citită, ori că nu poate să fie înţeleasă de vreun biet muritor... – ori am păţi ca bietul Gavriluţă...

***

 

B-IARĂŞI DESPRE IGNORAREA SEMNALELOR SEMANTICE: SEMANTICA LUI 22/21. LITERA THAU

           

            După părerea noastră, nu este posibil să te încumeţi să analizezi opera specialistului mondial numărul UNU în probleme de mitologie, fără să îţi însuşeşti, în prealabil, un minim de viziune mitologică asupra lumii. Apoi, consecutiv, oare de ce nu se înţelege că, dacă mitul este o structură sinergico-sincretică, aşa cum erau ştiinţele în viziunea omului vechi/”antic” – nu se poate să „purcezi” la hermeneutica prozei lui Mircea Eliade mitograful, fără să te întrebi despre conţinutul şi implicarea/contribuţia, în/la mitologic, a unor ştiinţe care, azi, sunt, în mod cu totul superficial şi vinovat, minimalizate şi neglijate: în primul rând, numerologia şi alchimia – dar şi filologia clasică...

            Spre exemplu: în nuvela Les Trois Grâces se face vorbire, cu insistenţă (ca şi în problema militar-arhanghelică, din La ţigănci...) – despre glisarea numerelor şi, în consecinţă, a simbolurilor numerice: „À propos de Yvonne, începu. Mai ţii minte cum le numea Aurelian, la început? Le spunea: Deux ou trois Grasses...(...) - Asta n-o putea spune atunci, pentru că în anii aceia încă nu se tradusese în franţuzeşte cartea lui Aldoux Huxley, Two or Three Graces...”cf. p. 303 – apoi, la p. 315: „În paranteză fie spus, nu era o greşeală: prenumele acestei femei era într-adevăr Italia: Aşa că avem de-a face, de fapt, cu două sau trei Graţii...”

            Am mai spus-o: este pură demagogie să-i recunoşti unui scriitor măreţia, chiar genialitatea – şi să-l bagatelizezi, atunci când REPETĂ!!! – INSISTĂ!!! Orice repetare/insistenţă este, fără niciun dubiu: SEMNAL DE ALARMĂ SEMANTICĂ! – este, în limbajul hermeneutic şi mitografic, „ o cheie” de sens, „o cheie” nepreţuită, fără de care nu se poate spera nici în vis să se poată accede la semnificaţiile de profunzime, mitice...(s-a observat, credem noi, ce importanţă majoră are numerologia, în descifrarea semnificaţiilor din nuvela La ţigănci...). În loc să le mulţumim, cu înfrângere, magilor literaturii române, noi îi luăm peste picior, le minimalizăm revoltător capacităţile de încifrare – că orice mit este, în primul rând, o încifrare, în vederea unei sinteze cosmice. Dacă un scriitor nu-şi poate permite, ca Dumnezeu, să facă cosmosul, atunci el, măcar, îl analizează, descifrează mental/sentimental – pentru ca apoi, spre a putea explica şi comunica semenilor rezultatele experienţelor sale spiritual-alchimice, re-încifrează totul, spre a oferi un rezumat, posibil de comunicat în timp util, dar şi de re-dimensionat cosmic, de către cititor, dacă acesta din urmă îşi va pune la contribuţie potenţialul său spiritual, de cunoştinţe esoterice...

            În legătură tot cu semantica oscilantă a cifrelor doi-trei, a se observa în text reiterarea cifrei 22...Doar solstiţiul este marcat?! Doar Persephona este implicată, dintre toate divinităţile creatoare de ritmuri cosmice?!

            Ca urmare, o primă întrebare-problematizare, care se iveşte concomitent cu sesizarea primei „chei” semantico-mitologice: de unde, din ce străvechime vine această şovăială semantică, între doi şi trei – cu rezonanţă în cifra 22?

            Singura mitologie semantică majoră a lumii, în acest sens, este mitologia cifrelor/numerelor/semanticii cosmice ebraice. Consultând lucrarea lui Eliphas Levy [45] , observăm imediat că, deşi literele alfabetului ebraic sunt 22 - numerele corespunzătoare literelor sunt doar 21...La Litera SCHIN (căreia ar trebui să-i corespundă cifra/numărul 21...), scrie: „fără număr” – şi simbolizează: „Fatalitatea. Orbirea. Nebunul. Materia abandonată ei înseşi.”

            La ultima literă a alfabetului ebraic, Litera THAU - scrie: îi corespunde numărul 21; Hieroglifa Cheia Tarotului. De trei ori şapte. Absolutul. Rezumatul întregii ştiinţe universale.”

            Deocamdată, atât, aici, despre ambiguitatea numerologică a lui 22/21... – şi despre ambiguitatea lui 7 (a treia parte din ambiguitatea lui/din 21/22...) – cifra Creaţiei.

***

 

 

 

 

 

C-AMBIGUITĂŢI SEMNIFICATIVE. DOUĂ DIN TREI, TREI DIN PATRU. CERUL ŞI PĂMÂNTUL. TARTAROS/ZALOMIT ŞI RĂDĂCINILE LUMII

            Dar, cine citeşte nuvela cu atenţie, nu se poate să nu observe că ambiguitatea nu stăruie numai la nivelul feminin, al celor „două sau trei Graţii” – ci şi la acela masculin...Câţi bărbaţi-„prieteni alchimici”sunt, în definitiv, în nuvela cu pricina? Trei, sau patru...? Pentru că, aparent, dialogul este între cei trei prieteni în viaţă (?), dar ei vorbes numai şi numai pentru că îi stimulează, din nevăzut, un al patrulea – deci, după opinia noastră, cel mai important...: DOCTORUL Aurelian Tătaru. De observat şi că, în grupul celor patru prieteni, profesiile sunt: o dată inginer (Hagi Pavel – singurul care se încăpăţânează pe semantica „grăsimii” – „Les Trois Grasses”...), o dată poet-botanist (deci, două „profesii într-un singur om...ciudat acest Filip Zalomit, şi, deci, numai el merită legătura spirituală cu „dispărutul în nevăzut”, Aurelian Tătaru...mai ales că Poezia este, de fapt, Taumaturgie şi Onomaturgie adamic-divină...) – şi...de două ori doctor-medic: doctorul Nicoleanu („vizibilizat” pentru ochi...)şi doctorul Aurelian Tătaru („vizibilizat” pentru Spirit-Logos...).

            Trei, ar fi Numărul Cerului...Patru – Numărul Pământului...Trei adunat cu Patru înseamnă Şapte – Numărul Creaţiei. Trei înmulţit cu patru ar da numărul unui Ciclu Cosmic Complet: 12...Creezi – într-un  cadru al pregătirii de-creaţiei, pentru un nou ciclu-Manvantara...Dar, totdeauna, Creaţia Trebuie să aibă în vedere Vevey-ul, adică Rădăcina Tuturor Creaţiilor Potenţiale!

            Acum, să nu uităm a ne întreba şi asupra etimologiilor numelor/onomasticii – care, cum am văzut, la Mircea Eliade au, uneori, relevanţă celestă...:

            La nivel feminin, cele Două sau Trei „Graţii”:

            a-Euphrosyne=bucurie;

            b-dar şi Thalia înseamnă, în greceşte, splendoare/bucurie (sau : bucurie prin splendoare) – ceea ce o face să se „răstoarne”, să devină, semantic, reversibilă: stă sub semnul cifrei 69 („din anul 1969 niciuna din ele n-a mai venit la control”), dar şi al „maşinii răsturnate:”Italia Gâldău a fost răsturnată de o maşină în 1969 şi a murit în ambulanţa care o transporta la spital”) – deci, ea se resintetizează/reidentifică organic, oricând, în substanţa celorlalte două Graţii...”MILE”creştine...De aici, şi glisajul semantic al cifrelor 2 şi 3...”I”-ul de la Italia nu face decât să avertizeze, şi el, asupra stării de ambiguitate din cosmos. Sau, cine ştie: poate că, şi aici, funcţionează (dar acastă a doua tălmăcire nu exclude, ci presupune prima tălmăcire, după bunul obicei sugestiv al lui Eliade...) semantica graficii, ca şi în cazul cuplului Elsa-Hildegard, din La ţigănci: probabil că iniţiala (care „tulbură” constanţa extatică a Treimii – încă nu avem dreptul la extază, dacă n-am trecut, încă, prin Barzaq, prin Infernul/Labirintul Probelor Letale !) „I” arată/revelează/indică (pentru cei pregătiţi să contemple/vadă dincolo de aparenţe – ESENŢA...) „SĂGEATA” cu dublă direcţionare: dinspre RĂDĂCINILE LUMII(Tartaros...) – spre FLOAREA LUMII – Hristos, Autosacrificatul, pentru „eficienţa” semanticii unificator/sintetozatoare a GRAALULUI/GRADALEI [46] : 1-Corporalitate a Sângelui Sfânt-V.I.T.R.I.O.L. al Duhului Lumii -  şi 2-Cărţii/Logos:  Ordine şi Armonie Extatică. Deopotrivă, simultan!

            c-Aglae=splendoare-frumuseţe; „doi ani mai târziu Aglae Irimescu a emigrat în Statele Unite, unde avea rude”. Ce rude? Păi, splendoarea are „rudă”  - „bucuria”...”Emigrarea” este, de fapt, migrare semantică...Iar „povestea”-nuvelă este, de fapt, UN MIT DESPRE SEMANTICĂ/LOGOS/POEZIE...

            La un loc – AMAZOANELE...Sugerând, ca Fecioare-Arcaşe,  SOLARITATEA-RAZE. Şi de la amo-amare=a iubi...Şi, mai mult decât orice: solaritate întru tărâmul acesta, de la Nord de Istru. Rezultă: luptătoarele pentru/iubitoare de Tărâmul de la Nord – pentru IUBIREA/SFINŢENIA TĂRÂMULUI DE LA NORD! [47]

            Să privim numele şi etimologiile numelor masculine:

            a-Hagi Pavel vine de la „hagi”=sfânt şi „Pavel/Paulus=mic, umil(probabil de aceea el nu-şi poate reprezenta Graţiile Spirituale, ci Grasele Materiale – şi nu poate vedea Treimea Ipostazurilor întru UNU, ca Zalomit – ci „parcă mi-aş aduce aminte de nişte pitici în curte şi un bayâzin zmălţuit albastru”... - cf. p. 302); deci, „sfântul umil”, al viziunii umile...Dar dacă umilinţa ar fi de tip creştin, ar însemna că numai el „va fi cel dintâi” (şi, probabil, ceea ce pare aberant – semantica „de confuzie” a pronunţiei: „Les Trois Grasses” – se va dovedi cea mai apropiată, de semantica gestului lui Aurelian Tătaru... – azvârlirea în Valea-Borboros); rostogolirea în Valea-„Vâlceaua” Materiei (acolo aşteaptă Sidonia VÂLCEANU... – ambiguă semantic, fireşte...) – de unde a năvălit Violatorul/Pătimaşul: TĂTARU... [48]

            b-Nicoleanu – vine de la Nike=Victorie...Reală, aparentă? Vom mai vedea...; oricum, este o poveste despre tămăduire, din moment ce apar doi doctori...

            c-Filip Zalomit – „filip”vine de la „philos”=iubitor de+hippos=cal; deci, „iubitor de cai”...- adică,un personaj cu certe valenţe psihopompe...Dar „Zalomit”?  „Zal”, în limba traco-dacică, înseamnă „stăpân”; „mit” s-ar putea să vină chiar de la grecescul „mythos” – mit...Deci, Cel care trece cu Mitul în Lumea Cealaltă, asupra căreia domneşte... Poate că aşa să fie...

            d-Dar Aurelian Tătaru...de ce TĂTARU? Ce semnificaţie poate dezvolta numele dat unei etnii a deşertului, nestatornică, prădalnică...? Să vedem: „Aurelian” vine de la latinescul „aureus”= auritul...iar „tătar”...păi, aşa li s-a spus de către creştini...care multe necazuri şi plânset au avut, de pe urma lor...Deci, trebuie că vine de la grecescul „Tartaros”...Oamenii Tartarului, Cei veniţi din Tartar...Iată ce definiţie mitologică se dă, pentru „Tartaros”, de către Victor Kernbach: „Ultimul nivel infernal din Hades, dar şi unul dintre cele 4 elemente primordiale ale universului: TARTAROS, HAOS, EROS, GAIA(n.n.: iată că rudenia aceasta naşte, în textul eliadesc, Turnul lui Babel-Haosul...). Unindu-se cu Gaia, a produs monştrii Typhon şi Echidna. În Tartaros, zeii aruncau pe inamicii personali – Ciclopii, Titanii.”

            În Theogonia [49] , Hesiod spune despre Tartaros că era un fel de ulcior cu gâtul deschis, din care ieşeau RĂDĂCINILE LUMII...Ei, aşa da!...Din Ulciorul-Cupa-Graalul numite, egal, Tătaru şi Zalomit, iese lumea re-înnoită-re-născută, „în/re-crăciunită”/re-creată, ca din „gâtul deschis al Ulciorului-Tartaros/Tătaru, ca din Vlaga Stăpânirii prin Creaţie-Logos/Zalomit...

***

 

 

 

D-MAESTRUL INIŢIATOR ŞI V.I.T.R.I.O.L.-ul. GRAAL/POTIR ŞI GRADALE/CARTE

           

Nu se poate, într-o lucrare despre iniţierea în tainele tărâmului celuilalt (deci, în Marile Mistere...), să lipsească Maestrul Iniţiator, Stimulatorul la trecerea ucenicului, tip Harap-Alb, prin probele iniţatice letale: adică, nu e posibil să lipsească „Spânu”...El poartă un nume foarte promiţător, şi din punct de vedere creştin, şi din punct de vedere gnostic-alchimic: Emanuil Albini...Cu noi este Dumnezeu+albedo, faza „luminării” spirituale a metalelor „negre” – spre Piatra Filosofală, Aurul-VITRIOL-ul/VITRIOLUM...À propos, ce va fi însemnând „fiola cu aconitină”, decât „sângele nou şi sfânt/VENINOS”, al Graalului-VITRIOLUM [50] ? De fapt, credem a fi necesar să semnalăm, încă de pe acum, două aspecte ale problemei „fiolei”:

            a-ca şi în argoul beţivilor/bahicilor (slujitorilor bacantei Frusinel Chiperii/Euphrosyne... – Piperul excitării+Bucuria/buna stare, cuplată cu Demeter/Dumitru...), „fiolă” înseamnă „sticlă”, „recipient” ...iar cel mai cunoscut recipent, în mitologia creştină (şi doctorul Tătaru caută explcaţia tainelor, prin calugărul-savant Calinic=kallos+nike, victoria frumosului/divinului... – deci, nu poate fi ocolită semantica biblică...) este GRAALUL;

            b-iar GRAALUL, ne spune Vasile Lovinescu, înseamnă, în mod egal, CUPĂ şi CARTE... Iată de ce va trebui să discutăm şi despre insistenţa cu care Filip Zalomit atrage atenţa asupra Poeziei/Poeticii şi despre chiar cartea sa (UNICA SCRISĂ/EVIDENTĂ!!!): Maculatele corole... Ce idee genială, la Eliade: Carte şi Corolă-Cupă-Graal, în aceeaşi expresie-titlu...

Se mai insistă, şi asta nu oricum, ci în debutul şi în finalul nuvelei, pe o triadă semantică:

            a-un nume care ar părea să fie acela al unei noi plante, descoperite, MIRACULOS, de către Cel care Trece în Tărâmul Celălalt şi Îl Stăpâneşte/Filip Zalomit:  „Euphorbia moldavica id est impudica...; „euphorbia” vine de la „euphoria”=ev+phoros=purtătoarea binelui; plantelor din această specie (euphoribacee) li se mai spune: alior, laptele cânelui, coroana de spini, Steaua Crăciunului [51] ...Iată de ce şi insistenţa lui Eliade pe Crăciun (Naşterea Omului-Dumnezeu, Cel care Va Purta Coroana de Spini a Împlinirii Ciclului Terestru!), dar şi pe Şeştina(unde este CALINIC!!!-Victoria Frumosului/Frumuseţii) – de la slavonescul „şesti”-şase – ziua creaţiei Omului-Adam...Şi, în definitiv, pe CÂINE...Animal Psihopomp, combinat cu Simbol al Moldovei-Parascheva-Venus-Iubirea Mântuitoare, prin Logos-Eros Agape...Sau, de ce nu (pentru că toate miturile au semantici sinergice...) Câinele/Lupul Fenrir, Al RePurificării/RE-Învierii Spirituale.

            b-Câinele Psihopomp (Cerber, zice Eugen Simion...); noi spunem că este simbolul Modovei, ca sinecdocă a României Mânturirii prin Logos Sacru...

            c-Cele Trei Clădiri Într-UNA: Sfânta Treime, sub numele Milei/Graţiei: LES TROIS GRACES...Creştinul Eliade, rămas, în cuget şi simţire, Poeta Vates al Legiunii Sfântului Arhanghel MIKAEL/Arhanghelul Spiritului -  îşi re-spune opinia...Nu, nu e vorba de nicio „sinucidere”, cu aconitină: e vorba de împărtăşirea din Potirul Graal al Unicei (în Trei Ipostazuri!) GRAŢII DIVINE!

***

 

E–CEI TREI DE „V”, „COADA” LOGOS-ului, CA V.I.T.R.I.O.L.U.M. PLANTĂ, CÂINE  SAU/ŞI...ZEIŢA DRAGOSTEI?...STAREA DE „STEA DE CRĂCIUN”.IMN DE SLAVĂ NEAMULUI  METAFIZIC ROMÂNESC

           

Chiar în debutul nuvelei, se deschide frontul tuturor problemelor spirituale, ale unei secrete arte poetice româneşti...

            În primul rând, Filip Zalomit are, de la Revelaţia Treimii Divine,  39 de ani...3+9=12, finalul de ciclu cosmic al Creaţiei...Aparent, are (după cum singur mărturiseşte, 60 de ani: 6 [52] +0...Ceea ce înseamnă exact aceeaşi vârstă simbolică!

            Deci, Naşterea Spirituală s-a produs în punctul 39. Unde? La Vevey... Vă rugăm să căutaţi pe harta lumii un toponimic asemănător cu acesta, în ce priveşte structura grafică şi semantică...Este singurul toponimic care, prin grafică, semnifică Tripla Victorie, dar cu amendamentul, cerut de Y: este un V „cu coadă”...demonică...? Dar cine este Demonul, dacă nu Cel care Aprofundează, spre Jos, Şarpele de sub Pământ, Înţeleptul Marilor Mistere. Tăcutul/Discretul Co-Demiurg...? Diavolul şi Bunul Dumnezeu, Şarpele Ispitei şi Şarpele Înţelepciunii – coexistă, în toate şi pretutindeni unde este lume – adică, unde este AMBIGUITATE. Adică, unde Omul încă nu s-a iniţiat întru Marea Sinteză Cristică, a Crăciunului/Învierii, ca recontopire semantică a Vieţii şi Morţii, întru Extaza Paradisiacă!

            Deci, Zalomit este iniţiatul în Marile Mistere ale Creaţiei/Eleusine...Ale lui Demeter/Zeiţa Verde/Parascheva!!! Antica (şi „repudiata”/anathemizata...) VENUS...Dragostea – care trebuie exorcizată de Patima Bachică/Dionysiacă şi adusă în Armonia Orfică...Dar, în continuare, în text apar, una după alta, două CHEI MAJORE:

            a-aparent, „botanistul” (se traduce: Căutătorul Rădăcinilor (deci, este izotopic semantic cu Tartaros-Tătaru... – el este PASIONATUL”-în sensul de PĂTIMITORUL HRISTOS, pentru împlinirea – el este PASIONATUL”-în sensul de PĂTIMITORUL HRISTOS, pentru împlinirea JERTFEI MANOLICE A CREAŢIEI şi este Ştiinţa Precisă a Spiritului/Revelaţia: „Înainte de toate, pentru mine, botanica este o pasiune; în al 2-lea rând, este o ştiinţă foarte precisă...” – cliprile lui dese sunt semnul AŞTEPTĂRII/PREGĂTIRII PENTRU FULGERUL REVELAŢIEI: Zalomit este, deci, ALESUL PENTRU JERTFA /REÎNNOIRE A LUMII!!) se gândeşte la o descoperire în domeniul florei – dar, în finalul nuvelei, „descoperirea” sa trebuie să se supună RIMEI, adică ARMONIEI ORFICE. Adică, purificarea RITMURILOR DIONYSIACE/DECREATIVE (produse ale Violatorului/Pătimaşului Tătaru, care nu a reuşit să facă din Euphrosyne decât o „Frusinică” cu „Chiperul” bachic/bacantic...”rea de muscă şi frumoasă”) - pentru Re-Creaţie...: „se încăpăţânase să păstreze, întreg, numele latinesc”(n.n.: pentru cine?!): Euphorbia moldavica id est impudica...” – pentru ca finalul să aducă modificarea semantică supremă, cerând imperios ARMONIA ORFICĂ A LOGOS-ului CREAŢIEI: „Se trezi târziu (n.n.: la fel ca Allan, după ce a scăpat de Ispita Demonului-Jenia Isaac...) şi sări speriat în picioare. Privea turburat în jurul lui, încercând să înţeleagă unde se află (n.n.: semantica spaţiului purificat se „roteşte” cu 180 de grade... – spre a semnifica Paradisul Graţiei Divine cu Trei Ipostazuri în UNUL...). Euphorbia [53] moldavica id est impudica; îi tot căuta rima: moldavica...impudica.Dar nu izbutea să se concentreze; îl exaspera lătratul câinelui. Un câine mare, care se învârtea în jurul lui (s.n.; n.n.: în debutul nuvelei, „câinele negru se îndrepta spre el”... – deci, câinele indică, prin gestualitate, CICLUL ÎNCHEIAT!!! – şi starea de Crăciun Apropiat!!!), la câţiva metri, pe pietriş. Potaie! Strigă în glumă, încercând să-l îmblânzească. Atunci dădu cu ochii de tăbliţa de aramă şi citi: Les trois Grâces. Evident, acum înţeleg! Şopti fericit. Sunt trei şi totuşi una; acelaşi corp, deşi sunt separate. O perfectă, senină frumuseţe; nu li s-ar fi potrivit niciun alt nume...” Să ne amintim că şi cele trei Graţii, din realul istoric, se contrag în una singură, şi motivaţia/semnificaţia contragerii am afirmat-o mai sus: Toate Trei Semnifică BUCURIA/FRUMUSEŢEA/SPLENDOAREA...

            A se observa concomintenţa dintre actul îmblânzirii (în mitologie, a îmblânzi înseamnă A CUNOAŞTE PÂNĂ LA IDENTIFICARE!!!), cu starea de extază/fericire şi cu Revelaţia Sfintei Treimi într-UNU. Deci, CÂINELE este ZALOMIT însuşi, într-a doua sa ipostaziere, din Trei...!

            NU a descoperit, deci, o „plantă” nouă, ci ARMONIA ÎNTRU VERDE! Adică, întru PARASCHEVA/VENUS/MOLDOVA/ROMÂNIA/LOGOS ROMÂNESC!!!

            „Planta” se cheamă, de fapt, Moldova, sinecdoca, precum am spus, a Logos-ului Armonizat Întru Divinitatea Neamului Românesc...Dar de ce „impudica”...? Pentru că porneşte dintr-aceeaşi rădăcină cu toate ale Lumii! Din Gâtul de Ulcior (Barzaq-ul!) TARTAROS-TĂTARU!!! Zalomit s-a identificat cu Originile Lumii  - deci, în egală măsură, cu Lumina ARAMĂ/AUR – şi cu Întunericul Văii Lumii-Tartaros-Haos...Şi această identificare a făcut-o posibilă şi pentru Neamul Românesc...

            b-Deci, Câinele care se învârteşte, re-înscriindu-l în sinele său profund, de Stăpân al Lumii (din RĂDĂCINI...)-ZAL – este, de fapt, nu Cerberul, neapărat...ci  ceva   mult mai...autohton: MOLDA, Câinele-Lupul Fenrir, al Renaşterii Veşnice/Mântuirii...

            Şi, atunci, ce s-a întâmplat, de fapt, prin căderea lui Aurelian Tătaru-Zalomit (ei sunt „siamezii” semantici, care re-acţionează identic celor două sau trei graţii: se contrag într-unul singur...şi ambii – de fapt, în interiorul vârtejului contragerii vor intra şi alte ipostazuri: şi Hagi Pavel, care, prin amnezia onomastică, renunţă la autonomia de personalitate, şi Nicoleanu , a cărui singură pseudo-victorie şi „tămăduire” este aceea că a încercat să-l înţeleagă pe Tătaru-Tartaros(deci, se contrage în „siamezul” lui Zalomit...), şi Calinic-Dispărutul/Misticul/Noua Călăuză spre Tainele Divine ale Ulciorului/Tartaros....(CALINIC - Cel de la Crăciuna şi de la Şeştina, în acelaşi timp... – adică, de la Originea Tainei/Stea de Crăciun/Floarea-Hristos/Neam Românesc!!!), despre care Maestrul-Spânu, „securistul”(adică, trimisul unei Ordini/Instanţe Divine/Transmundane [54] !!!) Emanuil Albini spune/se exprimă în semantică dublă – a Morţii şi a Învierii : cf. p. 337: a-„Murise, săracul. Chiar în noaptea aceea, după ce v-aţi despărţit (n.n.: despărţirea înseamnă, de fapt, contragerea, identificarea...). Murise de oboseală sau de bătrâneţe, la o margine de drum”(n.n.: „marginea de drum”, în Mitul-Rostogolitor de Sesuri, înseamnă tocmai CENTRUL/Calea Adevărată... iar auto-sacrificiul său discret şi, ca toate auto-sacrificiile – absurd, deci sacru: „n-a spus nimănui cum a fost torturat şi nici de ce a fost torturat”. Nota noastră: când lipseşte „de ce”-ul autosacrificiului, apare

                  c-Misterul Negru-Câinele Negru, Sfâtul/Sfinţenia – ÎNVIEREA...Iată de ce a ales Eliade „euphorbica”... – pentru că plantelor din specia ei li se spune şi „Coroana de Spini a lui Hristos”...Dar, precum am zis mai sus, li se spune şi „Steaua de Crăciun”...Deci, Zalomit, în cele trei ipostazuri: Plantă, Câine-Lup Fenrir şi Tartaros – înseamnă, deodată, şi Moarte, şi Viaţă, şi Înviere(adică, Maculatele Corole... – SIMBOLUL LOGOS-ULUI POETIC, DEMONIC ŞI DIVIN, SIMULTAN, OTRAVĂ VITRIOL ŞI MÂNTUIRE INEXPRIMABILĂ/TRANSMUNDANĂ...)...”Impudoarea”(„euphorbia ...id est impudica”) lui Hristos este tocmai Vădirea Miracolului Spiritual, FĂRĂ ASCUNZIŞURI...Acesta este sensul numelui MOLDEI-Căţeaua/Câinele/Lupul Fenrir al Moldovei... Dezvăluirea Rădăcinilor Duble ale Lumii.

Aceasta înseamnă, în fond, AMBIGUITATEA COSMICĂ, la vindecarea căreia lucrează DOI sau TREI!!! ... „doctori”/taumaturgi, simultan -  din două/trei direcţii diferite, până la contopirea semantică: dinspre Materie spre Duh, contopindu-se în Duhul Armoniei Orfice...), a Morţii şi a Învierii, a Întunericului şi Luminii, a Femininului şi Masculinului - în concomitenţă semantică...:

1-Nicoleanu – „doctor” al vederii scurte întru Materie, cu

2-Tătaru – Doctorul Elixirului/Licoare de Viaţă Lungă/Eternă – dar şi al invaziei SĂLBATIC-VIOLATOARE, ÎN TAINELE CELE MAI ADÂNCI ale Creaţiei...(fiind un fanatic, deci un PĂTIMAŞ/IMPUR!!!, DAR NU INCONŞTIENT DE HYBRIS-ul său - VIOLATORUL venit dinspre Ulciorul Rădăcinilor Lumii-Tartaros va reuşi doar pe jumătate în Opera Sa Alchimică-de Creaţie... – şi va deveni nu doar Autorul Elixirului Vieţii Veşnice (pe jumătate ratat: „A înţeles ce infern  este în fond existenţa ei – [n.n.: Frusinicăi Chiperii]. Şi deşi nu era direct răspunzător, pentru că nu el hotărâse suspendarea tratamentului[n.n.: să alungăm din minte „monştrii” falsei hermeneutici – de fapt, ai <<târârii> în politicul grotesc/BORBOROS: INSTANŢA/SECURITATEA care i-a decis lui Tătaru suspendarea tratamentului este Instanţa/Securitatea Suprem-Cosmică – DUMNEZEU!!!], totuşi ştia că tragedia Euphrosynei era opera lui...Aproape că îmi vine să cred, dacă nu intervenea accidentul, Aurelian Tătaru şi-ar fi pus capăt zilelor”, spune, adânc înţelegător, Zalomit [55]     – ci, ca şi Chabu, care se duce în Paradis înaintea Mirilor Sacri...,  din romanul Maitreyi -  Călăuză pentru cel/cei care trebuie să rămână în urmă, spre a face operă de purificare/ordonare/armonizare... – de fapt, toţi cei care trec în nevăzut, sunt cu misiunea împlinită, iar

3-cel care întârzie „în lume”, Zalomit, este, în fapt, Sintetizatorul/Armonizatorul Semantic al muncii/lucrării întru ORIGINE/Rădăcinile Originare ale Lumii a tuturor celor plecaţi în „Nevăzut”... – fără el, Sintetizatorul/Armonizatorul rezultatelor VIOLULUI Cosmic, munca „brută” a celorlalţi nu şi-ar căpăta Rostul/semantica Divină!)  – unificându-se în al Treilea V al VEVEY-ului Victoriei Divine a Creaţiei, în DOCTORUL ARMONIEI (după DOCTORUL ULCIORULUI-ELIXIRULUI-TĂTARU/TARTAROS!) ,  ZALOMIT-ul...

Zalomit-ul – VOIEVODUL/SACERDOTUL Logos-ului Ordonator-Armonizator....

De observat, şi aici, la nivelul ZALOMIT, cum funcţionează ambiguitatea fertilă, a lui DOI sau TREI: este doar botanist şi poet – sau şi DOCTOR? Evident, este fiecare în parte şi toate trei la un loc – El, Zalomitul/Stăpânul Lumii Celeilalte/Ulcior cu Barzaq/Tartaros   este , de fapt, „construcţia” corporală a Treimii Graţiei Divine – al ARMONIZĂRII rezultatelor violului Tainelor Divine – Trei+Unul(Hagi Pavel+Nicoleanu+Zalomit+Aurelian Tătaru)  devenind: TREI într-UNU. Fără NUME/NUMA. Şi fără RUPA/FORMĂ: în final, cele trei aşa-numite „clădiri” devin „corpuri”, de fapt, se „închină” dizolvării în non-corporalitatea extatică a Duhului Creaţiei – numit, de misticul german Meister Eckhart – GOT (Dumnezeul non-manifestat, Non-Vizibil - Marele Anonim blagian...). Nuvela aceasta este şi povestea „scufundării” Văzutului în Nevăzut... – în FÂNTÂNA TINEREŢII VEŞNICE – veşnică, tocmai pentru că nu se manifestă – este însăşi esenţa Extazei/Euphoriei: BUCURIA ÎNTRU SPLENDOARE-EUPHROSYNE, în care s-au contopit Aglae şi (I)Talia....Scufundarea taumaturgic-„doctorească”, de fapt, „voievodală/zalomitică”... - în Elixir-Sânge „blestemat”-V.I.T.R.I.O.L...(amintiţi-vă de scufundarea lui Harap-Alb în Sângele Cerbului cu Ochi Otrăvit, sau a lui Siegfried în Sângele Dragonului...) [56] .

            Aceasta este semnificaţia strict românească, a franţuzeştii „La Fontaine de la Jouvence”...Şi scufundarea este în trei ipostazuri:

            a-scufundarea lui Tătaru-Tartaros la Rădăcinile Lumii=Reidentificarea lui Sacră, răzbaterea la ORIGINI;

            b-„scufundarea” siamezului său spiritual, Zalomit-ul-Stăpânul faustic al Fiolei-Graal(dar şi Sacerdot al CĂRŢII/Gradale, în care el ordonează Logos-ul, având slujitor pe altă călăuză sacră: Calinic- Victoria Frumosului/Ordonatului/Binelui/Armonizatului, întru kalokagathya anticilor greci...): „Ich grüsse dich, du einzige Phiole” – Blaga traduce din Faust: „Salut, tu unică fiolă” [57] – dar noi îndrăznim să adăugăm, la traducerea lui „einzige”: „neasemuită”, „fără asemănare cu nimic”... – pentru că Revelaţia Celor Trei „Corpuri”(în finalul nuvelei, ele nu mai sunt numite „case”!) este atât de tainică şi inexprimabilă încât...se termină nuvela! Adică, se epuizează Logos-ul terestru...

***

 

F-POEZIA ŞI AMBIGUITATEA LUI ORFEU

           

De aceea,  când Maestrul întreabă: „Dar poezia?” – ucenicul iniţiat ştie, de data aceasta, să dea răspunsul definitiv şi corect: „Maculatele corole n-a fost de ajuns? Mai cunoşti vreun titlu mai profetic decât ăsta: Maculatele corole?”. Logos-ul uman nu permite explicaţia Miracolului, a Revelaţiei...De aceea, pentru Lumea Istorico-Non-poetică (non-revelată. Istorico-profană, non-sfântă – este Logos-ul perfect...Exprimă ambiguitatea totală/absolută: Graalul cu Borboros...Întuneric+Lumină...Revelaţia este PARTICULAR/INDIVIDUALĂ – şi, deci, Albini-Albedo, mulţumit de răspunsul ucenicului iniţiat, „îi întinse mâna zâmbind: - Nu-ţi spun încă sărbători fericite, pentru că ne întâlnim în 3 zile, la nuntă...” Care nuntă? Precis, avâmnd de-a face cu un iniţiat, avem de-a face cu o hierogamie: dar, care sunt componentele ei imediat-constitutive? Aproape sigur, şi în cazul hierogamiei, este o triplă/treime hierogamică: nu doar    1-

Isidora(n.n.: „Cea dorită de Isis/Zeiţa feniciano-egipteană a Misterelor Creaţiei , dar poate însemna şi „Cea dorită de Iisus”- Răstignitul/Restauratorul/Recreatorul întru Spiritualitate a Creaţiei...) este numele miresei lui Zalomit, ci şi ...2-Euphrosyne/Bucuria Splendorii Paradisiace...nu plebeiana „nimfomană” Frusinica a Pi(Chi)perului...Frusinica descoperind Grădina Paradisului „unchiului” Zeus, „zestrea” lui Demeter „mama” – descoperă, cu înţelepciune, şi cealaltă faţă a Lumii...cea „din jos”... – ci şi 3-Euridyce...

În definitiv, această permanentă ambiguitate a nuvelei, a stării de trăire, între Cancer/Moarte şi Grădina Paradisului/Grădina Răstignitului etc.  – Turnul lui Babel/Cancerul şi Ordinea severă a „Securităţii”... – totul trimite la Poezie/Logos a(l) Creaţiei/Recreaţiei: Poezia este sinteza contrariilor, este Logos de Sus şi Logos de Jos...Câine Negru şi Hristos, Grasele şi Graţiosaele, Materie şi Spirit...Coborâre orfică în Infern, pentru Armonizare Orfică în Paradis...Totul stă, deci, sub semnul ambiguităţii stării lui Orfeu(cel care va efectua, întru eternitate, hierogamia cu Euridyce): Orfeu Descendens Infernalis, Orfeu Ascendens Paradisiensis...

***

G-IMPOSIBILITATEA DE A MAI SCRIE...NEBUNUL ŞI MATERIA. BOTANIST ŞI POET: TREPTE DE INIŢIERE. LOGOS UMAN ŞI LOGOS DIVIN

           

Zalomit declară, încă de la pagina 303, CĂ N-A MAI SCRIS – volitiv...(„n-am mai încercat să scriu”) - şi declaraţia sa DEJA nu mai intră în zona înţelegerii umano-terestre – limitele ei fiind trasate de Hagi Pavel, cel care înţelege, din pronunţia lui Zalomit, doar ambiguitatea semantică a – Literei Schin (Fără Numărul, Eclipsa Misterului, Cezura Miracolului - se instituie!!!): pentru Hagi Pavel , Zalomit se înscrie în Zona Nebunul(de fapt, abia el este misticul/autenticul/esenţialul HAGI!), căci, spune el, vechiul Hagi Pavel (încă neintrat în comuniune fiinţial-esenţială cu Zalomit...) cele 3 graţii sunt nişte fete fluşturatice, „de consum” şi de repede trecere spre vestejire/uitare (ciudat că, până şi Hagi Pavel, Instinctivul Josnic, devine conştient, pe jumătate,  de amnezia sfântă, de ambiguitatea „două sau trei” Graţii/Grase :”Dar sper că îţi aduci aminte de Yvonne şi de Hariette, şi de o a treia fată, îmi scapă acum numele...(s.n. – abia aceasta va fi fost zeiţa, pe care un împătimit de materie ca Hagi cel Mic n-o poate evoca, pentru că n-o poate asimila spiritual...cu ce s-o asimileze?... ) (...)Henriette era destul de grasă(...) striga grupului întreg: Vive la Roumanie, Apoi îţi căuta privirile şi adăuga: Vive les allies!(...)”. Hagi Pavel este simbolul ebraic al Literei SCHIN: Materia abandonată ei înseşi”. El nu poate pricepe cum de, de sub învelişul uman al „Graselor”, poate ieşi ambiguitatea nuanţatoare, între „România” şi „Aliaţi” – adică, spiritul României transcens în indistincţia divinului/”Aliat/Aliaţi Semantici”...El, Hagi Pavel... – adică, ”Materia abandonată ei înseşi”...Borboros-ul, lângă Ourobors-ul cu două capete: Tătaru-Zalomit, cei (de fapt, cel...) care năzuiesc/năzuieşte ca, trecând prin Barzaq(semantica istorică!), să reintre în Ulciorul Originilor(Semantica Divină – VEVEY-ul Tăcerii Suprem Semnificative) [58] .

***

 

...ŞI RESTUL E TĂCERE...

 

„Din după-amiaza aceea de iulie(n.n.: se intră în a 2-a jumătate a anului, deci se pregăteşte pentru finalul ciclului vechi şi începutul ciclului nou – adică, pentru ieşirea de sub semnul Turnul Babei – şi intrarea sub semnul Treimii Sacre din Grădina Paradisului-Crăciuna...) când am dat prima dată cu ochii de Les Trois Graces, n-am mai încercat să scriu un singur vers. Am rămas ceea ce trebuia să fiu de la început: un botanist. Nici o poetică din lume nu atinge pergecţiunea şi semnificaţia celei mai timide flori”. FLOAREA este, evident, sinecdoca Paradisului. A deveni conştient de prioritatea „botanistului”, în orice Poet – înseamnă a defini Poetul drept Orfeul ambiguu: Descendens şi Ascendens – al Rădăcinilor Ambigui ale Lumii şi al Revelaţiei Unice a Inefabilei Spendori. „Botanist” este, ca şi în cazul lui Harap-Alb, etapa ambiguităţii Logos-ului cercetător, scrutător de Origini Demoniace (Câinele Negru), Poet este simbolul Revelaţiei/Iniţierii întru Logos Divin (dar Divinul presupune RIMA-ARMONIE dintre „moldavica” şi „impudica”(în loc de „euphorbia”, între „moldavica” şi „impudica”=dezvăluirea totală, şi...Logos-ul inefabil, inuman, transmundan.

Dar, pe nesimţite, prin poveste respingătoare despre ambiguităţile fundamental umano-cosmice, prin povestea despre CANCER şi, totodată, Poveste despre ŞANSA MIRACULOS-DIVINĂ de Tinereţe Veşnică-Regeneratoare, renăscătoare;  despre BOALA TERIBILĂ  şi despre prin păcat, dar şi despre GRAŢIA DIVINĂ: „Păcatul originar care n-a putut distruge mecanismul regenerării, ci numai l-a modificat încât să nu mai poată fu recunoscut (...)camuflat în nişte procese fiziologice care, aparent, indică exact contrarul regenerării(...) Dumnezeu n-a putut distruge propria sa creaţie(...). În corpul omenesc totul s-a păstrat, părinte, deci s-a păstrat şi taina vieţii veşnice, cu care fusese dăruit Adam...” – despre Adam cel Păcătos , dar şi despre Al Doilea Adam-Hristos cu Misiune Soteriologică...(ipostasul cristic  - dar, ciudat, şi cu reziduuri faustice – ceea ce ne aminteşte de alchimicul ambiguu eminescian, din Luceafărul: Cristus Verrus luci ferrus/verus Luciferus”... - este simbolizat, în nuvelă, de călugărul martir Calinic)  – nuvela se trasformă în uvertură pentru un Logos Suspendat (precum cel sadovenian, din finalul Hanului Ancuţei...) – pentru Poemul lui Orfeu, re-hierogamic cu Euridyce... întru suprem-de-nespus-ul Mister...Scufundarea, prin Barzaq-ul iniţiatic, în Ulciorul Scufundat AL CELOR TREI IPOSTASURI ALE UNICULUI DUMNEZEU: VEVEY. Victoria asupra ambiguităţii, întru Revelaţia Lumii ca Poezie/Armonie Divin-Ofică. Aceasta este TĂMĂDUIREA CU DOI DOCTORI-TAUMATURGI, de care vorbeam, la începutul dibuirilor noastre, prin hăţişurile de simboluri şi printre capcanele întinse cu dibăcie, de autorul (şi el Taumaturg...) care, fiind, deci, şi el, vindecător, oferă „Cheile”Vindecării de Ambiguitate, odată cu OTRAVA(care, de fapt, e sângele nobil/nou, V.I.T.R.I.O.L.-ul... – de fapt, V.I.T.R.I.O.L.U.M. – pentru că este angajată, în vindecarea de Ambiguitatea Cosmică a Omului -  Veram Medicinam - Adevărata Medicină, cea Divină...). Nunta cu Moartea este, în cazul Ultimului dintre cei Trei Doctori-Taumaturgi, Zalomit/Stăpânul Logos-ului – nunta cu Graţia Divină – Ultima dintre Graţii, cea care le sintetizează, în Spiritul ei, pe toate celelalte... – şi este vindecată de „violul” înjumătăţitor al Ucenicului Vrăjitor, partea  din Zalomit, numită Tătaru/Pătimaşul...Euphrosyne (iar nu Frusinica!) va redeveni, prin hierogamie re-androginizatoare, cu adevărat VEŞNICĂ(întru DEMETER-CEA-VERDE – EUPHORBIA MOLDAVICA ID EST IMPUDICA...Logos-ul Cristic al Paradisului/România – dincolo de Iesle şi Golgotă...)!!!

Am ajuns, astfel, dincolo de cele Trei Ambiguităţi: GRAAL, CARTE şi OM...FEMEIE-BĂRBAT-ANDROGIN...VIAŢĂ-MOARTE-ÎNVIERE...(dincolo de Plantă-Câine/Fenrir-Om...). ”Ad Inferos”, „ad Superos”? – N-are importanţă, pentru că suntem în Extaza Paradisiacă, în Tăcerea Suprem-Semantică! Acolo – este Poezia, dincolo de „maculare”/”impudoarea” Revelaţiei Supreme/Extazei...Acolo unde Ţara-Neamul  lui Dumnezeu/”Moldova-Sinecdocă”/EUPHORBIA MOLDAVICA  şi Hristos IMPUDICUL -  se unesc-rimează, ÎNTRU ARMONIA DEFINITIVĂ...”Macularea”/Revelaţie a Corolei Triple (Cupă Emisferic-Chemătoare: a Graalului, a Cărţii şi a Omului -  s-a împlinit, întru ANDROGINITATEA PARADISIACĂ...). Orfeu şi Euridyce(simbolul ambiguităţii Poeziei, sinteză între Cer/Floarea Hristos şi Rădăcinile Tainelor/Tartaros!) -  s-au întâlnit, hierogamic...VEVEY-ul s-a stabilizat în Y= Sinteza dintre Victoria Florii Cristice(Floarea Ieslei Crăciunului –EUPHORBIA - şi Trandafirul Înflorit al Golgotei-KALINIKE – complementar! – iar „complementaritatea se numeşte ZALOMIT...- STĂPÂNUL MITULUI/POEZIEI, prin „expulzarea”-ului întru Tăcerea Absolut Semnificativă!) şi Rădăcina Infernală – la care, firesc, se adaugă „Ucenicul”/Călătorul/Cel ce Exprimă prin Propria Fiinţă/Text Revelat...Deci...

...”Şi restul e tăcere”... – spunea un Maestru AL NORDULUI DIVIN...Poezia este, totuşi,  NUMAI pentru urechile iniţiaţilor!

 

                                                                          

***

 

 

II.3.d-JERTFA ANEI MANOLICE – ANULAREA SCHIZOFRENIEI MASCULINITĂŢII şi RECUPERAREA ANDROGINULUI – ÎN ROMANUL „NUNTĂ ÎN CER, de MIRCEA ELIADE

           

A-MOTTO-ul PAULINIC DESPRE SCHIZOFRENIA EXISTENŢIALĂ

 

Romanul Nuntă în Cer („cer” ortografiat, in original, cu majusculă!) – vobeşte despre SPIRITUL FEMEII – unic şi continuu, în manifestarea logic-spirituală! - cel care este atât de unitar şi puternic, încât „sparge” spiritul şi „istoria” masculină în două ipostaze (Mavrodin şi Hasnaş: Mavrodin- Negrul – dar, posibil, şi Misticul/Ascunsul...Mavrodin are ceva din neliniştitul şi Căutătorul de Porţi-spre-Dincolo – FAUST..., „singur printre cărţile”lui – cf. p. 268 -  căci şi Magdalena, despre care scrie el, este preludiul transfigurării unei Margarete...- şi Hasna+ş/Cel ce Caută/Are Sens/Hasnă, dar poate trimite, mai simplu, la haznaua-borboros...) şi, tot el, Spiritul Femeii, îl recompune, îi redă Spiritului Masculin, Unitatea şi Continuitatea de Esenţă, în vederea Procesului Sublim de Re-androginizare a Omului, spre a fi recuperat întru Paradis.

Romanul e situat sub un motto biblic-apostolic, extras din Epistola I către Corinteni, a Apostolului Pavel, cel mai mare teolog al lui Hristos : „...Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin” – Eliade speculează magistral trecerea de la plural la singular: vederea lui Dumnezeu poate şi trebuie să fie Revelaţie Comună, a Umanităţii – prin desfiinţarea ambiguităţii/duplicităţii/SCHIZOFRENIEI EXISTENŢIALE(caracteristică, spune şi subliniază Eliade, Bărbatului...): Omul, ca făptură „oglindită” a Dumnezeului-Creator – dar cunoaşterea, ca drum spre Revelaţie, trebuie să fie drum/efort volitiv-spiritual individual...

Aceeaşi FEMEIE, la modul esenţial – numită, de doi bărbaţi, cunoscători succesivi ai Femeii Unice, în epoci de istorie încrucişate (Mavrodin-primul narator, este AL DOILEA CUNOSCĂTOR, în istoria terestră a Femeii Unice... – Barbu Hasnaş-al doilea narator, este PRIMUL CUNOSCĂTOR, în istoria terestră a Femeii Unice... – iată clara sugestie a „lumii pe dos”, sugerate, ca semnal ritualistic, încă în cadrul existenţei istorico-terestre...) – cu numele FĂCLIEI-REVELAŢIEI: HÉLÉNE...Mavrodin îi individualizează nomen-ul ca fiind „Ileana”, Hasnaş – ca fiind „Lena”...

***

 

 

 

B-„MILITARIZAREA” DE TIP MIHAELIC: COLONELUL/HERMES

 

Dar, când, în finalul romanului, cei Doi(sau Trei!) urcători ai MUNTELUI rostesc numele FEMEII – şi Mavrodin-Scriitorul, deci Poetul (prin urmare, cu potenţe revelatorii superioare celor ale lui Hasnaş-inginerul-ofiţerul-diplomatul-omul de afaceri intreprid, deci cu scăzute potenţe spirituale, mult prea adaptat „lumii reale”-istorice)  întreabă: „Crezi că Ileana mai trăieşte?” (n.n.: italicele îi aparţin lui Mircea Eliade!), Hasnaş nu-l corectează/completează, ci renunţă la varianta sa de NUMA/NUMIRE-cunoaştere prin forme...”Lena”. Care nu era decât o frântură (ceea ce ar fi re-împrospătat schizofrenia!!!) din „nomen”. Se lasă atât în voia Scriitorului-Poetului, cât şi în voia Călăuzei de pe MUNTE – COLONELUL...(a se observa similitudini cu nuvela La ţigănci, unde Dumnezeu este desemnat prin apelativul-Nomen GENERALUL...DIN GRĂDINA CU FLORI... : „militarizarea”, de tip MIHAELIC, a ipostazei Logos-ului, trimite la Ideea de Ordine/Ordonare...or, nici Mavrodin nu şi-a ştiut ordona viaţa/existenţa, şi cu atât mai puţin a ştiut/putut Hasnaş...). De ce? Pentru că, pe MUNTE, în drumul spre Moarte-Cer, spre regăsirea Spiriului Femeii, în scopul Androginizării, nu încap „păreri”, ci doar Revelaţii. Şi singurul apt de Revelaţie este Poetul...ne-o spune Eliade şi-n Les Trois Grâces, prin Zalomit-Poetul...

***

 

C-FAUST-MAVRODIN. LUCIFER ŞI CRĂCIUNUL. CARTEA-MAVRODIN. CARTEA-MIT, CARTEA-ŞANSA         

RE-ANDROGINIZĂRII. HASNAŞ-ANTI-LOGOS-ul

 

Relevant pentru capacitatea înnăscută (deci, oarecum „gabrielică”...) a lui Mavrodin de a sonda tărâmuri obscure, dacă nu chiar de a trece dincolo – este incipitul romanului: „Când eram foarte tânăr, mi se întâmpla uneori să privesc brusc faţa unui necunoscut şi să-mi spun: ce-ar fi ca omul aceta să fie tatăl meu?” – pentru a ajunge la concluzia:”Totul ar fi putut fi altfel. Gândul ăsta m-a obsedat întotdeauna: că toate ar fi putut fi altfel sau s-ar fi putut să nu fie deloc; că toate sunt întâmplătoare pe lumea asta, fără nicio necesitate, fără nicio noimă...(...)Mă întorceam acasă, aproape întotdeauna, neliniştit, întristat, după o asemenea rătăcire pe străzi necunoscute de mahala...” Acest incipit aminteşte, firesc, de incipitul nuvelei lui Eminescu, Sărmanul Dionis – doar că acolo se punea problema iluziei spaţio-temporale, pe când aici se pune probleme neliniştitoare, de la Cratylos-ul platonician, a arbitrarietăţii, sau nu, a semnului lingvistic -  a „numelor”...numirilor...

Probabil că Mavrodin caută, în fapt, Numele Sacre din Grădina Arheilor... – şi este umilit de „baseţea”/ derizoriul-degenerarea numelor, care degenerare determină, ritualic, degenerarea obiectelor numite şi a tot ceea ce se trage din acele nume... – mai rău: observă cum oamenii se complac în înjosirea numelor şi produc această înjosire catastrofică, pentru existenţa lumii ACESTEIA:”Nu-mi era greu să mi-l închipui; îl chema, desigur, Andrei sau Sever (n.n.: în traducere sacrală: Întemeietorul-Bărbat şi Cel al Ordinii!); asta mi se păreau a fi numele cele mai potrivite pentru tatăl meu; pe mama ar fi chemat-o Maria(n.n.: Fecioara Sublimă, Născătoarea de Dumnezeu) sau Sabina(n.n.: Cea din Neamul Întemeietorilor – căci Romanii au răpit Sabine, pentru a întemeia Neamul Întemeietorilor/Învingătorilor Lumii...”Moderne”). Pe mama mea o chema în realitate Arethusa. Pe tatăl meu, Ioan(n.n.: ar fi însemnat ceva înalt-spiritual: Yochanan =<<Dumnezeu este milos>>...); dar prietenii îi spuneau Jenică (s.n.). Nici mama nu-l chema cum mi-ar fi plăcut mie; îi spunea Nelu...(s.n.)”

Şi tocmai el; Mavrodinul-Misticul Negru, să n-o recunoască pe HÉLÉNE-SELENE??? Probabil că, tocmai nerecunoscând-o AICI, el o va căuta ACOLO, El va şti că Ea trebuie căutată ACOLO-ÎN-CER – şi-l va iniţia, şi pe Barbu Hasnaş, în existenţa în ACOLO (a unui singur El şi a unei singure Ea...), pregătindu-l spiritual pentru „vânătoarea” re-identificatoare (identificatoare întru sacral!), de sub călăuzirea COLONELULUI, pe MUNTE, sub stăpânirea Câinilor/Lupului Fenrir...

Nu e întâmplător nici că ultimul roman al Scriitorului-Poetului, înainte de a o cunoaşte pe „Ileana”, se numeşte Tinereţea Magdalenei... – iar ultimul: NUNTĂ ÎN CER!!! – adică, prin suferinţa iubirii, se ajunge, prin transfigurare, prin efortul spiritual-interior,  la Ritualul/mit, ÎN CARE CUVÂNTUL ESTE IDENTIC CU REALITATEA (în cazul nostru, cartea „reală”, Nuntă în Cer, provine din cartea/Mit al Iubirii!). Pentru că şi cazul Magdalenei Biblice este acela al TRANSFIGURĂRII FEMEII, dinspre borboros spre Hristos...şi cazul „Ilenei” vine dinspre „mlaştina neliniştitoare”-Veneţia, şi se spală/spală consacrator manuscrisul lui Mavrodin, prin reiteratul spre infinit/eternizatul „iubitul, iubitul  meu”...(cf. p. 266)”Pe ultima pagină, rămasă neterminată(n.n.: ca orice Logos terestru...) scrisese de mai multe ori: iubitul, iubitul meu...”

„Ilenei” ieşite din borboros-ul dezordinii, numit „Hasnaş”, cel care vrea să supună hazardului TOTUL, de la IUBIRE la MUGURELE IUBIRII-URMAŞUL IUBIRII/IDENTITATEA IUBIRII/COPILUL – îi ete frică de VID/NON-LOGOS:”Mi-e frică să nu mor singură...” îi spune ea lui Mavrodin – şi-i va cere, pentru a se repune în identitatea divină – să-i facă un copil – exact ceea ce-i refuzase Demonului Dezordinii/Anti-Logos-ului(„Multe blestămăţii a mai făcut şi omul ăsta la vremea lui...” - decide Instanţa Divină-COLONEL).

Dar Demon, mai subtil, dar tot Demon – se vădeşte a fi şi egoist-frământatul Mavrodin, care o refuză identităţii/re-identificării „poetic”, de fapt, distrustiv-fascinatoriu, prin Anti-Logos Luciferic – Sofistul-Lucifer! – Mavrodin se identifică, în mare măsură, cu Cartea Zoroastrică, de care vorbea Eminescu, în Sărmanul Dionis... - căci motivaţia refuzului este tocmai apartenenţa lor la lumea cealaltă: „(cf. p. 223)”Noi nu suntem o pereche din această lume(...). Destinul nostru nu se împlineşte aici pe pământ. Noi ne-am cunoscut numai în dragoste. Dragostea e raiul nostru, dragostea fără fruct. Întocmai ca Tristan şi Isolda, ca Dante şi Beatrice, adăogai eu zâmbind, ca să alung văzduhul acela tulbure, îmbătător, din preajma noastră”. Dar ei aparţin nu Empireului, ci zonei de testare a luciferismului – „carantina” angelică, de care au parte Dionis şi Maria, personajele Aminului...

Cu adevărat „văzduh tulbure, îmbătător”-fascinaşie a minciunii/falsificării demonice:

a-Cunoaşterea lor s-a împlinit sub semnul Non-Dansului, a Fixării în Eternitatea Adevărului Revelat şi a lui Orfeu, sub Semnul Văzduhului Luminii, deci:”(cf. p. 186) În clipa când i-am luat mâna şi i-am înălţat uşor braţul ca s-o cuprind pentru dans, muzica a încetat. Am rămas o clipă cu palma ei strânsă într-a mea, în aer” – deci, muzica se scufundă în ei, ei doi, dacă ar fi fuzionat atunci, la prima cunoaştere, şi nu ar fi căzut în prăpastia sofismelor luciferice, ar fi fost ÎNSUŞI ORFEU-ANDROGINUL, întrupări ale AERULUI  LUMINII – deci, ale PARADISULUI.

***

 

 

D-NEGAREA CRĂCIUNULUI ŞI TRANSFIGURAREA LOGOS-ului CĂRŢII, PRIN JERTFA ANEI MANOLICE

 

Ea-„Ileana” ştie că Lucifer-Mavrodin este dominat de o altă fascinaţie decât a Femeii: DE FASCINAŢIA Iluziei-Carte:  (cf. p. 226)„Tu scrii, tu eşti artist, dar eu am să rămân la urmă de tot singură, stearpă...” – ceea ce scrisese Mavrodin fusese tocmai „tinereţea” ei pierdută, de Magdalenă încă nepocăită, ne-exorcizată de Demonul Hazardului-Anti-Logos-Hasnaş: singura modalitate de exorcizare a ei era să se re-identifice, prin fertilitate, întru continuitate, prin Copil, ca Ana Manolică...Or, taina „fratelui” în face pe Mavrodin gelos...(amintind de gelozia lui Allan, care nu se mai recunoaşte în ipostaza scrisă-„Jurnalul lui Allan”!)...Or, Mavrodin vrea să ignoreze descântecul ei (începutul procesului spiritual de voinţă de exorcizare) al Pocăitei Magdalena: (cf. p. 215)”Ich spur in mir/Ich fuhl in dir/Das gleiche wilde Blut...” (Eu simt în mine,/Eu pipăi în tine/Acelaşi Sânge Sălbatic” – „sălbatic” cu sensul de eliberat/eliberator/exorcizator spiritual). Dezamăgirea ei, de Paşte/Înviere, „Şi totuşi, dintre toţi, tu erai singurul...” se poate traduce: „Aveai toate calităţile să mă exorcizezi/Înviezi spiritual de borboros-ul trecutului-Veneţia – şi nu vrei...păcat că ai scăpat şansa de a intra în rolul cristic...”

b-Esenţa demoniacă a lui Mavrodin i se vădeşte „Ilenei” mai profund, când îl vede obsedat, la Spezzia, înainte de plecarea la Florenţa -  de destinul luciferic-funest, ca absorbit de un vârtej cosmic, al satanistului Poet englez Shelley – situat sub zodia instabilităţii: mort în 8 iulie(7) 1822...Zece subminat de ambiguitatea semantică a lui  22...

c-Minciuna-luciferismul lui Mavrodin se vădesc definitiv chiar în noptea care marchează Sfânta Natalitate-CRĂCIUNUL. Mavrodin îi spusese că vor concepe un copil când vor simţi că oboseşte dragostea lor – şi nu ia în seamă ritualistica de situaţie a Crăciunului, care în niciun caz nu marchează „oboseala lui Dumnezeu”, ci Voia lui Dumnezeu. Deţi umilită, „Ileana” insistă(cf. 217)-Acum îţi aminteşti? Îmi aminteam  foarte limpede scena din primăvară. Îmi aminteam şi cuvintele ei, înfiorate, de atunci. – Dar nu mă gândeam că vom obosi aşa de repede, spusei eu aranjând o lumânare în mijlocul bradului (n.n.:Bradul Cosmic al Creaţiei, a cărui semantică o ignoră Mavrodin). (...)Îmi făgăduiai că atât timp cât nu ne oboseşte dragostea nu mai avem nevoie denimic altceva(...) Eu încă n-am obosit” – spune recele glas al celui care ignoră timpul liturgic al Creaţiei. Divinitatea dă răspuns Demonului dispreţuitor de temporalitate liturgică: colidele  vieţii sunt înlocuite de bocetul morţii: „Aceiaşi băieţi cu obraji roşii de ger, neîndrăznind să intre în cameră din pricina semiîntunericului(căci nu erau aprinse decât lumânările de la brad). Au început un cântec trist îndată după urare; un câtec care nu avea nimic de-a face cu Crăciunul.” Mavrodin-Demonul Ignorării Ostentative a Crăciunului o face pe „Ileana” să tacă „Naşterea Mîntutorului” – şi să spună: „Atunci, începu ea şovăind, degeaba a venit Crăciunul” – după care „se îndreptă spre brad. –E târziu, spuse. Trebuie să mergem la Alexandru. Şi începu să stingă lumânările.”

„Ileana”, chiar înainte de căsătoria formală cu Mavrodin, îi spune acestuia: (cf. p. 258)”Acum sunt aşa cum ai voit tu: pură...(n.n.: adică, stearpă, spiritual, de gândul maternităţii, ca re-identificare...). Nu te mai poţi teme de mine, de acum înainte, vorbi mai stins.Acum te am numai pe tine, adăogă ea. Trebuie să mă iubeşti mult, mult, până la sfârşit...”

Instinctul uman al lui Mavrodin intuieşte „stupid(deci, înafara logicii riguroase a lui Lucifer/Satana!) funebrul sacrificiu al Anei/”Ileana”, care este gata să dispară, în favoarea „Mânăstirii”/Carte...care jertfă va exorciza Cartea de Iluzie, şi o va transforma în Revelaţie Divină! (cf. p. 259)”Ce egoistă eram înainte...Voiam să te păstrez numai pentru mine ...Absurd”...Tu nu eşti ca ceilaţi, ca noi...Soţia Meşterului Manole s-a zidit pe sine în temelie, şi eu mă temeam de o jertfă mult mai neînsemnată...”

(cf. p. 258)”Îmi aminti, stupid, cum se întâmplă întotdeauna în asemenea împrejurări, refrenul din Corbul lui Edgar Poe: NEVERMORE.”Iar ea îi confirmă moartea ei ritualică:”cf.p. 259:”Trebuie neapărat să-ţi refaci viaţa, continuă cu acelaşi glas. Tu n-ai dreptul să te îngropi alături de mine...” – adică, „ţi-ai distrus dreptul tău la sacrificiu constructiv, şi mi l-ai hărăzit exclusiv mie”!

Nunta lor va fi în Biblia Dragostei lor – de aceea, Carte-Mânăstire manolică a lui Mavrodin se şi intitulează NUNTĂ ÎN CER...

(cf. pp. 266- 267)”Îmi spuneam că, dacă am să sfârşesc cartea începută în toamna aceea (n.n.: ritmurile cosmice „condamnaseră” la neîmplinire/stingere pământească, Iubirea-Carte Mântuită...) şi am s-o public, Ileana o va citi şi atunci, fără îndoială, îmi va trimite un semn de viaţă(...).” Semnul vieţii ei spirituale vine, prin aflarea, pe ultima pagină, neterminată, a manuscrisului cărţii, manuscris ale cărui pagini-Logos le/îl alcătuiseră mâinile „Ilenei”-Magdalenei mântuite prin generozitatea jertfei zidirii înLogos-ul Cărţii – înainte de a dispărea din raza senzorialităţii trerestre a lui Mavrodin – a scrisului ei: „iubitul, iubitul meu...” reiterat întru infinit/Absolut...

„Cartea  a apărut în luna mai (n.n. ritmurile cosmice confirmă mântuirea Eros-ului lor prin Logos-Carte!). A fost primită cu jultă mirare. Parcă nu era scrisă de mine, mi se spunea (ca şi în cazul Allan, transfigurarea prin Eros-Logos începuse...). (...)Aşteptam, plin de nădejde, întoarcerea ei, a Ilenei(...)Nu s-a întors. Şi nici n-am primit vreo veste. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea...(...)Aproape că nu mai cred că am s-o mai revăd vreodată(...)Şi mă sperie întnericul în care s-a topit Ileana, viaţa asta, necunoscută mie, care o înghite...(...)Poate că izvorul vieţii mele a fost nevoia de a cere iertare Ileanei: Nuntă în Cer, titlul acesta vorbeşte îndeajuns, îmi spuneam. Nădăjduiam că cel puţin povestea aceasta a noastră, dacă îi va cădea vreodată sub ochi, o va hotărî să se întoarcă. (...)Eu o aştept. Mă închipui câteodată bătrân, singur printre cărţile mele, aplecat pe aceeaşi masă, aşa cum, atâtea nopţi de-a rândul, m-a zărit Ileana.”

***

 

E-ANTI-LOGOS-ul HASNAŞ/HAZNA ŞI PIERDEREA SMARAGDULUI LUCIFERIC. AUTO-EXORCIZAREA

 

Despre legătura inversă, dinspre adolescenţă, spre tinereţe, cu un Barbu Hasnaş, care pune viaţa sub semnul hazardului/pariului, la fel şi Iubireaşi /Căsătoria : cf.p. 296 - Câte zile îmi dai?(n.n.:să se îndrăgostească de „Lena”...) - -Cinci zile ţi-s de-ajuns?-mă întrebă în glumă. -Prea mult!” – nu sunt multe de zis, pentru că este vorba de situarea în zona-borboros, Anti-Logos. Acolo unde este HAZNAUA pângăririi Sufletului (de fapt, auto-pângărit...) şi unde se spune că ar fi căzut Smaraldul Raţiunii/Spirit, din Fruntea lui Lucifer...

Pierderea, de către Lena, a Pietrei de Inel-Smaragd (cf. p. 312) este tocmai pierderea „calităţilor” intelective ale Satanei. Deci, „Lena”îl poate înfrunta pe Satana-Anti-Logos: (cf. p. 330)”Nădăjduisem ca măcar lucrul acesta (n.n.:copilul) nu-l vom face la întâmplare...Aşa cum am făcut toate celelalte...”

Şi, din acel moment, dispare şi din zona senzitiv-terestră a lui Hasnaş.

Deci, cum s-a exorcizat „Ileana”-„Lena”? Dacă ar fi fost vorba de acelaşi proces la nivelul Bărbatului, am fi dat din umeri, complet derutaţi. Aşa, răspunsul este simplu: pe de o parte, singurătatea re-sintetizatoare de Spirit, pe de alta, conştientizarea şi punerea în practică a capacităţii de jertfă de Ană Manolică – ambele forţe, în nevăzutul monastic, de ucidere, în ea, a lumii acesteia, şi de resintetizare a fiinţei ei în Unica Héléne – au purificat-o, la modul absolut, de demonii TEREŞTRI. De aceea, ea nu are nevoie de altă Călătorie Iniţiatică, pentru că Adevărata Călătorie Iniţiatică este aceea prin care trasfigurezi labirintul propriului Spirit, în Lumină Revelatorie de Paradis!

***

 

F-SCAMATORUL/MĂSCĂRICI ŞI EPOCA MIHAELICĂ

           

Mavrodin îi povestise/reamintise lui Hasnaş, spre finalul spovedaniei sale, ca spre a ilustra „nevoia sa patetică de mărturisire”, o legendă medievală, povestită de Anatole France: un măscărici se călugărise şi „neputând omagia altfel pe Sfânta Feciară, se închidea în capelă şi acolo, singur în faţa statuii Madonei, îşi arăta toate şiretlicurile şi desăvârşirile meşteşugului său”.

            Care ar fi morala? Un om este vinovat că întârzie/amână s-L întâlnească pe Dumnezeu. Un om este şi mai vinovat atunci când uită cu desăvârşire de această Sfântă şi Absolut Necesară întâlnire. Un om este vinovat când, de ruşine că-şi ştie limitele spirituale/potenţialul spiritual, penibil-jalnic de strâmte, mândria prostească îl împiedică să se arate Dumnezeului său, drept umil căutător de Absolut. Dar un om îşi şterge orice vină, faţă de Dumnezeu, când îi arată acestuia că, din slabele şi nemernicele sale puteri, el, omul, face tot ce se poate, din punctul de vedere al unui om, de a-şi depăşi limitele spirituale („călugărirea”, ca act! – este o astfel de aventură de a-ţi depăşi condiţia de om închistat/adaptat exagerat la şi  periculos de mult dependent de lumea aceasta, materială): într-o bună zi, sau într-o bună noapte, Dumnezeu va transforma „scamatoriile” lui jalnice, în MIRACOLUL SUPREM AL REVELAŢIEI. De aceea, şi Mavrodin-Scamatorul Cărţii, poate spera să devină Cartea sa, prin târzia, dar sincera şi umila sa ocăinţă/jetfire, Graal/Gradale – şi Hasnaş, mărturisind foarte târziu şi mult mai opac la conştientizarea vinilor sale, conştientizând că trebuie să renunţe la parada inutilă a gesturilor şi vorbelor comune, învăţând să tacă şi să accepte un nume pe care nu-l putea şti, „Ileana”, dar pe care-l intuieşte ca fiind numele Unicei sale Şanse de Redepţiune – va căpăta Dreptul de a Urca, alături de „tovarăşul de jug” al Greşelii faţă de Divinitate, MUNTELE, spre Cer, având şi suportând Glasul Colonelului-Călăuză Mistică... Dreptul de a se re-integra Lumii Spiritului – cea care depăşeşte „greşurile eredităţii” şi „ingineriile-afacerile” cu Hazardul, acceptând, mai degrabă, „asaltul Poeziei”... -  EPOCA MIHAELICĂ.

 

***

           

G-„VÂNĂTOAREA” LUI ACTEON. ORFEU ŞI MISTICA RESINTETIZARE A BĂRBATULUI. RE-ANDROGINIZAREA PRIN FENRIR

 

Deci, schizofrenia masculină este în plină criză – şi orice criză, în tragedia greacă,  duce la moarte sau la înzeire, sau la amândouă deodată. Ce s-a întâmplat, de fapt, în mistica „vânătoare de porumbei” (Porumbelul=Simbolul Sfântului Duh) , în Munţii Harghitei, sub călăuzirea COLONELULUI-Hermes? (se poate trimite şi la lumea-ca-labirint infernal, din care, re-orfizaţi-rearmonizaţi întru Logos-Creator, cei doi ies, şi, sub privegherea şi călăuzirea lui Hermes îl alcătuiesc pe Orfeu, întru hierogamia cu Eurydice – în lumera cealaltă, a Soarelui!).

De fapt, cele două „jumătăţi de bărbat” (Bărbatul-Faust şi Bărbatul Don Juan Pocăit (pentru că, după ce a cunoscut-o pe Lena, nu şi-a mai disipat Eros-ul...), se unesc în Cunoaştere, împărtăşindu-şi, reciproc, experienţa Eros-ului Suprem Marcator al Vieţii lor – Eros-ul Definitiv: Vânătoarea , de fapt, va fi asemănătoare Mitului lui Acteon – căci cei doi vor fi ei înşişi vânaţi-resintetizaţi, în Unicul Bărbat, cu care, în Vârful Muntelui şi Începutul Cerului – se va săvârşi hierogamia, cu FEMEIA-FĂCLIE A SACRULUI-HÉLÉNE. (cf. p. 336):”Porniră, amândoi, cu pas pripit şi nervos, ca şi cum s-ar fi grăbit să-şi ajungă tovarăşul de vânătoare. În pădure începea să se audă tot mai limpede glasul colonelului chemându-şi câinii”.

De fapt, dacă au mai rămas – şi-au mai rămas! – zguri de Lume-ca-Infern Labirintic (nelinişti şi nelămuriri, cu privire la Adevărul-Hildegard-Femeia-Héléne-Făclia Vieţii Spirituale, întru Androginizare), Colonelul (Hermes şi Dumnezeu, în acelaşi timp) nu-i poate primi, în Îămpărăţia Ordinii Cosmice Divine, fără să-i treacă întâi prin Pântecul Câinelui/Lupului Prificării-FENRIR.

Precum Acteon, este cuplul (încă, un cuplu „pe componente” contradictoriale, deşi redempţiunea, prin „spovedania”-naraţiune, a urgentat mult procesul „sudării” ipostesurilor Bărbatului Cosmic!) MAVRODIN-HASNAŞ: ei au „surprins-o pe Zeiţă” – GOALĂ, adică întru lumina divină celest-mistică! Ori suportă să fie/devină, şi ei, GOI – adică să fie „mâncaţi”-purificaţi de zgurile greşelilor-iluziilor, de către CÂINII PURIFICATORI – ori renunţă la demersul de a o vedea, întru hierogamie, pe FEMEIE - Zeiţa Vânătorii/Asimilării Spirituale a Luminaţilor Lumii („luminaţi” prin efortul Pocăinţei, urmat de Graţia-Mila Revelaţiei).

 Dar, ei supunându-se, cu încordare maximă a voinţei,  schimbării Ritmului Existenţial („pas pripit, nervos” – „pripit”, pentru că au cam „pierdut vremea/semnificaţia existenţei”, deci trebuie să se grăbească întru re-găsire a /re-integrare în Ritmul Suprem – şi „nervos” – exprimând tocmai latura iniţiatic-volitivă a gestului lor) – glasul Colonelului-Divinitate îi va domina/re-exprima/re-integra, ca Expresie Unică a Logos-ului Muntelui Re-Iniţierii în Androginitate, le va anula istorica Schizofrenie Masculină: cei doi vor alcătui, în sfârşit, O EMISFERĂ NON-CONTRADICTORIALĂ, NON-INVERSATĂ FAŢĂ DE DIVINITATE, care va merita împlinirea întru Sfera Adam Protogonos Recuperat Paradisiac.

                                                                                      

***

 

II.3.e - “TAINA ACEASTA ESTE MARE…”. MESAJE SACRE, ÎN ROMANUL-SINTEZĂ “NOAPTEA DE SÂNZIENE”, de MIRCEA ELIADE

 

A-PRELIMINARII ÎNGÂNDURATE…

 

Romanul Noaptea de Sânziene, ultimul roman scris de Mircea Eliade, stă sub semnul Urgenţei Mesajului Sacru, sub semnul Tainei Sacre, care, prin Proba Labirintului Infernal, poate fi aflată, dar nu şi comunicată integral – niciodată…Decât Iniţiaţilor, FAMILIEI INIŢIAŢILOR, care familie, prin însăşi iniţierea în acelaşi Mesaj Comun Fundamental, devine  SUPRA-EUL tău/ SINEA “noiciană”. Transindividualitate Pură: “Acesta este mesagiul…pe care te rog să-l transmiţi Ilenei…”(cf. vol. I, p. 254) – spune Ştefan-ul, cu poticneli expresive şi cu perspectiva de a pierde “mesagiul”, dacă Biriş nu-l va trece în imediateţea Ilenei…”Acesta este mesagiul…E un mesagiu cifrat, adică e pentru Paris (n.n.: PARIS, prescurtarea lui “PARADIS”…Cum “Sambo” este prescurtarea lui “Salambo”-Prinţesa cartaginez-flaubert-iană…Zona Luminilor Paradisiace, pentru mentalitatea românească veche…). Acolo ajung toate mesagiile. Le aduc vapoarele (n.n.: funcţie clar psihopompă…). Nu umblă decât noaptea, fără lumini, dar toate se îndreaptă spre Paris…Aşa începe orice mesagiu: <<Pe-un picior de plai,/Pe-o gură de rai…>>. Dar nu poţi să-l descifrezi dacă nu ai cheia” – spune, în transă, din pântecul balenei-puşcăria-Labirint Iniţiatic, ştafeta Ştefan-ului către Ileana-HELENE/FĂCLIA…– Biriş…”Mai trebuie să se redacteze un mesagiu, adresat tuturor mărimilor Europei şi Americii…” (cf. vol. II, p. 347) – spune, cu sufletul la gură, şi Bărăgan, pe care Ştefan-ul îl întâlneşte , chiar la Paris, în “rue Copernic”…deci, e nevoie de o schimbare/revoluţie de viziune/optică asupra Universului/Creaţie (ca aceea a lui Copernic…) – şi Bărăganul-Şeful Câmpiilor Elizee, după ce-şi va fi făcut datoria de a anunţa celelate nouă ceruri/cercuri ale Paradisului…Dar se va putea transmite mesajul/”mesagiul” – sau …MESAJUL/”MESAGIUL” ESTE CEEA CE FACE OMUL DIN SINE…PENTRU A SE CONFRUNTA CU MAREA TAINĂ DUMNEZEIASCĂ…???!!!

“Taina aceasta este mare…” – psalmodiază David, către Ştefan, urmând “mesagiul” Sfântului Apostol Pavel…

Pe 27 iunie 1949, Mircea Eliade începe să scrie primul capitol al capodoperei sale Noaptea de Sânziene [59] , notându-şi, în acelaşi timp în Jurnal: “Văd începutul şi sfârşitul romanului. Ştiu destul de vag ceea ce se va întâmpla între început (1936-1937) şi sfârşit (1948-1949). Doisprezece ani de viaţă românească. Aş vrea să folosesc ceea ce am văzut eu însumi şi am auzit de la alţii, dar să mă las dus mai ales de imeginaţie, spre a regăsi, ca într-un vis, aceată epocă paradisiacă a Bucureştiului tinereţii mele”. [60]

Acesta este cam singurul lucru pe care l-au reţinut “criticii de ocazie”, dar şi criticii de profesie - şi anume, faptul că Eliade nu ştia, în prima fază de concepţie a romanului, decât începutul şi sfârşitul acestuia… - de parcă ar exista vreun romancier, în lume, care să-şi fi scris romanul, direct “în cap”, cu toată integralitatea lui, cu punct, virgulă şi semantică definitivă…De parcă aşa-zisele “mărturisiri” ale autorului, despre “laboratorul său intim de creaţie”, au avut, vreodată, vreo importanţă (înafară de a alimenta bârfa literară şi snobismul de salon…), în cazul scriitorilor de geniu… Principalul păcat pe care îl reproşează Dumitru Micu Nopţii de Sânziene (şi, pe urma lui, ceilalţi…câţi vor mai fi fiind… - noi am mai reţiunut doar…ce a reţinut şi prof. univ. dr. Iulian Boldea, de la Univ. “Petru Maior”, din Târgu-Mureş, ca mostră de concluzionare critică, consecutivă aşa-ziselor “confesiuni” ale autorului… - care de aceea şi este autor de creaţii ficţionale, pentru a alimenta, pe toate căile, deci şi prin “confesiuni”, pe cititorii săi, cu ficţiune:”Încercând să descifreze planurile şi dimensiunile propriului său demers literar, Eliade se referă şi la componentele narativităţii, la modul particular de structurare a textelor sale. Iată cum îşi explică, de pildă, scriitorul mecanismul generator şi modelele de ficţionalizare a realului în Noaptea de Sânziene(…). Avem aici, în liniile contrase ale enunţurilor, o poietică şi o poetică a prozei eliadeşti: <<Sunt incapabil să fac un plan. Opera încolţeşte întotdeauna în jurul unei viziuni, al unui peisaj sau al unui dialog. Văd foarte bine începutul, uneori sfârşitul, şi tot câte puţin, în timpul lucrului, descopăr evenimentele şi urzeala romanului sau a nuvelei. Pentru Noaptea de Sânziene, prima imagine a fost a personajului principal. Se plimba într-o pădure lângă Bucureşti, cu vreun ceas înainte de miezul nopţii de Sânziene. În pădure îl întâmpină o maşină întâi, apoi o fată, fără maşină. Toate acestea erau pentru mine o enigmă. Cine era fata? Şi de ce personajul care se plimba căuta o maşină lângă fată? Încetul cu încetul, am ştiut cine e fata, i-am ştiut toată povestea. Dar totul a început dintr-un fel de viziune. Am văzut toate cestea ca şi cum aş fi visat(…). Nu mă interesa numai simbolismul religios al solstiţiului, ci şi imaginile şi temele folclorului românesc şi european. În noaptea aceasta, se poate vedea lumea de dincolo în care se poate dispărea…Dacă cuiva i se înfăţişează această vedenie miraculoasă, iese din spaţiu. Va trăi o clipă ce ţine o veşnicie…Totuşi, nu această semnificaţie mă obseda, ci acea noapte în sine.>>” etc. ), este faptul că “nu  are compoziţie impecabilă”  -  răsfrângând acest păcat “dedus” de domnia sa, asupra întregii opere eliadeşti: ”În toată cariera sa literară, Eliade nu a dovedit preocupări deosebite pentru exemplaritatea compoziţiei, nu a năzuit la construcţia – epică, dramatică sau de altă natură – impecabilă. Nu a fost condus, în materie de compoziţie şi stil, de idealul clasic, racinian” [61] . Şi continuă: “Drept urmare, şi în Noaptea de Sânziene, ca în alte romane (şi chiar nuvele), ca (sau aproape ca) în Lumina ce se stinge, mai cu seamă, materia epică se revarsă uneori peste marginile fireşti ale subiectului; apar episoade ex-centrice, gratuite, parazitare, se produc complicaţii inutile, cu efecte de senzaţional facil, de atmosferă la modul Cezar Petrescu [62] . Faptul se datorează, probabil, şi deprinderii scriitorului de a încorpora în lucrări duse la bun sfârşit, fragmente de lucrări neterminate, abandonate.” Dar criticul Micu nu-şi pune o clipă problema că, un romancier de rasă, cum este şi Eliade, ştie şi simte că şi cum trebuie făcută integrarea organică a “fragmentelor”, ştie să “nuntească” între ele “ les millettes”, pentru a obţine ÎNTREGUL SFERIC AL SEMNIFICAŢIEI ROMANEŞTI. Să urmărim logica unui critic de profesie: “În cazul concret, el a utilizat (potrivit mărturisirii din Fragments d'un journal) pagini din romanul Apocalips, la care trudise în timpul războiului” . Dar, imediat, Dumitru Micu “schimbă macazul”, spre o zonă mult mai rezonabilă şi rezonantă la genialitatea celui pus în discuţie, simţind că nu se poate vorbi cu atâta nonşalanţă snoabă, despre un Mircea Eliade, scriitor de geniu, cu orientare fermă spiritualist/religioasă : ”N-ar fi exclus, însă, ca acţiunea multora dintre naraţiunile lui Eliade să fie deliberat stufoasă, încâlcită. Spre a se sugera şi pe această cale că personajele traversează labirinturi! <<Labirintul>> fiind una dintre obsesiile scriitorului…”. Ei, da, acum chiar că pare Dumitru  Micu a vorbi despre Mircea Eliade, iar nu despre …Cezar Petrescu…!!!

…Şi să ne urmăm excursul, prin biografia romanului:

Mircea Eliade scrie, apoi, tot în Fragments d'un journal, Gallimard, Paris, 1973, p 221: “În dimineaţa aceasta (n.n.: 7 iulie 1954) , la ora 11, 35, am terminat să scriu şi să transcriu ultima pagină. Romanul e terminat”. 

În 1955, Noaptea de Sânziene apare în traducere franceză, cu titlul Forêt interdite. În 1971, apare, la Paris, în limba română, Noaptea de Sânziene – Editura Ioan Cuşa. Prima editare în limba română, în România, se va face abia în 1991 [63] , Minerva, Bucureşti.

Din păcate, soarta acestui ultim roman al lui Eliade nu a fost şi nu este una de invidiat: pentru că, aşa cum obişnuieşte Maestrul, mai ales acest roman conţine date aparent istorice (dar încă nimeni nu s-a învăţat minte, că un scriitor de proză mitologică foloseşte istoria tocmai pentru a “descânta” ieşirea din istorie, foloseşte “date” aşa-zis istorice tocmai pentru a exorciza textul mitologizant de “fixarea” în vreun punct al axelor temporale/istorice…) – şi pentru că multe dintre aşa-zisele “date” ale părţii a doua trimit, aparent, la Mişcarea Legionară, la regimul Antonescu şi la instalarea comunismului stalinist în România – …ei bine, din toate aceste motive, înainte de 1989 nici nu s-a pus problema (şi se cunosc motivele ideologice de atunci…) să fie comentat de vreunul dintre criticii români – iar după 1989, soarta, combinată cu psihologia “post-revoluţionară”, dar şi cu aceleaşi nefericite şi infertile (spiritual!) tendinţe de a “ideologiza” o scriere mitologizantă - fac ca criticii profesionişti să considere că:

  1-romanul fie nu ar fi destul de “şocant” incriminator al comunismului – deci, n-ar interesa pe cei care umblă să-şi facă un titlu de glorie, azi, din condamnarea comunismului (şi asta o fac, cu precădere, profitorii comunismului, spre a-şi “ascunde urmele”…), în loc să încerce să analizeze şi înţeleagă fenomenul socio-politico-psiho-economic al comunismului;

2-romanul n-ar incrimina cu destulă “mânie proletară” nici Mişcarea Legionară (unii îşi fac un titlu de glorie din a-l “demasca” pe Eliade ca legionar, folosind ca dovezi irefutabile romanele Noaptea de Sânziene şi Nouăsprezece trandafiri  - ca dovezi profund incrimnatorii şi, deci, descalificante, în egală măsură, pentru om şi pentru scriitor… - ceea ce, fie vorba între noi, este nu doar o greşeală, ci de-a dreptul o prostie… - alţii, mai prudenţi, dându-şi seama că lucrurile n-au “definitivul” şi precizia matematică a “şedinţelor de demascare şi linşaj moral”  ale stalinismului, ar fi bine să nu se pronunţe ei întâi, ci să-i lase în faţă pe alţii…, mereu pe alţii… - ce putere au reflexele condiţionate, nu numai la câinele lui Pavlov…!!!)  -

…c-o fi dintr-o cauză, c-o fi din cealaltă – “lumea e în aşteptare”, vorba fabulistului merituos şi mason după ureche, Grigore Alexandrescu…Înafară de câteva menţiuni foarte grăbite,  pasagere (şi nu prea aplicate “obiectului de studiu”-romanul Noaptea de Sânziene ) – romanul n-a avut parte, până în ziua de azi, după ştiinţa noastră (şi este şi greu să afli, astăzi, multe lucruri despre lucrări/cărţi, dacă n-ar fi de ajutor, într-o oarecare măsură, Internetul… - dată fiind circulaţia extrem de deficitară a cărţilor, prin catastrofalele rezultate/efecte ale “descentralizării”  reţelei de difuzare a cărţii…), de o adevărată exegeză…Există doar câteva referate (şi câtă exegeză poate conţine o comunicare de un sfert de ceas, ştim şi noi, de pe vremea când eram student…), de pe la Universităţile postdecembriste din ţară (reţinem, din raţiuni strict bibliografice, iar nu de valoare şi profunzime,  pe acela al dlui prof. univ. dr. Iulian Boldea, de la Universitatea “Petru Maior” din Târgu-Mureş  - Mircea Eliade – semnificaţiile discursului autobiografic - şi , respectiv, al  dlui doctorand în literatură fantastică – or, noi ne-am pronunţat, cu vehemenţă, pentru o discernere clară între literatura fantastică şi cea mitologică! – Ioan Răducea, de la Universitatea din Iaşi – Formule ale prozei fantastice eliadeşti), la care am adăuga lucrarea mai bine aplicată pe text, dar cu foarte puţin spor hermeneutic autentic, a lui Gheorghe Glodeanu – Noaptea de Sânziene, de Mircea Eliade, Dacia, Cluj-Napoca, 2002 – precum şi, uneori, foarte interesantele “glose” (dar atât!) ale Doinei Ruşti, din Dicţionarul de simboluri dominante din opera lui Mircea Eliade, Tritonic, Buc., 2005. Ce-am mai putea adăuga, la acest excurs bibliografic? Că, spre exemplu, Eugen Simion începe să facă acum, ceea ce evita să facă înainte de 1989, adică să se pronunţe pripit şi fără nicio demonstraţie/aplicaţie/aplecare asupra textului – doar din dorinţa de a spune şi domnia sa ceva, căci, vezi, Doamne, un Preşedinte de Academie a României nu poate rămâne pe dinafara părerilor…:”Noaptea de Sânziene este primul caz de roman total din literatura română” – (n.n.: niciodată nu vom accepta să pricepem această formulă “scoasă din burtă”: ”roman total”!!! – toate romanele autentice şi cu valoare spiritual-estetică, sunt “totale”, altfel n-am avea ce admira la ele…!!! - şi nu vom fi de acord, în general, cu aceste formule bombastice, lansate/expediate, parcă, “pentru intimidarea adversarului”(???), dar fără nicio acoperire hermeneutică sau, măcar, logică!) – iar jurnalistul Răzvan Codrescu, pe de-o parte, elogiază, în Demistificarea trecutului legionar al lui Eliade (în definitiv, pe bună dreptate!) consecvenţa lui Eliade în problema apartenenţei sale legionare (n-aş zice, ca domnia sa, doar despre: “tinereţea legionară” a lui Eliade -  pentru că Mişcarea Legionară, sau, mai exact, Legiunea Sfântului Arhanghel Mihail, nu este, în primul rând, o grupare cu scopuri politice, ci, dincolo de politica efemerului, ea vizează pregătirea spirituală a umanităţii, pentru intrarea şi adaptarea la Noua Epocă Terestră – cea de sub dominaţia Arhanghelului Spiritului – MIKAËL! – deci, departe de a fi una “vetustă”, cum însuşi dl Codrescu crede – Mişcarea Spiritualistă Legionară este singura mişcare spiritualistă de pe pământ, având săgeata vectorială de eficienţă îndreptată, constant şi ferm, spre viitor! – iar cine înţelege aceasta, îşi dă seama că acela care a aderat profund la Epoca Arhanghelului Mikaël, nu poate să o facă doar prin “tinereţe”… - ci pentru eternitatea Duhului… - ca “opţiune permanentă”!) – dar, de fapt şi pe de altă parte, Răzvan Codrescu ia cuvântul “în contrapartidă”, faţă de ieşirile eminamente politico-ideologice, ale lui Teşu Solomovici şi Ellie Wiesel, care-l atacă, cu o brutalitate oarbă şi profund necinstită şi total incompetentă spiritual-cultural-literar, pe Micea Eliade, în general, pentru “trecutul” său legionar – şi doar ca argumente ale “încăpăţânării întru legionarism”a sus-numitului acuzat Eliade Mircea, vorbesc, cu totul superficial/tangenţial, despre Noaptea de Sânziene…

Între reticenţă temătoare, oţiozitate şi superficialitate spirituală, bazate prioritar pe aspectul de “marketing” cultural-spiritual(???), respectiv bătălie politico-ideologică (cu profunzimi de …”şmenăreală” mondial-mondialistă!) – noi, şi în studiul de faţă (poate “mai ales” în studiul de faţă…) vom alege să rămânem constanţi, cu maximă fermitate, pe poziţiile analizei de tip hermeneutico-mitologic.

***

 

 

B-PARSIFAL/PANTELIMON-CEL CU-MESAJUL, BÂRSAN – ŞI PĂDUREA DANTESCĂ.  FĂT-FRUMOS/vs/TRISTAN ŞI ILEANA COSÂNZEANA/vs/ISOLDA

 

Acel prim personaj “de viziune”, despre care pare a da mărturie, în “teoretizările” sale, Mircea Eliade – pentru Noaptea de Sânziene, se numeşte ŞTEFAN VIZIRU. Ştim, din celelalte scrieri ale sale, că Eliade nu dă nume întâmplătoare/arbitrare, ci nume cu funcţie sacrală, de obicei: stephanos=Coroană, sau  Cel cu Coroană, Purtătorul Cununii Învingătorului/ÎMPĂRATUL [64] – iar vezir, în limba turcă, înseamnă ministru, administrator al unei părţi a conducerii “Cerului pe Pământ”, care era Imperiul Otoman [65] …Deci, o primă concluzie s-ar impune: personajul central al “basmului despre Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana” [66] este un ALES – care, prin blestem/iniţiere (cf. vol. II, pp. 221-222: “Ai să mă cauţi în genunchi până la sfârţitul lumii şi n-ai să mă mai găseşti!…”), hotărâtă chiar de “Făclia Sa/Helene”, prin zona terestră de iniţiere, a VIEŢII/PĂDURE OBSCURĂ [67] (“Te-am avertizat că ai să mă cauţi până la sfârşitul pământului, şi n-ai să mă găseşti” – îi spune/atrage atenţia, în mod repetat, Helene-Ileana… - pentru că, într-adevăr, re-androginizarea se face Dincolo de capătul pământului”… - iar fără de Făclie Călăuzitoare Dincolo de Stele, niciun “Vizir”nu poate depăşi limitele terestre/istorice!). El însuşi se “tălmăceşte” a fi având dubla funcţie cosmic-sacrală, demonică şi demiurgic-divină:

a-a lui Don Juan, el însuşi UN NECUNOSCUT ETERN CONFUNDABIL CU “BĂRBATUL”, cel care sondează, cu tenacitate demonică, limitele Necunoscutului, prin Femeie( “Soţia mea[n.n.: Ioana] a fost logodită cu el[n.n.: cu Ciru-“URCI” Partenie]. M-a confundat odată, pe stradă, cu Ciru Partenie, cu logodnicul ei, şi mi-a sărit de gât…Şi-a dat repede seama de confuzie, dar era prea târziu: a rămas cu mine. Pretinde că sunt irezistibil, adăugă Ştefan râzând. Pretinde că femeia care m-a sărutat o singură dată, nu mă mai poate uita”. De observat, şi la Don Juan, şi la Ştefan Viziru, dimensiunea funestă: “Sărutul Neuitării”, care, logic, trebuie anticipat de “Sărutul Uitării a Toate” – nu poate fi dat decât de către MOARTE/ÎNGERUL MORŢII…”A SĂRI DE GÂT” sugerează dublul gest sacral: atât acela al SALTULUI pentru transgresare întru transcendenţă – cât şi CUPRINDEREA GÂTULUI/BARZAQ, adică cucerirea locului de trecere/GÂTUL/BARZAQ,  către lumea cealaltă;

b-a lui Parsifal, cel care, spre deosebire de toţi prinţii lumii, ŞTIE SĂ PUNĂ ÎNTREBAREA CORECTĂ, către REGELE PESCAR [68] “nu are capacitatea de a uita esenţialul”, de care vorbeşte Viziru, referindu-se la om/creştin modern, în dialogul/monologat cu evreul Weissmann [69] , insistând pe numele iubitei sale de taină, precum “camera Sambô” – ILEANA SIDERI (pe de o parte, este HELENE=FĂCLIE, pe de alta este SIDERI, în sensul cuvântului latinesc, sidus-sideris=STEA: fie STEAUA, în conjuncţie semantică cu FĂCLIA LUMINĂTOR-CĂLĂUZITOARE, fie CEA DIN STEA/STELE, în sensul că este greu de ajuns, pe de o parte, iar pe de alta, prin/cu ea, în starea de EROS PUR, ai şansa ciclică, ţinând de Noaptea de Sânziene, să TRECI DINCOLO DE STELE…adică, “ieşi din timpul istoric”, trecând de “parapetul lumii”, prin MAŞINA-LUNTREA LUI CHARON [70] (dar şi, ca în tramvaiul din nuvela La ţigănci, “ascensor/lift” către CER) - şi ajungând în starea de beatitudine sacral-cosmică: “Ileana, şopti el, iubita mea, mireasa mea [71] …” “Ştefan! – strigă ea. Dar parcă nu mai avea putere să strige, să se împotrivească. Era o voce sugrumată, istovită. “Mireasa mea, continuă Ştefan repede, ca şi cum n-ar mai fi auzit-o, te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi [72] , fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiţi să ne iubim fără să ne iubim [73] , de ce-am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim…” În bătaia farului maşinii care se apropia din faţă(n.n.: Ochiul Luminii Divine-CARVUNCULUL DE DRAGON-VĂDASTRA/VĂZĂTOR DE/DIN/ÎNTRU ASTRE), o zări o clipă, o văzu cum plânge privind înaintea ei, privind aşa cum privesc orbii [74] , adânc, neclintit, fără să vadă. “Vreau să-ţi spun nu pentru ca să te fac să suferi. Vreau să-ţi mărturisesc că nu te-am iubit decât pe tine. Nu ţi-am arătat-o, poate, niciodată, dar nu te-am iubit decât pe tine [75] . Şi în după-amiaza asta am înţeles de ce. Uitasem ceva (n.n.: nu fusese un Parsifal autentic/total…) şi fusesem nebun, fusesem orb, n-ar fi trebuit să uit. Şi-acum tebuie să-ţi spun. Nu te-am iubit decât pe tine, dar trebuie să-ţi spun (n.n.: prin această regăsire a urgenţei mesajului “de spus”, repetitiv, întru “contaminarea cu sacralitate”-EROS a tuturor Manvantarelor Cosmice - redevine “funcţia Parsifal”!). Nu te-am iubit decât pe tine. Te voi iubi şi când, în ultima clipă…” Tăcu brusc. Se simţise deodată golit de puteri (n.n.: îşi risipise sămânţa EROS în toate variantele infinite ale existenţei/Manvantare!). Ar trebui să-i spun acum, cât mai e timp, înţelese văzând-o cum plânge, s-o implor să se oprească aici, să telefoneze la Lausanne, să ia trenul, ar trebui să cad în genunchi şi s-o implor…”…Iubitul meu”, o mai auzi şoptind. Zărise parapetul şi, dincolo de el, ghicise căscată în întuneric prăpastia. Începu să tremure. Ar trebui să-i spun, mai am timp să-i spun…Dar îl orbiră farurile  maşinii răsărite pe neaşteptate din întuneric, în faţa lor, şi fără să-şi dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simţi în acea unică, nesfârşită clipă, întreaga beatitudine după care tânjise atâţia ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Ştiuse de la început că aşa va fi. Ştiuse că simţindu-l foarte aproape de ea, Ileana va întoarce capul şi-l va privi (n.n.: situaţia Orfeu-Eurydice aparent inversată – de fapt, se traduce prin asumarea definitivă a “sorţii comune”, precum în cer, aşa şi pre/sub pământ… - în eternitate!) . Ştiuse că acea ultimă, nesfârşită clipă îi va fi deajuns”.

De fapt, ce înseamnă acest mesaj “restant”? Mai avea ceva să-i spună Ilenei-Helene, decât că ea şi-a reluat funcţia dintotdeauna, de Luminătoare a Căii către Paradisul lui Anisie? Nu: semnificaţia acestui aparent mesaj (precum că, s-ar zice, ea ar trebui să NU fie în maşina-vehicul către Re-Androginizare-Re-Căpătare a Stării Paradisiace-Ieşire din Timp – ci în tren, ca să nu “depăşească parapetul” Lumii… - nu este altceva decât momentul SCUTURĂRII ULTIMELOR ZGURI, a ÎNLĂTURĂRII ULTIMELOR UMBRE-DUBLURI fără rost, inutile, ca funcţie sacrală(şi intrarea în Eul Său Mistic – PAN-T-ELEMON! – Întreaga Milă/Iubire Cosmică, sub Semnul Crucii, cu Capul Mistis-Nevăzut al lui Hristos, în mijloc-Sus: T): fusese dublura masculină, CIRU – anagrama lui “urci”!!!  -  şi “Ciru”(fost “amant/iubit de inimă” al Ilenei, ca şi al Ioanei…) îi arătase, practic, drumul spre Cer…Adică, spre identitatea mistică PANTELIMON (“vizirul” celest al MILEI/IUBIRII MISTICE!!!) [76] . Acum, ceea ce stăruia în fiinţa Helenei/Ilenei ca zgură (poate Ioana-Zgură…dar Ioana, ca şi Chabu, din romanul Maitreyi, “zburase” spre cer, pentru a pregăti “Iluminarea Supremă”, pentru Androgin…poate “domnişoara Zissu”, mai curând, care ar reprezenta faţa chtoniană a Ilenei…) – se va limpezi desăvârşit, prin “privirea întoarsă” spre el, cel de “foarte aproape”, adică în/din momentul (Re)Contopirii androginice…”Acea ultimă, nesfârşită clipă” – a limpezit/iluminat identitatea sacrală comună – ANDROGINUL!

Drumul lor dincolo de parapet începuse încă din visul/realitate magică al Ilenei (cf. vo. I, p. 89)”Uneori în vis, începu Ileana, mi se pare că mă aflu undeva alături ce tine, pe un munte foartre înalt şi privesc în vale. Ca şi acum…” Cei doi, însă, încă de la început, ştiu că MUNTELE se numeşte GOLGOTA LABIRINTULUI/MARTIRIU, căci stă szb umbr/semnul Crucii Înalte : (cf. p. 89) “(…) cu ct se apropiau de vârful muntelui. Apoi, la o cotitură, se zări Crucea: Crux Alta…”.Aici se petrece magia primului SĂRUT – ca promisiune a re-întâlnirii “dincolo de parapet”, în ANDROGINITAZE…Era la Coimbra, lângă mânăstirea albă – Sfânta Clara=Luminoasa…Sora Spirituală a Sfântului Francisc= Cel Liber, Curajosul, Cel Cinstit şi Fără Ascunzişuri, Eroicul…

Puteau să fie Tristan şi Isolda [77] – înşelătorii/călcătorii de jurământ: dar Ei erau juraţi încă de când SE VĂDISERĂ STELELE/VĂDASTRA!!! Deci, orice jurământ ulterior era nul! De aceea, ei  (Încoronatul cu Făclie!) trec pe registrul NEVINOVĂŢIEI LUMINATE (de “farurile maşinii din FAŢĂ!!!”) – devenind Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana/Sânziana…NEMURITORII!!! – care refac, în cerurile deschise ale SÂNZIENELOR – ale MISTERELOR (să nu se uite NOAPTEA – ca pri-veghetoare/păstrătoare/paznică a Misterelor Divine…) ETERN DESCHISE…

Dincolo de eforturile-PROBA LABIRINTULUI (Războaiele Metafizice Necesare!)şi meritele personale – ese, totuşi, HĂRĂZIREA…Altfel, nu s-ar putea explica nimic din diferenţa dintre “fantoşa” Ciru Partenie şi Eroicul Timid/Visător Ştefan… - nu s-ar explica de ce unii trebuie/au misiunea să pregătească “Spectacolul” pentru Unicul Actor Real – Unicul Supravieţuitor al Întoarcerii de la Stalingrad – Colonelul-Orbul! Dar şi datoria Colonelului-Alesului este, faţă de cei care “nu ştiau că sunt morţi” – să-i ÎNVIE/RECUPEREZE PENTRU SACRALITATE! Deci, există, totuşi, în Teratrul Lumii, o reciprocitate funcţională, care asigură finalul soteriologic INTEGRAL!!!

***

C-“STRĂINĂTATEA”, ARICIUL, BĂLŢILE, MAŞINA, UN TABLOU DISPĂRUT…(???) – ŞI CAMERA SAMBÔ .  LABIRINTUL ŞI SFERA GĂURITĂ/SPARTĂ ÎN TOATE PĂRŢILE, DE VOINŢA ANDROGINICĂ…

 

Deocamdată, să vedem în ce împrejurări şi sub zodia căror simboluri o întâlneşte, prima oară, Făt-Frumos pe Ileana Cosânzeana/Sânziana [78] …În definitiv, de unde ştim că Ea aparţine altei lumi? Simplu: oricare dintre lumile create de Dumnezeu, a fost/este creată prin Logos. Or, tocmai Logos-ul/Limba Ilenei i se par ciudate lui Ştefan/Încoronatului Acestei Lumi: (cf. p. 8): “E curios(…), dar nu-mi dau seama ce e... D-ta ai un accent ciudat, aproape străin…” Am copilărit departe de ţară şi am învăţat târziu româneşte. Dar am învăţat la moşie, cu ţăranii…”

Deci, Ileana vine în altă “ţară/lume”…Iar când vine, ea re-naşte întru Logos-ul acestei lumi – de la Capătul Chtonian al Noii Ei Lumi…: de la Pământul Sfânt şi de la Sfinţii Pământului (Mocşa/Moşie+Ţăranii/Terranis…).

Ea, însă, a cunoscut, cum era şi firesc, pe cel mai apropiat dintre Ştefanii/Vizirii chtonieni – pe cel cu conştinţa necesităţii de A URCA: CIRU PARTENIE. Am subliniat faptul că CIRU este anagrama verbului la indicativ, pesoana a II-a: URCI – iar PARTENIE sugerează tocmai parţialitatea/Drumul Iniţiatic ca Parte: după romanul/Logos/Semn Tinereţea Melaniei [79] (Tinereţea Morţii, Mors Incipiens, Sămânţa Moţii din Viaţă!), penultima lui Carte/Semn se numeşte Plimbarea pe întuneric - deci, căutarea Misterului! – întru Divinitatea Pură – pentru că îi spune fostei lui logodnice, acum soţia “dublului” său Integral - IOANEI: (cf. p. 221): Mi-ai ucis norocul…”), iar ultima lui Carte/Semn/Logos, înainte de a dispărea [80] (într-un tandem foarte interesant: cu TEODORESCU/THEODORESCU= Cel Dorit/Chemat de Dumnezeu…) – se numeşte

Priveghiul…Ştefan/Încoronatrul spune: (cf. p. 242)”De când a fost împuşcat Partenie, nu mai pot dormi (n.n.: el îi sune “Partenie”, nu “Ciru” – pentru că simte că “o parte” din el şi-a transfigurat funcia, spre Nevăzut/Sacralitate). (…) M-a atras titlul: Priveghiul. Asta fac eu, de la moartea lui, într-una: priveghez!…(…). Ştiţi, vieţile noastre au fost întreţesute într-un chip destul de curios. S-ar putea ca aceeaşi neînţeleasă solidaritate să se prelungească şi după moartea lui…”

Deci, este foarte posibil ca eurile Ştefan-ului/Încoronatului cu Spinii Trandafirului Cunoaşterii Supreme, prin Martiriul Vieţii/Experienţă a Istoriei, să fie PATRU:

I- Eul Solstiţial de Iarnă – CIRU PARTENIE  - “ Ce nume curios, Ciru…” – spune Ileana… (cel care, după ce a coborât înspre Moarte-Melanos/Tinereţea Melaniei/Plimbare pe întuneric, dimpreună cu Ioachim Teodorescu, acum urcă spre Adeverirea Logos-ului întru Priveghiul/Privegherea Tainei Luminii); este “siamez” spiritual, pe coordonata Logos-Teatru/Spectacolul Demiurgic al Cosmosului, cu Bibicescu (piesa Priveghiul este semnată în comun, de cei doi…: (cf. vol. II, p. 362)”Era un exemplar dactilografiat din Priveghiul, de Ciru Partenie şi Dan Bibiceascu, sta scris pe prima pagină”. Deci, doi Fraţi (Dragoni?) Veghetori/Priveghetori…la Hotarul dintre Lumi, bineînţeles…

II-Eul Solstiţial de Vară – ŞTEFAN VIZIRU – cel care se automartirizează, în toate războaiele istoriei şi spiritului, pentru a-şi adeveri şi merita COROANA MISTICĂ, întru HIEROGAMIA LUMINII, cu Ileana Cosânzeana, adică: CĂLĂUZITUL cu HELENE/FĂCLIA CĂLĂUZITOARE/MÂNTUITOARE DE LUME; ŞTEFAN-ÎMPĂRATUL, GRĂDINARUL PARADISULUI/ANISIE ÎMPĂRATUL…

III-Eul Echinoxial, al Învierii: PETRE/PETRAS BIRIŞ (adică, tradus în limbajul mitic: BIRIŞ de la a- bir – şi Biriş, prin boală/ftizie şi Tortura din Pântecele de Balenă-Puşcăria Lumii, este un “birnic”; b- a birui – dar, dincolo de “încercări” el deţine Mesajul Mioritic. Deci, Cel Încercat/Martirizat/Rezistent întru Credinţa Zalmoxiană în Nemurire, Purtătorul Mesajului/Taină Mare a Nemuririi/MIORIŢA – la fel de martirizat, pentru A BIRUI, şi a avea să dea BIR Luminii, pentru a Vedea şi A FI LUMINĂ. De reţinut că, simbolic, Mesajul Sacru Mioritic este de la PANTELIMON!!!);

IV- Al Doilea Eu Echinoxial, SPIRIDON VĂDASTRA – Dragonul care vede, EGAL, în ambele lumi, căci e Paznicul Hotarelor-“Parapetului” - şi căruia  “nu i se arătase trupul” – spune Iancu Antim [81] …Paznicul Misterelor – Ambigue şi Non-Ambigue, funcţie de neiniţiat/iniţiat.

Dar, treptat, pentru a “împlini Cerul cu Pământul”, în Cifra Facerii-7 – se adaugă şi cele 3 euri feminine:

I-Helene-Călăuza Luminii;

II-Ioana :Dumnezeu e bun şi are milă de noi, Dumnezeu ne acordă Darul Său;

III-Zissu, domnişoara şi doamna – prin care se face legătura cu Ileana Sideri: Căpitanul (SPIRITUAL!!!) Sideri/Stea o “naşte” pe “făclia”-parte din Stea, cu doamna/domnişoară/Prostituata Sacră Zissu (prin onomastică, amintind clar de Logos!!!).

3+4=7…Reînceperea Facerii Lumii…în alt Manvantara.

Mereu, cineva bate în uşă…Şi nu-l vede Ştefan-ul, ci doar…Portarul…Este destinul, sunt Dragonii…??? Oricum, este semnul/Mesajul pentru “ieşirea” din cameră – spre Necunoscut: (cf. vol. I, p. 29)”A fost un domn care a bătut la toate uşile(…)Dacă e tot ăla de astă iarnă (n.n.: încheierea şi reluarea ciclului existenţial, în altă lume sau în alt Manvantara…), îl ştiu eu cine e,vorbi portarul (n.n.: neapărat, Portarul/Paznicul de Hotar,…). E un adeventist. Vinde Biblii(n.n.: bătaia în uşă este, deci, un mesaj sacru!). A mai fost pe-aici (n.n.: ciclic…), dar l-am simţit de cum a intrat. Căutaţi pe cineva? L-am întrebat. S-a prefăcut că nu m-aude, şi a dat să urce scările…”(n.n.: să urce înapoi de unde a venit, ca Mesager Celest…).

Dar, à propos de Facere – Întâlnirea Ştefan/Helene nu numai că are loc în Noaptea Luminii/Iluminării Mistice/Sânziene, ci se face şi sub auspiciul ARICIULUI (cf. p. 7). Personaj co-demiurgic – despre care Ştefan vorbeşte ca depre o amintire de liceu”, dar care, ca în orice mit, este o prezenţă continuă: ”…În liceu, aveam un arici cu care mă împrietenisem. Când veneam să-l văd, mă simţea de departe şi ieşea să mă întâmpine…”(cf. p. 7). [82] ARICIUL este ipostaza mitologică zalmoxiană a Ne-Fărtatului, care, deşi este “Adversarul” Demiurgului – totuşi,  pentru perioadele solstiţiale ale Demiurgului (ca “deus otiosus”!), devine Co-Demiurg….

“Pe locurile acestea erau bălţi”(vol. I, p. 7, vol. II, p. 260) – este laitmotivul lui Ştefan, de-a lungul romanului, când se apropie una sau alta dintre revelaţiile Identităţii Ilenei…

Ne amintim, din nuvela labirintică PE STRADA MÂNTULEASA, de Pivniţa Părăsită, în care există o ciudată baltă/apă subterană  (sau în legătură cu lumea cealaltă, ca lume subterană-Shambala…). Bastonul de Măsurat Dumnezeul/Baltă Mistică “l-au găsit rupt în două”, iar “traista”(universul comprimat/mistic)  - “nu i-au mai dat de urmă. Poate a luat-o băiatul rabinului cu el”  - când Iozi, băiatul rabinului, dispare în adâncul “bălţii mistice” – care răspundea pe tărâmul celălalt [83] . Cel de-al cincilea scufundător către Tainele Supreme” – după Lixandru(“Dar să ştiţi că e frumos, e ca în basme!”), Darvari (“”Eu mă cobor mâine, că acum e târziu…”), Ionescu, care iese îngheţat - şi Aldea (“N-o mai găsesc! O găsisem adineaori şi acum a pierit, s-a ascuns din nou. Era ca o lumină mare de tot.  – iar după a doua scufundare:”Era ca o peşteră  de diamant(…) şi luminată de parcă ardeau o mie de făclii…”) – “Asta e! a strigat atunci băiatul rabinului. O cunosc şi eu.” Şi, după ce s-a îmbrăţişat cu Aldea şi cu Lixandru, s-a zvârlit cu capul în jos şi n-a mai ieşit”.

Deci, când Ştefan Viziru îi repetă Ilenei, la prima întâlnire (cf. vol. I, p. 7) şi, respectiv, la sfârşit, în aşteptarea ei, înainte de ultima  lor întâlnire, îşi repetă sieşi, legând totul, din nou, de ipostaza ARICIULUI  (cf. vol. II, p. 260) :  I- “Uite, începuse el arătând spre pădure, pe locurile astea erau bălţi…” (s.a.) – II-“Acum umbla pe sub arborii de timpuriu îngălbeniţi de secetă, cu crengile aproape în întregime scuturate de frunze , dar zadarnic îşi repeta: Pe locurile acestea erau bălţi!… (s.a.) – căci paşii lui îl trezeau necontenit, zgomotul paşilor pe covorul de frunze uscate şi veştede. Pleca atunci să se plimbe pe câmp, ca să nu mai aibă necontenit în urechi foşnetul frunzelor călcate. Rămânea până foarte târziu, ocolind pădurea, dar revenind neîncetat acolo unde şezuseră amândoi şi priviseră cum răsar stelele pe deasupra arborilkor, unde el îi vorbise de ariciul cu care se împrietenise când era în liceu. Nu te înţeleg, îi spusese Ileana. Îmi pare rău, probabil că spui lucruri foarte interesante, dar nu te înţeleg”.

De fapt, Ileana înţelegea perfect MUZICA SPUSELOR lui – Logos-ul, iar nu cuvintele. BĂLŢILE, precum PARAPETUL (din finalul romanului) – sunt hotarele/limitele care se ivesc, pentru iniţiaţi, iar iniţierea lor (în cazul nostru, iniţiere prin Eros, dar şi prin Războaiele Metafizice ale Lumii) le serveşte la depăşirea frontieelor Lumii-Contingent – şi la transfigurarea lor în ARHEII FĂT-FRUMOS ŞI ILEANA COSÂNZEANA/SÂNZIANA. Formula ritualic-sacrală creştină: “Precum în Cer, aşa şi pre Pământ” – poate fi completată:    “Precum în Cer (n.n.: limita de depăşit spre “sus”-Cer fiind marcată de “parapet”), aşa şi-n celelalte două Lumi: Pământul, respectiv Subpământul”(pentru că “Pivniţa Părăsită” conţine hotarul/limită-baltă/apă-ca-văl-mistic, spre Cerul Subpământean [84] - iar Grădina lui Anisie este hotarul/limită spre Cerul Pământesc…intuibil doar prin faţa neschimbată a Grădinarului…Cu alte cuvinte, PRETUTINDENI UNDE ESTE FANATISMUL/OBSESIA CREDINŢEI/FIDELITATEA CREZULUI (în Iubire sau în Dumnezeu – EGAL!) – ESTE PARADISUL!!!

Şi ARICIUL?! ARICIUL este garanţia că n-am greşit Calea…Că suntem în Zona Mistică, a (Co)Demiurgiei Divine.

…”Anch' io son pictore” – spune Ştefan – “Şi eu sunt pictor” – şi cuplează această afirmaţie cu subiectul unei povestiri a alter ego-ului Ciru/Urcatul (despre cum cineva întreba dacă mai e mult până la stână – stâna fiind echivalentul simbolic al TRANSCENDENŢEI-STARE DE TRĂIRTE EFECTIVĂ), cu Anisie/Vizionarul pradisiac şi cu un celebru adagiu latinesc, al cărui conţinut sugerează, şi el, STAREA DE PARADIS/ARCADIA :”Am fost şi eu la stână, l-am întâlnit şi eu pe Anisie. Et in Arcadia ego!”(cf. vol.I, p. 87).

Dar TABLOUL lui Ştefan este şi echivalentul terapeutico-sacral, magico-mitologic, al CAMEREI SAMBO [85] . Echivalentul stării misticorevelatorii provocate, de evadare din Istorie, în Transcendenţă, ca Supremă Sinteză Semantică (de Extatiză/Beatitudine), Stare Impersonal-Neutrală (precum Starea de Dumnezeu…), neidentificabilă/invizibilă, de către neiniţiaţi: (cf. vol. I, p. 69)“De fapt, nu pictam nimic precis. Pur şi simplu luam pensula şi începeam să pictez(…). Simţeam o masre linişte, aproape o beatitudine. Parcă nu mai eram eu, cel de toate zilele. Revenea la suprafaţă, de undeva, din străfundurile fiinţei mele, un alt eu, cel adevărat, fără griji, fără dorinţi, fără amintiri chiar. Faptul acesta mă impresiona îndeosebi: că pictând, nu mai aveam amintiri. Vedeam, simţeam şi gândeam fel de fel de lucruri, dar parcă nu mai erau ale mele, nu veneau din trecutul meu. Pictând, nu mai aveam trecut(…). Trăiam în prezent. Ca sfinţii…)” [86] – precizând, mai târziu  - a se observa, pe lângă continua nevoie de confesiune/confesivitate a lui Ştefan, şi nevoia de a clarifica lucrurile, explicaţia lor prin Logos însemnând, în sine Trepte de Iniţiere în Sinea/Suprasinele Său Transindividual, cu care va trece dincolo de PARAPET, în starea de ANDROGINITATE(cf.. vol. I, p. 95) :”Nu există decât o singură pânză(…). Nu există decât una şi aceeaşi pânză, pentru toae picturile. De aceea spuneam că trebuie să mă explic; ca să ştiţi cum s-o priviţi. Maşina Ilenei, bunăoară, este ultimul tablou pe care l-am pictat; dar l-am pictat pe aceeaşi pânză pe care am pictat toate celelalte tablouri. Şi ca s-o puteţi vedea, trebuie să vă explic cum s-o priviţi; altminteri, n-o puteţi recunoaşte(…) Dacă vă spun că este una şi aceeaşi pânză(…). Nu pot să le-o arăt, strigă Ştefan, pentru că n-au cum s-o vadă!”.

Există, în roman, trei tablouri:

a-TABLOUL SUPREMĂ SINTEZĂ MAGICO-MITICĂ, cel din camera de hotel a lui Ştefan;

b-Tabloul, tot din camera lui Ştefan, care reprezintă câteva flori de câmp, aruncate neglijent pe măsuţă, lângă ele fiind aruncată mănuşa neagră a unei Femei “care s-a dus să răspundă la telefon” – lui Dumnezeu, probabil, care-i dă indicaţii iniţiatice, despre “dincolo de parapet”…; acest tablou este, de fapt, REPREZENTAREA MISTICĂ A ILENEI SIDERI/ILEANA-STELLA MARIS/ILEANA-MATER UNIVERSALIS…

c-“tabloul de Rubens” [87] , fără chip…pe care Dragonul Vădastra şi Duşmanul Antim-Cărturarul şi-l dispută – până când efectul tabloului va fi, asupra celor doi: Dragonul se va abstrage în ORGINARUL/FOC, regăsindu-şi familia mistică (pe care o împarte cu Ştefan-ul: Irina cu Gheorghiţă/Ioana cu Răzvanul), iar Antim-ul este trimis, prin efectul tabloului, în Gară şi în Valiza Misterelor Lumii…Adică, tot spre originaritate!!!

Deci, deducem noi, din punct de vedere funcţional-sacral, avem de-a face cu unul şi-acelaşi “TABLOU” – care, de fapt, are funcţia oglizii, din nuvela Uniforme de general: prin tanlou nu doar “se află” , ci chiar se trece în Lumea Cealaltă, în Anistoria MITULUI…

Tot aşa stau lucrurile şi cu CAMERA SAMBO. Întâi era “CAMERA INTERZISĂ” (în primul rând, era interzis să vorbeşti/precizezi despre ea, dar, mai ales, să aduci în ea  elemente din “istorie” – bomboanele copilului Ştefan… – căci o “spurcau”/desacralizau/înapoiau în transcendenţă camera, iar pe “inculpat” în azvârleau, din nou, pe pământ, în contingent.… - căci, vorba lui DANIEL, preluată de la Sf. Apostol Pavel - cf.vol I, p. 43 – “Asta e o taină mare…Taina aceasta este mare” ) –  de la Movila -    apoi a devenit camera de hotel bucureştean, a lui Ştefan, vecină cu a Dragonului Vădastra (tot la hotelul unde “vânzătorul de Biblii” bate la uşi…): (cf. vol. I, p.  91)”Mi se părea că totul pluteşte acolo, într-o lumină verde; (…). Şi atunci, în clipa aceea, am înţeles ce este Sambo. Am înţeles că există aici pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră, şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor iniţiaţi – există un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita toată viaţa [88] . Căci în Sambo siţeam că nu mai trăiesc aşa cum trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. (…). Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur că acoplo mă aştepta Dumnezeu şi mă lua în braţe deîndată ce-i călacam pragul(…).”. Fără să-mi dau seama, am luat o bomboană şi am început s-o sug. Imposibil! Nu avea nici un gust. Şi nici n-o puteam suge. Gura mi-era uscată. Nu-mi purteam mişca limba. Nu puteam face nimic în Sambo. Nu mi-era foame, nu-mi era sete, nu mi-era somn. Trăiam pur şi simplu în Paradis“.

Camera de hotel, vecină cu Dragonul – este funcţională pentru dez-identitatea umană(de fapt, pentru “pipăirea” supra-identităţii” sacrale a Omului – până la urmă, efectul fiind tot transgresarea… - cu deosebirea că paradisul nu mai înseamnă “înţepenire” a iniaţiativei, ci, dimpotrivă, maximum de iniţiativă, dar tot spre Zona Sacrală...)): (cf. vol. I, p. 94)“Cum aş face să pot avea o altă identitate?(…)În ca,era ata secretă sunt liber să mă contrazic, liber să fac ce-mi place(…)o cameră extra-istorică şi atemporală(…) N-am să vă pot spune tot, pentru că nu ştiu cum aş putea exprima asztfel de lucruri obscure…”

Culmea MISTICII romanului este MAŞINA, cu “cheile” pe “Inelul”-ouroboros-ul care stăpâneşte, mistic, toate ciclurile.…

(cf. vol. I, p. 255) “Maşina aceea din Pădurea (s.n.) Băneasa (n.n.: spaţiul mitic de esenţă eminesciană…) EXISTĂ(s.a.). Eu am văzut-o de mai multe ori. Ea n-o vede, încă, dar într-o bună zi, fără să-şi dea seama(s.n.), are s-o vadă şi ea. E maşina ei” – subliniind astfel INSTINCTUL SACRAL al Femeii-Ilenei!) - MAŞINA pe care toţi o aşteaptă, pentru drumuri în Necunoscut [89] - dar numai cuplul Ştefan-Ileana au aşteptat-o pentru a trece de parapet: ei erau, prin ipostazele lor din drumul de iniţiere (Dragonul Vădastra , Ciru Partenie, Bibiceascu, Biriş, Orbul Băleanu,Cătălina, chiar Walkiria…) pregătiţi pentru TRANSGRESARTE, ca ANDROGINIZARE…

            Dar şi TABLOUL, şi CAMERA SAMBO, chiar şi MAŞINA – stau sub semnele Suprem Sintetice, din punct de vedere semnificativ-simbolic, ale LABIRINTULUI şi SFEREI – despre care Ştefan îl însărcinează pe Biriş să ducă un MESAJ SECRET SUPREM (un fel de traducere, în limbaj denotativ, a MESAJULUI TUTUTOR MESAJELOR: ÎNVIEREA MIORITICĂ – mesaj pe care Biriş îl rosteşte singur, din pântecul balenei [90] -puşcărie, în numele nu doar al Ştefan-ului, ci al tuturor Pantelimonilor, care-şi ştiu identitatea mistic-divină -  şi al “Bârsanilor”-torţionari care-şi uită identitatea divină…Dar, paradoxal, tocmai datorită torturii/ torţionarului/JERTFEI, Biriş poate extrage din el Mesajul Suprem: Iuda are, şi el, o funcţie fundamentală, în “scenariul golgotic” , al MÂNTUIRII UMANITĂŢII – precum Bursuc-Ispititorul/MOTOCICLISTUL (funcţie cvasi-charonică/psihopompă)… - popă şi securist, profet şi iudă, Hoit şi Spirit, concomitent…

            Iată Mesajul pe care Biriş trebuia să-l transmită Ilenei, ca o contrapondere la “istorica” măsea fără nerv, “osul morţii”, şi la “cariul-Ceasornicul Morţii, din biroul cu scrin: (cf. vol. I., p. 253-258)”Am să te rog să transmiţi mesajul acesta Ilenei. (…)Acolo, în labirint, mă simţeam închis din toate părţile.  Parcă m-aş fi aflat prozonier într-o imensă sferă de metal. Parcă nu mă mai găseam în pântecul balenei, ci înlăuntrul unei imense sfere de metal. Nu-i vedeam nicăieri marginile, dar mă simţeam închis iremediabil înlăuntrul ei(…). Şi totuşi, într-o zi, aproape fără să-mi dau seama – am sfărâmat coaja şi am ieşit (n.n.: este pupa-crisalida-Om-Sine Spirituală, care-şi găseşte eliberarea chiar în/prin Sfera Androginică- Paradisul!), aşa cum   ai ieşi dintr-un imens ou(…). Şi am ieşit din nou la lumină, am ieşit din labirint.(…) Spune-i că maşina există, că ferestrele există, că sfera aceasta în care suntem închişi este numai în aparenţă de oţel, în realitate e spartă în nenumărate locuri, e asemenea unei coji de ou spartă în toate părţile.”

            Nu suntem prizonieri decât atâta timp cât trebuie să ne iniţiem, atâta timp, deci, cât nu ştim că suntem liberi…Cât nu ştim că noi, şi nu altcineva, suntem ANDROGINUL-pARADOSUL, că suntem în Paradis şi ca Paradis…Din nou şi din nou, Orbul Agentinian JORGE LUIS BORGES are perfectă dreptate: “Crezi, oare, că divinitatea ar putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?” [91] …

 

 

***

 

D-CÂTE CEVA DESPRE DRAGONUL VĂDASTRA…ŞI DESPRE ALŢI DRAGONI…PĂMÂNTUL ŞI “BIBLIOTECA PENTRU TOŢI…

 

Spuneam într-un subsol, încercând să descifrăm ciudatul nume şi încă şi mai ciudata personalitate a alter ego-ului lui Ştefan Viziru, SPIRIDON VĂDASTRA, că el poate fi: fie Cel care Zguduie/Cutremură, prin Însămânţarea Spirituală a lui Ştefan-Coroana; II-fie Sămânţa Cutremurării/Zguduirii  “Vizir”-ului (Celui Hotărât ca să Fie Stăpân; III-Fie Diavolul Încolăcit, Zguduitorul prin Ispită – şi cel care este “Hornul/Buba” de evacuare a Răului, din Ştefan-ul Încoronatul Stăpân al Tainelor…Oricum, Spiridon este şi VĂDASTRA – adică CEL CE VEDE/VĂDEŞTE ASTRELE!!!…Sau, precum DRAGONUL -  ÎNGHITE AŞTRII/ASTRELE!!! Cert este că “învecinarea” lor, Ştefan-Vădastra, faţă de Camera Secretă/Sambo, este profund semnificativă, pentru evoluţia spirituală a Vizir-ului/Încoronatului/Pictorului (să nu uităm că numele lui Spiridon Vădastra se leagă de un tablou de Rubens, pe care Iancu Antim vrea să-l traficheze, şi…Antim moare, părând că tabloul a fost uitat/rătăcit pe la “poliţia” (Arhanghelii!) “londoneză”…Nici vorbă! VĂDASTRA este şi simbol al BALAURULUI /DRAGONULUI PĂZITOR/PĂSTRĂTOR DE MISTERE, deci Vădastra însuşi este Rezumatul Mistic al Nopţii de Sânziene, în ambiguitatea ei infinită, pentru einiţiaţi, şi în fixitatea Privirii Ochiului de Sticlă, Demonic şi Dragonic, care păzeşte, pentru iniţiaţi, Misterele Eterne!

A se observa că Iancu Antim este Duşmanul cu care se războieşte Vădastra-Eul Dragonic (cu un ochi de sticlă!) al lui Stephanos, pentru Tabloul lui Rubens (alter ego-ul Tabloului din Camera Sambo! – cf. vol. I, p. 288:”pândeam pânza asta de douăzeci şi opt de ani” – 2+8=10, adică, din alt ciclu al Creaţiei…  ). Dar Antim îl şi cunoaşte şi avertizează asupra lui cel mai corect: (cf. p. 385)”Dar NU I S-A GĂSIT CORPUL!/”neîndrăznind (…) atât timp cât nu i se făcea dovada că murise Vădastra ARĂTÂNDU-I-SE CORPUL!!!” – adică,  îl defineşte, în sensul polimorfismului dragonic!!! Dragonul învinge, în sensul că-l “îngurgitează”-şi-l asimilează pe Antimahos, căpătând un trup schimbător ( a se vedea ipotezele infinite ale identităţii/identificării sale) – dar rămâne Veghetorul/Păstrătorul Secretelor. Practic, cuplul Vădastra(Dragonul) –Antim(Adversarul Dialectic) veghează la Trecerea Dincolo de Parapet a cuplului Împărat-Împărăteasă (Ştefan-Ileana): “Ochiul de Sticlă”(Ochiul-din-Frunte, Ochiul-Otrăvit, Ochiul-Vederii-Magice, se numeşte CARVUNCUL, la Dragoni!!!) al Farului MAŞINII este, de fapt, OCHIUL LUI VĂDASTRA-DRAGONUL… Proteismul lui Vădastra se face simţit încă de la început: este Paznicul/Ştiutorul “Radiului”, “Aurului” etc. Se îmbracă în Uniforma Locotenentului/COLONELULUI [92] (deci, împrumută funcţia mitico-magică a Conducătorului Spiritual…) “Băleanu” – adică, “împrumută” ipostaza de extensie spaţio-substanţială a Paznicului/Arhanghelului/Dragonului, prin “balele” de Foc…

Se autonumeşte cu Nume de Voievod şi Alchimist/Muzician-Orfeu şi, deci,  Stăpân asupra ISTORIEI (“DIMITRIE CANTEMIR”!!!- dar “locum tenens”/locotenent Dimitrie Cantemir… - cf. vol. I, p. 132 – ţine locul Orfeului/Alchimistului/Stăpânului Istoriei, pentru că el, Dragonul, are şi alte misiuni secrete – spre exemplu, de a încurca femeile şi petrolul chtonian… - de a primi “palme” [93] de la “locum tenens” Băleanu, înainte ca acesta să-şi asume ORBIREA şi, deci, funcţia sacrală de COLONEL/CĂLĂUZĂ SPRE ANDROGINIZARE) - identităţi transmisibile, dar şi de a le refuza asumarea!!! - NU ŞI MESAJE!!!). Este proteic şi instabil , de nefixat în “NOMEN” - precum MERCURUL  semantic – stârnind replica “tatălui”: (cf. vol. I, p. 135):”Numele este ce are omul mai sfânt pe pământ. Numele lui este al lui şi al nimănui alt, înafară de el şi copiii lui. Numai Dumnezeu îi poate schimba numele. Şi dacă-l porţi, se cheamă că porţi numele părinţilor tăi, care ţi-au dat viaţă…”

Tocmai aici este problema DRAGONULUI VĂDASTRA  - că el nu are părinţi, ca “oamenii”… – originea lui este FOCUL CHTONIAN , iar aripile îi vin din bătălii celeste, alchimice, dintre SULF şi  MERCUR…DIMITRIE CANTEMIR este ÎNCORONATUL CELEST, dar este şi VOIEVODUL CHTONIAN (se trage din ţăranul Constantin…) şi PROTEIC (ambiguitatea frtilă: “prinţ printre filosofi şi filosof printre prinţi”), dar  şi lucrarea lui este una de Înaltă Alchimie…(punând Moldova sub vălul Orientului Dublu: OTOMAN şi RUSESC!).

 

Pe de altă parte, DRAGONUL VĂDASTRA zboară foarte aproape de Ceruri, de Dumnezeu… - deci, identitatea lui este una ştiută doar de Dumnezeu (care îi schimbă numele după funcţie, după “forma spirituală “RUPA”) - el cunoaşte identitatea TABLOULUI ALCHIMIC AL  RE-ANDROGINIZĂRII…

Atunci când îl îngurgitează pe Antim-Antimahos, se azvârle în originaritatea lui – SE AZVÂRLE ÎN FOC!!! – acolo unde vede o femeie cu un copil : Irina este Soţia-Fecioară a Dragonului, dar Dragonul are nevoie şi de Ipostaza Eirene-Paşnica+Copilul-Dragon, pentru a-şi perpetua funcţia de Paznic al Focului Tainelor Sacre!!! Şi această ipostază şi-o creează singur, prin re-întoarcerea la Originea Pirică – “înghiţind Focul, Vădastra este încă şi mai proteic, adică mai UBICUU!!!

“Dispariţia” corporală a lui Vădastra-Dragonul Proteic, în timpul bombardamentului londonez, se produce pe (cf. vol. II. p. 372) “9 septembrie 1940: adică

a-9+2=11 (adică, cifra “în oglindă” a lui Dumnezeu – este semnul “mascaradei” demonice…),

b-1+9+4=14 (este semnul stăpânirii, cincomitente, a celor două lumi, de la Hotarul/”parapetul” lor…).

DRAGONUL-VĂDASTRA este “siamez” funcţional cu Mişu Wiessmann – precum Bibicescu este “siamezul” spiritual al lui Ciru Partenie… - căci:

a-Mişu Wiessmann păzeşte, la Paris, hotarele-limitele dintre lumi (Apusul şi Răsăritul Europei/Lumii, Hotarul dintre Moarte -Viaţă şi “manuscrisele”-MESAJELE REVELATOARE sunt în păstrarea lui, iar el le dă celui care trece/depşeşte hotarele – Ştefan-ul;

b-“Nu i s-a găsit corpul!” – cf. vol. II, p. 385: “deşi totul lăsa să se înţeleagă că Mişu Weissmann s-ar fi sinucis pe o plajă din Belgia, faptul că încă nu I s-a găsit corpul anula toate concluziile care s-ar putea trage din disariţia lui misterioasă. Aşa se întâmplase şi cu Vădastra.”

Ştafeta Ultimă a Mesajului Sacru, Ştefan-ul, descoperă că Dragonul Vădastra şi cu Ciru Partenie se trag din ACEEAŞI IUBIRE – iar IUBIREA(numită, livresc, de Ciru/”Urcatul” Partenie – ELEONORA-LENORA – Ciru s-a îndrăgostit de ea, pe la 17-18 ani), este, de fapt, aceeaşi persoană cu “Croitoreasa” DOAMNA ZISSU (de care s-a îndrăgostit Vădastra, la  vârsta de 15-16 ani…iar DOAMNA ZISSU AVEA 40 DE ANI!!!) . Dar esenţial este că DOAMNA ZISSU (deci, Doamna Croielii/Ajustării/Armonizării/Zicerii-Logos-ului,Doamna Mitului/Zicere/Spunere/Pronunţare magică-Secretă – este MAMA ILENEI… - deci, Ileana este, din punct de vedere spiritual, “fiica” nu doar a CĂPITANULUI SIDERI/CĂLĂUZA STELELOR, sau a lui MITICĂ PORUMBACHE(Demeter a Porumbelului –adică, din nou, Un Paznic al Mesajului Trasmundan, al Porţilor, Parapetelor, Bălţilor…: cf. vol. II, p. 383:”Căpitanul sosise pe neaşteptate de la Iaşi şi o găsi pe Eleonora cu lăutarii la masă, petrecând cu Mitică. Copilul e al meu? A întrebat-o, foarte palid şi totuşi liniştit. (…)E al meu tot aşa cum sunt copiii croitorului copiii lui?” – ci şi a cuplului “îndrăgostit juvenil” – de fapt, PAJII MISTICI!!! – DRAGONII VĂDASTRA ŞI CIRU PARTENIE…Iar tatăl mistic/COSMICO-POTENŢIAL al tuturor este, din punct de vedere mitic,

ORFEU-CROITORUL/ARMONIZATORUL…Mamă şi Amantă .

Ileana este fiica (concomitent, şi logodnica potenţială… - în mod sigur, a fost logodită/înfrăţită mistic cu  Tony/Anton … - de la ANTHOS=FLOARE – şi Hristos-Încoronatul-cu-Spini este Floarea cu 1000 de petale… - de fapt, Floarea este tot STEA…stelele sunt “florile cerului”… - de aceea, şi “moartea” logodnicului-Floare  se produce în/cu MAŞINA…LUNTREA LUI CHARON) potenţială a tuturor acestor Dragoni şi Paznici…: Căpitanul-Călăuzitor  al/spre Stele(lor), Mitică-Demeter-ul Terestru cu Viziune spre Porumbelul Sfântului Duh Celest,  Vădastra, Ciru Partenie…Poate şi Eternul Copil al Logos-ului Spectacular-Bibicescu…

Că aşa este, că, de fapt, Semnul/Mesajul Mistic este al Armoniei Orfice – este PIANUL, sub a cărui fascinaţie au stat ambii dragoni:

a-Vădastra-cu-Carvuncul, dar şi Cel care nu avea decât TREI DEGETE LA MÂNA DREAPTĂ…Adică, exact peceţile pentru CELE TREI LUMI…

b-Ciru Partenie, cel care este fascinat de Ideea de Lux/Paradis al Arminiei, pe care, în Logos-ul/Expresie, o aduce IDEEA DE PIAN…

Şi, de aici şi până la MĂNUŞA ILENEI [94] – cale lungă nu este…Se sugerează, întâi, că   Şoferul (Maşinii/Luntrei Charonice dintre Lumi, nu?) a adus tocmai de la Statuia Brătianu o pereche de mănuşi ale Ilenei, pe care alt personaj-Dragon/Paznic al Hotarelor – PORTARUL, i le înmânează lui Ştefan(cf. vol. I, p. 5):”Dar măcar e sigur că sunt mănuşile ei?” – urmând pasajul cu “deschiderea cerurilor(cf. vol. I, p. 6):”Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile(…). Dar probabil se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească”. Da, trebuiesc privite/văzute sub aspectul ÎNTREGII LOR ARMONII PLATONICIENE/MUZICA SFERELOR, ARMONIA PIANISTICO-ORFICĂ/CROITOREASCĂ (“Croitorul” Lumii este Dumnezeul Demiurg…) - privite cu tot cu Sider-Sideris-STELELE/LUMILE DE DINCOLO…

Ştefan o poartă pe Ileana “în efigie”, iar, la rândul ei, IUBIREA/JERTFĂ SACRALĂ a Ilenei este prfigurată de tabloul din casa lui Ştefan (cf. vo. I, p. 252), care îi place acestuia, da şi alter ego-ului su Biriş-vâVizitatorul, dar şi Prtătorul Mesajului Pantelimonic-Mioritic,  cel mai mult:”câteva flori zvârlite parcă în mare grabă pe colţul unei mese, alături de o mănuşă neagră de femeie. O aştept mereu să se întoarcă de la telefon, îi spusese odată Ştefan(…) am impresia că am intrat la cineva care, puţine minute înaintea mea, tocmai se-ntorsese dintr-o lungă plimbare în afară de oraş; abia a avut timp să lase pe măsuţa din antret florile acelea de câmp, cu cozile lungi, nedibaci tăiate, şi să-şi scoată o mănuşă – şi a auzit telefonul sunând. A alegat să răspundă. Eu stau aici, privind când florile, când măsuţa, şi o aştept. Nu s-a întors încă. Dar n-am obosit, nu m-am plictisit. O aştept.” Plecase la/între Stelele ei/Lumii Celeilalte…de la care nu învăţase deplin limba lumii acesteia…Ea nu aduce, însă, mesaje (doar dacă “blestemul” nu-l socotim mesaj – noi considerăm că este doar avcertizare asupra Labirintului Iniţierii) – ci AŞTEAPTĂ ÎNVĂŢAREA/DEPUNEREA MESAJELOR SACRE, la Portari/Paznici/Dragoni!!! 

Dar, exact la miezul nopţii, MAŞINA AR FI DISPĂRUT – (cf. vol. I, p. 9):“Nu putea s-o fure. Era încuiată. Mi-ai arătat cheile”(CHEILE LUMILOR SUNT LA ILEANA-LUI ORFEU-CROITORUL…).

(“MAŞINA” poate fi şi “MOTOCICLETĂ”, dacă este “maşina” diavolului Ispititorului-“Modernizatorului-de-Biserică”-BURSUC…: cf. vol. I, p. 52:””Că e-or să spună credincioşii când şi-or vedea popoa pe motocicletă? Ne modernizăm şi noi, Sfânta Biserică, i-am răspuns. Ne modernizăm!… - şi Bursuc izbucni în râs, închizându-şi pe jumătate ochii” – închiderea “pe jumătate” a ochilor îl aduce şi pe Bursuc-Ispititorul în funcţia de “hotarnic”…).

 

            Dar cine pot fi Soţia-cu-Copil şi cine Copilul Dragonului (cei care se arată „în flăcări”, adică „în originaritatea Dragonului” – în timpul bombardamentului german din Londra)? Nu pot fi decât IOANA+RĂZVAN (Răzvan are varianta Copilului Etern al Logos-ului – BIBICESCU…): de aceea şi „mor” (de fapt, se întorc în Originaritatea-de-Foc!!!), în timpul bombardamentului american din Bucureşti – căci Eliade, prin suprapunerea continuă a spaţiilor şi timpurilor/acţiunilor secvenţiale, tocmai aceasta sugerează, ca şi Eminescu, în Sărmanul Dionis: nu există Spaţiu şi Timp REALE!!! Ioana şi Răzvan sunt, deci, identici cu „femeia şi copilul” anonimi, de la fereastra casei incendiate din Londra; faptul că Răzvan este Fiul Dragonului îl afirmă, misric, însuşi Ştefan, cf. p. 51 – când afirmă că”Ursitoarele îl vor îmbia, fiecare, cu aceeaşi majusculă: un M...Dacă nu(...), copilul va fi al lumii...”Care Lume – având în vedere roamanul solstiţial, adică al Marii Taine a lui SOL-SOARE?! Al FOCULUI/LUMINII!!! „M” este de la MAESTRU/INIŢIAT!!! Deci , Copilul este anterior iniţiat solstiţial „tatălui”-Ştefan – el este iniţiat, dinainte de a se „naşte” fizic, de Vădastra, pentru care Spaţiul şi Timpul sunt mult mai mobile/proteice, decât pentru Ştefan...Şi a se ţine cont de repetarea, în transă, de către „Tatăl”-Ştefan, a datei „naşterii”terestre a lui Răzvan: 17 februarie 1937...Adică: 1+7+2; 1+9; 3+7...Rezultă situarea lui Răzvan sub semnul TRIPLEI CREAŢII COSMICE – Răzvan aparţine tuturor celor Trei Lumi Mi(s)tice: Cerul, Pământul şi Subpământul...”Rese” înseamnă “cuvânt”/”discurs”, iar “vano” înseamnă “ a aşeza, a pune”: deci, Răzvan AŞEAZĂ LOGOS-UL NEAŞEZAT (încă). Pregăteşte, cu alte cuvinte, Armonizarea Androginică a lui Făt-Frumos-Tristan, cu Ileana Sânziana…Toate, sub Priveghere Ochiului de Dragon/CARVUNCUL-Vădastra!!!

            …Ochiului din Ceruri îi corespunde Pântecul Infernal – despre care vorbeşte Ştefan (“pântecul de balenă”) şi în care transmite MESAJUL ELIBERATOR SPIRITUAL/ÎNVIETOR – Biriş, celălalt alter ego, infernal prin poziţionare, al Ştefan-ului: “puşcăria”/”pântecul balenei”, în care se produc revelaţiile, în urma torturii/iniţierii întru MESAJUL DIVIN-Mioriţa este, de fapt, LABIRINTUL INFERNAL, iar LUMÂNAREA CARE STRĂPUNGE LA CERURI devine izotopică semantic cu REVELAŢIA OCHIULUI CELEST AL DRAGONULUI/CARVUNCUL…

            La eventuala întrebare:”Dar unde este Charon-ul din Maşina-Luntrea lui Charon?” – răspunsul ar putea fi nu doar: Tony-Floarea, “murită” în MAŞINĂ – ci şi: “Este Răzvan-Carvunculul, este Copilul lui Ştefan-Spiridon-Vizir-Vădastra… Armonizatorul Logos-ului /Creaţiei/Creaţiilor/Lumilor/Luminilor…”

            Foarte interesant este aşa-zisul “tată” al lui Vădastra – care Tată nu poate fi decât un Maestru/Iniţiat. Şi, într-o logică perfectă a Mitului, aşa şi este: “învăţător de sat”…Dar este şi Dionysos, mereu beat, dar mereu înţelept…Re-făcător de Lumi! Atunci când, prin alăturarea Eternei Fecioare a Păcii-EIRENE/IRINA (“născătoare” de GHEORGHIŢĂ/GHEORGHE…”Cel ce Străpunge/Luminează Pământul”), de DRAGONUL VĂDASTRA.

            Pe ÎNVĂŢĂTORUL/TATĂ DE DRAGON îl numeşte Eliade GHEORGHE VASILE. De observat lipsa numelui…sunt două pronume: acesta este semnul funcţiei sacrale – anonimitatea “de facto”… Să nu uităm că doar el, Învăţătorul, adoptă, faţă de proteiformul său “fiu” (care, în restaurant, îmbrăcase/”se deghizase”, de fapt, SE REVELASE DREPT CĂPITAN SPIRITUAL!!! - cu hainele/uniforma de locotenent, pe care Spiritul Dragonic îl “avansează” sacral la “rangul” de CĂPITAN ) atitudinea duplicitară: nu-l recunoaşte şi îl recunoaşte, succesiv…Deci, îi recunoaşte esenţa sa proteiformă, de DRAGON…Ce înseamnă funcţiile Învăţătorului – ne ajută puţin etimologia prenumelor/”numelor” sacrale:

            a-GHIORGHIOS- LUMINĂTORUL PĂMÂNTULUI/ÎNTUNERICULUI CHTONIAN, şi

            b-VASILE-BASILEUS/STĂPÂNUL/ÎMPĂRATUL (deci, funcţionează,  în regimul sacral, foarte aproape de Împăratul/Ştefan…

            Cât stă în casa lui Antim, “cuscrul” Învăţătorului şi CUNOSCĂTORUL/POTRIVNICUL DRAGONULUI, Învăţătorul pare a “fura”/vinde cărţile rare, lăsând, spre împlinire/completare obsesivă, doar cărţile din colecţia “Biblioteca pentru toţi”…Iar când pleacă, împreună cu Irina, să “lumineze” pe cei de la sate, creând AŞEZĂMINTELE CULTURALE(cf. vol II, p. 150) – el intră în LABIRINT, dar, datorită Fecioarei de lângă Dragon – Eirene/Irina, el vede şi ÎNGERUL LUMINĂTOR/VESTITOR/REVELATOR (cf. vol. II, p. 156), figurat prin Avionul/Aviatorul (zâmbitor către Eirene/Irina…) , nevăzut de oameni, văzut doar de Învăţător şi de Fecioara Dragonului…Labirintul nu poate fi “descifrat” decât “pe la gropile lui Davidoglu”/Centrul Labirintului(cf. vol. II, p. 157) – în jurul cărora se roteşte, mereu, la care revine, mereu…. De fapt, “ o cărămidărie părăsită de lângă Gropile lui Davodoglu” – ceea ce arată că toate cărţile “Bibliotecii pentru toţi” sunt, de fapt, noile cărămizi, pentru clădirea Noii Lumi Revelate. Pe drumul Giurgiului, se rupe roata căruţei/Luntrei Charonice… - de fapt, cărţile trebuie să ajungă la IZVOARELE/ORIGINEA LOGOS-ULUI(cf. vol. II, p. 163). Ieşirea din Labirint, deci re-iniţierea desăvârşită, cuplul Învăţător-Fecioara Dragonului găsesc “şoseaua”, marca tă prin Axa Lumii – SALCÂMUL: (cf. vol. II, p. 163): “Şoseaua a acolo unde se vede salcâmul…”. Chiar dacă “vin ruşii”, Irina ştie Taina Împlinită: “Să n-aveţi grijă, că acum aţi ieşit la şosea!”.

            Finalul/împlinirea sorţii cărămizilor Logos-ului? Fireşte, îngroparea în pământ: “Biblioteca pentru toţi”…Pământul este ADEVĂRATA ORIGINE/IZVOR al Fiinţei Adamice – dar şi BIBLIOTECA ADAMICĂ, în care toate formele umano-formale se întorc, stocându-se, până la Judecata de Apoi, reunificatoare de Spirit cu Trup…Dovada că Tatăl Dragonului este, de fapt, Iniţiatul Demon al Materiei – este modul raţionalist-“ştiinţific” în care îl vede pe Dumnezeu(cf. vol. II, p. 159).

            De fapt, Învăţătorul nu este, cum bine simte Dragonul Fiu, Tatăl Desăvârşit de Dragon – pentru că el ştie doar taina focului Chtonian, despre “Biblioteca pentru toţi “ a Pământului/Chtonos – dar nimic despre Focul Celest/Spiritul Ales, pe care “îl vinde pe nimic” (documentele şi cărţile rare din Casa Demonului-Antim, care capătă Voia Zborului DINCOLO, într-o gară londoneză, unde face “infarct”…).

            …Antim este, am putea spune, Cealaltă Aripă/Celălalt “Tată” a Dragonului : aripa Zborului Spiritual…Tabloul “de Rubens” (despre care nu vom şti niciodată cum arată…) – şi pe care nimeni nu-l va “găsi” – este, de fapt, Sufletul Ştefan-ului…Tabloul (lui Ştefan, de fapt Ipostaza Mistică a Spiritului Conducătorului/Încununatului cu Lumină-Stephanos!) pe Care Nimeni Nu Distinge Nimic (deşi acolo este totul, este şi Maşina-Luntrea lui Charon-Ipostaza Mistică a Lui Dumnezeu), din Camera Secretă-Sambo…

***

 

E-TEATRUL ŞI FUNCŢIA CRISTICĂ/MAGDALENICĂ A CĂTĂLINEI

 

            Există , mereu, MAREA SCENĂ(cf. vol. I, p. 109), cum spune Ioana – aşteptată, temută, dorită secret…Există travestiri şi travestiţi, “qui pro quo”-uri, “locotenenţi” (de la “locum tenens” – înlocuitori…).

Toate personajele romanului “au întâlnire” şi/sau sunt “aşteptate”, TEATRAL,  de o Maşină…Cel ce fusese “locotenentul” Băleanu, câtă vreme fusese vecinul Dragonului Vădastra (împrumutându-I, fără să ştie, “uniforma” (în care Vădastra este numit/recunoscut de propriul tată drept “Căpitan…) – după ce orbeşte, în război, devine COLONELUL BĂLEANU – şi devine amantul de suflet al Cătălinei…fosta amantă a Copilului Spectacolului Etern al Logos-ului – Bibicescu – şi voind, din milă, să-şi dăruiască corpul lui Biriş, cel care o iubea în secret. Şi atunci când Cătălina este pe moarte – după ce o lovise un camion al Armatei Sovietice de ocupaţie – Colonelul Băleanu o vizitează la spital pe aceasta  - Cătălina fusese lovită de camionul rusesc exact în ziua pe care şi-o alesese, cu o obsesie funestă, pentru moarte: 19 octombrie… [95] -  şi, la plecare,  spune: “Pe mine vă rog  să mă iertaţi, spuse el încurcat. Am o întâlnire…”. A doua zi, de faţă cu Colonelul Băleanu, Cătălina îi spune lui Biriş un vis al ei, despre  STAREA DE GRĂDINI: (cf. vol. II, p. 192)”Ne plimbam amândoi pe Strada Unirii din Botoşani. Parcă toate grădinile erau pline de flori ŞI EU ŢI LA ARĂTAM, ŞI TU ÎMI SPUNEAI: NICI PE ASTA NU O CUNOSC, NICI PE ASTA…Erau flori foarte frumoase, nemaivăzute pe la noi”.

            Durerea de cap o face să spună: (cf. vol I, p. 193)“Te rog, sună infirmiera(…) să-mi dea ceva că nu mai pot…” Când Biriş şi Colonelul Băleanu trebuie să plece – Biriş îi spune : “La revedere, domnule colonel” – şi, apoi, prin Mişu Weissmann, află de moartea Cătălinei: “Vino repede, îi spuse Weissmann lui Biriş. Mi-a telefonat de la spital că a murit Cătălina. (…) Biriş se prăbuşi moale, ca şi cum s-ar fi rupt de la mijloc”. Când se trezeşte din “leşin”, Biriş îşi dă seama că “amanta visată şi refuzată” , Cătălina, “avea expresia ei de la 19 octombrie (n.n.:al fiecărui an, deci ciclica moarte aşteptată…), avea ochii de la 19 octombrie” [96] – Ştefan răspunde :”Nici ea nu-i poartă decât o dată pe an”… - iar Biriş zice:”Aş vrea să mă duc s-o mai văd o dată(…). Am să-i duc nişte flori de câmp. Îmi spunea că i se făcuse dor de câmp. Cred că mai am atâta putere să merg până la spital, mai ales dacă ai să vii şi tu cu mine, luăm o maşină”. Biriş află, însă, de la ceilalţi, că “A fost înmormântată azi-dimineaţă”. Şi răspunde, şoptit:”Ah, da…Evident, trebuia să mă gândesc”. Doamna Porumbache “izbucni în plâns:”O plângeau toţi, şi tu aiurai şi râdeai în somn şi o chemai: Cătălina! Cătălina! Îi spuneai că ai s-o plimbi în grădină şi ai s-o acoperi toată cu flori, şi pe ea o coborau în groapă, şi o acopereau cu pământ! Cătălina, sărăcuţa de ea, sărăcuţa…” Este aceeaşi doamnă Porumbache care ăi repeta lui Biriş, despre Cătălina, că “ e o târfă!”.

            Nu-i vorba de mahala, ci de un misteriu. Evident, florile de câmp sunt cele din tabloul din camera  Ştefan-ului – cele “pictate” dimpreună cu “mănuşa stângă neagră”,  Cea a Plecării în Lumea de Dincolo. Evident că şi Cătălina, ca şi Ileana, este Mireasă Sacră, după ce fusese Prostituata Sacră. Cătălina a plecat atât să-l întâlnească pe Colonelul ORB – Băleanu – Mirele ei Mistic – cât şi să pregătească “scena sacră” pentru Moartea/Trecerea în Grădina Icoanei” (unde va fi lăsat cadavrul lui Bibicescu, având, în loc de cap, AUREOLA PĂLĂRIEI NINSE!!!) – cât şi pentru celălalt AMANT PLATONIC, Biriş – cel care, din pântecele balenei”-Puşcăria Vieţii-Război “Ideologic” – va trece pe Vaporul, unde va ţine o lumânare, în mână, cu lumina căreia va străounge Cerul – şi cu Cuvântul-MESAJ MIORITIC (de ÎNVIERE!!”!) va străpunge pereţii-burta balenei/limitele vieţii non-sacrale, în care sângele lui este unul “hemoptizic/ftizic”, iar nu sângele “vital”… Poate că “Sângele Rău/Otrăvit” să fie semnul V.I.T.R.I.O.L.U.M.-ului…Căci Biriş este ALESUL (alter ego al Ştefan-ului/Parsifal!), pentru MESAJUL SACRAL AL ÎNVIERII MIORITICE!!! Spune Biriş, bâjbâind prin întunercul celulei-burtă de balenă” : cf. vol. I, p. 340)”M-au închis aici de viu, parcă ar fi ştiut că o să mi se încredinţeze un mesagiu”.

Este sângele JERTFEI NEVINOVATE, PENTRU BIRUINŢA DESĂVÂRŞITĂ!!! (cf. vol. I, pp. 341-343) – despre Biriş vorbindu-se (“securiştii”-arhangheli şi apostoli/mărturisitori…) ca despre Iisus Hristos: (cf. vol. I, p. 341) ”Au venit femeile să-i ceară corpul” (s.n.).

 Ea, Cătălina Palade [97] , nu este “sfântă”, ca Irina, decât după ce trece prin “războiul spiritual” al Mariei  Magdalena…Ea are, deci, cum corect formulează Biriş (cf. vol. I, p. 229) “vocaţie de sfântă”! Este o Cătălină eminesciană, cu funcţia inversată: nu aşteaptă jertfa Luceafărului, ci pregăteşte-“antrenează” jertfa “luciferică” ( a lui Biriş-Cristul, întâi -  apoi pe cea a Copilului Ei Mistic, Bibicescu – doi Crişti, dar urmându-şi funcţia distinctă: Biriş pe aceea a Mesajului Mistic Mioritic, Bibicescu pe aceea a Mesajului ca Logos Spectacular-Teatral – dar tot TEATRUL ESTE TOT MESAJ SACRAL!!! - …Spectacolul este tot cu încifrare ESOTERICĂ, a dinamismului Lumii/Istorie, dar Istoria văzută drept Cale spre Ieşirea din Sinele-Istorie, şi transgresarea în MIT!!! : Întoarcerea de la Stalingrad, Călăuza Mistică, spre Noul Ciclu, a lumii care încă nu ştie că a murit!!! – fiind COLONELUL ORB!!!… – este, în fapt, Mitul Mioritic/Românesc şi Cosmic, totdeodată!!!, întors spre Apocalipsă… - dar conţinând “PRIVEGHIUL” Noul Ciclu Cosmic… - adică, Mitul Mioritic Explicitat, în toate fazele Sale!!!) -  deci, Cătlina pregăteşte-“antrenează” lumea/Principiul Masculin al Lumii/Luceafărul, prin propria EI  jertfă!!! Este identificabilă Sfânta Treime Luciferic-Masculină, transgresată în CRISTICITATE: Biriş, Băleanu, Bibicescu... -–toţi trei cu iniţiala “B”!!! De la Bir/Jertfă, Biruinţă şi Bucurie (Beatitudine)Finală…

            Lui Bibicescu îi este amantă (“târfă”, conform expresiei doamnei Porumbache), dar şi MAMĂ [98] : (cf. vol. I, p. 231):”Am groază de moarte. Cu viaţa am început să mă obişnuiesc, dar de moarte, de gestul morţii, mi-e o frică teribilă…Şi mi-era milă de Dan(n.n.:Bibicescu). . S-a obişnuit cu mine. Ce-ar fi făcut dacă eu m-aş fi sinucis pe loc? Aşa, mi-am propus să-l obişnuiesc cu ideea. Îi dau emoţii o dată, cel mult de două ori pe an. În restul timpului e liniştit”.

            Datorită Jertfei Cătălinei, maturizarea spirituală a lui Bibicescu va transfera TRAGEDIA SHAKESPEARE-iană în Daco-Romania…Evreul Mişu Weissmann, Paznic al Hotarelor, ca şi Iozi, fiul rabinului, din Pe strada Mântuleasa, voia să-I facă lui Bibicescu un teatru special, în care acesta să-l joace pe Shakespeare. Jertfa Cătălinei, Orbirea Colonelului Băleanu, toate Războaiele Metafizice ale Istoriei Năvălite, cu o inconştienţă şi chiar inocenţă teribilă (precum rusul care năvăleşte, de Crăciun, peste Biriş, Gheorghe Vasile, doamna Porumbache, doamna Ivaşcu, apoi şi peste Irina-cea-Sfântă – simulează, ca într-un joc de copii, secerarea tuturor oamenilor cu automatul, dar el, de fapt, voind să se distreze, câteva clipe să-şi adoarmă/oprească/păcălească Dezastrul Istoriei/Determinismului Absurd/De-Neînţeles , în mijlocul unor oameni, care nu-i înţelegeau nici limba. Nici intenţiile… - şi-apoi pleacă, aproape cerându-şi scuze, văzând, mereu, tot chipul dezastrului, în plină încercare de beţie… - Irina venise să vestească moartea lui Bibicescu… ) – îl transfigurează pe Bibicescu, care, prin Jocul Spectacular, de Teatru Mistic, interpretat şi imaginat, totdeodată, nu doar că se izbăveşte de determinismul Istoriei Absurde, ci descoperă MITUL/TRAGEDIA, ca esenţe ale existenţei Lumii – deci, şi ale acestui EST-Stalingrad, despre care, nimeni neştiind nimic, se afirma, cu obstinaţie, că nu e capabil să dezvolte spiritul TRAGEDIEI…Întoarcerea de la Stalingrad este nu doar teatrul/descoperirea de sine-Fiinţă Matură, deci ajunsă la Conştinţa Tragediei Umane, a unui Copil OM-Bibicescu, ci descoperirea de Sine-Esenţă Mitologică/Tragică, a întregii Lumi (Lume Necunoscută de Lumea însăşi…).

           

 

***

 

F-“E DEPARTE STÂNA?” - CUM ARATĂ DUMNEZEU? – ULMUL-AXA LUMII. WALKIRIA ŞI RĂZBOIUL METAFIZIC NECESAR

      

       …La început şi la sfârşit, totdeauna, este MITUL…La începutul existenţei HĂRĂZITE a Ilenei pe Pământ – a fost Ulmul/Axis Mundi, în NORDUL MISTIC            (geografie transfigurată în mitologie “dinamic-iniţiatică”…) – apoi, a fost vestirea misiunii EROICE, a RĂZBOIULUI PENTRU CUCERIREA STELELOR/GRĂDINII PARADISULUI – Războiul pentru meritarea, absolut deplină, a  “paşaportului” de trecere, dincolo de  “PARAPETUL/HOTARUL/FRONTIERA”  - spre “SIDERI”-STELE/GRĂDINA LUI ANISIE – eroism vestit atât prin URSUL PUTERNIC, care provoacă!  - tot un simbol al NORDULUI MISTIC – căci pe Drumul spre Paradis trebuie ca totul să fie NECESITATE SIDERALĂ/CALEA LACTEE(cf. vol. II, p. 402)::”Trebuie să te duci să întâlneşti imaginea(…). Va trebui s-o întâşneşti, ca să te convingi că Ştefan Viziru e o simplă imagine, că n-are nici viaţă, nici sânge, nici suflet, că supravieţuieşte doar pentru că o însufleţeşti tu(…). Du-te cu MAŞINA”(s.n.) – dar şi prin prietenia cu zeiţa WALKIRIA [99] , zeiţa NORDULUI MISTIC(“buna” Walkiria o însoţeşte-călăuzeşte, la îndemnul/stimularea Ursului Puternic/Provocator, până în Apropierea Ştefan-ului, la final… - în MUNTELE Elveţiei).

       Există, apoi, Călăuza prin Mitul Celui care Urcă – CIRU PARTENIE. (vol. I, p.86.) – cel care face ca diferenţa/hotar/parapet dintre STÂNA MUNTELUI şi GRĂDINA PARADISULUI – să dispară…”Cu semn de întrebare(…) Căci aşa începe nuvela: povestitorul se apropie de acel personagiu misterios şi-l întreabă: E departe stâna?(…) Povestotorul întâlneşte un om singuratic în muntze şi-l întreabă: E departe stâna? (…”) . Ştefan replică:”În aparenţă, e o întrebare ca oricare altele. Dar dacă omul acela singuratic pe care l-a întâlnit Partenie este una şi aceeaşi persoană cu Anisie, atunci întrebarea ar putea avea şi o semnificaţie ascunsă. Bunăoară: Mai e mult până în rai? Sau:E departe Dumnezeu? Sau: Unde e Dumnezeu? Mai e mult până la Dumnezeu?”

       Iar Anisie este un personaj care pendulează între “realismul” Logos-ului lui Ciru (“Partenie e un realist, un psiholog realist. Opera lui nu are semnificaţii mistice” – afirmă, deocamdată, Biriş, tocai cel care ascunde în el cel mai mistic CIRU – Mioriţa ca Mesaj Suprem…) – şi revelaţiile lui Ştefan:  (cf. vol. I,  p. 83)”E un om cu câţiva ani mai mare ca noi (n.n.: deocamdată, cu cei 30 ai lui Hristos, dinainte de începerea efectiv-dinam,ică şi vizibilă a Misiunii Sale Terestre…). A învăţat multe: a urmat conservatorul din Viena (n.n.: a dobândit iniţierea ORFICĂ, dar şi pe aceea a Victoriei Vieţii…), s-a apucat apoi de teologie (n.n.: iniţierea de căutător al Porţilor/Hotarelor/Parapetelor), a studiat matematicile( iniţierea orfico-pitagoreică, întru Creaţie), fizica (n.n.: iniţierea întru dinamismul Formelor/RUPA), biologia (n.n.: iniţierea întru morfologia Formelor/RUPA, dar şi în Taina Vieţii şi Morţii). N-a vrut să sfârşească nimic; nu şi-a luat nicio diplomă (n.n.: refuzul supunerii la Legile Formalismului/Formelor Trecătoare…). Acum vreo cinci, şase ani a avut un accident: a alunecat în timpul unei ascensiuni şi a zăcut nu ştiu câte luni; s-a crezut, la început, că şi-a rupt şira spinării(n.n.: a cădea din ascensiune=a aluneca spre Capătul de Jos al Axei Lumii, preludiu necesar pentru Urcarea/Revelaţia Susului Celest) (…) …atunci, în acele luni petrecute în ghips, a avut, să spunem, revelaţia; a simţit cum trece  timpul (s.a.) şi a ghicit, totodată, ce s-ar putea face ca timpul să nu mai treacă…(…)De atunci, el nu mai trăieşte, ca noi, după un orar mai mult sau mai puţin complcat, şi nu mai are un program să-I spunem, personal (n.n.: iniţierea întru TRANSINDIVIDUALITATE este una strict individuală!). Nu mai ţine seama decât de timpul cosmic (n.n.: la fel, strict individuală este REINTEGRAREA RITUALIC-SACRALĂ ÎN COSMICITATEA/RITMICITATEA SOLEMNĂ A CREAŢIEI!!!): de zi şi de noapte, de creşterea şi de descreşterea lunii, de anotimpuri. Şi acest timp cosmic, după câte mi-a spus, va fi, într-o bună zi, pentru el, abolit. Dar, deocamdată, are nevoie de Timp ca să se regăsească pe sine (n.n.: este aşa-zisa recapitulare întru INTEGRALITATEA COSMICO-FIINŢIALĂ, întru gestualul esenţialitate/Cronica Akasha!)(…): să ia cunoştinţă de fiinţa lui plenară, integrală(…). Pentru el, luna nouă sau luna plină, echinoxurile şi solstiţiile, răsăriturile şi crepusculele, nu au, ca pentru noi, o simplă funcţie calendaristică. Fiecare dintre ele îi revelează un nou aspect al întregului, al Cosmosului.(…) hotărât să nu ţină seama decât de timpul în care au loc evenimentele cosmice: evoluţia lunii, anotimpurile, rotaţia Pământului(…). Trăieşte astfel o neîntreruptă revelaţie (s.n.). (…) El descoperă în Natură nu acea vacanţă a Spiritului pe care o caută unii din noi, ci cheia primelor revelaţii metafizice: taina morţii şi a reînvierii, a trecerii de la nefiinţă la fiinţă. Şi omul ăsta, care e de abia la începutul experienţei lui, a izbutit deja să se susragă Timpului. Nu numai timpului istoric(…), dar şi timpului fiziologic. Deşi are câţiva ani mai mult ca noi, pare cu zece ani mai tânăr. Pare un băiat de 25 de ani…”

       Dar “experienţele” /Integrarea Cosmică /Iniţierea lui Anisie continuă – în Grădina unde el ORÂNDUIEŞTE, precum un Dumnezeu, în “trecere” accidentală (?) pe Pământ…

 

Pe Dumnezeu-Anisie nu poţi să-l vezi decât din patru în patru ani(cf. vol II, p. 68): “N-aveam ce să-ţi spun. L-am întrebat cum e Dumnezeu (s.n.) şi mi-a răspuns să vin peste patru ani…(…). Când ai venit să mă vezi pentru prima oară? Îl întrebase, petrecându-l, în dreptul plopilor care străjuiau poarta. Exact acum patru ani, în mai 1937 (n.n.: este “poarta” de cunoaştere către Ileana, pe care o va “întâlni” la solstiţiul acestui aşa-zis “an”: 1937 – înseamnă de două ori zece: 1+9=10 şi 3+7=10 + deci, la horarul dintre lumi, cu “promisiunea încălcării hotarului, prin “resintetizarea” Lumilor, întru ANDROGINITATE). Anisie îi apucă mâna şi i-o strânse, privindu-l adânc în ochi. Întoarce-te peste patru ani(n.n.: 1941 –  de fapt, : 1+9=10, şi 4+1=5: CINCI este Semnul Nupţialităţii – deci, Anisie profetizează RE-ANDROGINIZAREA/HIEROGAMIA, aparent funebră, în realitate, sub semnul mioritico-zalmoxian al ÎNVIERII- Ştefan-Ileana/Făt-Frumos-Yang/Ileana Cosânzeana-Sânziana ).O să vorbim atunci şi despre înfăţişarea lui Dumnezeu”(s.n.).(…)L-am rugat, l-am implorat să-mi spună ceva. (…)Dar oamenii de felul lor nu sunt generoşi, ca sfinţii. Nu ştiu, nu vor să te ajute. Nu sunt ca Irina”.

Foarte interesant. Deci, Anisie nu este SFÂNT, în sensul EIRENE-ÎMPĂCĂTOR DE LUMI. El nu calmează, nu influenţează Labirintul/Lume/Istorie…Deci, el, Anisie, este UN OBSERVATOR şi, deci, UN PAZNIC/DRAGON, disimulat în Grădina Paradisiacă. Dar, în definitiv, şi Dumnezeu face ca Anisie: lasă, ba chiar stimulează – Războaiele Metafizico-Iniţiatice!!! Sfinţi sunt “operatori” ante-factum (“intervenţionişti direct în Iniţiere, spre catalizaea Iniţierii – precum Irina, care se auto-martirizează pentru ca Vădastra să aibă răgazul Misiunii Sale de Paznic al Hotarelor/Parapetului, pentru ca Bibicescu să ajungă în Grădina Icoanei etc.) – pe când Anisie este “operator “post-factum” – adică, după Războiul/Labirintul Desfăşurat ca Necesitate al Iniţierii întru Conştientizarea NORMALITĂŢII TRANSGRESĂRII, ca ÎNTOARCERE LA ORIGINAROTATE…

Poate că Anisie este un ARICI, un CO-DEMIURG…Oricum, este un Maestru Iniţiator, pentr că, la fel ca Spânu din Povestea lui Harap-Alb, după Iniţierea Erotică Suprem-Stelară a Cuplului – dispare în “pulberile” Rpzboaielor Metafizice…îşi re-grupează/ re-disimulează esenţa, în spatele zgurilor istoriei/Labirintului Iniţiatic…Cu Ipostaza lui Anisie-Grădinarul se vor întâlni, Re-Androginizaţii, în Paradisul de dincolo de Parapet…

Evident, Luntrea lui Charon-Maşina îi va duce, pe Ştefan-Ileana, ANDROGINUL, din nou, precum la origine - …illo tempore… - în faţa/la FAŢA lui Dumnezeu…(“unde fără unde şi când fără când…” – “tu le vei găsi pe toate lângă Dumnezeu” – îi spune Irina-Împăciuitoarea Lumilor- cf. vol. II, p. 219 – căci “Tot ce-ai trăit nu este nici vis, nici nălucire – ci astea rămân la Dumnezeu, pentru vecie, şi când vei pleca şi tu, le vei găsi pe toate lângă Dumnezeu. Dumnezeu le ştie şi le ţine minte pe toate, şi când cheamă un om lângă El, îi dăruieşte din nou viaţa lui întreagă, toate câte I s-au întâmplat, până în cele mai mici amănunte, lucruri pe care omul le-a uitat de mult, dar pe care Dumnezeu nu le va uita. Şi le înapouiază pe toate, îi dăruieşte din nou viaţa lui întreagă, aşa cum n-a cunoscut-o el niciodată, căci omul îşi trăieşte viaţa bucată cu bucată, şi când trăieşte un an, uită ce-a trăit în anii ce-au trecut, dar Dumnezeu nu uită nimic. I le dă pe toate deodată. Îi dă din nou pe toţi oamenii cu care s-a legat şi pe care I-a iubit el. De aceea, numai sufletele odihnite cunosc fericirea; pentru că un suflet, în Cer, le are pe toate deodată, în timp ce noi, oamenii vii, le avem pe rând, şi nici nu înţelegem bine ce avem. Numai după ce ne cheamă Dumnezeu la El, înţelegem…”.

De aceea, din această Revelaţie prin Irina/EIRENE, am afirmat mai sus că nimic/nimeni dintre multiplele personaje ale romanului eliadesc nu trebuie văzut decât în spiritul integralităţii OMULUI COSMIC/ŞTEFAN.

Dar, până la Faţa lui Dumnezeu – trebuie să duci toate necesarele Războaie ale Lumii…Numai aşa se urcă spre NORDUL MISTIC (cf. vol. I, p. 113):”Îţi plimbi melancolia în burg vetust, germanic”), pe AXIS MUNDI-ULMUL/FRASINUL YGGDRASIL al mitologiei Nordului Mistic (cf. vol. I, p. 112) :”Când era mică, mama îi arăta un album cu scărţi potale ilustrate. Punea mâna pe câte una din ele şi întreba ce e. Ulm, I-a răspuns ea odată. Nu înţelegea de ce, dar numai de răspunsul acesta şi-a amintit mai târziu: ULM”.

De luat în considerare, în primul rând, secvenţa despre primirea, de  către aşa-zişii “legionari”, a veştii asasinării CĂPITANULUI, în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde Ştefan-ul se împărtăşeşte cu strugurii cristici: (cf. vol. I, p. 215) reacţiile celor de-acolo nu semnifică altceva decât devirsele grade de iniţiere în Epoca Mihaelică, spre/în care CĂPITANUL SPIRITUAL trebuie să introducă omenirea!!! (după Noaptea Sfântului Andrei/Toaderilor/Lupului Fenrir, noaptea când “citesc sau ascult poveşti cu strigou” – cf. vol. I, pp. 214-215), adică Noapte Reziduurilor Spirituale ale fostei Epoci Terestre – EPOCA GABRIELICĂ!!!)

“Apoi Ştefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită: L-au împuşcat pe Căpitan! Nu se mai auzi, atunci, nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită I se păru mai cumplită decât orice strigăt. În clipa următoare, îi văzu pe toţi căzând în genunchi, izbucnind în plâns, gemând. Unii se loveau cu capul de pământ. Alţii urlau ca nişte câini loviţi. Cu armele în mâini, jandarmii îi priveau. Ştefan îşi făcu o cruce şi-şi plecă fruntea, fără gânduri”.

În romanul Noaptea de Sânziene, Eliade nu şi-a propus nici să apere, nici să condamne ceva – ci să descrie, să pună PROBLEMA MESAJULUI SACRU. Să nu uităm motto-ul lui David: “Taina aceasta este mare” – adică, nu ne este dat nouă s-o judecăm, ci doar s-o aflăm. Mişcarea Legionară (prin conducerea ei… - nu prin componenţa ei!), pe fondul celorlalte conflicte spiritual-militare (dictatura regală, dictatura antonesciană, războiul alături de nemţi, răzbiul sub ocupaţie rusească etc. - t–ate aceste aparente “evenimente istorice” sunt tot atâtea “probe ale Labirintului”!  - Întoarcerea de la Stalingrad devenind Mit al Tragediei Lumii Întregi, dar şi al Viitoarei Transfigurări/Trabsgresări a Lumii…) – apare, unor personaje, precum Bursuc-Ispititorul, ca fiind prea curată…(“naivă”…) - un fond de spiritualitate care stinghereşte “Ispititorii”: (cf. vol. I, p. 160)”Garda de Fier e condusă de nişte naivi, fără spirit politic” – dar şi de către cei implicaţi mai direct în socio-politica Lumii, ca Biriş, este privită NU ÎN SINE (ar fi fost imposibil, pentru că este vorba de SINGUIRA MIŞCARE SPIRITUALISTĂ A SECOLULUI XX!!!) – ci tot ca fundal de evidenţiere a Labirintului infernal, al degradărilor Logos-ului Societate (Legiunea Sfântului Arhanghel MIKAËL este pretext de instaurare a dictaturii/bunul plac al unui om, chiar dacă, formal, purta coroană… - chiar dacă, formal, se numea “monarh constituţional…):  (cf. vol. I, p. 207)”Dacă sunt înfuriat împotriva legionarilor (…) sunt înfuiriat şi pentru că din cauza lor s-a ajuns la restricţia drepturilor civile. Luptând împotriva lor, guvernul e silit să aplice metodele fasciste” (n.n.: deci, Eliade spune clar că NU Mişcarea Legionară este fascistă, ci neînţelegerea scopului ei de Revoluţie Spiritual-Planetară, de către membrii alcătuitori ai Logos-ului Social, a servit ca pretext pentru completa aneantizare a Logos-ului Social, într-o formă brutală/vetust-demoniacă…).

Să ne întoarcem la pasajul despre primirea veştii “morţii” Căpitanului Spiritual (adică, a trecerii Logos-ului în aspectul său Mistic/Nevăzut, dar continuând lucrarea spirituală terestră, într-un alt registru, cel non-senzorial!), în lagărul de la Mircurea Ciuc (de subliniat, din nou, stilul foarte precis, discursul expresiv foarte minuţios organizat, din punct de vedere simbolic – între secvenţele/mostre  de evoluţie/involuţie spirituală nu există virgulă, decât atunci câ’nd se poate detecta o posibilă stare de comunicare între palierele evolutiv-spirituale – dar se pune punct, între cele, deocamdată, imposibil-comunicative evolutiv-spiritual !!! – ceea ce sugerează că, deocamdată, există rupturi de netămăduit, între diversele “etaje” / paliere ale evoluţiei spirituale terestre) :

a-“tăcerea împietrită”  - este reacţia fundamentală, de temelie a viitoarelor evoluţii gestual/expresive, în legătură cu marcarea palierelor evoluţiei spirituale;  primul palier de evoluţie este cel saturnian; “mai cumplită decât orice strigăt” – sinteză a Logos-urilor-Lumi Viitoare;

b-“toţi căzând la pământ, izbucnind în plâns, gemând”: cei care (toţi!) cad la pământ sunt spiritele terestre “încercătoare” de experienţe spirituale (se coboară la capătul cel mai de jos al Axei Chtoniene, pentru a spera la accederea la “Zenit/Apogeu”); “plânsul” este atitudine profund soteriologic-creştină;  “geamătul” este onomatopeea, profund semantizată de Eliade,  care marchează cutremurul terestru, pregătitor de Revelaţie;

c-“unii se loveau cu capul de pământ” – aică, unii rămân incapabili de a se desprinde şi de mediul spiritual saturnian, şi de el chtonian; este, deci, descrierea stadiului rudimentar al efectelor/zguduiri ale Epocii Mihaelice; dar”loviturile” ca repetare promit Scara – Urcarea spre viitoarele stadii, sau oscilaţia spre/între stadiile evolutiv-spirituale;

d-“alţii urlau ca nişte câini loviţi” – stadiul animal/lunar – superior celui saturnian, dar departe de stadiul solar şi de cel spiritual terestru… - deci, cu mult depărtate, încă, de stadiul “vulcanic” al Spiritului Umano-Divin…Cu alte cuvinte, lucrarea Căpitanului Nevăzut este încă la începuturi, Istoria/Labirint trebuie să mai “tortureze”/iniţieze încă întru multe, pe cei care se năzie a se înscrie în Drumul spre MAŞINA/ASCENSOR/LUNTREA INIŢIAŢILOR ORFICI (Re-Andoginizarea!).

Arhanghelii/Jandarmi nu intervin, ci doar privesc…FIRESC!!! Nu trebuie uitat nicio clipă că trăim, prin Eliade, în Ortodoxia, deci funcţionează THEANDRIA…

Ştefan reacţionează cel mai conform cu actualul stadiu evolutiv spiritual terestru: îşi face “tradiţionala” (deci, netrecuta prin filtrul conştientizării!) CRUCE – se supune “viscolului din Labirint”(unde şi intră, în toate sensurile şi direcţiile de mişcare ale viscolului, dinspre Răsărot spre Apus şi înapoi spre Răsărit!) – şi este “fără gânduri”: “sărac cu duhul” însemnă, în limbajul esoteric creştin, să aştepţi să te umple, integral, DUHUL SFÂNT – care să-ţi înlocuiască total/transgreseze propriul “duh” – cel meschin-individual…

Ce va urma după această secvenţă “împietrită” - profund parabolică?! – …încep “mişcările”/”dinamismele istoriei”…Labirintul trebuie parcurs… - până la “parapetul” Lumii, dincolo de dispariţiile lui Anisie, sau a lui Bibicescu, a lui Biriş sau a Cătălinei…Să nu uităm că Dumnezeu le dăruieşte celor din “Lagărul/Pântecul Balenei” Lumii/MIERCUREA CIUC (Mercur=Zeul Protector al Trecerilor/Legăturilor dintre Lumi!!!)  – STRUGURII CRISTICI – deci intervine discret, cu permisiunea/promisiunea soteriologică…

***