CEI TREI MAGI AI PROZEI ROMANESTI

II.1-MIHAIL SADOVEANU

 

Ştiindu-l, acum, atât de departe de sufletele maculate de istoria clipei, atât de blamat (poate pe drept, ca om al istoriei…), vom face o excepţie, cu Mihail Sadoveanu ARTISTUL: îi vom creiona, dintru început, anvergura spirituală, spre luare-aminte şi închidere a bârfitoarelor/hulitoarelor guri…

Înţelept de tip oriental, esoteric precum numai Marii Maeştri (Masoni, sau…ai Gnozelor Zalmoxiene) acced a fi – Sadoveanu este, probabil, cel mai valoros poet al prozei din Europa şi cel mai puţin prozaic dintre poeţii aceluiaşi continent – având, permanent în faţă, reperul de Stea Polară al Aminului-Eminescu...

Niciun romantic francez, precum, să zicem, catolicul creştin Chateaubriand, nu este atât de profund, precum Sadoveanu, în cosmogoniile lui gnostice… -  iar Victor Hugo nu este atât de spectaculos şi de rafinat, întru ţeserea destinelor tragice… - cât despre germanii Visului Nordic, ei sunt prea obsedaţi/înăbuşiţi/estompaţi semantic de onirismul lor… - nimeni, decât Aminul-Maestrul Absolut al lui Sadoveanu, Eminescu, nu este atât de vast-cosmic în viziune şi invadat de lună şi stele, în lacul său abisal-păduros, care este stilul unic sadovenian, de o strălucire a adâncurilor ce nu se mai întrevede, în Europa, de veacuri… - nimeni nu mai ştie a scrie precum acest Saadi valah, cu Golestanul său atât de prolific în Logos Demiurgic – în care Grădina/Livada este însăşi Grădina Maicii Domnului, Paradisul Tracic, reiterat, dinspre Creanga de aur, prin eternităţile care atârnă din şeherezadicele broderii narative ale Hanului Ancuţei, sau din cerul geometrico-veterotestamentar al Baltagului…Romanele sale istorice (de tipul Fraţilor Jderi ori Nicoară Potcoavă) se rotesc amurgit, precum crugurile aştrilor, în jurul Paradisului Traciei, din Creanga de aur – Origine Absolută a Logos-ului Iniţiaţilor care, cândva, din neguri, vor fulgera MÂNTUIREA Neamului Românesc Metafizic…Aici stă vizionarismul lui Sadoveanu, asupra Epocii Mihaelice, şi con-fraternitatea sa trans-istorică, strict iniţiatic-spiritualistă, cu Rebreanu şi Eliade. Oricâtă obidă şi cataclism strâng Neamul-Umanitatea, ele sunt cu rost folositor/spiritualizator, pentru mai curânda sau mai mult amânata “săltare” în Noul Manvantara…Sadoveanu sugerează, prin tot ce scrie, efectul/eficienţa, asupra cosmosului a unei Legislaţii Veterotestamentare Ineluctabile, lugubre la prima vedere, eliberatoare/dezlănţuitoare de forţe re-înnoite, la a doua privire…Adică, tranzitorie, simultan, spre neotestamentarism (…precum baciul cel jidov, din debutul Baltagului, asupra căruia “binevoise Dumnezeu a-l face să cunoască credinţa cea adevărată”…) şi Epoca Arhanghelului Spiritului/MIKAËL…Tudor Şoimaru cel tânăr/Fiul, din Neamul Şoimăreştilor, termină, cu obstinaţie fanatică, gestul Ionaşcului-Tată, vindicativ - dezlănţuind catastrofele istoriei – …dar pregătind şi Orbirea Sacră, Revelatorie şi Vaticinară, a Şoimarului cel Bătrân/Hristic, cu propensiuni Imprecaţionar-Testamentare, deschizătoare de Ceruri ale Slobozeniei Spirituale, de Ceruri ale Marii Lucrări Cosmice de Lustraţie, din finalul Zodiei Cancerului…A ieşi de sub tirania unor voievozi strâmbi/aleatorii ai Neamului nu este la fel de important cu a-ţi afla soluţii de eroism organic, total non-exhibiţionist, pentru Re-Intrarea în Lumina Cea în Veci Nestinsă,  a Zării Sfinte a Neamului Cel Veşnic – Neamul Metafizic.. De aceea, Magul din Vârful Muntelui Ascuns/Kogaion nu dispare niciodată, nu este niciodată ULTIMUL… - ci lucrează, neobosit, pe deasupra de Zodii, pentru plinirea Destinului Neamului Metafizic (nevăzut de non-iniţiaţii jeluitori/BOCITORI NEVOLNICI de vremi/ISTORIE, dar SINGURUL ADEVĂRAT ÎNTRU FIINŢĂ!!!)…Brebul/Constructorul/Demiurgul din Creanga de aur se va reîntrupa în Magul care binecuvântează, cu FOC, Ştefaniada, dinspre Nevăzut, în Fraţii Jderi…şi devine una cu stihiile care “mătură” veneticii” pragmatici şi uscaţi la suflet precum Diavolul, de tip Barnard/”Bârnariu”, din Nopţile de Sânziene…

***

           

II.1. a-ARCANE, REVELAŢII, TRANSFIGURĂRI  -  ÎN  BALTAGUL  lui  MIHAIL SADOVEANU

 

A-DELIMITĂRI ESENŢIALE

A afirma, teoretic, despre un scriitor, de cea mai înaltă, certă şi recunoscută  valoare, că este genial, pentru ca, apoi, în cadrul demersului critic, să afirmi despre el banalităţi, platitudini, inexactităţi etc.  -  este fie  o dovadă de ignoranţă şi impotenţă intelectuală,  fie de ipocrizie,  fie, în cele din urmă, o blasfemie. Un exemplu clasic, în acest sens, este Eminescu  -  despre care se emit biblioteci întregi de platitudini şi enormităţi, dar, din snobism, este proclamat , tocmai de cei care nu au habar de conţinutul poetic eminescian, “geniu naţional” (cu varianta atitudinală diametral opusă, agresiv-distructivă, denigratoare). Un alt exemplu       ( devenit, şi el, “caz”), mai puţin cunoscut , dar tot atât de relevant , este acela al lui Sadoveanu.

Pe lângă harul divin, Sadoveanu suferă şi iniţierea masonică  -  prin care ispita luciferică a încifrării creşte exponenţial. Cum , oare, să caracterizăm atitudinea critică a lui G. Călinescu , în raport cu Sadoveanu-scriitorul : obtuzitate, rea-credinţă  -  sau atitudine diversionistă, cu scop de camuflaj , ştiut fiind , azi, faptul că G. Călinescu a cochetat intens cu masoneria ? Iată cîteva dintre afirmaţiile, aşa-zis  critice, ale lui G. Călinescu, despre romanul Baltagul, făcute în Istoria literaturii române  -  afirmaţii prin care se aruncă în derizoriu o capodoperă : “are o intrigă antropologică (…) este un roman al transhumanţei (…) o adevărată nuvelă poliţienească (…) se desfăşoară în stil ţărănesc”  -  iar despre personajul central : “Vitoria Lipan e un Hamlet feminin”…

Curios este că toate aceste afirmaţii pseudo-critice au fost luate în serios şi că lenea intelectuală a majorităţii hermeneuţilor operei sadoveniene îi face pe aceştia să citeze şi azi, cu entuziasm, fără mustrări de conştiinţă, fără un  minim scepticism , aceste aberaţii. Extrem de puţini sunt aceia care să se depărteze de perdeaua de fum lansată de G. Călinescu  -  şi să-l contrazică pe nejustificat de autoritarul critic. Cea mai răspicată voce eretică , cea mai serioasă, erudită, curajoasă  şi personală abordare a  operei sadoveniene, în general, şi a romanului Baltagul, în special  -  este cea a d-lui Alexandru Paleologu, din lucrarea Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu.

Uimeşte, însă, şi la Al. Paleologu, pe de o parte, limitarea excesivă, oţioasă, a demersului hermeneutic  -  iar, pe de altă parte, în cadrul demersului său hermeneutic, trimiterea, în mod exclusiv, la explicaţii de ordin mitologic general, extra -românesc  -  eludând complet toposul mitologic geto-dacic. Fără a mai vorbi că excesul de demonstraţie erudită  (transformat, la un moment dat, în exhibiţionism cărturăresc,  joc steril al informaţiei erudite)  sufocă şi, de la un punct înainte, dispreţuieşte, pur şi simplu, obiectul demersului hermeneutic. Şi ar mai fi ceva : se trimite, de către autor, la o sugestie, fertilă pentru atingerea scopului hermeneutic (e vorba de un articol al lui Gh. Muşu, din Luceafărul, 8.10.1977, în care acesta atrăgea atenţia asupra onomasticii semnificative din Baltagul, fără, însă, a face precizări extinse)  şi, consecutiv, se afirmă : ”mărturisim că ne scăpase cu totul  (n.n.: problema onomasticii semnificative) , dar nu putem crede că a fost intenţionată de Sadoveanu”.  Şi  Al. Paleologu rămâne, cu obstinaţie (inexplicabilă, pentru cunoscuta sa erudiţie) doar la identificarea : Vi( c )toria- Nikephoros. Se va vedea, ulterior, prin demonstraţia noastră, că reticenţa d-lui Al. Paleologu este complet nejustificată.

Nimic nu este întâmplător la un maestru  -  şi, indiscutabil, Sadoveanu este un maestru  -  în toate sensurile. Este foarte convingătoare demonstraţia lui Paleologu  , conform  căreia,   în Baltagul, s-ar  identifica personaje din mitologia egipteană : Isis (Vitoria), Horus (Gheorghiţă), Anubis (cîinele Lupu). Singurul lucru pe care nu-l înţelegem este : de ce am avea nevoie exclusiv de ritualistica şi mitologia egipteană, pentru a explica ritualistica unor gesturi din zona spirituală şi mitologia geto-dacică  (sau, eventual, cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, 1997  -  şi articolele aceluiaşi autor, despre mitologia românească, din revista Strict secret, anii 1991-1995: mitologia şi spiritualitatea geto-gotică). Cîinele este animal psihopomp, doar  -  dar ca  lup -  este LUPUL FENRIR, este zeitatea comună ariilor getică şi germanică : el este zeitatea care transfigurează, prin îngurgitare, ciclul existenţial vechi  (lumea istorică), în ciclul existenţial nou (lumea nouă, respiritualizată atemporal), prin regurgitare. A nu se uita că geto-dacii erau supranumiţi  daoi  -   “poporul lupilor”  (de aici, şi steagul lor de luptă : cap de lup-trup-pântece de dragon-pântece transfigurator, precum cuptorul alchimic) – dar şi „al căii drepte”! Sunt semne, deci, încă de la început, că avem de-a face cu un roman al transfigurării. Dar, tocmai când speram în ajutorul hermeneutic al lui Al. Paleologu  -  acesta ne părăseşte. Va trebui să ne descurcăm singuri. Deci : în ce constă, în romanul Baltagul, transfigurarea ?

***

 

B-DE LA PRIMUL LA ULTIMUL CUVÂNT!

           

            A se observa : primul cuvânt al romanului este însuşi titlul  -  Baltagul (cu majusculă iniţială, evident)  -  iar ultimul cuvînt al romanului este Topor (tot cu majusculă iniţială, fiind denominativ onomastic ).  La început, deci, două tăişuri (eventual, unul îndreptat spre urmă, al doilea, spre înainte )  -  la sfârşit a rămas un singur tăiş  -  cel spre înainte( spre înainte, dată fiind poziţia toporului în acţiune ).  Unde a rămas  celălalt tăiş ? A fost îngropat, ca securea războiului, la amerindieni  -  a devenit nevăzut, printr-o operaţie de alchimie spirituală  -  sau, poate, e singurul tăiş (dintre cele două) care trebuie, sau (mai) merită să fie vizualizat, la şi după finalul romanului ? Vom răspunde la această întrebare , doar dacă mai trecem de nişte arcane iniţiatice, dacă vom mai ocoli nişte capcane şi vom mai răspunde la nişte semne şi semnale de avertizare .

            Mitul cu care debutează romanul este spus de un  baci  jidov creştinat  : “Zice el (n.n.: Nechifor Lipan) c-ar fi învăţat-o (n.n.: povestea-mit) de la un baci bătrîn, care fusese jidov în tinereţă, şi binevoise Dumnezeu a-l face să cunoască credinţa cea adevărată.” Acest baci îi transmite “povestea” lui Nechifor Lipan-Gheorghiţă. Ciudat : în spaţiul geto-dacic, ciobănia (ca şi oieritul, de altfel  -  sau  mocănitul  -  adică stăpînirea de oi) este o profesie exclusiv autohtonă, profund tradiţională. Baci s-ar traduce prin  maestru. Şi, atunci, avem de-a face cu prima indicaţie clară a transfigurării spirituale : baci-jidov (maestru spiritual, în cadrul lumii spirituale a Vechiului Testament  -  lumea veche-istoricizată )  -  baci creştinat ( maestru spiritual în cadrul lumii spiritualizate-anistoricizate a Noului Testament, deci lumea cristică  -  a iubirii, frumuseţii spirituale desăvârşite).

***

 

C-CE SPUNE, DE FAPT, MITUL INIŢIAL...

           

            Să vedem ce spune mitul  ( a cărui structură , cît şi termenii denominativi, reprezintă o altă arcană) din debutul narativ al romanului  -  mit cu structură şi semnificaţie dublă (ca orice mit care se respectă) : a- aparentă şi b- disparentă. Aparent este un etno-mit , trimiţînd la o geneză a neamurilor  , în funcţie de nişte daruri profesionale, care ar conduce la specificul etnic (neamul MUNTENILOR-ciobani pare a fi exclus de la împărţeala  ciudatelor daruri divine  -  într-un nucleu final al mitului  -  iar darurile profesionale, împărţite, primesc numele unor etnii conlocuitoare cu românii, sau vecine românilor  - dar amestecîndu-se şi un palier sustras denominativelor etnice şi extras din clasele sociale: boieri şi domni).

            Complet fals.  Pseudo-neamurile din mit denumesc, de fapt, grade de degenerare spirituală, de tip demoniac  -  respectiv,  grade de iniţiere spirituală            ( jidovii, respectiv  muntenii-ciobani). Trebuie deosebite trei  nivele ale textului, în funcţie de modul cum se pune în scenă, de către divinitate, distribuţia “darurilor” :  a -  nivelul personalizator, dublat de o dramatică specială a textului . Dumnezeu discută cu muntenii, dar nu-i consideră  “demni”  de a fi parteneri de negociere (mai exact, nu consideră a fi demnă negocierea, de a fi aplicată muntenilor)  ; Dumnezeu îl alege pe Moise, dintre “jidovii” impersonali, şi rezumă dimensiunile destinului “neamului”-rangului său de iniţiere existenţială   -   în cadrul unei tranzacţii negociate :”faci (faceţi)  -  vă dau”. De observat că singurii cu care nu numai că nu negociază, dar, aparent, le refuză dăruirea  (“rămâneţi cu ce aveţi”), în realitate, abia lor dăruindu-le deplin   -  le dă  într- adaos     -     sunt  muntenii   -  ca element de excepţie, într-o plenaritate a interiorului propriu ( se presupune o ante-dăruire, dintr-un initium absolut  -  în raport cu prezentul mitic al negocierii cu Moise  -  deci, este sugerat un mit al mitului  -  absolut ocultat) : “Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru” (adverbul  mai, coroborat cu  locuţiunea adverbială   într-adaos ,  marchează tocmai ante-dăruirea  mistică); b -  elementul de tranziţie îl constituie “boierii şi domnii”  -  care  nu sunt real-personalizaţi (lipseşte nivelul dialogului real), dar cu care, parţial, se negociază, parţial, se impune , aparent arbitrar  : “faceţi răul  -  vi-l admit (răul admisibil) în condiţiile (şi formulează termenii categorici ai condiţionării-negocierii);   c – nivelul nonpersonalizator şi non-negociator (cu Satan nu se negociază…)  -  cînd  şi unde Dumnezeu nu discută, nu negociază, ci constată nivelul de degenerare spirituală   ( sau uitare a iniţierii) şi acţionează prin impunere (a “darului”)-sancţionare  (sau , pur şi simplu, pune însemnele-peceţi ale respectivului grad de înjosire spirituală, pentru a avea o situaţie clară, în contextul viitoarelor  aprecieri cosmice finale) : impune “etniei” (categoriei de ucenici , sau decăzuţi din ucenicie) un anumit nume profesional  -  pecetluieşte, pentru judecata finală, cu un anumit grad-ca-denumire a stadiului degenerativ-spiritual.

            Acest ciudat amestec de aroganţă divină şi acţiune mistică este deosebit de important, pentru viitorul analizei noastre : seminegociere cu răul admisibil , negociere cu elemente vizibil prezente, refuz al negocierii cu MUNTENII (ucenicii spirituali cei mai avansaţi în iniţiere), care au fost obiectul unei prime “împărtăşiri”, absolut mistice (de fapt, au fost iniţiaţi în neîmpărţire, în unitatea-unicitatea spirituală absolută).  Concluzie: există, în textul ideal (disparent, imergent semnificativ) o splendidă scară  a evoluţiei spirituale umano-divine, cu trepte de la iadul cel mai perfid  -  pînă la stadiul celei mai desăvîrşite împliniri spirituale. Numele de neamuri sunt doar pretexte pentru a denumi fazele şi gradele răului, în drumul său spre ameliorare (este, deci, un mit ameliorativ al fiinţei spirituale umane, pînă la desăvârşirea ei  -  căci divinitatea nici nu poate fi considerată, de către ocultism, în opera ei cosmică, decît ameliorativă : a se consulta atît teozofia, sau teozofiile, cât şi antropozofia şi concepţiile francmasonice). Iată, prin intuiţie şi analiză, această scară, accentul fiind pus (din raţiuni analitice ulterior relevate) pe demonismul ei : 1 – demonul perfid al auzului (denumit prin negrul-ţigan cu cetera)  -  degenerarea misterului orfic ( pînă la înnegrirea ceterei dăruite, prin purtătorul ei  -  orfeofor) ; 2 – demonul-golem, al proliferării  formelor şi lumilor formale, fără duh de viaţă (demonul tehnicismului : neamţul cu şurubul-spirală sterilă) ; 3 – demonul superficialităţii , manifestat prin tratarea lumii şi fiinţei ca jucărie, rezultînd o atitudine de suficienţă-fudulie , ca expresie a ignorării duhului divin ( ungurul  cochet/fudul  şi     petrecăreţ  -  atribute ceva mai puţin sinistre decît  tehnicismul fierului-şurub al neamţului - tocmai prin aparenţa bonomă, este mai periculos , căci este contagios : atrage soţi ); 4 – demonul prostiei (logic, după fudulie…), care determină degradarea zonei semnificativ-solare ( sabia turcului taie-măcelăreşte haotic, arbitrar, fără a şti să despartă  lumea conform semanticii cristice : binele tăiat-separat de rău);  5 – demonul placidităţii inerţiei, al nediferenţierii semnificative a lumii  (sârbului i se dă sapa, fără rostul săpării : rezultă groapa-râpa sterilă, în care va  fi atras Nechifor Lipan  -  iar nu răscolirea,  în căutarea fertilităţii-viaţă) ; 6 – demonul înjosirii semnificative şi al excesului înjositor semnificativ (rusul are forţa vinului dionysiac, dar, prin exces, devine beţiv ; are forţa umilinţei, dar, prin exces, prin ocultarea esenţei cristice a umilinţei, o transformă în cerşetorie, adică într-o atitudine lipsită de finalitate sacră ; are forţa orfică, dar, prin  neglijenţă sau exces, o conduce în sfera derizoriului şi a diseminării semnificative : proliferarea cântecului în zona iarmaroacelor); 7 -  demonul tranzitoriu al lenei-dezmierdare, al bunului-gust degradat, până la voluptate exclusiv senzorială. Acest demon este ameliorat prin reorientare semnificativă  : dacă există bun-gust, el poate fi transfigurat  în registru sacral : excesul senzorial al boierilor şi domnilor- nedomni, nestăpîni pe forţele proprii spirituale  -  devine, prin decizie divină, punctul de viitoare rigoare ritualistică a zidirii-ctitorire de biserici şi mânăstiri.

            Iată demonii numiţi : doar prin numire pot fi toţi exorcizaţi, toţi dovediţi a avea provenienţă sacrală (demoni, ca îngeri căzuţi) , disimulată sub grotescul diversităţii formelor pe care le îmbracă răul-păcat. De ce apare răul, însă, din moment ce răul este, în final, dovedit ca disimulare a sacralităţii ? Pentru că doar prin efortul transfigurării va dovedi fiinţa umană că şi-a înţeles şi şi-a asumat mântuirea : a- conform Vechiului Testament, vechii legături om-Dumnezeu, s-a stabilit un traseu al transfigurării : lege-răstignirea Dumnezeului Isus-pedeapsă (aparent nedreaptă, din moment ce răstignirea a fost comandată de însuşi Dumnezeu). Pentru răstignire de Dumnezeu   -   năcaz şi prigonire  (pedeapsa), iar pentru că pedeapsa urmează unei crime impuse de divinitate  -  darul (sau pecetea spirituală) : moneda-apă (“să curgă spre voi banii ca apele” - ...cum vin, aşa se duc...). Ce lipseşte din logica dramatico-existenţială umano-divină ? Lipseşte înţelegerea “nedreptăţii”, dar este nu doar posibilă, ci este necesară înţelegerea, prin posesia monedei-apă (simbol  nu în primul rînd al purificării, cât al “negocierii” divine a trecerii-revelaţie, spre desăvîrşirea spirituală, prin  î n ţ e l e g e r e - Hristos  : deci, ipostaza Moise ar trebui, în mod legico-divin, să treacă în ipostaza  creştin  -  cu condiţia ca apa să depăşească tranzitivitatea infinită şi fără noimă, şi să capete finalitate în însuşi Dumnezeu-înţelegerea) ;  b – prin    moneda-apă  , se accede la Noul Legămînt (Noul Testament) , ca înţelegere a spiritualităţii divine şi asumare a ei ca spiritualitate umană : “mult năcaz şi prigonire” îndură şi MUNTENII (cei care urcă muntele iniţierii: “suim poteci oable, şi coborâm prăpăstii[…]tăcem, şi dau zvon numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele”), dar acest infern (de fapt, spaţiu iniţiatic) este unul asumat, dinamic-tranzitoriu, iar nu static, dat prin  lege  neasumată-neconştientizată (“De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpînul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate cîte am auzit de la Tatăl Meu, vi le-am făcut cunoscute”  -  Ioan, 15, 15).  Tăcerea este prima fază a abstinenţei iniţiatice, cu finalitate semantizantă-sacralizantă . Aşezarea între stînci de piatră (după labirintul strîmtorii) este accederea la  turn (Borca). Turnul, ca substitut al  Muntelui Iniţiatic, duce spre focul şi apa  -  cereşti. Autodeplîngerea, pentru a nu fi consecinţă a ispitirii demonice , trebuie să fie la un pas de conştientizarea stării sacrale : Vitoria încă nu face pasul acesta : “femeia îi adăogase (n.n. : mitului) numai puţine cuvinte despre câmpuri, holde şi ape line.” Această  lene-lâncezire spirituală, ca înjosire semantică  -  îi amână Vitoriei accesul la revelaţie  :  de aceea,  va trebui să facă efortul coborârii , pentru a transfigura, într-o concentrare extraordinară de semantică (aparent geografică) spaţiile joase (înjositoare) , în   culmea-cruce (a Talienilor Solari). Va fi victoria ei, asupra propriilor demoni temporizatori .

***

 

 

 

 

 

D-MUNTEAN=INIŢIAT! LUPUL FENRIR ŞI CĂLĂTORIA EXORCIZĂRII. CEI DOI „GHEORGHIŢĂ” ŞI NECESITATEA REUNIFICĂRII LOR RITUALICE

           

            Muntean   se traduce   iniţiat (sau meritînd să se înscrie în demersul iniţiatic). El a primit un dar, în nevăzutul divin : spiritul autosuficient sieşi în eternitate (“inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru”). Darul, însă, nu trebuie să fie “dar”, pur şi simplu  -  ci câştig asumat. Şi atunci  -  fixarea spirituală se face prin punere în legătură cu demonii ispititori. “Convieţuirea” cu demonii implică, logic, o reciprocă ajutorare, cu condiţia să existe o forţă de continuă orientare a verticalei spre  sus : forţa  FRUMUSEŢII PRIN IUBIRE ( aflată în posesia femeii dar, prin legea veche, împărtăşită cu bărbatul). Rezultatul ? Întreaga lume, chiar şi cea a demonilor, aflaţi în slujbă divină (slujba de autentificare, prin asumare conştientă, a spiritului) este mântuită-transfigurată.

            Lupul  trebuie să confirme Noul Ciclu, cel de după coacerea sensurilor în athanorul ispitelor  -  scară spre reabilitarea Sinelui Sacral (Minodora-dăruita de Lună, deci întruchiparea Lunii  -  este “coaptă” la Vara-Văratic, în athanorul-mânăstire, pentru a învăţa să respecte Soarele, să nu-i mai arunce gunoiul rezidual al materiei în faţă  -  să-şi respecte soţul, de fapt  -  care trebuie să fie, ca Macduff, nu născut din femeie, nu fiul femeii-dăscăliţă, ci Gheorghe-Soarele-fiul lui Andros-Andrei-Bărbatul Primordial, Arheic).

            “Nimeni nu poate sări peste umbra lui”  -  înseamnă, de fapt, că nimeni nu poate ocoli labirintul demoniac, nimeni nu poate decât convieţui cu demonii-umbră  -  iar mîntuirea va fi dimpreună cu umbra, într-o lumină care va depăşi atât corpul, cât şi umbra corporalităţii. Demonii necesari trebuie îmblânziţi-scoşi   -   nu de tot, ci doar făcuţi părtaşi, cu obiectivitate, la Iubirea-Victorie: “Pe urmă lumea li se părea (n.n.: Vitoriei şi lui Nike-phoros) iar bună şi uşoară, după rânduiala lui Dumnezeu din povestea baciului care fusese jidov”. Părea ? Pentru cei neispitiţi, nemarcaţi de “demonul” Vitoriei  -  care  este, de fapt, Arhanghelul Victoriei(disimulat în “oţărala” şi uitătura ascuţită :”Vitoria se uita ascuţit şi cu îndîrjire”). Trebuie, în vederea obiectivării  demonilor : b ă t a i a ( ritmarea renunţării la exclusivitatea corporalităţii orizontale încăpăţânate-îndârjite)şi          m a m a   b ă t ă i i            (conştientizarea verticalei divine, consecinţă a ritmului susţinut al renunţării la exclusivitatea orizontalei corporale). Rezultă  Crucea.  Bătaia   şi  mama bătăii (preluate de la bărbat prin magia simpatetică) sunt concentrate în beţişorul-axis mundi , cu care femeia sfredeleşte podeaua primăriei din Suha (pentru a marca, de fapt, capătul lumii   -  şi începutul apocatastazei) : “îl purta cu dânsa ca pe ceva folositor, deşi nu-i era de nici un folos”(folosul caduceului lui Hermes Trismegistos nu este evident în materialitate, ci în călăuzirile-iniţierile spirituale).  Mama Bătăii este chiar  Vi(c )toria cea din finalul romanului-operaţie alchimică transfiguratoare   -  Vitoria care a eliberat-exorcizat  Soarele din fîntîna demonilor -Nike - phoros  ,  Vitoria care  l-a dezrobit de lene-respiritualizat  pe Soarele-Gheorghiţă, născându-l mistic, ca Gheorghe-Nike - phoros. Caduceul a călăuzit-o spre această transfigurare, prin care-şi găseşte-recuperează Soţul-Soare (pentru ea şi pentru Luna din ea  -  Minodora).

            Prin numele puse în comun, cuplul Vitoria-Nechifor este predestinat   Victoriei: nike=victorie, phoros=purtător de (al). Cine s-a ascuns în “moarte”  -  şi de ce ? Bărbatul  s-a disimulat : “mort”, de fapt, ocultul “aflat în adormire”, înconjurat de demoni, aşteptînd exorcizarea, în mijlocul   fântânii (tunel-trecere între lumi). Îl deblochează, exorcizând demonii Căii Ispitelor  -  Femeia (cea care împărtăşeşte cu Bărbatul forţa cristică a frumuseţii prin iubire : yin , revelat prin yang  -  şi reciproc). Fântâna (“Aici fusese soarta lui Nechifor Lipan, să cadă ca-ntr-o fântână”) , din Râpa Blocării între demonii-ispite , “era un loc aşa de strâmt (n.n.: necesarul labirint iniţiatic [1] , anunţat încă din incipitul mitic al romanului), de singuratic, aşa de dosit”  -  labirint şi mânăstire  -  spaţiul de iniţiere-asumare a darului-spirit. Dar prezenţa, în mijlocul blocajului, a spiritului, este clară :”Numai soarele îl ajungea  şi-l bătea din plin.” Pentru că acolo (fundul fântânii-labirint) era soarele. Care se “bătea” pe sine, pentru a-şi ritma reurcarea pe cer (mai exact, pe Crucea Cerului-Crucea Talienilor Solari).

            Coborîtă de pe Tarcău (=ceafă, zonă a nevederii-neasumării  -  sau, poate, toponimicul este speculat semnificativ de Sadoveanu, în sensul verbului  a toarce  -  Vitoria toarce timpul, toarce soarta oamenilor şi demonilor, îşi toarce propria soartă, îşi toarce drumul iniţiatic “de năcaz şi prigonire” , pentru a transfigura, apoi, drumul, într-unul de biruinţă ; sau :  cel   tărcat cu firele vieţii şi morţii  -  deci, tot  Muntele Sorţii )  -   Vitoria se confruntă cu cei 7  demoni , scăpaţi din Lupul Mort (ucis de scroafele saturniene, aflate în paza lui Mitrea-Demeter) : două “umbre”la Măgura, plus doi “pantalonari”la Fărcaşa-Bifurcare, cu zarurile sorţii (cât de apropiaţi sunt aceştia de sufletul torcătoarei de soartă-Vitoria:  „Petrecea şi Vitoria. Ar fi vrut să încerce şi ea, să puie unu şi să câştige şapte”  -  să-l impună pe Unu-Gheorghe-Crist, pentru a înfrânge-câştiga-mântui demonii ispitelor – ŞAPTE la număr...), plus Cali (kallos=frumuseţe) + Stratos (Armata  -  Armata-Ceata Îngerilor, cei căzuţi, sub comanda lui Lucifer) + Bogza(=bufniţă: Athena-raţiune, dar şi întuneric dubitativ, misterios, ispititor) şi Ilie Cuţui (cel bătut de femeie, adică inversat funcţional : cuţă=femeie mincinoasă, dar Ilie-Eli=Dumnezeul meu este Iahve), plus Demonul Rătăcitor (ca Jidovul…), Anticristul care scrie pe   omăt : “c-un toiegel cu care se juca din când în când scriind omătul” (Hristos scria pe nisipul fierbinte) şi care şopteşte la urechea Vitoriei ispita, despaţializează , ca Păsări-Lăţi-Lungilă(“s-a desfăşurat ca pe-un mosor”). Apoi, prin arătarea baltagului-dublu fulger, şi acest demon “sare şanţul”(trece în rezerva aşteptării  -  aşteaptă finala transfigurare)  -  şi  Vitoria “se socotea intrată în altă lume”: ajunge la Vatra Dornei (unirea Focului cu Vârtejul Apei).

            Nu poate fi crimă prin  baltag : crăparea ţestei, ca fisurare-despicare spre adânc, este oprirea şi scufundarea Soarelui în/la Fântână, pentru ca acesta să aştepte purificarea-despresurarea de demoni : Apusul-Noaptea-Răsăritul (etern reînnoit).

            Drumul Vitoriei stă sub semnul a trei numere-date: 27 (3x9) februarie(februa-orum=purificări, dar şi faber-facere-lucrare), Sf. Procopie Luminatul (începerea împlinirii hotărîrii), 9 martie (împărtăşirea pentru începutul luptei cu demonii, care înconjoară Fântâna). Vineri 10 martie  -  Pornirea, sub semnul cifrei Întocmirii Divine a cosmosului  -  şi sub semnul întîlnirii, sub năvodul lui Zeus, a celor Doi Puternici Îndrăgostiţi: Marte-Luptătorul Necruţător (cu demonii) şi Venera-Vineri, Forţa Iubirii care transfigurează cosmosul. Tot drumul, Vitoria păşeşte pe Mitrea-Demeter, pînă la “marginea celei din urmă Dorne”: acolo este ultima arătare a Pămîntului(Fertil)-Demeter  -  crâşmarul Dumitru   -  recunoscut doar de Soarele  -  în devenire  -  Gheorghiţă, care începe să capete conştiinţa desprinderii de “nivelul zero”, imatur, al pămîntului  -  şi să se alăture, pînă la cotopire, baltagului (pînă la a deveni “strângătorul de baltage”-raze   -  la masa-ospăţ mistic al Soarelui Regăsit, după apus), după vorba Soţiei şi Mamei Soarelui:”Nu te uita urât, Gheorghiţă, că pentru tine de-aci încolo începe a răsări soarele”.

***

 

 

 

 

E-SUB TRIADELE SFINTE. CRUCEA ZALMOXIANO-CREŞTINĂ

           

            După ce se sfîrşeşte pămîntul-inerţie ( axa orizontală a crucii) , se intră în spaţiul treimii verticale: triada Sabasa (Sabazios-purificare)-Suha (hotar spre lumea cealaltă)-Crucea Talienilor (Semnul Desăvârşirii Solare).

De fapt, Crucea Solară este dublată de o cruce subiacentă: zvastika, obţinută prin suprapunerea celor doi “S”, din iniţialele toponimicelor Sabasa-Suha (Crucea Fulgerelor, “morişca” viaţă-moarte, încrucişarea  baltagelor  şi a celor două nume ale Gemenilor traco-dacici, ambii   Zalmoxis, dublu funcţionali : htonieni şi uranici ; baltagul cel vechi, cu sîngele legii scris  -  şi baltagul cel nou, scris cu Lumina Transfiguratoare în Topor=Legea Nouă ; dar legea nouă nu va putea sări, niciodată, “peste umbra ei” din dubletul tăişurilor-     baltagul, cu un tăiş spre viziunea nouă, dar cu altul, permanent, spre misterul întemeietor, al Vechiului Legământ).

Prinsă între Daniil(=sânge sfânt) şi Smaraldul din Fruntea lui Lucifer(Maranda), Vitoria vine cu demonul lîngă ea  -  şi doar Mitrea(“om fără vîrstă”) vede şi întreabă întunericul-demon, cu care este familiarizat :”Târâind tohoarca după el ca pe-un mort, trecu în partea cealaltă a întunericului”. Vitoria ştie că trebuie să ceară ajutorul Sfintei Ana(=Dumnezeu a avut milă), pentru ca acea  “Crăiasă/A lumii mireasă”, cu ochii verzi-ispititori (de care-i vesteşte (S)Maranda-Smaraldul Tablelor lui Hermes Trismegistul), să nu însemne disipare, ci identificare: Vitoria va fi Crăiasa Victorioasă, şi se va muta în Minodora-cea-Coaptă-la Văratic, şi se va uni, hierogamic, cu Noul-Etern Reînnoitul Gheorghe, frate, soţ, fiu  -  Soarele-Bărbatul Transfigurat, trecut prin  apus   spre    răsărit, convertit în noapte-absenţă, revelat în  v i c t o r i a  (prin reconvertire) asupra demonilor. Să nu se uite numele Peştelui-Hristos (Lipan) : Lipan-Peştele-Hristos-Soarele Mistic  umblă noaptea, cîntînd din solz de p e ş t e  , aşteptîndu-şi jumătatea-soţie(Luna), pentru a celebra nuntă-înmormântare-victorie-transfigurare  -  adică echivalarea mitică a Numelor sacre.

Triada toponimică Sabasa-Suha-Crucea Talienilor a fost anticipată de triada onomastică : David(Cel Trimis)-Pricop(Cel Luminat, de la Fărcaşa Bifurcare încolo=Locţiitorul lui Dumnezeu-Soarele, prin logosul revelării lui Nechifor)-Gheorghiţă cel din râpa-fântână, care este supus, metempsihotic, transfigurării: “Sîngele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări”(spiritele-mumele , care ţes Fiinţa Cosmică).

David va trece apa-bani, sub semnul Bicazului (Taurului-Apă), va locui la Călugăreni (semnul transfigurării prin devoţiune cristică absolută) şi va povesti-proba ispitele  -   acceptate de Nechifor, la Piatra Teiului : Nechifor “ameninţă” că se va sui în vîrful pietrei, adusă de demon, însoţit  de lăutari (demonul auzului, disimulând orfismul) şi de spiritul  rusului ( cofăielul cu vin, disimulare a victoriei dionysiace:”să facă semn cu securea împotriva demonului”). Nechifor staţionează la crâşmă  -   de fapt, într-un mediu mistic: Iordan-crâşmarul de la Măgura(=Muntele Sfânt al Singurătăţii, dar şi Munte Celest peste Munte Terestru : măgură peste  muntele  Tarcău) este Cel Care Coboară În Peştele-Hristos : deci Nechifor aşteaptă, prin intermediul crâşmelor din drumul Vitoriei (înşirate ca nişte arcane mistice-iniţiatice) recoborârea în Peşte-Hristos. Pricop (potcovarul şi faurul prin foc) îi va împlini Vitoriei lipsa onomastică: potcoava este “c”-ul victoriei promise şi asumate   -  de aici, de la Fărcaşa-Furca Locţiitorului (lui Dumnezeu), va pleca, în suflet, cu icoana Soarelui-taumaturg stăpân asupra Nopţii, asupra tâlharilor râvnitori de forţe spirituale  -  Stăpân al Solzului Orfic-Cristic (Peştele-Ichtheos=Iisus Christos Theos-Dumnezeu...)  -  dar nu poate fi stăpân deplin fără …Lună: numai împreună cu Luna, prin hierogamie, se poate concepe  TRANSFIGURAREA.

A se lua în seamă semnul făcut de Sadoveanu: Dochia-D a c i a  este soţia lui Pricop  -  iar nu Egiptul (cum afirmă d-l Paleologu, neţinînd seama de textul romanului). Cît şi Egiptul de sacră  -  Ţara Daoilor-Lupi şi a Vlahilor-Negri (misterul divin), recunoscuţi de Traian ca Fericiţi (divini, paradisiaci, aparţinînd lui Akes Samenos=Grădinile Paradisului). Vitoria va sui în Borca(Turnul cu Fulgere), pentru a asista la naşterea lui Nike  -  şi va deveni Împărăteasa mistică a Feciorului de Împărat-Nike, la Cruci. Apoi, la Vatra Dornei (Foc împăcat cu Apa), se va duce printre oi,  se va duce în   cele  3 0 0  d e   o i (“De-acu mă duc…pe drumul acelor oi”)  -  triadă sacră, figurată ca un triunghi dublu orientat: ADAM-achi(primul Om-Spirit) şi  URS-achi (Regalitatea Spiritului)  -  îi privesc “de sus”, transfigurator, pe cei “de jos”, pe cei care aşteaptă să fie descoperiţi-transfiguraţi, prin mistica “păliturii” cu   baltagul (care-şi va îngropa, în misterul transfigurator, unul dintre tăişurile, aripile cosmice, ale infinitului: ¥): Kali Stratos(în aşteptarea transfigurării, se numeşte cu numele întunericului “înţelept”: Bufniţă) şi Ilie (în aşteptarea transfigurării:Femeia Minciunii). Şi “pălitura” mîntuitoare va trece prin toate cele 7 niveluri –trepte demoniace, dintr-odată. Prin toată legiunea demoniacă (“Legiune e numele tău, demone!”)

Vi(c)toria îi va “vinde” pe demoni, prin intermediul transfigurării realizate de Baltagul-Lupu, Animalul cu Două Tăişuri (îngurgitare a lumii vechi  -  regurgitare a lumii noi)  -  îi “vinde “ lui Anastase:Nemuririi(şi Anastase e disimulat sub tichia-căciulă ţuguiată, care-l face nevăzut neiniţiaţilor, dar Vitoria îl “vede”: “Mai are şi omuşorul cel cu căciula ţuguiată a se juca o zi, două cu dânsul(n.n.: căci într-a treia este Învierea-Transfigurarea).Ş-acela înţelege cum stă chestia, căci nu-i nici chior, nici prost.” Şi Anastase este Balmez-balimez, adică Tun-Tunet  spre revelaţia mântuirii.

***

 

 

 

F-GREAUA JERTFĂ A LOGOS-ului – ŞI VICTORIA MITICO-RITUALICĂ

 

Grea misiunea celei “pierdute-duse”cu triada cristică a  oii-miel cristic-pe muntele stânei sacre: va trebui, prin mimetism(de fapt, un teribil autosacrificiu, în lupta de transfigurare a lumii demoniace din jurul Fântânii, pentru a elibera Soarele-din-Fântână, predându-l pântecului Lupului Fenrir, spre a-l renova transfigura în Noua Hierogamie: Minodora-Gheorghiţă-Gheorghe), să devină, ea însăşi, Căpetenia Demonilor. Căci ce faptă mai blestemată poate face demonul, decît să-l “strâmbe”pe Dumnezeu ? Şi care este fapta cea mai sfâşietor de demonic-sfântă a Vitoriei (faptă marcată cu litere italice, în textul sadovenian tipărit), decît aceea de a-l “strâmba” pe Dumnezeu-Cuvîntul  -   şi nu oricare cuvînt, ci cuvântul vârtejului-complot demonic, prin care se ridică la suprafaţa “cadavrului”-Soare, pentru a-l transfigura în hierogamia Soare-Lună: cuvîntul       i n t r i g ă  e strîmbat, exact cu litera dobândită, de Vitoria, de la Pricop-Locţiitorul Potcovar şi Luminător:”c” (“intrică”). Aşa de greu dobânditul “c”(aşa de aproape de cercul mistic al divinităţii) este sacrificat   -  Vitoria se răstigneşte pe propriul ei nume.

În acest vârtej-cazan al   i n t r i c i i  Vitoriei (complementaritatea Dumnezeu-Demon) , aşteaptă recuperarea sacralităţii celei mai importante Forţe Cosmice de Restaurare a Omului Spiritual : Vasiliu-Vasile(Împăratul), Catrina(Purtătoarea Coroanei)  -  şi Toma-Geamănul lui Hristos, cu Maria (Cea Iubită de Dumnezeu) : a se remarca legătura lor “în cruce” , peste triada mito-spaţială Sabasa-Suha-Crucea Talienilor.

Şi astfel  -  Ana-Vitoria(căci se restaurează, de către Sadoveanu, o ipostază manolică)  -  va “coase”(după toarcere) marginile Spiralei Ciclurilor: Doi Meri  va redeveni spaţiul sacru al paradisului, în care există doi “meri”: pomul cunoaşterii (“atins” de cuplul dezandroginizat) şi pomul vieţii şi al morţii=nemuririi(restaurîndu-se, prin hierogamie,  Androginul).

Ultima replică a Vitoriei este rostită din poziţia de Crucificată pe fisura dintre    lume şi rai -  crucificată pe Cuvînt: este un rezumat mitologico-ritualistic al vieţii şi morţii   -   sunt denumite toate gesturile ritualistice pentru vechiul ciclu-testament  -  şi gestul fundamental ritualistic al hierogamiei restauratoare a Paradisului Androginităţii : Minodora-Luna  -  “dată” lui Gheorghe-Soarele-Fecior al Bărbatului-Andros-Andrei (ascunsul Dumnezeu=ascunsul Bărbat-Tăiş), iar nu feciorul Femeii (care a dezandroginizat paradisul şi a săpat fântâna aşteptării Victoriei Spiritului) [2] .

 

***

 

 

 

 

 

 

II.1.b-MIHAIL SADOVEANU  -  HANU ANCUŢEI: CARTEA INIŢIERII TOTALE

 

           

A-MEREU DELIMITĂRI…CETATEA LOGOS-ului ŞI ZIDIREA MIJLOCULUI-ANA LUI MANOLE

 

Credem a fi de prisos să stăruim asupra realităţii că Sadoveanu a fost şeful Masoneriei româneşti interbelice şi că Masoneria(de toate culorile) este obsedată de simboluri şi simbolistică [3] . În special, simbolurile cifrelor  -  numerologia… Iar numele pe care masonii îl dau divinităţii este “MARELE ARHITECT”. Din pricina acestui aspect, tot ce li s-a spus şi li se spune elevilor sau studenţilor(trecuţi şi actuali) despre asemănarea cărţii lui Sadoveanu cu 1001 de nopţi ori Decameronul lui Boccaccio ar trebui privit (dar, din păcate, n-a prea fost şi nu e aşa  - dovadă comentariile critice de tot felul, de la Ibrăileanu la G.Călinescu şi N.Manolescu  -  comentarii care rămân, în general, la nivelul “ambientalului” povestirilor sadoveniene… [4] )sub semnul rezervei: o paralelă între aceste 3 opere este rezonabilă, doar în măsura în care corespunde unor tentative de accedere la mesajele divine. Cifra 10, dintotdeauna (cel puţin de la orfico-pitagoreici încoace) este simbolul creaţiei divine(1=numărul divinităţii, iar cercul O simbolizează lumea creată).

Cartea basmelor arabe, în aceaşi măsură cu cartea renascentistă  - trimit la “divinitatea dezvăluită”(1001=a-divinitatea privită în oglindă, adică “culcată” în noaptea-somnul umanităţii  - 10-01, b-“divinitatea celor trei lumi”  -  celestă, terestră şi nocturn-subpământeană, privindu-şi chipul “din partea opusă divinităţii”  - omul… ;   la fel, Decameronul trimiţând la Cetatea-de-sub-Ciumă, adică Cetatea în care Logos-ul Divin devine Logos-ul crizei ontologic-umane).La Sadoveanu, se pare  -  divinitatea este”învăluită”  -  şi doar printr-un proces de iniţiere a cititorului, prin Logos-ul Cărţii  -  acesta poate deveni părtaş la mistica revelaţie-dezvăluire-întru-taină(iniţiere)...

            Fireşte, prima întrebare este: de ce sunt, în Hanu Ancuţei, doar 9 povestiri-relevanţe ale coerenţei expresive a Logos-ului? Răspunsul, cel puţin deocamdată, este că, de fapt, sunt 10  -  dar a 10-a, adică povestirea mereu promisă de comisul Ioniţă(“o istorie cum n-am mai auzit”, “cu mult mai minunată şi înfricoşată”  -  creând o tensiune supranarativă  -  premiză a sugestiei transcenderii Logos-ului), este interzisă pentru urechile omeneşti(orice taină divină este letală pentru neiniţiat!): a 10-a povestire(Mitul Celest), care va fi chiar Logos-ul Esenţial, se va desfăşura(sau revela!)numai pentru iniţiaţii trecuţi, prin somnul-moarte iniţiatică  -  în lumea cealaltă. Numită(din Evul Mediu) şi “lumea pe dos”!

            Evident, pentru Creaţie  -  este necesară iniţierea în Mitul Creaţiei Cosmice   -  adică întru Marele Arhitect  -  avându-l, ca mesager terestru, pe MANOLE  -  şi întru jertfa necesară dăinuirii, întru eternitate, a Creaţiei: ANA-An[c]a-An[cuţ]a(de observat obsesia masonului fruntaş Sadoveanu, pentru motivul Marelui Arhitect: spre exemplu, comisul Manole, succedat de Manoluţ, sau prezenţa”ziditoare” a lui Ştefan Meşter  -  paredrul muntean-Sudic al lui Ştefan-cel-Nordic, în Fraţii Jderi, sau Kesarion Breb, Brebul[CASTOR]-Meşter-Maestru, rex et pontifex, în Muntele Sacru-Kogaion, din Creanga de aur etc.). Hanul lui Sadoveanu nu este Cetatea-de sub-Ciumă  -  nu este expresia emergenţei Crizei Cosmice a Creaţiei  -  dimpotrivă, este expresia unui Logos în expansiune creatoare, conţinând doar semnele conflictualităţii benefice, între feţele polare ale Lumii  -  ca izvor al dinamismului creator, sub semnele complementare ale lui Apollon şi Dionysos  - sau, poate, sub semnul celor două feţe ale lui Dionysos: de-creatorul lumii învechite şi restauratorul lumii purificate:”(…)acele paseri cu penele ca bruma s-au ridicat rătăcite din ostroavele de la marginea lumii şi arată veste de război între împăraţi şi bielşug la viţa de vie(…)apoi într-devăr, Împăratul Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne, şi, ca să se împlinească zodiile, a dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Ţara-de-Jos…” Nimic tragic în ridicarea-război-confruntare ritualică(Împărat-Iniţiat contra/sau întru[?] Limbă   -  şi Alb-Iniţiat contra/sau întru[?] Păgân=paganus, al satului), nici măcar dramatic  -  ci doar “pentru împlinirea zodiilor”. Creaţia Manolică-Han “cloceşte” ZBORUL INIŢIATIC  -  înapoi către Paradis.

            Şi dacă avem de-a face cu “lumea pe dos”, unde oare se poate frânge lumea şi răsuci pe Axa cosmică, înspre sinele esenţial, în  Cetatea Logos-ului  -  decât nu în locul unde stă Jertfa ANA-ANCUŢA  -  LOCUL CENTRAL AL CONSTRUCŢIEI-LOGOS(“Şi Ancuţa cealaltă şedea, ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii” - locul-identitate şi funcţie sacrală, este neschimbat: Ana-Ancuţa stă la Intrarea Lumii şi se identifică cu Axa Lumii  - axa de simetrie a Lumii!) ? Adică, la mijloc de 9 -  la nivelul 5(de unde se oferă perspectiva simetrică[4-1-4  -  cifra 4 conformând Crucea Firii, în mijlocul căreia este Hristosul-Autosacrificial, Început şi Sfârşit  -  marcat, aparent, prin paredru feminin-Ana, în realitate, prin  citire: identitatea divină  -  A al începutului şi A al sfârşitului  -  între α şi ω fiind N, care corespunde dubletului sintetic al ascensiunii-descensiunii, al săgeţii soarelui vizibil şi a soarelui invizibil-întors etc.]- asupra Lumii-Logos-Creaţie?Răsucirea înseamnă spiralare, deci permanenta dublare-oglindire a Sinelei Divin în Creaţia Sa: Cealaltă Ancuţă(de fapt, mereu aceeaşi, dar pururi oglindită, în Creaţie). Şi atunci, povestirile, prin titlurile lor, vor fi citite în următoarea succesiune: ascendent  -  1-Iapa lui Vodă, 2-Haralambie, 3- Balaurul, 4-Fântâna dintre plopi  -  5-CEALALTĂ ANCUŢĂ  -  apoi, aparent descendent, dinspre centrul mitului oglindit - Cealaltă Ancuţă, răsucit dinspre sfârşit, către Centrul Comun Cosmic  -  în realitate, reluând ascendenţa, pe “celălalt versant”-lume: 4-Istorisirea Zahariei Fântânarul, 3-Orb Sărac, 2-Negustor lipscan, 1-Judeţ al sărmanilor. (Povestirile numărul 4, atât din seria din stânga, Fântâna dintre plopi, cât şi cea din seria din dreapta, Istorisirea Zahariei Fântânarul   -  pun în comun FÂNTÂNA  -  simbolul “răzbirii” pe cealaltă lume. Iapa lui Vodă şi Istorisirea Zahariei Fântânarul , alfa şi omega terestre, povestirile ce se întâlnesc abia în vârful ascensiunii Logos-ului, au în comun nu doar initium-ul COLOANĂ-I, ci şi, mai ales, pe VODĂ-ZONA DIVINĂ-ZBORUL DIVIN, cu ambele aripi actualizate-activate). Această succesiune, însă  -  atenţie!  -  e valabilă doar petru a doua lectură a textului !  -  lectura sintetică, iniţiatică, prin TITLURI! Ne întoarcem, însă, pentru prima lectură, a Ordinii Succesive şi Continue  -  lectură care începe cu indicarea treptei de ascensiune iniţiatică şi a coloanei de foc a iniţierii(“H”-treapta scării, de la prima literă a titlului cărţii  -  Hanu Ancuţei, şi“I”, de la titlul primei povestiri, Iapa lui Vodă)  -  şi sfârşeşte cu ultima literă a alfabetului umano-românesc  -  “Z”, iniţiala numelui celui care refuză să mai pângărească verbul divin  - ZAHARIA-AL-FÂNTÂNII(fântâna=locul de trecere pe lumea cealaltă), călăuza tăcută(şi, oarecum, nevăzută  -  căci omul terestru nu poate concepe ceva în lipsa comunicării sensibile…) spre lumea cealaltă, care lasă “dezmăţul” discursului terestru pe seama Femeii(liţa Salomia  -  purtând încă, în numele ei, forma Şarpelui  -  ispită trecută şi înţelepciune viitoare [5] ). De fapt, prin topos-ul mitic final(adică, din a 9-a povestire-viuziune încă terestră)  -  Poiana lui SAS  -  se trimite, în fapt, la cei doi Zalmoxis, Fraţii-Zei Călăreţi Pe Un Singur Cal(în definitiv, cele două naturi ale lui Zalmoxis-Umbra lui Hristos: umană şi divină, [sub]terestră şi celestă etc.).Fiinţa Primordială.

***

 

B-CĂLĂREŢII ZALMOXIENI, MONASTIREA SORILOR  ŞI “V” DE LA VODĂ/VICTORIE!

 

I-A se observa că începutul stă sub semnul PRIMULUI CĂLĂREŢ-comisul Ioniţă(Ioannis=dăruit de Dumnezeu, al lui Dumnezeu, devenit proprietate a celui care este izvorul vieţii şi al oricărui bine), stând sub semnul lui “Alixandru Machidon”-Cuceritorul Magic al Lumii  -  care Ioniţă, în final, se va îmbrăţişa întru somnul-moarte iniţiatică, cu AL DOILEA CĂLĂREŢ - căpitanul de mazâli [6] Neculai Isac(Nicolae=nike+laos=popor al victoriei):”Şi comisul Ioniţă însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Necului sărutându-l, a uitat cu desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit”. Contopirea sacră a celor doi Fraţi-Călăreţi Zalmoxieni!

Neauzita POVESTE-ISTORIE SACRĂ este, de fapt, însuşi SĂRUTUL, adică PACEA-ÎMPĂCARE DINTRE LUMI (şi naturi sacre)   -  după ce, prin efortul comun şi extrem-spiritual(“grea muncă”), Demonul a fost exorcizat, prin nechezul CALULUI SACRU-SOLAR: “Din dosul hanului veni deodată nechezatul iepei celei slabe a răzăşului(…)Calul l-a adulmecat [pe demon], dând strigăt(…).  Şi demonul trecu în pustietăţile apelor şi codrilor(…)am rămas însă după aceea loviţi ca de o grea muncă(…)”. [“Calul e iapă!”, vor spune unii: da, adică (re)născătoare potenţială de Logos Solar…].

            Către ce-cine tinde comisul Ioniţă? Către VODĂ  -  adică, starea de INIŢIAT. “Vodă”-identitatea regal-sacrală(Monarhul Ascuns, al lui Guénon [7] ) se ascunde, într-o primă instanţă, sub masca “boierului mărunt la stat, cu barbă roşă rotunjită”(densificat solar). Şi când îl va afla, dincolo de Poarta Curţii, ca revelaţie a identităţii sacrale(“atuncea mi-a năvălit sângele în ochi şi mi s-au împainjinit vederile”  -  se prefigurează motivul ORBULUI VIZIONAR  -  ORB SĂRAC  -  şi apoi”am intrat într-o lumină mare”, din care ridică ”ca-ntr-un fulger privirea”  -  şi CUNOAŞTE  -  ORBIND SACRAL: “”ş-am cunoscut pe boierul de la han (…) pe loc am înţeles că trebuie să închid ochii şi să fiu înfricoşat”)  -  îi spune despre piatra filozofală-venin-sânge transcens(“Şi-i spun despre (…)tot veninul cât l-am adunat în inima mea”), prin care cei doi, fost ucenic(“călătorit spre Centrul Lumii!” şi maestru, se identifică spiritual. Dar cum să te identifici cu Centrul Lumii? Povestea-Mit spune: prin CALUL SOLAR, simbol al Sufletului Cosmic: “(…)calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea şi ciolanele!”Propriul tău suflet-duh produce identificarea cu PNEUMA DIVINĂ  -  iar PUPATUL-SĂRUTUL “nu departe de coadă”, oricât ar părea de deplasat ori forţat, asta înseamnă Suflarea Identificatoare: umflarea-revelarea ARIPILOR ZBORULUI DIVIN, prin identificarea suflet(duh) individual-pneumă cosmică!(rect-fontanelă, dinspre čacra 1 spre čacra 7 a Fiinţei Cosmice).Acest cal, şi numai el(adică, cel cu aripile revelate-umflate prin Suflul lui Vodă-Maestrul!)poate duce, în zbor, dincolo de”pustietăţile apelor şi codrilor” cu “jigănii”(formele labirintului infernal, con-format de propriile slăbiciuni ale ucenicului în curs de iniţiere)  -  în Cetatea LOGOS-ULUI SACRU. În definitiv  -  Parnasul imaginarului grecesc  -  Muntele Sacru al inspiraţiei-expiraţiei secrete, conformatoare a Ritmului Lumii Spiritului.

            II-Haralambie(să fie şi o sugestie asupra presiunii cosmice, de tip Decameronul, pentru Creaţia prin Contradictorialitate?  -  căci Sfântul Haralambie este numit şi Haralambie-de-Ciumă!)  -  este povestirea despre conflictualitatea necesară pentru înălţarea spre (Auto)Creaţie: MONASTIREA SORILOR. Cel ce o narează este “germanos=GEAMĂNUL”(GHERMAN): el povesteşte, deci, despre conflictul gemenilor HARALAMBIE şi GHEORGHE  -  dar el însuşi este locul spiritual(“locul geometric”)al confruntării şi, respectiv, soluţionării spirituale a conflictului dintre GEMENII LUMII  -  în noua lume sintetică:

            a-el, Gherman, este martor şi jertfă, pentru împăcarea, în eternitatea lumii spirituale, a sufletelor celor doi fraţi gemeni conflictuali(“Iată pentru care pricină am fost jurat schitului Durău”); este COPILUL-NARATOR, liantul simbolic, peste ne-vederea lumii, a celor doi Războinici ai Sacralităţii-Vodă:Haralambie-Războinicul disimulat în codru=cosmicizat, Soarele Negru al lui Vodă:”Acel Haralambie era un arnăut domnesc. (…)într-o bună zi, Dumnezeu a vrut să-şi urască slujba la poarta Domniei şi să intre în codru…”  -  şi Gheorghe-Războinicul de lângă Sacralitatea-Vodă  -  Soarele Alb:”Şi braţ şi ochi ca dânsul n-are decât frate-său, Gheorghie Leondari, tufecci-başa, care-i om cinstit şi viteaz şi arată mare scârbă pentru răutăţile frăţâne-său”.

            b-are loc interschimbarea funcţională a celor Doi Sori  -  în vederea evidenţierii purificării ciclice a Cosmosului: Soarele Negru se vădeşte, identificându-se, în momentul decapitării, cu Soarele Alb(capul său cade simultan cu răsăritul de soare vizibil!): “(…)unul din slujitorii Domniei a ridicat şi-a ţinut sus capul celui ucis. Chiar atunci răsărea soarele”  -  iar fostul Soare Alb se ascunde în “pământ şi linişte”(“Măria Ta[…] te rog să mă leşi slobod la pământul meu şi la linişte”  -  dar şi  în Codrul Cosmic-Biserica(“Monastirea”manolică): “Gheorghie(…)pentru durerea şi ispăşirea sa, şi pentru iertarea sufletului celui rătăcit(n-n.: rătăcit în indefinirea cosmică, unde gemenii îşi împrumută reciproc chipul şi funcţia), a clădit în târg la Ieşi biserica la care mă duc să mă închin”. S-au creat, prin jertfa COPILULUI(aparţinând, egal, Tatălui şi Unchiului  -  căci sunt gemeni!), două axe paralele şi mistice, între care se situează “naveta”spirituală a Copilului Sintetic(purtând în el funcţiile celor doi sori ai lumii  -  de aceea va fi nevoie de o imediat ulterioară “povestire”, a unui specialist-ZODIER, Fiu-Leonte şi Tată-Ifrim  -  pentru a nu stingheri întretăierile funcţionale, de lumină şi soartă, ale Sorilor!): schitul Durău, din Munte-Codru(“sediul” Soarelui Negru)  -  şi biserica de la Ieşi(“sediul” Soarelui Alb). “HARUL AMÂNDURORA!”

***

 

C-DRAGONII ALCHIMICI ŞI SUFLUL LUI VODĂ. CHIORII, ORBII  ŞI MĂRGĂRITARUL

 

III-Dar echilibrul Cosmic nu poate asigura dinamismul evoluţiei spirituale, în lipsa unui catalizator dinamic  -   DRAGONUL-BALAUR(care va căpăta, în etapa următoare, Marga-Mărgăritarul=”strălucirea de netăgăduit a cuvântului suveranului”-  devenind “axa destinului”). Conform alchimiei, există, de fapt, doi dragoni care se înfruntă: ei desemnează cele două substanţe ale Marii Opere  -  unul înaripat şi altul nu(aici  -  Dragonul VUZA-IRINUŢA, respectiv Dragonul NASTASĂ BOLOMIR  -  probabil BAAL+MIR=LUMEA LUI BAAL, “zeu al furtunii şi al fecundităţii, simbolizând prezenţa şi

revenirea periodică, în orice civilizaţie, a tendinţei de a exalta forţele instinctive” [8] )  -  spre a desemna fixitatea uneia dintre substanţe şi volatilitatea celeilalte [9]   -  Sulful, respectiv Mercurul alchimic( dar posibil şi Ida-suflul feminin al Lumii  -   şi Pingala-suflul masculin al Lumii, urcând-sintetizând suflurile vitale, în Androgin, pe Caduceul Cosmic).Ca urmare, ZODIERII (din nou, COPILUL-LEONTE şi TATĂL-IFRIM), nu pot fi de ajuns, întrucât ei nu fac decât să repete, prin dublul semn al LEULUI [10] , poziţia simbolică-STATICĂ  -   a Gemenilor. Este nevoie de factorul real dinamic-spiritual - care este asigurat de generaţia spontană, produsă prin naşterea lui EIRENE(Irinuţa…)=PACEA, cu “ghiare agere la mâni (…)în părul ei[crescuseră] corniţele”  -  alături de Vuietul Cosmic (MIRII COSMICI-DRAGONUL MERCUR) -  “ibovnicul” Alixăndrel Vuza  -  de fapt, VÂRTEJUL ONOMATOPEIC: fiul lui “Vuza vornicul”(jumătatea masculină-celestă a BALAURULUI, tot aşa cum EIRENE-IRINUŢA este jumătatea chtoniană-feminină a BALAURULUI[până la descoperirea “balanului” solar, din esenţa ei profundă], asimilabilă lui Scaraoschi. Ciudat şi nu prea: Nastasă şi Irinuţa, în această lume, sunt mirii demonici, căci Ancuţa îl numeşte pe Nastasă  -  “Caraoschi”  - sugestie clară a deteriorării spre negru, a “nemuririi”-Graalul Vechi, descendent-Tamas…) - din sânul ostenit al lui NASTASĂ-ANASTASIAS-NEMURIREA. MIRII VÎRTEJULUI COSMIC(Vuza-Irinuţa) sunt adevăraţii BALAURI-SOLOMONARI. [11] De fapt, avem de-a face cu ilustrarea celebrei formule hermetice din Tabula Smaragdina: “Ascendit a Terra in Coelum iterumque descendit in Terram et recipit vim Superiorum et Inferiorum”. “Dragonul arată necesitatea unui termen median între cele inferioare şi cele superioare, între Cer şi Pământ, în vederea unirii lor.(…)În mijlocul tunetelor şi al fulgerelor, al mugetelor apelor, apare o a treia fiinţă, Balaurul, pe spatele căruia pasărea Hac scrie, cu ghearele ei, Trigramele sacre.” [12] Suflul vital al lumii(prana) trebuie să urce, ca ŞARPE-KUNDALINI, de-a lungul “coloanei vertebrale”a Fiinţei-Univers, unificând atât cei doi curenţi spirituali subtili(Ida-feminin şi Pingala-masculin), pentru a-i întâlni la nivelul creştetului capului(fontanela-Fântâna!)-Sanhara, lotusul cu o mie de petale  -  cât şi cele trei gune [13] , pe direcţia ascendentă, spre LUMINA DIVINĂ(Sattwa), dar şi spre a le înscrie în SEMNUL CRUCII COSMICE. Motiv pentru care, în seria narativă, va apărea FÂNTÂNA DINTRE PATRU PLOPI. Iar în ce priveşte transfigurarea “mugetului” Dragonului  -  se va ajunge la Parashabda=Sunetul Primordial, mantra Mioriţei(onomatopeice…), [14] rostită”sub blestem”, de ORBUL-Costandin. [15] Călăuza Divină spre Parashabda. [16]

Nastasă Bolomir, aparent, nu mai e în stare să solicite înstăpânirea lumii(prin încălţări), ci doar “papuci” din pielea “zodiilor-zodierului”(de pe spinarea lui Ifrim)  -  papucii sugerând somnul-Thanathos. VÎRTEJUL-VUZA, necesar pentru o EIRENE-PACEA la cu totul alt nivel calitativ  -  LEICA-PÂLNIA vârtejului care răpeşte ansamblul sacral instaurat, prin SUFLUL LUI VODĂ, spre cealaltă lume, sprijinită doar pe pământ  -  dar cu gura deschisă în ceruri, în “revărsare de grindină [divina sămânţă!] şi ape[fertilizatoare ale noii lumi]”  -  devine semnul schimbării de topos: Anastasias-Nastasă îşi “amestecă [identifică fiinţa samsonică]barba cu vârtejul”, transgresând, din “pseudo-Barbă-Albastră”, în nevăzutul-mortul MISTIC-Bolomir(DRAGONUL SULF), care nunteşte MISTIC cu a treia-SACRA MIREASĂ A VĂZDUHULUI-VÂNT AL LUMINII(“drăcuşorul cel balan”)  -  pacea mutându-se, prin războiul acestei lumi, în nevăzutul mistic(deocamdată, SEMI-ORBIREA călăreţului-NIKE+LAOS=VICTORIA POPORULUI=structurii sacre). Zodiile şi slujitorii lor, “solomonarii”  -  se subordonează acestei noi conformaţii cosmico-spirituale, prin tăcere”cuminte”: “Ca solomonar cuminte, tata îi lăsa pe oameni să vorbească  -  însă el ştia mai bine decât oricine de care poruncă ascultase dihania furtunilor.” [17] Ceea ce va simboliza Oul Primordial  -  va fi, în ulterioritatea narativă  -  MODELUL CRISTIC-MARGA [18] CRUCII PLOPILOR. De asemenea, dragonul-balaur-ciclon-pâlnie(-leică) se va institui şi în vehicul, şi în energie cinetică, pentru propulsarea CALULUI SOLAR, dincolo de PĂDUREA MISTICĂ, dincolo de viziunea terestră  -  deocamdată, în starea de “chior”, preludiul ORBIRII-VIZIUNII SACRE (în legătură cu PERLA-MĂRGĂRITAR [19] ).

            IV- “O fântâniţă cu colac de piatră, între patru plopi”. Aici se petrece transfigurarea Omului-Orbete(căpitanul de mazâli, Neculai Isac)  -  cel orbit de patima “ochilor negri”, cel care, din pricina patimii, “umbla bezmetic şi  singur ca un cuc” [20] -  în Chiorul care-şi aşteaptă perechea (Răducan Chiorul, cel orbit dublu, de patima pentru Femeie şi de superbie), spre a-l alcătui, curând,  pe MARELE ORB  -  vizionarul asupra lumii divine.

            Are loc sublimarea lui Tamas-răutatea(“Voinic şi frumos  -  şi rău”) şi a lui Rajas-instinctualitatea(“eram un om buiac şi ticălos”)  -  în IUBIREA-Sattwa, pentru care revelaţie trebuie să jertfească dublu:

            a-să primească “lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept”(fierul întunericului şi vrajbei îi răpeşte lumina ochiului) ;;

            b-să vadă mărgăritarul-Marga (ţiganca-Mister Divin, ca în nuvela lui Mircea Eliade – La ţigănci), dincolo de labirintul orizontalei demonice(“[ţiganii] săltau ghemuiţi ca nişte diavoli negri”)  -  transfigurat în GRAAL: “La fântână i-am găsit pe toţi cu capetele buluc asupra colacului[CERCULUI DIVIN] de piatră. Sub lumini lucea sânge proaspăt.” I se prelinge propriul sânge în gură, şi-l simte ca pe sângele EI-HRISTOSUL-MĂRGĂRITAR:”mi-a năboit iar sângele;mi se prelingea prin mustăţi şi-mi intra în gură. Şi parcă gustam din sângele împrăştiat pe colacul fântânii”  -  într-o euharistie tragică şi măreaţă, a Dragostei de peste Lumină şi Întuneric.

***

 

D-CRUCEA, STYXUL  ŞI GRAALUL. LA INTERSECŢIA GURILOR. ŞTIINŢA DE A TĂCEA, CONSTRUIND HORN ŞI FÂNTÂNĂ…

 

Cu siguranţă, acest mister al  GRAALULUI îl va împărtăşi, în final, CĂLĂREŢUL  -  CĂLĂREŢULUI (Îngemănatul  Zalmoxis): Neculai lui Ioniţă (“căci şi el [Ioniţă]avea patima mea în zilele lui şi eram de multe ori tovarăşi”)  -  prin îmbrăţişarea şi sărutul mistic  -  care înalţă Logos-ul în sublima Tăcere Divină (A ZECEA POVESTIRE!  -  CEA DESPRE PARADISUL REGĂSIT), uitare a zarvei de la Hanul Lumii:”Şi comisul Ioniţă însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai sărutându-l, a uitat cu desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit”.

            Dar minunea GRAALULUI-deschidere a raiului-Hristos  -  nu trebuie să rămână vederii profane, ci trebuie să se scufunde, ca neuitare eternă,  în sinea Iniţiaţilor  -  şi să pară doar poveste, degrabă uitată  -  neiniţiaţilor:”-Mai este în fiinţă fântâna cu cei patru plopi?-Nu mai este…a răspuns încet moş Leonte, cetitorul de zodii. S-a dărâmat ca toate ale lumii…” De observat că protecţia uitării i-o asigură GRAALULUI  -  STELELE-ZODIILE(căci răspunsul nu-l dă naratorul Neculai Isac, ci Omul-Zodie al Dragonilor).  Iar TRECEREA-FÂNTÂNĂ dintre braţele CRUCII PLOPILOR  -  “nu mai este în fiinţă”  - ci a trecut, fireşte, DINCOLO DE FIINŢĂ  -  ÎN STELE…

            V-Prin simbolul FÂNTÂNII şi sub SEMNUL CRUCII şi al GRAALULUI  -  s-a ajuns la HOTAR  -  adică la trecerea spre cealaltă lume  -  la STYX. Unde se neguţează, ca mărunţişuri, toate sufletele. Şi Charon-ul naraţiunii  devine IENACHE COROPCARUL [21] . Cel care desfundă drumurile-treceri, pe care le înfundă Satan  -  prin desfundarea PIPEI-CALUMET(locţiitoare atât a FÂNTÂNII, cât a însăşi FIINŢEI-OM PRIMORDIAL  -  semn că în povestirea a 5-a, adică exact în mijlocul LOGOS-ului, se vor săvârţi lucruri sacre, de importanţă capitală, pentru toate lumile):”Şi să desfund ciubucul, pentru că Satana atâta grijă are: să-l înfunde” [22] .

Iar Styxul însuşi   -  este însuşi spiritul acvatic al Moldovei  -  APA MOLDOVEI  -  care spintecă lumile, pe un traseu mistic  -  împărţind spaţiile existenţei în CEEA CE E AL ACESTUI MAL(cu vizibilitate profană)/vs/CEEA CE APARŢINE MALULUI OPUS(cu invizibilitate sacrală, promiţând ORBIREA DIVINĂ-REVELAŢIA). Suntem chiar în centrul mistic, în locul mistic al tuturor intersecţiilor  -  suntem la intersecţia GURILOR(de rai şi de iad), a tuturor CETĂŢILOR-OUROBOROS-uri: răspunsul la CETATEA LOGOS-ului(Hanul) îl dă CETATEA ROBIEI TĂCERII ŞI A  ÎNTUNERICULUI MINŢII (Turnul Goliei). De aici încolo, toate vor fi “lumea pe dos”. De aici începe MOARTEA, începe eroismul credinţei în TRECEREA PESTE MOARTE,sub LEGĂMÂNTUL MORŢII:”Am înţeles aşa că a făcut legământ cu moartea şi de asemenea om trebuie să mă tem.” Cine poate fi cel ce stă sub LEGĂMÂNTUL MORŢII? Cine-ar putea fi decât RĂZBOINICUL LUI HRISTOS  -  CATANA(=PROFESIONISTUL MORŢII ŞI AL VICTORIEI ASUPRA MORŢII)? Este TODIRIŢĂ CATANĂ  -  adică “supusul” Sfântului Lupilor-Toader  -  LUPULUI FENRIR, ÎNNOITORUL-ÎNVIETORUL, de bună-seamă.  

            Cine poate fi “mireasa lui”  -  decât “crăiasă/A lumii mireasă”  -  SORA LUI CHARON? Căci “duduca” VARVARA ESTE SORA VORNICULUI Bobeică  -  iar bobaică înseamnă VÂSLĂ  -  DECI, ESTE SORA VÂSLITORULUI. Iar ciudata Sfântă Varvara (după cum bine se ştie) este patroana minerilor şi mineritului  -  adică a căutării în întunericul-labirint al iniţierii. Deci, patroana MORŢII şi a MISTERULUI SUBPĂMÂNTEAN  -  iar, conform tradiţiei româneşti, tărâmul morţilor este LUNA. Textul lui Sadoveanu este ciudat de zgârcit, atunci când e să ne comunice ceva despre “duduca”Varvara [23] . Iată, totuşi, ce ne spune textul sadovenian despre misterioasa “duducă”:

            a-“(…)Acolo, sub poclăzi, în lumina lunii, am văzut pe duduca Varvara. Mi s-a arătat ca o umbră şi mi s-a părut că tot plânge”. UMBRĂ  -  pentru că aparţine de Tărâmul Umbrelor. Eurydike a lui Orfeu [24]   -  iar perechea terestră a lui Orfeu este bacanta-Ancuţa  -  iată cei doi stâlpi, al Vieţii şi al Morţii, împletiţi ca două iederi, pe CADUCEUL-BĂTRÂN, sub privirile MISTICE, ale Bătrânului Lumii Aţipit-revelat, pentru o clipă, în Logos:  “Catană, ca şi cum l-ar fi întors braţul ei, s-a sucit în loc, a cuprins-o cu dreapta pe după gât şi-a sărutat-o . – Dacă se scoală soţul meu şi te vede, a zis ea râzând, măcar că-i bătrân, se poate supăra”  -  adică, poate revărsa foc binecuvântat asupra lor. Iar plânsul  continuu al “duducăi” este, în egală măsură, al Persefonei păgâne, silită la jumătate de ciclu obscur  -  şi al lunarei şi creştinei Maici a Domnului  -  care continuu plânge şi se roagă, pentru sufletele celor care, odată trecuţi dincolo, nu mai pot fi ajutaţi decât prin graţie divină; ea este ascunsă-misterioasă(“sub poclăzi”), dar şi REGINĂ A LUNII,

            b-ceea ce justifică trecerea ANEI-ANCUŢEI sub regim lunar, pentru a ajuta la împlinirea ritualului de trecere  -  alăturându-se călăuzelor neauzite ale nopţii, precum şi FEMEII-FEMEILOR, din dimensiunea obscur-matriceală, uterino-placentară:”(…)înţelegeam că lelea Ancuţa, când se uita în lună, auzea ce se petrece la celălalt mal”. E nevoie, deci, de dedublarea ANEI-ANCUŢEI  -  în EA şi CEALALTĂ, pentru a asigura continuitatea prezenţei pe ambele maluri  -  al vieţii şi  al morţii.

            Pentru evidenţierea ritualului de trecere  -  este ales un “Harap-Alb”  -  un novice CĂRUNT  -  pe jumătate iniţiat, pe jumătate profan. El se numeşte (cum se vor numi şi iniţiaţii  -  Costandin Moţoc, devenit ORBUL COSTANDIN)  -  COSTEA  -  de la cuvântul latinesc constare=a rămâne neschimbat, a se menţine egal, a stărui într-o atitudine sau o lucrare. Din păcate, stăruinţa lui este în neînţelegere, iar nu în credinţă şi parcurs iniţiatic. Este, mai curând, ÎNCĂPĂŢÂNATUL(“într-o coastă”), decât CUNOSCĂTORUL. Îl urmează-urmăreşte pe cel RĂZBOINIC întru IUBIRE  -  pe Todiriţă Catană  -  dar, de fiecare dată, simţind că acesta este TRIMISUL CUVÂNTULUI-LOGOS  -  îl loveşte peste fălci şi peste grumazul “laringeal”  -  de fapt, peste GURA DE RAI:”ş-a bătut iarăşi pe cel prins cu pumnul peste fălci”, “şi Costea Căruntu pălea din când în când peste fălci ori peste grumaz pe răzăş”. Bănuim că, totuşi, trecerea lui Costea Căruntu peste Styxul-Moldova şi însângerarea gurii şi “stupirea” dinţilor(poate şi”semănarea” lor, întru o nouă lume?)  -  înseamnă, totuşi, că a învăţat despre Logos, suficient cât să nu mai împiedice drumul spre “gura de rai” al Războinicului Logos-ului.

            Oricum, Ana-Ancuţa nu e doar complicea CATANEI, ci chiar preoteasa care protejează(poate chiar efectuează) ritualul trecerii peste Styx, care posedă ŞTIINŢA DE A CONSTRUI HORNUL –FÂNTÂNĂ A FOCULUI(Vulcan) între/peste lumi: “ de sfătuit s-au sfătuit ei lângă horn”(…)”Ş-atunci [când s-a desăvârşit trecerea]am bănuit-o c-ar fi fost cu ştiinţa ei”.

            VI-De acum încolo  -  urmăm drumul invers, respectând cerinţele lumii pe dos”. Ne vom ridica, iarăşi, de la TALPA LUMII, de la mlaştina infernală  -  prin intermediul MUNTELUI şi al ÎMPĂRATULUI-VASILE(iniţiatul)  -  ca substituţi-expresii  ale CALULUI SOLAR (cel cu initium-ul ZBORULUI în suflul-suflare-duh al lui VODĂ). Pentru că iniţierea este, de acum, fără cale de întoarcere (căci HOTARUL A FOST TRECUT), iniţiaţii se vor numi “sărmani”-faqiri  -  sărăciţi de corporalitate materială şi bogaţi întru spirit. Iar Calea lor  -  este spre Dreapta Judecată-Judeţ, adică spre MUNTELE-CUPTOR. Judeţ al sărmanilor=operaţia de sfinţire a iniţiaţilor, întru ADEVĂRUL DIVIN (Absolut).

            Acest al doilea şir de patru povestiri-etape iniţiatice, situate la dreapta Axei Narative (Cealaltă Ancuţă) sunt integrabile , asimilabile până la contopire cu şirul de povestiri-etape iniţiatice situate la stânga Axei Narative. Dacă şirul din stânga descria HARTA GENERALĂ A INIŢIERII precum şi INDICAŢIA FORŢELOR MOTRICE ALE INIŢIERII  -  şirul din dreapta descrie OPERAŢIUNEA INIŢIERII.  Dacă prin şirul din stânga se ajungea la LIMITA SPIRITUALĂ a manevrelor care duc spre transcendere  -  prin şirul din dreapta trebuie să se ajungă la ÎNSĂŞI TRANSCENDEREA SPIRITUALĂ a iniţiatului. La călătoria “magului-Om Primordial”  -  prin stele, sau fixarea lui la Rădăcina Pomului Cosmic al Hesperidelor. Sau în vârful Muntelui Sacru., spre a veghea şi cumpăni  lumile. Stăpân-Veghetor al Axei Lumii.

***

 

E-OMUL PRIMORDIAL. VÂRFUL MUNTELUI/KOGAION ŞI INIŢIERILE ZALMOXIENE

 

OMUL PRIMORDIAL, subiect al iniţierii efective,  este un martor continuu, care abia acum poate ieşi din nevăzut, eficient: este, conform ritualului zalmoxian mioritic, un PILEATI  -  Moţoc [25] (“căciula dintr-un berbece” [26] ) , statornicit-constant în mecanismul iniţierii(nu din încăpăţânare, nu “într-o coastă”-Costea, ci din necesitatea desăvârşirii spirituale): pe ciobanul Costandin Moţoc “nici nu-l băgasem  în seamă pân-atunci[ca şi pe orice “fiu mic al craiului”-alesul secret al divinităţii, monarh ascuns al lumii]; dar el toată vremea stătuse acolo cu noi, şi tăcuse”. Această PROBĂ A TĂCERII, specifică tuturor ritualurilor de iniţiere orfico-pytagoreică, i-a dat puterea şi identitatea COASEI LUNARE  -  marcând semnul lui Saturn-Chronos, tăierea a tot ce este viu-neiniţiat(“tăind, de fapt, iluziile din lumea asta  -  ilustrând semnificaţia cifrei XIII, început nou, după final de ciclu(…) permite accesul spre domeniul realităţilor adevprate şi invizibile” [27] ):”Numai după cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele parcă, s-ar fi putut cunoaşte că e cioban”. El poartă toiagul-caduceul- arborele sacru al lui Hermes(echilibrator, fertilizator spiritual, vindecător spiritual), iar ochii săi sunt şerpii înţelepciunii, “de sub streaşina frunţii şi a sprâncenelor”. El este atotascultătorul, resemnificatorul lumii: “-Eu toate le-am ascultat(…)şi nu mai doresc decât s-aud întâmplarea gospodarului istuia nalt şi uscat”  -  adică doreşte să-l integreze pe acel “primo movens” al iniţierii întru Logos-Ioniţă, în semnificaţia cosmică, desăvârşită, a iniţierii întru Logos. Înălţimea caduceului trebuie “mişcată “ dinspre “uscăciunea”iluziei  -  spre fertilitatea lumii spirituale.

            Afirmam despre Costandin Moţoc că este Omul Primordial, Omul Gol. Da, el însuşi ne descrie fiinţa sa  -  desprinsă-dezbrăcată de toate violenţele artificiale ale lumii, de toate vălurile violenţelor fără semnificaţie magică  -  îmbrăcat doar cu propria energie-violenţă (auto)demiurgică  -  TINEREŢEA FĂRĂ BĂTRÂNEŢE, la care, însă, nu se accede decât după un lung şi cumplit şir de PROBE INIŢIATICE(căci drept “colnic” este văzut Muntele Iniţierii Spirituale, doar post-iniţiere!):”Care-i tânăr şi voinic/Iese noaptea la colnic/Fără par, fără nimic,/Fără brâu, fără pistoale,/Numai cu palmele goale…”

            Având în vedere faptul că iniţierea presupune mergerea pe două axe deodată (cea umană şi cea cosmico-divină), are loc “schizofrenia” CIOBANULUI-PILEATI( activând, astfel, ambivalenţa BERBECULUI SACRIFICIAL -  malefic şi benefic): Costandin Moţoc, ca şi Zalmoxis, este, în acelaşi timp, EL ŞI FRATELE SĂU(corespondent mascxulin al Ancuţei Hornului-Styxului :Ea şi Cealaltă):”o întâmplare a aceluia care mi-i ca un frate”. El şi Fratele, trecând invers STYXUL-Siret,  testează lumea-soră dacă a rămas vie spiritual  -  şi, apoi, după testare, se vor întoarce, amândoi într-unul, la rădăcina ŞARPELUI KUNDALINI , la Rădăcina Vânturilor Schimbării  -  dar şi ca MAG al păzirii echilibrului cosmic [28] , la rădăcina POMULUI HESPERIDELOR, ori în vârful Muntelui RARĂU-MERU-KOGAION:  “Cine vrea să ştie, pot să-i spun că mă duc până-ntr-un sat la apa Siretului, să aflu dacă mai sălăşluieşte pe lume os din osul părinţilor  -  o soră ce-am avut şi cu care nu m-am mai văzut din tinereţele mele[perioada ante-iniţiere]. Dac-a fi moartă, să mă întorc la oi şi la tovarăşi şi la întristare, pe vârf de munte, unde nu se domoleşte vântu niciodată  - ca şi gândul omului”.

            Având dubla natură zalmoxiană  -  este necesară dubla iniţiere:

            a-iniţierea chtoniană  - pentru a trece de la treapta spirituală(nu socială!) “comati” -  la treapta aristocraţiei spirituale: “pileati”. Orice proces de iniţiere presupune existenţa MAESTRULUI-SPÂNU, perceput, de către novice, drept “rău”. Dar Răducan Chioru este, în mod cert, cel ce păzeşte, între lumi(condiţia sa de “orbete”, cu viziune dublu orientată), respectarea parcurgerii etapelor labirintului iniţiatic  -  şi, se pare, numele său ar trebui să trimită la “raza”-fir ariadnic, care călăuzeşte novicele, prin labirint. În finalul iniţierii, “MOŢOCUL”-PILEATI-BERBECUL se va identifica, prin operaţiunea de sacrificare a Maestrului  - cu Maestrul  -  devenind, temporar, orbete  -  în aşteptarea desăvărşirii

b-celei de-a doua iniţieri, cea uranică  -  prin care va dobândi calitatea de MARE ORB, călăuză spirituală. Această a doua iniţiere se va petrece sub privegherea CIOBANILOR MUNTELUI şi a lui VASILE-ÎMPĂRATUL-INIŢIATUL URANIC(care are semnul celor care “au surprins tainele”: este “puşcat de poteră[păzitorii tainelor divine] în piciorul stâng, de mă vezi ş-acuma căîlcând mai îndesat într-o parte”  -  calcă, adică, aidoma Meşterului Sacru Hephaistos-Vulcan  -  ÎN DOUĂ LUMI DEODATĂ). De observat, încă de pe acum, “robia”iniţiatică la CIOBANII URANICI, (ai MUNTELUI-MERU-KOGAION-RARĂU, complementar cu CIOBANII VĂLULUI SACRU  -  ai “perdelelor”de la apa STYXULUI-PRUTULUI  -  la”focuri care nu se stângeau niciodată”)  -  atât a lui Costandin Moţoc-ORBETELE, cât şi a lui Costandin ORBUL DESĂVÂRŞIT.

            Ca şi Împăratul-Vasile(Hephaistos), Răducan Chiorul este stăpânul FOCULUI  -  fiind stăpânul casei cu “testemele” ROŞII. Ilinca este PRAKRTI, materia instabilă, iluzorie şi fascinantă, în acelaşi timp  -  care nu poate fi fixată, ci doar transfigurată, prin intermediul Principiului Masculin-FOCUL-SUDUIRE: ”la femeie nu găseşti credinţă(…). Ci muierea fiind aşa lăsată de Dumnezeu, VICLEANĂ CA APA ŞI TRECĂTOARE CA FLORILE, eu o sudui şi o iert”. De observat că numele funcţional al Femeii este, totuşi, ILINCA, adică vehicul el lui ELI(“Dumnezeul meu este Yahve”). Şi adevăr este, căci fără probele cumplite, pricinuite de “necredinţa” Ilincăi-Prakrti  -  Costandin n-ar fi ajuns”pileati”-BERBECUL. De observat că, aidoma lui ILIE-ELI, Ilinca îl conduce, prin intermediul Maestrului-Răducan Chiorul, în zona de iniţiere a APEI şi FOCULUI:

            1-SCRISUL-DE-FOC, cu BICIUL (Harapnic)-ŞARPE AL FOCULUI(FULGERUL DIVIN), pentru marcarea apartenenţei la zona de iniţiere:”Boierul a tras de după uşa tindei harapnicul şi-l păleşte-n plin pe după grumaz şi-l taie peste ochi cu şfichiul, parcă-l scrie cu foc” – deci, însemnarea-marcarea se face în zona colectării pranei(gât) şi în zona modificării(în sens spiritual)vederii-viziune(ochi);

            2-apoi, urmează iniţierea întru APA SFÂNTĂ şi FRIGUL SFÂNT(încremenirea hieratică, asupra căreia domneşte GERILĂ…)  -  apa gerului Bobotezei  -  fiinţa iniţiatului fiind fixată(precum crucificarea, care blochează dinamica profană, blochează mădularele mişcării în terenul profan), ritualic, nocturn-lunar, în gardul-zid al tăcerii, între nuiele [29] şi dintre lumi(încă nu are dreptul la urlet-descătuşare [auto]demiurgică, între câinii (ce-i rup  bucăţile inutile şi inutilizabile ale fiinţei terestre) - Gerul şi Câinii fiind substitutele          Lupului Fenrir plural manifestat:”l-au legat cu mânile la spate şi i-au pus căluş în gură, ca să nu urle. Şi  noaptea aceea l-au ţinut cu capul într-un gard, cu gâtul strâns între nuiele. L-au mai rupt cânii de pe laturi; l-a muşcat gerul Bobotezei înspre ziuă”  -  ruptura frontală, care-l aduce în poziţia co-axială cu Axis Mundi;

            3-din acest moment, când este “în preajma focului” transfigurator, el a intrat în moarte iniţiatică, i se poate face îngropăciunea ritualică, în bordei, unde poziţionarea fiinţei va fi CU CAPUL ÎN JOS, pentru a ajunge şi atinge axul infernal  -  după care se produce FUMUL   -  ca descătuşare a Spiritului, pe Axa Lumii în sus, spre Muntele Celest: “L-au lepădat într-un bordei, în preajma focului(…)i-au pus picioarele în butuc(nu doar finalul crucificării, ci şi identificarea cu CRUCEA-Focul-din-Lemn [30] ). Ş-au lăsat fumul să iasă(…)stupind sânge[schimbarea sângelui vechi  -  şi preschimbarea în sânge euharistic](…) şi Dumnezeu a vrut să nu piară, ci să se chinuiască pe lumea asta, ca dincolo pe tărâmul Tartorului”  -  tocmai această confuzie între lumea aceasta şi Tartaros  -  indică atât MOARTEA INIŢIATICĂ, cât şi renaşterea alchimică, în chip de întrupare a V.I.T.R.I.O.L.U.L.-ului-PIATRĂ FILOZOFALĂ -  a cărei “traducere” în Logos semnifică tocmai procesualitatea transfigurării spirituale: V.I.T.R.I.O.L.=Visita Interiorem Terrae Rectificando Invenies Operae Lapidem [31]

            După care urmează trecerea efectivă a Styxului, DE DOUĂ ORI, deci în ambele sensuri  -  deci nu pentru a rămâne dincolo, ci pentru a mărturisi transfigurarea(precum Lazăr)  -  apoi ascensiunea in coelum  - spre cer-uranic:”A trecut apa Moldovei; pe urmă a trecut apa Bistriţei, şi s-a ridicat spre plaiurile cele înalte, cătră Rarău.” Aici “robeşte” ciobanilor  -  deci se iniţiază şi uranic, după iniţierea chtoniană  -  şi-l întâlneşte pe ÎMPĂRAT-VASILE-MAESTRUL URANIC(Hephaistos-cel-Binar, de fapt!)  -  după care va urma sacrificiul Maestrului Iniţierii Chtoniene, pentru identificarea cu acesta, sub semnul lui OPT(“Ş-au lăsat lângă mort punga cu opt galbeni”)infinitului(opt culcat), al echilibrării central-cosmice şi al dubletului terestru-uranic [32] , totodată. Fulgerarea cu cuţitele este urmată, se pare, de scăldarea în sângele de Dragon-Maestru  -  altfel nu se explică “băltirea” sângelui lui Răducan Chiorul, care va fi reorientat spaţio-spiritual, în chip de ciclop şi oglindă, pentru a fi părtaş(dacă nu şi adjuvant iniţiatic…) la iniţierea de tip II  -  cea uranică:”Prietinul meu a stat până ce-a văzut sângele băltindu-se în pulbere[reînchegând   -  COAGULA alchimiştilor  -  lumile, pulverizate-dizolvate  -  SOLVA alchimistă  -   de zbaterile nebune ale ciclurilor existenţiale](…)şi l-a întors cu faţa-n sus şi cu ochiul deschis către cer”(Maestrul este veşnic treaz!).

            Retragerea Naratorului-Prefiguratorul Dublului Zalmoxis, în “tohoarca lui(…)închis în mâhnire ca mai nainte, fără bucurie şi fără lumină, ca-n negurile muntelui”  -  nu marchează vreun final de Manvantară  -  ci poziţia hieratică, de crisalidă sacră, închisă în Sinele Suprem (de dincolo de rău şi bine, de lumină şi întuneric)  -   Divinitatea-din-Nor, precum şi Magul din Vârful Muntelui. Foc spiritual, fără flacără. Curând, manifestat prin Avatarul-Trimisul Divin  -  ORBUL COSTANDIN  -  cel venit deodată cu carele (CARUL=simbolul lumii)îmblânzitorului-învingătorului hotarelor  -  negustorul Dămian Cristişor.

***

 

F-NEGUSTORUL, BERBECUL ŞI HOŢUL DE SUFLETE. MARELE ORB AL MĂRGĂRITARULUI. “Z” DE LA ZAHARIA ŞI DE LA ISPRĂVIREA OPEREI ALCHIMICE

 

VII-Dacă n-am afla despre tâlcul onomastic al Negustorului  -  am crede că Sadoveanu face exces de zel şi de cuvânt. Nici vorbă: tulburarea lumilor prin “bătaia coarnelor” BERBECULUI schimbător de cicluri trebuie domolită-îmblânzită, trebuie reechilibrat întreg sistemul cosmic. Trebuie împăcate antinomiile Sinelui, recunoscute şi rezolvate problemele persoanelor gramaticii posesiunii cosmice: al meu şi al tău  -  străin şi cunoscut-integrat. Abia aşa se va şti ce-i AICI şi ce-i ACOLO  -  adică, recunoaşterea echilibrului şi personalităţii-realităţii spirituale a tărâmurilor Creaţiei  -  respectiv, Iluziei-Irealităţii Non-Creaţiei  -  “iriticii” Demonului.Depărtaţii de la Calea Iniţireii. Nu poţi face tovărăşie iniţiatică, cu “ticăloşii” şi cu “drăciile”  -  cu NEPOTRIVIŢII PE VECI  -  la ritmurile tainice, extrem de discrete, dar cât de tiranic-profunde!  -  ale iniţierii:”Apoi atunci tot iritici-s şi n-am ce le face!- se învoi comisul”  -  de altfel, cel mai tolerant dintre discipoli. Există o măsură în toate. Şi asta şi înseamnă DAMIAN(do, de la domus=casă şi damao=a domestici, a îmblânzi): îmblânzitor, liniştitor al forţelor duşmănoase(a bolţilor), om care potoleşte spiritele, peentru păstrarea liniştii şi a păcii în cosmos. Şi e şi “Cristişor”  -  adică e un fel de “orbete” al legii iniţierii creştine : tocmai erijându-se în  “avocat al diavolului”, el poate convinge mai definitiv asupra necesităţilor imperioase ale DICTATURII INIŢIERII.Bineînţeles, marcarea uranicului se face sub semnul celor şapte peceţi de foc, cu care îmblânzeşte pe cei şapte paznici, ai celor şapte hotare  -  din zona teluricului şi uranicului, în egală măsură ( 1-paznicul de la Styx-Moldova  -  HOŢUL DE SUFLETE +3 paznici, de la vămile lui VODĂ-ÎMPĂRATUL-MONARHUL ASCUNS + SFÂNTA PARASCHEVA, paznica destinului GRĂDINII LUI DUMNEZEU-MOLDOVA, sinecdocă pentru România Sacră+paznicul uşii sfinţilor-PREOTUL +paznicul naşterii-iniţiere în viaţă şi hotare-NÂNAŞUL=7  -  numărul demiurgiei-cu-Demiurg [33] ): BAIDERUL ROŞU  -  de  şapte ori ACTIVAT.”Baider” înseamnă “fâşie lungă, împletită din bumbac sau din lână colorată, pe care o poartă ţăranii la gât”  -  deci, sub semnul FOCULUI-FULGER DIVIN, se dezleagă căile intrării PRANEI [34] . E cel care ţine în zgardă MATERIA-PRAKRTI  -  punându-i Femeii-Anei-Ancuţei   -  zgardă(pentru control cosmic) :”Să spuie toţi dacă au văzut vreodată zgărdiţă mai minunată la o muiere mai frumoasă!”.

            VIII-Odată cu intrarea în scenă a MARELUI ORB(Costandin, cel care “s-a rătăcit prin lume”, deodată cu lumea  -  pentru a se regăsi ca divinitate  -  se prefigurează, evanescent, sub chip-mască decrepit-derizorie(precum “babele”-sfintele “folclorice” - Sfânta Duminică, Sfânta Vineri etc.)  -  ANDROGINUL: şi Orbul, şi Zaharia  -  vor avea-o, ca element complementar al Fiinţei lor(unul la nivel de Veghe a Căii, celălalt la nivel de Dezvoltare a Logos-ului  -  ceea ce tot Veghe a Căii ar trebui să însemne  -  dar ambele ipostaze sunt valabile, efectiv,  doar pentru Lumea-de-Aici!), pe “liţa Salomia”.În mod egal, SALOMEEA şi SOLOMONIA  -  paredrul feminin al lui SOLOMON. De la ideea de DANS FASCINANT (cu valenţe dyonisiace-distructive şi,  apoi, apollinic restauratoare)  -  INTEGRATOR AL LUMILOR, şi SOLOMONARĂ-VRĂJITOARE A LOGOS-ului (depreciat-terestru), şi înţeleaptă  JUDECĂTOARE a jumătăţilor care trebuie să redevină ÎNTREG. Dincolo.

            Aparent, ORBUL-COSTANDIN este un pântece mistuitor  -  “rupe lacom din carne, cu dinţi de fier”  -  de fapt, el mestecă ultimele cenuşi ale “Ospăţului Lumii”  -  PRAKRTI. El rupând-dumicând cenuşile, Femeia-Prakrti-Ana-Ancuţa are revelaţia propriului sine spiritual  -  îl recunoaşte(PRIMA ŞI SINGURA  -  căci este cel mai vechi-constant “duşman” al ei!) de STĂPÂN temeinic-statornic-CONSTANTIN  -  şi-i sărută mâna, ca unui MONARH AL LUMII [35] ce este el: “Vei fi fiind unul Costandin(…).Ea luă mâna care o pipăia[de fapt, “o rupea”!  -  căci din PRAKRTI  rupe “constantul”-călăuz spiritual], o întoarse ş-o sărută[pe liniile destinului].”

            RITMUL MASTICAŢIEI este imprimat, de fapt, întregii opere alchimice pe care MARELE ORB-ALCHIMIST o desăvârşeşte, în compania Z-urilor încrucişate ale  FÂNTÂNARULUI (chtonic şi uranic, totdeodată)-ZALMOXIS-ZAHARIA. Este ritmul SOLVE-COAGULA   , DEZINTEGRATOR DE VECHI ŞI RESTAURATOR DE NOU [36] . De observat că opera alchimică a MARELUI ORB are lectură inversă, în registru sacral(SULFUL-spirit, care produce combustia, ARGINTUL VIU-sufletul, care produce evaporarea şi SAREA-corp, cenuşa reziduală care serveşte la fixarea spiritului volatil [37] ):I-nigrido(melanosis)  -  înnegrirea materiei , absenţa culorii şi a luminii – corespunde gunei tamas  -   SECAREA LUMINII LAPTELUI(istorisirea despre RACUL-DUCA-al-DUCERII-REDUCERII ALCHIMICE); II-rubedo(iosis)  -  corespunde gunei rajas  -  culoarea prin excelenţă, tendinţa manifestării expansive în planul manifestării înseşi  -  se manifestă prin expansiunea sonorităţii mantrice a Mioriţei onomatopeice-PARASHABDA-SUNETUL ORIGINAR(“NIŞTE BACI BĂTRÂNI LA FOCURI CARE NU SE STÂNGEAU NICIODATĂ(…)şi acei baci vechi[MAEŞTRI ORIGINARI] m-au învăţat lângă foc acesta cântec; dar m-au legat  cu blăstăm să nu-l uit niciodată şi, de câte ori oi suna din cimpoi, să-l zic mai întăi şi mai întăi.”; III-albedo(leukosis)  -  albirea materiei, puritatea, lumina nedivizată, nerefractată în culori  -  corespunde gunei sattwa  -  elanul ascensional spre Origine [38] , se produce, la Sadoveanu, prin interiorizarea cosmică, prin oglindirea Sinelui Cosmic în Originea-Rădăcină a Lumilor: PERLA-MĂRGĂRITAR: “Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când marea-i lină, ies anume scoici la mal şi se deschid la lumina lunii. Şi aceea în care cade o picătură de rouă se închide şi intră la adânc. Iar din această picătură de rouă se naşte mărgăritarul.” SOARELE NEGRU al alchimiştilor  -  şi Luceafărul Arhanghelic al lui Eminescu. Prefigurarea în oglindă a lui Dumnezeu. Să nu se uite că ORBUL-COSTANDIN este CĂLĂTORUL RĂSĂRITULUI  -  dincolo de Styxul-Prut, la “muscali”, apoi la Chios, insula târgului limbilor-Babel-Varvarus, unde “au cheltuit carboavele” luminii-argint agonisite la “muncitorii sărmani şi crâşmarii jidovi” ai Răsăritului  -   şi la tătari(iniţiat în zona Tartaros…), “descendit ad inferos”  -  pentru a avea perspectiva posibilităţii ascensiunii “ad superos”  -  MUNTELE RĂŞINII-MIREASMĂ CELESTĂ  -  Moldova…

            IX-“Între cioban şi călugăr”(între Cer şi Pământ) stătea, de la începutul începutului Logos-ului, Fântânarul Ultimei Litere a Alfabetului Omenesc: ZAHARIA. Mutul Sacral: “Dumitale[liţă-Salomie] nu-ţi plac orbii; dar iubeşti pesemne muţii”. Şi răspunsul:”Nu-i mut, nu te teme. Îi place băutura şi n-are când vorbi. Numai să-ţi spuie ce i s-a întâmplat, ş-apoi să vezi.” Care va să zică, e închinător la Dionysos-Destructuratorul  -  şi discipol al orfico-pytagoreicilor restructuratori. Omul Cumpenei de Corn  -  cu “buburuz de argint”, în centrul labirintului căilor lumii ascunse: “Încercă să descurce din jurul lor[A CELOR două beţişoare rotunde şi îngemănate  -  CUMPĂNĂ ŞI CRUCE] -  nişte fire nevăzute, şi sticli în bătaia focului un buburuz de argint[identificarea centrului-argint al Crucii-Cumpănă între lumi -  cu Focul]”. Centrul cosmic s-a vădit-identificat “în bătaia focului”. Şi se spune, de către “caţa” Logos-ului, “liţa”-leliţa Logos-ului  -  ISTORIA ATHANORULUI. Cuptorul alchimic, din care-şi trage puterile Marea Operă Cosmico-Demiurgică, este situat acolo unde “”de-acu răzbim pe celălalt tărâm”. Adică, Cuptorul-Colibă a Iubirii şi Fântâna sunt izotopii semantice. Şi amândouă, stau sub semnul înnoit al lui VODĂ-AL-SOARELUI. Căci Calimah înseamnă “lucrarea frumuseţii”(prin luptă cu demonii, dobândită: kallos=frumos-frumuseţe, iar makhe=luptă). În COLIBA-ATHANOR se coc, sub auspiciile FOCULUI-VODĂ, cele două ipostaze alchimice, Soarele şi Luna  -   Sulful şi Mercurul se “războiesc” tainic, mistic, întru FIXARE. ILINCA(nefixată în casa Focului Baalului), din “Judeţul” materiei-nigrido  -  a evoluat la ILIEŞ, ipostaza masculină, cunoscătoare-supusă  a demiurgiei FIXĂRII. Şi iată cum VODĂ-CEL-CE-SUFLASE-ÎN-FOCUL-SOLAR  -  acum devine el însuşi FOCUL ALBIRII HIEROGAMICE(perechea “coaptă” în athanor  -  Aglae-Ilieş  -  este dublată de perechea cosmică “măria sa şi cu Doamna”  -   de fapt, se identifică chtonicul cu uranicul, prin intermediul FOCULUI  - într-un Centru Suprem)  -  purificarea în nuntă alchimică  -  contopind (într-o confuzie deplină) PALATUL REGAL-CENTRUL REGAL(Ieşi), COLIBA-ATHANOR şi CETATEA LOGOS-ului: “Apoi pe urmă măria sa şi cu Doamna au fost nânaşi, în târg la Ieşi, acelor tineri. Şi purcegând la scaunul Domniei [COSMICE], au jucat întâi o toană aici, la hanu Ancuţei.”  De subliniat că opera Marelui şi Dublului Zalmoxian se face sub semnul-topos sacru al  POIENII LUI VLĂDICA SAS  -  cei doi S, ca şi în Baltagul (zona Sabasa-Suha) , sugerează milenara swastikă indo-europeană  -  şi, implicit, pe Cei Doi Zalmoxis Într-unul. “A”, din mijloc, sugerează ascensionalitatea luminoasă-uranică, specifică gunei sattwa. Evident  că indicaţia “vlădica” întăreşte sugestiile de topos al sacralităţii supreme.

***

 

G-DEMONUL, CINA DE TAINĂ ŞI CRUCEA. MONARHUL ASCUNS. DE ACUM, DOAR MUZICA SFERELOR…

 

Toată povestea -“istoria”(profanată prin logos terestru) a hierogamiei(Logos terestrizat) a fost istorisită, nu cum zice titlul, de către Zaharia  -  ci de “liţa”-leliţa Logos-ului. Maestrul chtonico-uranian Zaharia şi-a păstrat perfect energiile(pentru Muzica Divină a Logos-ului), la GURA FÂNTÂNII, doar confirmând, sacerdotal(“Aşa este!”). Nimeni nu bagă de seamă substituirea naratorului  -  pentru că intervine starea de “încremenire” în faţa celor divine  -  se aud “sirenele”-vocile celuilalt tărâm: a zecea povestire  -  cea sacră  -  în faţa căreia potenţialul ei narator(Ioniţă-comisul) cedează, prosternat-încremenit-iniţiat(dincolo, toţi suntem simpli “receptori”  -  receptacule ale divinului): “[Ioniţă] zâmbea încremenit, privindu-ne ca prin sită [ochiul de viziune-prin-sită  îi aparţine lui OCHILĂ, vizionarul lumii celeilalte]  -  şi legănându-se uşor”[e ritmul pendulatoriu, al respiraţiei cosmice, tamas-sattwa].

            Cum e şi firesc, DEMONUL pregăteşte ultima poartă-probă, pentru închiderea căii iniţierii. Dar, se pare că iniţierea a fost făcută atât de strâns şi complet(total), în CETATEA LOGOS-ului  -  încât simplul nechezat avertizator al CALULUI SOLAR[iapa fecundă de POVESTE  -  şi renăscătoare de LOGOS SOLAR]  -   (dublat de aghezmuirea cu salivă a “stupitului”, la care se adaugă CRUCEA, ca alfa şi omega ale INTRĂRII-INTEGRĂRII  ÎNTRU DIVIN)  -  e suficient pentru a alunga DEMONUL şi “a-l trece în pustietăţile apelor şi codrilor”. Totuşi, lupta cu Demonul , oricând şi oriunde, produce “grea muncă”  -  “frângere şi răsucire”, pentru a nu se rupe de la Fluxul-Izvorul Respiraţiei Cosmice. Cercul Iniţierii este închis dublu, prin îmbrăţişarea şi sărutarea(brâncuşian-sferică) a Călăreţilor Zalmoxieni(cele două naturi ale zeităţii supreme, contopite, prin HIEROGAMIE şi CINĂ DE TAINĂ  a Logos-ului Divin) – Ioniţă şi Neculai, preoţi ai Liturghiei Trecerii. Un Cerc care închide exorcizant-deschide eliberator-celest Fiinţa Resacralizată-Recuperată Paradisiac. Nu sunt NOUĂ naratori ai Istoriilor Terestre(evenimenţialul, cu “sclipiri”-trepte, revelatorii de sacral)  -  ci UNUL ESTE  -  Recuperatul Om Primordial, supus pe de-a-ntregul, întregului proces (în cele 9 ceruri-ierarhii)de ieşire dintre cele ale ISTORIEI, profan-dispersive de FIINŢĂ. Axa Lumii a fost refăcută-parcursă  -  gunele reunite-reorganizate. Poate că Fiinţa Resacralizată Iniţiatic se numeşte VODĂ şi CALIMAH  -  dar, mai sigur, nu se numeşte şi nu numeşte: acum(în illo tempore)   -  EL-Monarhul Ascuns, EL-Regele Lumii ASCULTĂ. “Istoria”-istorisire nu se mai aude: se aude, în schimb,  MUZICA SFERELOR.

***

 

 

 

 

 

 

 

 

CE/CUM VEDE/PRIVEŞTE CEL NĂSCUT A DOUA OARĂ. SFINXUL ŞI CORABIA LUMII. REX ET PONTIFEX  -  ÎN ROMANUL CREANGA DE AUR, de MIHAIL SADOVEANU

 

 

A-PRELIMINARII:EMINESCIANISMUL LUI SADOVEANU. PEDAGOGIE CĂTRE NEAM, PRIN ULTIMUL  MAESTRU/MAG ZALMOXIAN...

           

            Cel mai eminescian dintre romanele lui Sadoveanu este Creanga de aur [39] . Chiar de la început, el stă sub semnul Magului (Rex et Pontifex, Rege şi Făcător de Poduri către Cer, pentru a-l Re-Împăca pe Om cu Dumnezeu-Zalmoxis):

a-atât Magul din Povestea magului  călător în stele, cel care, mereu, fără răgaz, trebuie să stea/rămână „în  muntele cel ascuns, care va rămânea necunoscut până la sfârşitul timpurilor” [40] – nemişcarea lui din Vârf de Munte-Axă a Lumii-Kogaion [41] este astfel explicată de Iubitorul de Logos Pururi Echilibrator de Lume-AMINUL-EMINESCU:”Dar el din a lui munte în veci nu se coboară/Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi/Ca nu cumva măsura cu care el măsoară/În lipsa-i să se schimbe...şi el, întors în văi/Silit ca să înceapă din începutu-i iară,/Să nu poată s-oprească gândirea celor răi./Şi cine-enigma vieţii voieşte s-o descuie,/Acela acel munte pe jos trebui să-l suie” [42] . (Poziţionarea Magului, identificat cu Axa Dreaptă a Lumii-DAO/TAO are funcţie terapeutic-taumaturgică, de prevenire/vindecare a bolilor Spiritului – cu ferme trăsături soteriologice: El stă acolo pentru ca Lumea/Omul să se re-echilibreze întru Dao/Tao şi, deci, să re-urce, pe Axă în Sus, spre refacerea legăturii cu Taina Supremă a Celei de-a Doua Naşteri-ÎNVIEREA);

b-cât, în egală măsură, cel din Strigoii, identificat, total, cu Muntele-Axă a lui Dao/Tao [43] , „între vârtejuri de zloată am ajuns până la lăcaşul său, într-un loc unde trei izvoare vii saltă  de sub piatră zbătându-se ca viperele înţelepciunii lui celei fără de moarte şi murmurându-i numele într-o altă limbă decât cea schimbătoare a oamenilor. Ascultaţi ce-am văzut. Cenuşa veche sta încă în vatra părăsită; lătra în adâncime căţelul pământului; am intrat şi l-am găsit palid şi semeţ în jâlţul dăltuit în stâncă. Cu dreapta ţinea toiagul de fildeş. Avea muşchi în plete şi sân; îi ajungea barba la pământ şi genele la piept; deasupra-i fâlfâia, gonindu-se în roate, <<Cu-aripele-ostenite, un alb şi-un negru corb...>>” [44] – de observat cum respectul lui Sadoveanu pentru Aminul Neamului merge până la a-l cita întocmai, până la identificarea umilă, pe acesta din urmă-Maestrul Absolut al Căii Iniţierii...Iată textul Aminului, în care Arald/Harald, omul Nordului Divinităţii, îl descoperă, el cel dintâi, pe Mag: „Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi,/Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră,/Colo cenuşa sură în părăsita vatră,/În codri-adânci căţelul pământului tot latră,/Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.//Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept,/Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;/De-un veac el şede astfel – de moarte-uitat, bătrân,/În plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe al lui sân,/Barba-n pământ i-ajunge şi genele la piept...//Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,/Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,/El numără în gându-i zile nenumărate,/Şi fâlfâie deasupra-i, gonindu-se în roate, un alb şi-un negru corb” [45] .

„Numărarea în gând” semnifică însăşi capturarea timpului istoric, pentru a-l supune purificării soteriologice. „Corbii” („un alb şi-un negru corb”) nu înseamnă doar rotirea, în Cercul Capturator, a zilei şi Nopţii – ci cu mult mai mult: El, Magul, este cel care împacă pe toate cele contrarii din cosmos – El, Magul, este locul de re-întâlnire şi re-contopire întru UNU a principiilor de opoziţie, care s-au născut, karmic, din opoziţia Omului faţă de Dumnezeu...Magul=Coincidentia Oppositorum...Locul Noului Ierusalim, Locul Spiritual al Restaurării Paradisului!!!

Şi dacă „Povestea Lumii” nu începe cu începutul, ci cu sfârşitul – probabil că are şi aceasta un sens/o semnificaţie: şi acest sens este unul de pedagogie a Neamului Românesc – confruntat, ca-n oglindă, cu cele două ipostaze polare ale fiinţării sale:

1-azi, adică în înveninata/întunecoasa/desacralizanta/secata de Duh, Kali Yuga – Vârsta Fierului, Vârsta Întunecată - veacul (pozitivisto-materialisto-raţionalist-luciferic) numărat ca fiind al XX-lea de la Hristos (1926) Stamatin-Profesorul (Maestrul-NEPREŢUITUL/NESTEMATUL) este dispreţuit, minimalizat, caricaturizat („ca un fel de ţârcovnic firav, cu bărbuţă rară şi chelie precoce”(...)„era de mirare în ce distracţii comice cădea uneori” [46] ), tocmai pentru ceea ce

2-ieri, în cvasi-sacralitatea echilibrat-ritualistică a fiinţei umano-divine, era nu doar preţuit: era singurul mod de a fiinţa corect şi sănătos, neîmbolnăvit de pervertire spirituală, degenerare (fizică şi spirituală), prostie fudulă, care producea schimbarea vederii, într-o miopie jalnică, într-o vedere care inversează semanticile cosmice (considerând ca fiind „ciudat”, tocmai ceea ce, într-o viziune adaptată la Unicul Reper, cel divin, ar trebui să însemne NORMALITATE FIINŢIALĂ!):„Ciudate deasemeni pentru un savant ca el mi se păreau efuziunile lui lirice, care aveau loc din când în când, la popasuri (n.n.: este vorba de o ultimă încercare a unui Maestru „Învăluit”, de a re-iniţia nişte tineri, în speranţa reintrării României, prin „vlăstarele” mai uşor re-educabile, în ritmurile SĂNĂTĂŢII SPIRITUALE, care ar aduce cu ea şi pe cea fizică...). Atunci era în stare să absoarbă până la două pahare de vin, după ce vărsa cu religiozitate picăturile pentru morţi”(n.n.: de observat cum oamenii vii mor spiritual, pentru că nu-şi respectă semenii/strămoşii morţi, refuzând, prin cultul morţilor, o realitate mult mai importantă şi mai gravă – aceea a UNITĂŢII LUMII – a faptului că între „faliile” temporale trecut-prezent-viitor ar exista şansa comunicării-permeabilităţii – cu toate că, oare, ce vor fi fiind ideaticile cărţilor, decât dovada acestei permeabilităţi, a posibilităţii - şi chiar necesităţii!!! -  acestor punţi?).

De remarcat că Sadoveanu ameninţă, mereu, cu „ultimul”...Maestru!!! Stamatin ar fi ultimul maestru în modernitate – situat „în oglindă” faţă de Kesarion Breb,  ”cel din urmă slujitor al muntelui ascuns” – pentru ca, în romanul Fraţii Jderi, să afirme că, la moartea lui Alexandru cel Bun (1432) s-a arătat ultimul urmaş al „maeştrilor”/preoţi vechi/ zalmoxieni... Sadoveanu, de fapt, avertizează că, dacă tot vor fi ignorate extrem de puţinele Călăuze Spirituale rămase (şi din ce în ce mai retrase şi mai puţine şi mai şovăitoare în orientare...) – chiar se va petrece catastrofa orbirii satanice a întregii umanităţi...Nu ne vine să credem, dar Sadoveanu, el însuşi iniţiat, ştie ce spune...Doar să nu ne obişnuim cu avertismentele, şi când va veni, cu adevărat, „lupul”, să fim pradă uşoară/neîmpotrivitoare, spre aneantizarea definitivă a Terrei...

***

 

B-MONAHII LUI ZALMOXIS, CINA CEA DE TAINĂ SOLARĂ ŞI SPIRITUALO-CRAŢIA DACICĂ. NESCHIMBAREA  - CA UNICĂ ŞANSĂ DE TRANSCENDERE. CEI DOI CONSTANTINI

 

            Monahii lui Zalmoxis, „fiind neamuri de vechi pământeni”, sunt îmbrăcaţi în lumină albă (straiele albe fiind semnul iniţierii întru uranicul Luminii):”Sub măntăile de lână sură purtau şi ei straie albe, semn al iniţierii” – dar şi, în picioare, „opinci de piele” – semne ale chtonianului-saturnian. Ei sunt „copii ai pământului lor şi ai cerului lor” [47] . Ei „suie către peşteră” – într-un „regressum ad uterum”  - dar Uterul fiind Cerul Zalmoxian – Dumnezeul lor fiind, în primul rând, Dumnezeul Cerului. Hrana lor, „creşterea trupurilor lor”, se face sub semnul exclusiv al HRANEI LUMINII – Verdele câmpiei/livezii/plaiului: „Trupurile lor se alcătuiesc şi cresc din anume hrană pe care o au la îndemână în câmpurile cu holde, în dumbrăvi şi livezi şi pe plaiurile muntelui” [48] . La fel, Cina de Taină Zalmoxiană, „fraternă întru spirit”, ţinută de ucenici cu Magul/Maestrul lor dimpreună, în secretul Peşterii, exclude orice ucidere/crimă împotriva vieţii – este, la fel, CINA LUMINII, fiind pusă

      a-atât sub semnul vegetaţiei-HRANA SOARELUI(orice vegetală are două rădăcini, ca „podeţ” între Cer şi Pământ...) – cât, mai cu seamă,

      b-sub semnul HRANEI NEVĂZUTE, Hrana Aleşilor Logos-ului Sfânt, care urmează şi este consecinţa HRANEI SOLARE:

           1-„Copiii slujeau la masa frăţească, în talgere de argint (s.n. - n.n.: argintul subliniind Uranicul Solar al Făpturilor Înfrăţite întru Zalmoxis)  gustarea ascetică poruncită tagmei lor. La legumele şi rădăcinile fierte nu adăogeau decât puţin oleu proaspăt de jir. Tot astfel la  frunzele  nouă de grâuşor culese de pe coastele însorite. Azima, coaptă pe lespezi fierbinţi, era făcută dintr-o făină adusă în dar de departe de binecredincioşi şi lăsată în văi, în loc anumit, hărăzit singuratecului de pe opcină”.

           2-Pentru ca să nu se creadă că zalmoxianismul era doar o faţadă fariseică, ci că este o religie organică, „rânduită” întru Logos-ul Fiinţei, crescută din adâncurile spiritului, către Cer – este descris şi definit şi „pântecul de obşte”, hrana păstrată înafara Cinei de Taină – întâi sub semnul Ciupercilor şi Fructelor Umbrei Pădurii-Simboluri ale Proliferării Misterelor Chtoniene, dar şi ale Misterului Cosmico-Demiurgic, în genere: „Camara de sus mai cuprindea, în hârzoburi de scoarţă, bureţi uscaţi, pădureţe şi alune, afine acrişoare şi căline amare” – apoi

           3-AUTENTICA ŞI DEPLIN TAINICA HRANĂ A MONAHILOR ZALMOXIENI -  LAMURA-LOGOS: Acelor slujitori ai lui Dumnezeu, închinaţi unei rânduieli a spiritului, nu le era îngăduită nici mâncarea de carne, nici băutură ameţitoare. Într-adevăr, partea cea mai plăcută a cinei lor era o lamură, care nu se mestecă şi nu se soarbe, necunoscută oamenilor de rând. Căci vorbele şi gândurile despre lucrurile hotărâte de Dumnezeu să rămână taină sunt, pentru cei nedeprinşi cu ele, o primejdioasă otravă(s.n.).” [49]

            Iată, cu alte cuvinte, descrierea AUTENTICEI ELITE SPIRITUALE A NEAMULUI NOSTRU DE ADÂNCIME... Aceşti monahi ascunşi, cu discreţie, în Peştera-Uter a Muntelui – nu se ascund pentru a părea, ci pentru a fi – a fi EI ÎNŞIŞI!!! Cina lor şi Postul lor şi Vorba/Gândul/Hrana-Logos sunt nu făţărnicie, ci bucurie, sunt adevăratul lor mod de a fiinţa/exista. Numai astfel EI SUNT CURAŢI. Altfel decât aşa, n-ar fi ei, ci ar cădea în amestecul/neorânduirea/uitarea de sine – BORBOROS-ul...Ceea ce este înalt spiritual, este otravă de moarte pentru cei din borboros...Ei, Aleşii, se hrănesc, deci, cu OTRAVA SFÂNTĂ A SPIRITULUI – cu vestitul V.I.T.R.I.O.L.U.M. [50] . Deci, nu se poate institui „comunismul”, în lumea spirituală – ci doar STAREA DE COMUNITARISM/COMUNIUNE SPIRITUAL/Ă -  pentru că această lume spirituală este construită din IERARHII ALE SPIRITULUI – ierarhii care nu pot fi ignorate, ci trebuie respectate CU SFINŢENIE (măcar cu respect şi teamă!), sub pedeapsa/primejdia Morţii (sau gravei devieri/”scrânteli”) fizice (dar şi moral-intelectuale: cei neiniţiaţi, s-ar năuci/ar înnebuni, de Revelaţia Neaşteptată/Netreptată a Duhului Divin...). Există indicaţia unei delimitări/”hotărniciri” extrem de clare şi decise/severe, de o subînţeleasă gravitate, între iniţiaţi şi neiniţiaţi – delimitare acceptată, din instinctul de conservare, iar nu forţată, de către cei neiniţiaţi – acceptată ca o lege cosmică, a Spiritului, precum a Soarelui – diferenţa dintre iniţiat-neiniţiat fiind precum aceea dintre Soarele Divin şi artificialitatea debilă a focului de vatră:”După ce binecuvânta poporul, dând unora învăţături pentru pământ şi vite, altora tălmăcindu-le visuri înfricoşate, pe alţii vindecându-i de boli grele, bătrânul se retrăgea şi el odată cu asfinţitul soarelui, şi lumea rămânea la locurile popasului, vorbind de el cu uimire, binecuvântându-l şi prăznuind. Poporului de rând îi plăcea foarte să vadă astfel pe prorocul său şi să se veselească, după aceea, cu mâncări şi vinuri. Neamurile acestui pământ sunt cuviincioase, însă şi foarte iubeţe pentru tot felul de desfătări, şi învăţăturile sfinte ale bătrânului din munte le ascultau cu evlavie, uitându-le pe urmă destul de uşor.” [51]

            Iată lucruri de reţinut, pentru aşa-zişii sociologi de azi.  Sadoveanu nu vorbeşte, în cazul dacilor zalmoxieni, în niciun caz, de o democraţie, care i-ar pune pe toţi oamenii într-o oală, precum grecii atenieni, care au ajuns să se socotească egali cu Socrate, şi chiar demni să-i dea acestuia moartea prin cucută... – uitând TOTAL de IERARHIILE SPIRITULUI!!! Din acest punct de vedere, e clar că societatea zalmoxiană rurală era/este, net, superioară societăţii greceşti citadine. Dar societatea zalmoxiană, descrisă, în puţine cuvinte, de Sadoveanu, nu este nici una tiranică. Ascultarea se face de bună voie, faţă de o autoritate spirituală unanim recunoscută, dacă nu şi cunoscută/înţeleasă. Ce anume armonizează, deplin, paşnic şi într-o veritabilă stare paradisiacă, această unire de oameni, cu calităţi spirituale polare? Bunul-simţ, instinctul dreptei măsuri, instinctul porţilor către odaia interzisă neiniţiaţilor, nehrăniţilor cu lamura/otravă: este lamură de lumină şi de progres în lumină, pentru iniţiaţi – este otravă şi semn al necesităţii de a se opri din năzuinţa înălţării, a celor care nu s-au născut nici cu aripi în suflet, dar nici măcar cu locuri pentru viitoare aripi...Segregarea socială este, de fapt, segregarea spirituală (perfect logică şi întemeiată!) – şi nu este dictată de legi şi decizii şi siluiri umane – ci de Legea Unică a lui Dumnezeu!!! Există trepte de evoluţie spirituală – şi cine le respectă – trăieşte, cine nu le respectă, fie moare fizic, fie moare spiritual: înnebuneşte...

            Devine evident că acest extrem de spiritualizat conservatorism, care respectă, smerit, TRADIŢIA/NESCHIMBAREA/CULTUL ESENŢELOR (fără a neglija treptele necesare/fireşti/”naturale” ale evoluţiei spiritului terestru!)  - este sigurul mod judicios de a asigura transcenderea ÎNTREGULUI NEAM!!!

N-am avea temeiuri să putem numi această formă de ordine/orânduire a oamenilor pământului dacic – „teocraţie” – pentru că stăpânirea Magului şi ucenicii lui este atât de discretă (deşi extrem de eficientă, prin echilibrarea şi re-echilibrarea continuă a Duhului Neamului Dacic) şi atât de puţin publică („Numai din când în când, la cinci ani o dată şi uneori la şapte ani, se vestea satelor, păstorilor şi tuturor neamurilor că prorocul se va arăta lumii” [52] ), atât de puţin exhibată -  încât mai curând am numi-o:  SPIRITUALO-CRAŢIE. Totul, în această aşa-zisă „societate”(mai degrabă COMUNITATE SPIRITUALĂ EXTINSĂ LA VALOAREA DE NEAM ALES” – cu Misiune tainică şi total paşnică, pentru vremuri cosmice „cu bătaie lungă”!), nu depinde de legi umane, cât de eternitatea invizibilă/insesizabilă a Legii Divine; într-o aşa „societate”, vorba lui Eminescu: se moare „lesne fără de-amar şi grijă,/(...)Va bea pân-în fund cupa, pân va vrea s-o zdrobească,/Căci va muri când nu va avea la ce trăi” [53] . Numai o astfel de „societate”, de fapt, colonie zeiască/dumnezeiscă, poate fi şi rămâne sănătoasă, pentru că în lumea care respectă, cu bun-simţ dezvoltat, echilibrul, nu apare lăcomia, ca formă ucigaşă/sinucigaşă a dezechilibrului. Şi Eminescu, şi Sadoveanu sunt convinşi că orice dezechilibru interior se traduce într-unul exterior, şi, deci, bolile/dezechilibre exterioare, se nasc din dezechilibrele interioare, numite lăcomie şi lipsă de măsură/bun-simţ.

            Nu se pot compara şi „bate pe burtă” cel care se hrăneşte, pofticios şi neînfrânat, cu hoituri şi se adapă din lichidul care-ţi tulbură mintea şi stăpânirea de sine, echilibrul interior – şi cel care se hrăneşte cu lamură de Duh/Logos, şi se luminează la fiinţă grăind şi privind în sus şi dincolo de scoarţa materiei...Care primeşte în sinele său lacrima lui Dumnezeu cel Ascuns şi Veşnic: IZVORUL...Care vede prin trupuri şi prin mascatele cu făţărnicie obraze – adevărul neclintit al Firii şi Sufletului.

            De aceea şi construieşte Sadoveanu doi Constantini:

a-unul al hybris-ului, ca lipsă de măsură ucigătoare/sinucigaşă (pe feciorul lui Leu/Leon Împărat, Constantin Isaurianul, cel destrăbălat şi afundat în mijlocul borboros-ului – Fiu al Lupoaicei celei Prădalnice şi fără scrupule, mereu flămândă de putere/fală lumească... – deci, Constantin sărit/smintit din semantica numelui său, care înseamnă „cel constant”, „egal cu sine însuşi” – de aceea se va sminti şi la minte, şi la trup, Egal!!!) – şi

b-altul – Constantin-Dacul/Daoi, Omul Simplu, în sensul de Omul Dreptei Măsuri//Omul Căii Drepte, cu adevărat supus numelui său: absolut constant, în fire şi vorbă/tăcere, plin de credinţă statornică, emblemă a Neamului său:”E o bună bucurie, prea înţelepte părinte, căci acest om e plin de credinţă, ca şi strămoşii săi” [54] – îi spune Breb episcopului Platon; chiar dacă, în perspectiva despărţirii definitive de bunul şi dreptul său stăpân (cât despre „înţelepciune”, Constantin simte, instinctual, că nu are cum să-şi judece stăpânul, din moment acesta din urmă  face parte dintre Aleşii Otrăvii...), iese din obişnuita lui tăcere, mai curând ca semn sfios al părerii de rău, decât ca semn al limbuţiei – vorba lui (care, pentru stăpânul Arhitect Co-Participant la Logos-ul Cosmic, mereu bănuitor întru polisemantismul cosmic... - pare a dezvolta limbi de şarpe/polisemantism...) -  este „zâmbet fără nicio viclenie”... [55]

***

 

C-RELIGIA ZALMOXIANĂ – RELIGIE A ÎNVIERII

           

Ucenicii lui Zalmoxis sunt, de fapt, Tainicii Slujitori ai Cultului Învierii...Ei sunt creştinii dinainte de Revelaţia Cristică – şi aceasta le dă încă o coroană de Aleşi, pe lângă aceea cvasi-socială. Ei au primit Vestea Supremă, a Învierii Cosmosului şi Spiritului, chiar înainte de rostirea consacrată a Învierii (primită prin preoţi). Ei oficiază Învierea ca pe ceva neinstituţionalizat (şi chiar nociv de instituţionalizat, căci ar interveni falsficarea cosmică: de ce să instituţionalizezi, tu, om, când instituţia s-a făcut deja, de la Facerea Lumii – şi se numeşte Dumnezeul Demiurg/Făcător de Lume...?: „...şi-n jocul apelor lucii şi cascadelor care cântă din veci acolo laudă Domnului Dumnezeu”). S-ar putea murmura (ba chiar s-a strigat!) că Sadoveanu intră într-o erezie oarecum panteistă, oarecum gnostică/masonică (de aici şi patima/obsesia pentru numerologie...) faţă de Biserică – de cea Ortodoxă, în speţă...

            Dar, în definitiv, de ce să nu acceptăm că Revelaţia Hristică s-a clădit tocmai pe avertismentele prevenitoare ale religiei zalmoxiene, în primul rând (urme de prevenire resurecţională existând în mai toate religiile eurasiatice)?! – şi că, astfel, se poate explica de ce Sfântul Apostol Andrei a avut cea mai simplă/uşoară misiune, dintre cei 12 apostoli, căci a întâlnit la zalmoxieni toate, sau aproape toate semnele evoluţiei spirituale hristice:

            „După ce se arătă pe cerul nopţilor luna plină a luminii lui martie, cei doi ucenici aşezară la altar făcliile de ceară poruncite, căci la sfârşitul acelei săptămâni postul lor se sfârşea şi, după trei zile de mâhnire, tăcere şi taină, urma o nouă înviere a Dumnezeului tuturor veacurilor”(...)”Monahii cei tineri suiau deci cătră peşteră cu obrazurile întristate, aşa cum cerea rânduiala tagmei lor pentru acea zi de jale, când Dumnezeul luminii se  află coborât în mormânt, dar în ochii lor lucea bucuria învierii apropiate.” [56]

            Pentru cârtitori, subliniem că EXACT ACEASTA ESTE ESENŢA DOGMEI ORTODOXE!!! Spre deosebire de viziunea catolică, cea care pune accentul pe Calvar/Chin/Însângerare  - viziunea ortodoxă, mult mai adânc şi cosmic-vizionară, pune accentul, extrem de decis, pe BUCURIA ÎNVIERII!!! Cum spune, în textul său, şi Sadoveanu (nu neapărat în legătură  cu orientarea lui masonică!) – noi, ortodocşii, vedem dincolo de tristeţea Morţii Hristosului– Revelaţia Supremă a Învierii Sale Atotbiruitoare: „Hristos a înviat din morţi/Cu moarte pre moarte călcând/Şi celor din morminte/Viaţă dăruindu-le”...Deci, zalmoxianismul, s-ar putea spune, a pregătit şi susţine, spiritual, din adâncuri spirituale insondabile/imemorabile, Revelaţia şi Tradiţia Creştinismului Ortodox...

***

 

 

D-REX ET PONTIFEX – MARE ARHITECT, CA STĂPÂN REGAL  AL ECHILIBRULUI PRIVIRII ŞI GESTULUI. SFINXUL. MAGUL ZALMOXIAN - ADEPT AL EPOCII MIHAELICE!

           

Cine este Alesul Aleşilor – cel pe care Magul îl hotărăşte (este anul 780...) demn de a-i succeda, în Vârful de Munte/Axă Echilibratoare a Lumii Cvasi-Paradisiace a Dacilor/Daoi (cei care încă nu încălcaseră Legea Dreptei  Măsuri şi a Bunului-Simţ, exprimată ca Instinct al Măsurii Celei Drepte? El este un nume? Nu se cuvine, întru spiritualitate, decât ascunderea modestă/sacrală a Numelui – şi indicarea Funcţiei umano-divine: el este (deci, nu se numeşte!) KESARION BREB. Adică:

            a-este menit, ales de divinitate şi desăvârşit părin iniţiere, să fie KESAR/REX/CAESAR – adică STPÂPÂN, CONDUCĂTOR/CĂLĂUZĂ SPIRITUALĂ (în secolul XX, se va numi „Căpitan”...);

            b-este şi menit, şi iniţiat, să aibă viziune constructivă, să combată toţi factorii distructivi/falsificatori, din cosmos : BREB/CASTOR (adică, PONTIFEX, Re-Făcătorul Podului care trebuie, din nou, să unească Cerul cu Pământul, după împăcarea cea nouă a Omului cu Dumnezeu!). În definitiv, masonul Sadoveanu se vădeşte, cum am mai atras atenţia, şi în Fraţii Jderi, prin Manole Jder Păr-Negru („Misteriosul-Misticul MANOLE/ARHITECTUL”... – din Iutele Căţărător pe Arborele-Axa Lumii, din Pădurea Miracolelor!), prin Ştefan Meşter...De ce nu ar spune, şi în cel mai condensat semantic dintre romamnele sale, Creanga de aur - clar, că în cosmos stăpâneşte Marele Arhitect al Lumii/BREBUL – care îşi alege călăuzele spirituale terestre „după chipul şi asemănarea sa” spiritual/funcţională?

            În Muntele Ascuns-KOGAION, iniţierea este de tip paternalisto-patriarhal, transmiterea învăţăturilor se face cu blândeţe şi în armonie paşnică, de la tată spiritual la fiu spiritual – dar nu se rup, fundamental şi definitiv, „ancorele” trupului şi, deci, nici cele ale spiritului, de lumea aceasta...Iniţierea decisivă trebuie să conţină V.I.T.R.I.O.L.U.M., acea „otravă” teribilă, care:

1-ori te face să înţelegi toate, cu spiritul situat cu mult deasupra muritorilor de rând, în acele locuri de maximă rarefiere materială, în care nu pot trăi decât cei ce au murit, o dată, cu trupul... –  şi „toate” însemnând ÎNVIEREA-NAŞTEREA A DOUA OARĂ!!! -

2-ori, dacă nu rabzi şi nu ai FORŢA ININTELIGIBILĂ/IRAŢIONALĂ/inimaginabilă (pentru noi, simplii privitori distraţi şi superficiali...) să ţii, precum Atlas Titanul, Puntea Întinsă, prin însuşi trupul tău, arcuit peste genunile celor trei lumi – unind între ele, PRECUM ZEII ÎNŞIŞI - prin înţelepciunea cea de pe urmă, cele trei lumi... – atunci, duhul tău slab se desprinde definitiv de această lume, şi pleacă la tihna cea veşnică. Dar fără gloria secretă a Ştiinţei Ascunse... – a ascendentului moral-spiritual ameţitor asupra celor neiniţiaţi – şi, mai ales, fără nădejdea (de cele mai multe ori, descurajată de mersul inexorabil al paşilor lui Dumnezeu prin istorie...) de a face bine, a fi „terapeut/taumaturg de serviciu”, umil şi de infinită discreţie, faţă de nişte semeni stupizi, care nu te respectă pentru Cea Mai Înaltă Ştiinţă (pentru că nici n-o bănuiesc...), ci le este frică de puterile tale, care le-ar putea modifica planurile lor microscopice, de furnici de furnicar...(„Iar în lumea asta mare, noi, copii ai lumii mici/Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici” – zicea un alt iniţiat întru V.I.T.R.I.O.L.U.M. – Aminul-Eminescu...). Deci, a fi iniţiat echivalează cu a purta un greu blestem – poate cel mai greu dintre toate: de a te asemăna cu Dumnezeu, în truda demiurgică – fără, însă, a avea şi finalitatea de decizie, în hotărârea sorţilor existenţelor, precum Dumnezeu...Eminescu îi numea pe aceşti iniţiaţi, în Povestea magului – „oameni fără stea”... – GENII. Adică, oameni-zei, nefericiţi şi singuri, pentru că pe toate le ştiu şi le văd şi le pătrund -  dar nimic (sau aproape nimic...) nu pot schimba în crugul sorţilor lumii!!!

            Cei ŞAPTE ani de iniţiere suplimentară sunt la PIRAMIDĂ (Piramida este tot Muntele KOGAION – dar în ipostaza sa ultim-mistică şi dinamic-integratoare în cosmos!!!) – la Teba Egipteană. Iniţiere nu doar suplimentară – ci, de fapt, fundamentală, dacă ţinem cont că despre însuşi Zalmoxis se spune că ar fi fost „rob” – în sensul iniţiatic, de „ucenic întru toate/totul ascultător”, trecut prin probe letale! – alături de Pytagora, la TEBA EGIPTEANĂ...Îi spune Magul precursor, urmaşului, despre care presimte că va trece probele, care vor face dintr-un simplu ucenic (e drept, PREAIUBIT, DE ACEEA JERTFIT: aici este Mioriţa cea adâncă şi adevărată, a Neamului Românesc, dar şi a creştinismului – unde Tatăl îl trimite pe Fiul Preaiubit să împlinească, prin jertfa Vieţii – MIRACOLUL COSMIC AL ÎNVIERII/NAŞTERII A DOUA OARĂ-ÎNTRU DUH – nu poţi săvârşi miracole supreme, decât prin spirite desăvârşit curate şi deplin puternice, prin Dao-Calea Dreptăţii: „ortoman” – echivalentul lui dao/daoi...):”Mi-aţi vorbit de mult de legea cea nouă cătră care noroadele se îndreaptă; dar sub cuvintele ei proaspete eu văd aceleaşi semne vechi, căci Domnul Dumnezeul are o mie de nume şi o mie de forme. Poate ochii oamenilor de rând au nevoie de altceva şi sufletul lor doreşte alt joc de colori, dar cel ales trebuie să rămâie într-acelaşi loc al său, îndreptat cu toată puterea spiritului spre înţelepciunea cea mai presus de toate. Cel pe care îl servim e unul, născut din el însuşi; şi din acest unul toate au ieşit şi el e în toate şi le învăluie pe toate. Nimene dintre muritori nu l-a văzut decât în valuri şi vânturi, şi-n raza care străpunge moartea trezind colţul grăuntelui. Pentru oamenii de rând e trebuinţă să găsească cea mai potrivită alcătuire ca să se teamă şi să nu se mănânce unii pe alţii ca fiarele. Dar pentru noi ceea ce e veşnic nu se poate clăti.(...)Dacă pot fi astfel mai buni, să rostească numele lui Iisus. Datina noastră e să nu coborâm cătră ei decât când ne chiamă. (...) Să ştiţi de asemeni că ce a fost rânduială a vieţii şi a fiinţii noroadelor o mie de ani va rămânea încă o mie. Căci o lege care pare nouă nu schimbă nici frica, nici nădejdea, nici viaţa, nici moartea. După cât înţeleg, această silă vine de cătră împărăţia Bizanţului. Acolo s-au ridicat împăraţi cu mare vâlvă, au bătut şi-au supus turmele varvarilor şi au făcut drum rânduielilor nouă. Aş dori să aflu dacă popoarele lor sunt mai fericite şi dacă preoţii legii nouă au sporit c-un dram înţelepciunea. Aci se află ceea ce tu judeci a fi mâhnire; dar eu ţi-am spus că e o bucurie a sufletului meu. (...)Într-adevăr, fiule, a sosit pentru tine ceasul.(...) Dintre toţi fraţii tăi care se află de faţă, copii ai sufletului meu, pe tine te-am socotit mai vrednic, ca să te jertfesc(...); am cunoscut în tine şi ascuţimea spiritului, căci ai fost în stare să te apropii încet-încet de adevăruri. Ai învăţat înfrângerea şi te-ai deprins să stai necontenit treaz cu spiritul. Ai început a ceti cu destulă uşurinţă în oameni şi în lucruri. Eşti gata să desfaci din tine şi puterile tainice; dar asemenea învăţământ primejdios nu se poate câştiga decât acolo unde este fântâna fără fund, prin care poţi străbate pe tărâmul celălalt. Acolo am fost şi eu în tinereţele mele, după pilda tuturor înaintaşilor mei. Când am închis ochii bătrânului meu, m-am aşezat în locul lui, având acelaşi nume [57] - al treizeci şi doilea Decheneu [58] . Dumnezeu va binevoi să îngăduie ca tu să fii al 33-lea, atunci când cenuşa oaselor mele va trece la odihnă, în firida consacrată. Deci, fiule al meu, va trebui să faci lungă călătorie în Egipet(n.n.: Egiptul/Piramida corespunde, spiritual, în „nevăzut”, Kogaionului... – de aceea dorul de Dacia nu este în piramidă, ci la ieşirea din Piramidă!) După ce vei cunoaşte Nilul(n.n.: corespondentul mitologic al Styxului/Apei Negre din Baltagul), care este tatăl şi hrănitorul ţării, şi al oamenilor de acolo, te vei mira de toate zidirile împăraţilor de odinioară. Şi vei vedea şi pe unii din acei împăraţi înfăşuraţi în scrisoarea vieţii lor(n.n.: Cartea Morţilor este, dialectic, Cartea Învierii/Nemuririi – prin extensie, oricine se „înfăşoară în carte” devine personaj de Mit, deci „Poveste Eternă a Lumii/Fiinţei”!), dormind cu trupurile în cripte, pe când sufletele lor aşteaptă învierea pe ţărmul care se cheamă Amenti. Te vei opri la coloanele templelor, comunicând prin semnele lor şi prin ochii tăi cu oamenii şi cu faptele de odinioară. Vei vedea piramidele cele mari, în care se află însemnate timpurile şi semnele dumnezeirii. Vei sta cu mirare lângă leul uriaş de piatră, cu cap de muiere, care străjuieşte cătră hotarul pustiilor Libiei şi, ca să-i afli taină, te vei coborî cătră apa Nilului şi vei bate la uşa templului pe care ţi-l voi numi şi unde am bătut şi eu când eram ca tine. Vei spune cuvântul şi vei face semnele pe care ţi le voi împărtăşi şi, îngenunchind în faţa preotului celui mare de-acolo, îi vei înfăţişa inelul meu. Vei vorbi puţin şi vei răspunde în limba elină la întrebări. Şi astfel vei intra la învăţătura ta cea din urmă şi desăvârşită, sălăşluind în acel templu 7 ani. Nădăjduiesc să ieşi de acolo viu şi întărit cu puteri pe care încă nu le cunoşti(...). Sunt ani de primejdie, fiule. Poate am greşit. De-acolo nu ies decât oameni fără prihană. Ceilalţi nu mai văd soarele. Dar sufletul meu este bucuros, simţind de pe-acum întoarcera ta. Să străpungi stânca materiei şi să te eliberezi către divinitate. Nouă nu ne e îngăduit să trăim decât prin spirit cu dragoste şi dreptate; gura, auzul şi ochii nu trebuie să mai slujească patimilor trupului. Plinindu-ţi învăţătura, după aceşti 7 ani, vei ajunge la ţărmul mării mai tare decât erai la sosire. Cu ochii tăi adevăraţi, ori cu ochii sufletului tău, vei vedea departe aceşti munţi întru care te-ai zămislit, şi întru care dorm părinţii tăi şi-ţi va fi dor să te-apropii de dânşii. Dar vei porunci căpitanului de corabie să nu te ducă mai departe decât Propontida. Te vei coborî la Bizanţ, făptuind astfel şi a 2-a poruncă a mea. Având cunoştinţi ale celor văzute şi ale celor tainice, îndrăzneşte a intra în lumea de-acolo, şi între cei umiliţi, şi la curtea celor mari, pentru a cunoaşte aşezările împărăţiei greceşti şi tocmeala adevărată a legii lui Hristos, care se zice că răsare deasupra veacului nou ca un alt soare. Vreau să ştiu care-i taina ei şi dacă este o taină nouă. Vreau să cunosc şi bunurile şi puterea pe care o aduce împăraţilor. Astfel învăţătura celor 7 ani se va adăogi. Ca această nouă jerfă a fiinţei tale să fie spornică, nu pregeta să dai dragoste şi înţelepciune semenilor tăi. Făcând fapta bună oriunde şi oricând, slujeşti pe Dumnezeu. Intrând în vălmăşagul ei, astfel vei cunoaşte acea lume mai bine. Înainte de a trece cătră bătrânii mei, vreau să cunosc cele bune şi cele rele ale oamenilor, ca să nu greşim faţă de popoarele pe care Domnul Dumnezeu ni le-a orânduit să le păstorim(...)Fă totul cu bucurie a spiritului, nu a fiinţii. (...) Ca să călătoreşti mai lesne, leapădă-ţi straiele şi te schimbă după obiceiul locurilor, îndată ce vei vedea că trebuie; ca să nu pari străin nicăieri şi să nu te bage în seamă răii. Pleacă-te stăpânirilor, închină-te zeilor, şi du-te în calea ta având în inimă numai pe Dumnezeul cel adevărat”). [59]

            Câteva comentarii, pe care ni le îngăduim, la acest text extrem de dens semantic, privesc o anumită logică a simbolurilor exprimate. Spunem aceasta, pentru că, la Sadoveanu, există şi simboluri implicite, ne-exprimate – şi tare ni-e teamă că majoritatea fac parte din această a doua categorie... - de aceea şi este receptat Sadoveanu ca un scriitor „greu” – noi am formula: „cu o mare doză de viclenie stilistică”, precum Ion Creangă – şi cu un anumit pseudo-lirism, care n-are de-a face nicicum, cu sentimentalismul, ci cu o viziune anume asupra lumii-cosmos şi a sufletului uman; spre exemplu, spre deosebire de Spiritul Eminescian, cu care are multe în comun, Spiritul Sadovenian chiar este pesimist şi misogin, dacă ar fi să citim cu atenţie Nopţile de Sânziene, sau teribila nuvelă Locul unde nu s-a întâmplat nimic. În ambele, se actualizează şi se dezvoltă, cu ascunsă ranchiună, Mitul Auto-Castrării Masculului/Bărbatului - se dezvoltă clar ideea unor spirite umane, aparent masculine, aparent extrem de „nobile” - în realitate complet inameliorabile/degenerescente: în Nopţi de Sânziene, numai aparent avem de-a face cu un cuplu Don Quijote –Sancho Panza – în realitate, Lupu Mavrocosti se lasă „drogat” de cinicul pădurar Neculai Peceneaga, care inventează „tezaure/comori domneşti”, spre a menţine efectul amorţitor/aiuritor al „drogului” asupra Impotentului Spiritual Absolut, care este boierul Mavrocosti – instaurând asupra boierului o tiranie a Visului Vid Semantic... – e drept că, precum se întâmplă în bolile paranoide, cel care este Înşelătorul, devine, treptat, solidar cu Înşelatul: „Vine într-o zi la malul bălţii Lupu Mavrocosti şi-l găseşte pe Peceneaga scociorând în tău şi căutând unde-s legăturile lespezilor de piatră”... -  identic, „aristocratul” Lai Cantacuzin, din Locul unde nu s-a întâmplat nimic, este complet paralizat volitiv, în faţa perspectivei iubirii/Dariei Mazu – căreia îi poate arăta, la nevoie, o chinuită faţă paternală, dar din faţa perspectivei actului de voinţă/responsabilitate marital-conjugală, dezertează ca ultimul laş, devenind cauza sinuciderii fetei...Ca o contrapondere semantică, la clasicul Sadoveanu apar femeile „bărbate”, chiar iniţiate, de tipul Vitoriei Lipan sau a Maruşcăi...). O primă interogaţie asupra logicii mito-poetice vizează:

           a- necesitatea celei de-a doua călătorii a lui Breb (cea la Bizanţ, după expiraea celor 7 ani de iniţiere la PIRAMIDE (adică, poate că ÎNTR-UN MUNTE MAI ADÂNC SPIRITUAL DECÂT MUNTELE KOGAION, sau: Muntele-Piramidă corespunde, prin interior, Muntelui Kogaion!!!): logica aceasta nu se află în religie (noi considerăm că Magul, fiind un vizionar cu „bătaie lungă”, peste milenii, nu avea nicio îndoială în privinţa faptului că religia creştină creştea, organic - doar cu cuvinte şi semne noi... -  din tradiţia divin-milenară a umanităţii eurasiatice... – şi afirmăm aceasta, bazaţi chiar pe intuiţia fără greş a Magului:”Ceilalţi nu mai văd soarele. Dar sufletul meu este bucuros, simţind de pe-acum întoarcera ta” – s.n.) – ci se află în necesitatea confruntării lui Kesarion Breb cu cea mai teribilă ispită, care nu ţine în niciun caz de „stânca materiei”, ci de o anumită înfrânare spirituală, cerută de însăşi conştiinţa misiunii sale de „al 33-lea Decheneu”-Mag al Muntelui Ascuns...Breb-Arhitectul avea de confruntat două „ipostazuri” spirituale, aproape la fel de sublime:

            1-Erosul Curat-Lamură de Foc, faţă de Femeia-Maria (simbolul marianic este destul de clar, trimiţând şi la Cenuşăreasa...), pe care acceptă s-o întâlnească în Paradis, ca viitor Eros Agapé [60] : „Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur care va luci în sine, înafară de timp” [61] – şi

            2-Misiunea faţă de strămoşii săi, faţă de părintele său spiritual, ca alter ego, cu care se identifică fiinţial-spiritual, prin preluarea anonimităţii absolute a funcţiei de „Decheneu” – dar şi faţă de poporul/Neamul său de „constantini”, oameni ai constaţei-dreptei măsuri, pe care n-avea dreptul să-i trădeze, chiar dacă alternativa era Dragostea”lămurită în foc”...

            3-Dar e posibil să fie tocmai „plinirea” tradiţiei, ca lege care spune că nu poţi merita să accezi la Punctul cel mai de Sus al Axei /Lume/Cosmos Spiritual, decât după ce ai atins punctul cel mai de jos, infernal, al Axei...”miezul”/mijlocul borboros-ului...

            b- a doua chestiune de logică mitologică poate părea minoră, dar îşi are semnificaţia ei, în cadrul unitar al viziunii sadovenian-mitologice: este vorba de descrierea SFINXULUI (care se prelungeşte, în text, cu o anvergură nebănuită – devenind MITUL-GHICITOARE, dar, într-u paralelism sublim-mitic, devine şi simbolul Lumii Cosmic-Existente întru şi prin şi drept consecuţia a MITULUI...): „Vei sta cu mirare lângă leul de piatră, cu cap de muiere, care străjuieşte cătră hotarul pustiilor Libiei, şi, ca să-i afli taina, te vei coborî cătră apa Nilului şi vei bate la uşa templului etc.”

            Cuvântul „muiere” are, la Sadoveanu, conotaţii multiple, dar majoritatea sunt peiorative, sau exprimă cu totul altceva decât forţele care-i sunt necesare lui Breb pentru a se auto-clădi interior-spiritual. Iată cum defineşte Vasile cel Mare „muierea”, în Hanu Ancuţei:”Ci muierea fiind aşa lăsată de Dumnezeu, vicleană ca apa şi trecătoare ca florile, eu o sudui şi o iert”. Oricât de poetică este definirea femeii/muiere (nu intră aici în discuţie simbolul marianic, pe care-l aflăm, egal, în postura Fecioarei din Amnia şi a Vitoriei Lipan), în viziune sadoveniană, ea lasă pe limbă gust de zadar şi de amărăciune. „Muierea” este „vicleană” şi „trecătoare” – şi tocmai în simbolul proteic al Timpului îşi află ea o aşa zisă „justificare”: ştiind, mai lucid decât bărbatul, că se află sub securea mutilatoare şi ucigaşă a timpului, ea, „muierea”, se agaţă, fie şi prin imoralitatea cea mai sfruntată, de viaţă, adică de „stânca materiei”, pe care Breb e chemat s-o sfărâme/străpungă. De ce atunci, e nevoie de descrierea atât de amănunţit simbolică a SFINXULUI, cu accentul semantic pus chiar pe „capul de muiere” – pe care-l situează,în topica frazei, spre „hotarul pustiilor Libiei”? Noi opinăm că, în această secvenţă, Sadoveanu, prin gura Magului Kogaionului, avertizează asupra „capcanei marianice”: căci, oricât de important este Eros-ul, nu poate fi, în niciun caz, superior Eros-ului Agapé, acela faţă de păriuntele-Mag, faţă de fraţii-monahi, din comunitatea-comuniunea spirituală zalmoxiană – şi, mai important decât orice, este Cina cea de Taină cu TOT NEAMUL DACO-ROMÂNESC, care se extinde dincolo de orice „hotare ale pustiului Libiei” – căci se exprimă, EGAL, în trecutul strămoşilor „Dechenei”, în viitorul strămoşilor „Dechenei” (a se vedea Fraţii Jderi!) şi, evident,în prezentul, în care „constantul”/constantinul de lângă el este nu doar serv, ci şi paznic şi priveghetor al împlinirii Misiunii Sacre a Stăpânului său (chiar dacă Constantin nu ştie prea multe despreadâncimea teologică a zalmoxianismului, el este dotat cu ceva prin care îi este superior chiar lui Breb : cu credinţă neclintită!!! – cu iubire neclintită, faţă de cel pe care, instinctual, şi-l simte „părinte”, aşa cum Breb şi-l simte părinte pe Magul Kogaionului...Cum ar putea să-şi trădeze Părinţii Spirituali şi Fii Spirituali – şi să pretindă că mai este şi „Breb”- autoconstructor şi constructor al sufletelor poporului/Neamului dat lui spre păstorire...?

            Şi-atunci, el trebuie să aleagă, dintre Feţele Sfinxului-Mit, faţa Leului Solar, Bărbatul Cosmic Necastrat...Cu aripi de Vultur-Văzduh Sacru, încărcat de Duh Sfânt, pe care le „clădeşte” protector (ca pe „apele” acoperişului unei Case!), asupra Lumii Neamului Daoilor/Lupilor Învierii şi/prin Dreptăţii/Dreptate de Spirit!

            SFINXUL-MIT, deci, este Forţă de Duh TRANSFIGURATOR  sau Forţă de Înşelare/Iluzie, în funcţie de calitatea de iniţiat/neiniţat, a acelui care se raportează la El-Sfinx. Dar, mai are SFINXUL-MIT o sub (sau: supra-)-dimensiune: aceea a necesităţii transfigurării: pe neiniţiat, îl „ucide” iniţiatic...re-integrându-l, prin forţa legii cosmico-divine, în Paradisul Tuturor Răspusurilor - sau al Tăcerii Desăvârşite, ca stare de atotrăspundere/atotrăspuns...

            c-„a da dragoste/înţelepcine/faptă bună semenilor” nu înseamnă Eros (vulgar, opus Eros-ului Agapé...) – ci înseamnă, de fapt, păstrarea stării de ARMONIE: tradus – „să nu fii stricător de Logos” – iar nu: „îndrăgosteşte-te de Femeie/Muiere!”...Logos-ul/Armonie-Ordine/Ordonare/Concentrare a Forţelor Spirituale – rezultatul este pentru autosacrificiu, iar nu pentru dezvoltarea trupului simţurilor vitale, „trupul eteric”. Ci Trupul Astral, cu propensiune spre Sinea Spirituală. Se tot zice că românii nu au TRAGEDIE...Dar ce altceva decât conflict tragic, DE MAXIM TRAGISM (e drept, drapat sub discreţia RITUALICĂ!) este acest roman de „dragoste”? Patimile sunt nobile, căci sunt stăpânite: e drept, în felul acesta, hybris-ul, exagerarea prin patimă, păcatul prin patimă – este stins din faşă, printr-o puterea de voinţă supraumană, a unui iniţiat AL TRIUNGIULUI: „Pe fruntea lui, între ochi, gândul cel fără hodină săpase 3 linii în chip de triunghi, care totdeauna stăteau închinate una cătră alta”. Sunt cele 3 ipostazuri ale Divinului, dar şi sinteza lor, prin liniile „închinate una către alta”: stăpân al celor trei lumi, Breb este, în primul rând, responsabil de Lumea Lui Interioară: dacă „închinarea”/sinteza, mistica lui UNU în Trei, n-ar funcţiona – s-ar strica, prin nonconcentrarea spre Lumina Veşnică/Creanga de aur care va luci în SINE(s.n.), în afară de timp” el, Breb, şi-ar trăda Funcţia-„pseudo-nomen/NUMA”...Ar rămâne încleiat în borboros, un jalnic sclav al istoriei...Prin ce este superior spiritual BREB şi prin ce nu greşeşte Magul, sperând/crezând în împlinirea sacră a numărului 33? Puterea lui Breb este înfrânarea, ca trăire exclusiv cu obsesia Spiritului, ca unică realitate. Puterea lui Breb este în neîncrederea funciară în miasmele de borboros ale istoriei. Puterea lui Breb este vizionarismul, prin care ştie că va fi rău, dar că, în mod logic-complementar, trebuie să urmeze greutatea Binelui. Iar victoria Magului se numeşte CREDINŢA ÎN CE-A SEMĂNAT!!! Cu alte cuvinte, poate avant la lettre, Magul este adeptul fanatic al Epocii Mihaelice, în care ereditatea este înfrântă prin volitivul spiritualizat!!!

***

 

E-MITUL CA LUME, LUMEA CA MIT – COINCIDENTIA OPPOSITORUM. SFINXUL ŞI CORABIA. GEOCENTRISM SADOVENIAN

 

...După cei 7 ani tainici – despre care nu se suflă o vorbă! (deci, iniţierea nu se va face, pentru cititor, în aspectele ei esenţiale, este cruţat cititorul de pericolele V.I.T.R.I.O.L.U.M.-ului... – şi, deci, esenţa Tebei Iniţiatice nu va răzbate spre noi decât prin efectele ei... – la fel, nu vor răzbate CUVÂNTUL/parola charonică, spusă după/la apa Nilului, echivalentă funcţional cu apa Styxului... – PAROLĂ CARE, FIIND Logos Divin, marchează, concomitent, destructurarea Omului Vechi şi Restructurarea, într-un Om nu atât nou, cât RESTAURAT, cu ochii văzând/străpungând stânca materiei...la fel, inelul nu-l vom cunoaşte, decât sub semnul arheic al ouroboros-ului...cât despre limba tăcerii, ea trebuie să fie aceea a pytagoreismului esoteric, dar, în acelaşi timp, se sugerează o confrerie secretă a tracilor-grecilor/elinilor şi egiptenilor, în Europa de la hotarul de vremuri – între Evul Vechi şi cel de Mijloc...) – deci, suntem în anul 787... – Kesarion Breb, devenit Arhitectul/Brebul Propriei Făpturi, în primul rând – locuieşte/găzduieşte, în mod ciudat/esoteric, în ARGHIROPATRIA (Patria Banilor...) -uliţa zarafilor – la casa egiptenilor, „unde poposeau neamuri din Răsărit” [62] - adică neamurile Luminii. Se pare că situarea în zona AURULUI nu semnifică doar faptul că, spre a-ţi înfrânge tentaţia, trebuie să te situezi, belicos, în mijlocul ei – pentru că tentaţia materiei fusese principala zgură de care i se spălase fiinţa – ci se situează în zona Pietrei Filosofale/AUR...Ca şi  Hristos-Dumnezeu, Kesarul (Auto)Construcţiei Duhului este deosebit de întreaga gloată viermuitor-umană, „cu un cap mai înalt decât toţi” – „capul” este rezumatul Fiinţei Spirituale/Albului şi Albastrului (Profund) al Luminii Duhului: „el era deosebit prin albeaţa obrazului şi prin ochii lui de culoarea cerului răsfânt în apa muntelui, o privire ascuţită şi statornică (s.n. – n.n.: CONSTANTIN-„Cel Constant”/Egal cu Sine Însuşi, servul său -  este deci EMBLEMA/BLAZONUL sa/său SPIRITUAL/Ă!!!), pătrunzând dincolo de faţa lucrurilor. Pe fruntea lui, între ochi, gândul cel fără hodină săpase 3 linii în chip de triunghi, care totdeauna stăteau închinate una cătră alta”. Are, deci, în frunte, Ochiul/Privirea Divină („REZUMATUL” MISTIC AL PANTOCRATORULUI!!!) – sau, este CICLOPUL ÎNŢELEPT!

            Când se va întâlni cu singurul suflet/duh curat şi drept, din Împărăţia Bizanţului – episcopul Platon, „de la sfânta mânăstire Sakkoudion, din Bithynia” – îl zdruncină pe acesta din urmă, prin energia cunoaşterii – şi, neobişnuit cu otrăvurile tari ale bătăliilor cosmice ale spiritului cu SFINXUL COSMIC, ci doar cu bătăliile mici, pentru a-şi menţine propria cumpănă dreaptă interioară – cel cu numele Înţeleptului Suprem al Vechimii Mediteraneene, Platon -  crede/suspectează că are de-a face cu puterea neagră... – şi trebuie să-l liniştească – „otrăvindu-l”, treptat, către fapta din zona viitorului Martiriu Vizionar (când, înfruntându-l pe Constantin Isaurianul, este ucis, iar moartea sa determină răzvrătirea poporului şi detronarea şi orbirea ŞI fizică, a autocratorului Constantin, de către mama sa-Lupoaica Prădalnică-Irina [63] ...): „Părinte al meu (n.n.: deci, în generozitatea lui, socoteşte că cel deschis dretăţii şi otrăvii, la bătrâneţe=vârsta Privirii peste Hotare!, îi poate fi lui, tânăr ca vreme petrecută în istorie, „părinte”, la fel precum Magul Muntelui), nu mă judeca greşit şi nu mă socoti duşman” [64] . Iar „otrăvirea”, de către  SFINXUL-„STRĂIN”, către iniţierea în fapta martirică, deci complet spiritualizată/străpungând stânca materiei, se face, fireşte, prin Logos despre Logos: „Mărturisesc că spiritul lui Dumnezeu s-a întrupat: aceata este treimea cătră care trebuie să ne plecăm, dar, în afară de această alcătuire a cugetului omenesc şi deasupra ei, stă curat şi în sine ceea ce este etern, cuprinzând fiinţa şi nefiinţa. Despre acest abis nu se poate spune şi nu se poate gândi nimic” – şi simte nevoia să adauge, pentru a „îndulci”, prin „canal de comunicare umană”, otrava încercătoare de Duh: „...această otravă tare pe care ţi-am înfăţişat-o ştiu că nu pot s-o dau unui om de rând: spiritului domniei tele însă ştiu că-i prieşte. Putem să vorbim deci cu dulceaţă de ceea ce e al nostru, lăsând pe oamenii neluminaţi să se certe pentru vorbe” [65] .

            Dar adevărul este că această otravă este pentru prima dată împărtăşită de Platon (cel despre care Despina Irina are diplomaţia să-i facă „reclamă”, prin vestea că ar avea har dumnezeiesc, „adică putere de a se cufunda în sfânta cugetare şi chemare” [66] , după care s-o vadă, „înaintea ochilor săi deschişi”, pe Maica Domului de la Sakkoudion – dar creştinismul autentic vădeşte o foarte mare reticenţă faţă de viziuni -  autenticul creştinism ştie că Satana poate să ia şi chipul lui Hristos...) , ea, otrava mistică, se va infiltra treptat, făcând din el, abia târziu, un adevărat semen de Duh pentru Breb...Dovada că aşa este o avem în călătoria celor doi, Breb şi episcopul Platon, pe Marea Propontidei, în corabia căpitanului „kir” Dighenis...Când Dighenis le spune ghicitoarea, din pricina nedezlegării tâlcului căreia locuitorii din Panaghia plătesc bir celor din LOCALITATEA(„ombilicul [CAPUL stabil al] pământului”...) Kefalu – Platon tratează problema Logos-ului-Lume cu suficienţă arogantă şi cu superficialitatea prin care, încă, se îngemănează cu nemerituoşii întru duh „porfirogeneţi” (cei care, numai pentru că-s născuţi în purpură, cred că au drepturi infinit superioare, de viaţă/moarte, asupra mulţimilor de „proşti” non-împurpuraţi/non-iniţiaţi regali... - neînţelegând că Spiritele Răului  pot, tocmai sub prostie/trufie a aşa-zisului „iniţiat”, de fapt, „doar o singură dată născut”... - să prolifereze şi să se întărească, devastând lumea, prin înnebunire/scrântire/smintire de pe Axa/Munte a(l) Dreptei Măsuri:” Într-adevăr, am ascultat-o şi eu în câteva rânduri, dar nu ţi-am putut da sfat, socotind-o o glumă nevrednică de îndeletnicirile de la Sakkoudion” [67] . O GLUMĂ – LUMEA?! (Parcă nu sună deloc iniţiatic/creştineşte...).

                                   Pentru că Sadoveanu demonstrează, dacă mai era nevoie, că Logos-ul  ascunde însăşi Lumea, cu toate alcătuirile şi chiar amănuntele ei – semnificativ-vitaliste, vezi bine...Aşa că, atunci, când, la Sakkoudion, Breb îi spune pe nume unui personaj din ghicitoarea lui „kir” Dighenis (Ispititorul a luat, ca la Caragiale, chip de „kir” – „Kir Ianulea”...) -  Daniil, care, acum,  din conducător de cămile, a devenit Hermes-ul Amniei (al lui Filaret, bunicul Mariei...) – şi-i dă sfaturi pentru alt personaj din ghicitoare, Teofan Chiorul... – şi Daniil, ca şi Platon (deci, nivelul lor de evoluţie spirituală era similar...) „îl privi pe Kesarion pieziş” – dar răspunsul lui Kesarion nu i-a putut face iniţiaţi,  pe doi încă „nevoiaşi” ai Duhului: „Daniile, te cunosc dintr-o corabie. Binevoieşte a mai primi şi acest ban pentru soţul tău Teofan(...)-Dar pe el de unde-l cunoşti? – Tot din corabie.- Care corabie? – O, Daniile, este o corabie care se chiamă pământ şi pluteşte spre veşnicie” [68] .

Cu alte cuvinte, nimic nu există înafara Logos-ului Dumnezeiesc. Ceea ce produce GURA, ca reflexie a Logos-ului Divin, Dumnezeu-Logos-ul Divin deja a creat, de mult, în Lumea-Corabie spre împlinirea destinului Recuperării de SINE, întru Creatorul Lumii!

 Sadoveanu este un fanatic (ŞI PE DREPT!) adept al geocentrismului: tot ce are să se întâmple în istoria trecută, prin semne rămase credincioase/statornice, în raport cu semnificaţia lor, se petrece aici, pe Pământ! Şi cei credincioşi ritualului gestual, părăsesc istoria, de fapt o transfigurează – în MIT. Ceea ce i se întâmplă lui Breb îi foloseşte, oricât de tragic ar fi, în „istoria lui secretă”, adică în istoria cu propensiuni spre Mit, istoria ce glisează mereu, prin iniţiaţi, spre extaticul Mit.

Şi stelele nu sunt decât apanajul istoriei, care, prin credinţa în statornicie, se scurge în Mit. Şi-atunci, dacă toate se scurg în Mit, dinspre fapte pământene, cu valoare de eternitate, în mugurii lor... – ce este şi Soarele, ce este şi Luna – decât „nănaşii ce ţin cununa” Omului care se pregăteşte, prin urcare în constanţa şi echilibrul Kogaionului Mistic („ascuns”, şi de aceea păstrând încifrată decizia divină, fiind decisiv pentru „prepararea” restaurării Fiinţei Umano-Divine!)  să reintre, să se recupereze – întru PARADIS?...

*

 

                                                                         

F-„STRĂINUL” . „EGIPTEANUL” - şi GRAJDURILE LUI AUGIAS. STRIGĂTUL/AVERTISMENT AL PĂSĂRII MĂIASTRE. A NUMĂRA PÂNĂ LA UNU. CÂND NU CONSTRUIEŞTI O LUME, TREBUIE SĂ „OTRĂVEŞTI” UN OM...IBISUL-ZEUL TOTH

Îi scrie episcopul Platon lui Filaret, bunicul celei jertfite ipocriziei feroce şi jocului/nălucirilor de putere de la Curtea Imperială de la Bizanţ (sub chipul unui mit adevărat, al Cenuşăresei cu condur pierdut şi regăsit, se desfăşoară un joc al sângelui şi năruirii Imperiului în borboros...: Maria Fecioara este folosită, contrastiv faţă de imoralitatea soţului ei împărătesc, cu un cinism fără margini, de Satana-Lupoaica Irina, spre a-şi prăvăli propriul fiu în Infernul Întunericului – de fapt, Orbul este redat Orbirii! – „Orbul care-şi pipăie drumul morţii a lovit cu gheara pe fiinţa curată care-l însoţea” [69] – zice Breb către Platon – „Răcnetul orbului a izbucnit întocmai ca şi al lui Alexie” [70] – după vorba biblică şi karmică: „Ce faci, face-ţi-se-va!” - dar maternitatea degenerată va stârpi binele din pruncii Lumii/Imperiu – consecinţa fiind Paradisul devastat, căci a crede că-l poţi folosi pe Dumnezeu pentru propria-ţi deşartă şi criminală foame de mărire, este păcat contra Sfântului Duh, depărtare definitivă de Lumina Divină, intrare la osânda de veci a Infernului...:”A căzut Alexie, au fost loviţi kezarii, e strivită Împărătiţa Maria, se vor zvârcoli în sângele lor trupele armeniace care se scoală pentru Moseles;vor veni sfinţii episcopi să-l blastăme şi vor fi păliţi peste gură; toate se vor face, ca să se bucure noroadele când îi va fi sosit pieirea. Toate acestea le face lupoaica(...) . Binevoieşte, sfinte părinte, a cunoaşte foamea în veci neistovită. Ca să se îndestuleze de zădărnicia măririi, Doamna Irina împinge lângă prăpastie pe fiul ei. Acum vei înţelege de ce i-a pus alături o soţie aleasă de puterile divine. Ca nelegiuirea lui de atăzi să se arate mai înfricoşată” [71] – lămureşte Breb pe Platon, despre labirintul morţii, în care a intrat Împărăţia Bizanţului/Lumea care l-a instituţionalizat pe Hristos-Dumnezeu, în propriul ei folos şi spre propria ei sinucidere - Lumea/Borboros, pusă sub blestem definitiv, chiar dacă efectele ultime/de toţi vizibile întârzie până la 1453...): „Supune-te acestui înţelept egiptean” – iar la privirea cercetătoare de „ochi verzi şi piele albă” a „străinului” – acesta din urmă răspunde spiritului unei întrebări negrăite de gură: „La Egipet m-am născut a doua oară” [72] . Iar Mariei îi spune: „Într-adevăr, acolo (n.n.: în templele egiptenilor) am cunoscut lumina” [73] (s.n.).

            Realmente, pentru această lume a „nălucirilor şi patimilor clipei” [74] , cum se exprimă episcopul Platon [75] , cel în trepte „otrăvit” de spiritul PIRAMIDEI/KOGAION, este STRĂINUL. El vede ”Viermii care stau în fapte ca-n flori”. El vede cum se perverteşte Logos-ul, prin pseudo-NUMA: Constantin-ul Împărat este prototipul in-constanţei(şi este sub semnul Pupezei, căci se trage din bunic numit Copronimul, adică „cel al scârnei”...- dar şi al Ghearei Nebuniei/Rătăcirii/Orbirii Demonice: „Căci demonul care rătăcise mintea Copronimului-Împărat şi a lui Leu-Împărat...ciocănea cu ghiara şi în tâmpla feciorului”), Teodota nu este „darul/dăruita lui/de Dumnezeu”, ci al Satanei/Demonului Crimei: pentru ea avertizează Pasărea Măiastră [76] („Poate strigă fiica lui Gherontie (...). Unii au văzut paserea, fără s-o audă. Alţii o aud, fără s-o vadă. Dar fiica lui Gheontie este, şi are un glas dulce” [77] ), că a pătruns pe căi demonice, în Cetatea care ar  fi trebuit să fie a Soarelui/LUMINII (şi este a Beznei, Gunoiului/Vidului Semantic şi a Leprei Paradisului Pământesc...: „Era în acea cetate , doamnă a lumii, o desmierdare aşa de moale a climei, încât oamenii erau deprinşi a călca în picioare şi a spurca darul clipei. În uliţi lăturalnice fumegau leşuri şi gunoaie(s.n.); sub şandramale se coceau leprele”(s.n.)etc. [78] ) – şi a pătruns în patul împărătesc, spurcând toate legămintele sfintei cununii...Irina-Eirene îşi trădează, şi ea, semantica numelui („Aducătoarea de Pace”... [79] ), deschizând Necruţător şi Hidos/Contra Firii Război, pentru „nălucirea” măririi, tocmai impotriva fiului ei...Maria se salvează de pervertirea numelui ei, pentru că este credincioasă Principiului Feminin (chiar dacă este dată ghearelor balaurului, ea speră, zadarnic, să-l transfigureze în Dragon al Luminii...) – şi, în special, pentru că este Aleasa, din Mediul Paradisiac al Faptei Bune, Mediul „Nebuniei Binelui” [80] – pentru că într-o lume anormală, normalitatea trece drept nebunie, iar fapta bună evanghelică şi continuă a lui Filaret este batjocorită, stârnind mânia stăpânită a Brebului Constructor de Plănuiri spre Binele Lumii/Imperiu: „Asta e o faptă mai mare decât îşi pot închipui oamenii de rând”.  El nu-şi găseşte, în acest borboros al crimei şi lăcomiei generalizate, semenul spiritual: „Părinte, când pluteam amândoi pe Propontida, în corăbioara căpitanului Dighenis, şi domnia ta îmi vorbeai cu mâhnire despre aceste grajduri împuţite de la Bizanţ, în care ar trebui să se arate din nou puterea lui Iraclie, eu eram departe de a cunoaşte adevărul. De-atunci a trecut vreme ; cerul primeşte miresmele florilor, căci numai ele, aici, sunt nevinovate; iar pământul soarbe mlaştina oamenilor. În această mlaştină calc eu necontenit (s.n.). Ar fi fost mai bine să nu mi se poruncească această osândă” [81] . Acum înţelegem de ce l-a trimis Magul Kogaionului la Bizanţ, după Piramide: pentru că tradiţia spune că trebuie, întâi, să atingi punctul cel mai de jos al Axei Lumii/Cosmos, pentru a îndrăzni şi merita să te sui până la punctul cel mai de SUS! Grajdurile lui Augias/Bizanţul nu sunt făcute spre a fi curăţate (aceasta este munca Domnului Dumnezeu, în Ziua Judeţului din Urmă şi Sfânt!) – ci trebuie înfruntate, cunoscute, spre umilinţa supremă a eşecului în victorie...sau, tradiţional vorbind: invers - căci victoria amară a înfrângerii de sine ABSOLUTE , îl duce la cunoaşterea, şi nu doar intuirea bstractă, a LAMURII DE FOC, a CRENGII DE FOC/PARADIS. Îl fac demn pentru a stăpâni/echilibra Lumea din Vârful Muntelui, identificându-se funcţional cu Rifeul [82] Carpaţilor/Zeul ORFEU.

Nu poate număra, ca orice Iniţiat, decât până la UNU – căci gândul său fiind la UNU-Dumnezeu, şi Lumina Umană se restrânge/concentreză, aparent sărăceşte cumplit, în jurul său: orice iniţiat/geniu are pretenţii cosmice, de la spiritul semenilor săi. Şi, atunci, îşi descoperă „singurătatea” şi „străinătatea”. Eminescu spunea, vorbind în numele acestor „fiinţe fără de stea”/geniile:”Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?” şi: „Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun? Ah! Organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!”

            Acest fel de „nebunie” prin unicitate, din pricina vederii/viziunii/selectării oamenilor după criteriile Absolutului, (între)văzut, ca pe un „joc al ielelor” fascinant şi devastator, în planul aprecierii/cântăririi valorilor pământeşti, îl încearcă şi-l frământă cumplit şi pe STRĂINUL de borboros, pe Iniţiatul Piramidei/Kogaion, pe Brebul ce năzuia să decidă Construcţia Cetăţii Luminii pe pământ – şi s-a trezit în borboros-ul vomei [83] şi scârnăviei, al putreziciunii morţilor care pretind, arogant şi ignar, că-s vii! - cum strigă, către Constantin Inconstantul/Isaurianul(Saurianul/Şopârla Demonică) cel „otrăvit cu Absolut Dumnezeiesc”, prin acţiunea lentă, de doi ani, a Brebului, care, astfel, îşi construieşte măcar UN OM/UN VIZIONAR PESTE HOTARELE OCHILOR/UN PROROC VESTITOR AL CETĂŢII CE VA VENI CHIAR DIN IMPOSIBILUL LUMII ACESTEIA(dacă n-a putut construi o Lume...):”O, Împărate, carnea şi sângele tău nu vor putea să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; ci vor putrezi întru scârnăvia de jos!”

            Iată ce-i mărturiseşte „creaţiei” sale, Omului pe care l-a selectat să-l şlefuiască, pentru a-l duce spre jertfa/martiriu, prin „otrăvirea cu Duh” înalt şi adânc (aducându-i extrema nelinişte de Lume/Identitate/Misiune: „Acuma sufletul meu stă ca într-un viespar al demonilor”, mărturiseşte Platon... – şi, otrăvindu-l cu dor de Martiriu, adică de Lumea Luminii de peste Hotarele Lumii Acesteia, să-şi agonisească un tovarăş de singurătate – căci „STRĂINII”/GENIILE sunt singuri şi în doi... :  „Am cercetat rând pe rând toate locurile cetăţii, de la palat până la colibe. La acestea din urmă, am cunoscut lacrimile fără niciun amestec de răutate. Căci acolo unde s-au adunat bunurile şi puterea, stau stăpâni demonii lăcomiei, ai zavistiei, ai minciunii. Acolo oamenii se pleacă legii împăratului şi legii lui Dumnezeu – însă cu viclenie, alcătuindu-şi dobândă numai pentru pofte şi patimi. Vorbele dulci şi zâmbetele au în ele otravă. Pe meşteşugari şi pe plugari îi istoveşte camăta; pe robi harapnicul; pe neguţător vistieria şi mita. Flămânzii şi calicii împărăţiei s-au adunat aici, cerşind pe toate căile cetăţii, răcnind la hipodrom, pândind noaptea palatele, aşteptând căderea domnilor. Palatul autocratorului e sub sabia străjerilor; ş-aceştia stau la pândă, râvnind comorile.M-am îndreptat spre cuvioşii monahi din sfintele mânăstiri, nădăjduind să găsesc la ei altă lege. Am cunoscut şi într-înşii pe cerşetorii vieţii şi zarafii rugăciunilor. Am socotit pe cei buni, ostenindu-mă a-i cerceta şi la răsărit şi la asfinţit. De la unu – numărul lor nu l-am mai putut creşte. Acel unu se află în faţa mea. Mă-nchin lui şi-l rog să urmeze a aduce sufletului meu mângâiere”. [84]

            Ne dăm seama clar că Magul Kogaionului a socotit că infernul/Capătul cel mai de jos al Axei Cosmoco-Spirituale trece atât prin borboros-ul gunoiului, al lumii pe dos – cât şi prin mlaştina deznădejdii. Aceste probe sunt [85] ale Lumii istorice, tragice prin modul fundamentalisto-radical de a se împotrivi Logos-ului Divin. Probele Piramidei-Kogaion erau probele Lumii Spiritului, erau porţi spre/de cunoaştere a ceea ce rezultă din istoria Lumii acesteia: BREBUL / ARHITECTUL Spiritului Poporului Dacilor/Daoi/Oamenii Dreptei Măsuri trebuia să cunoască rădăcinile istorico-karmice ale Răului!!!

            Şi, de asemenea, că nu există decât salvarea prin UNU. De aceea a fost ales, în spaţiul simbolic al romanului/Mit, Platon, ca Revelatorul (în plin politeism antic-grecesc!), al Dumnezeului Unic. De asemenea, nu este deloc întâmplătoare situarea lui Platon sub semnul IBISULUI („înfăţişarea de ibis vechi a episcopului” [86] - având în vedere că se află singur cu Străinul care s-a Născut a Doua Oară în Egipt/Piramidă/Kogaionul Vădit): IBISUL este încarnare a zeului Toth! – Zeu al Logos-ului (deci, singur Platon se potrivea cu Iniţiatul întru Logos!), dar şi pereche a lui Hermes, cel care face legături-punţi între Lumi(or, Brebul este REX ET PONTIFEX! – ceea ce părea contrariu, adică, Istorie/Bizanţ /vs/ Spiritul Veşnic - se re-sintetizează, întru UNU – „coincidentia oppositorum”!...E drept, trecând, întâi,  prin labirintul iniţiatic al tragediei discrete/mistice, de tip zalmoxian...).

***

G-CE/CUM VEDE/PRIVEŞTE CEL NĂSCUT A DOUA OARĂ...PROTEUS  ŞI NĂUCEALA ISTORIEI HOITURILOR.  FERICITUL SANTABARENOS – ŞI CONFRUNTAREA CU TRAGEDIA NECESARĂ A EPOCII MIHAELICE

           

Brebul/Arhitectul care-şi construieşte Fiinţa, spirituală, dar şi de trup, într-o lume putred-apocaliptică, mascată sub Lumina Ispititoare, care tronează, arogantă şi triumfătoare, peste cele mai năucitoare contraste – indiferent privitoare, deopotrivă, dureri, nevoi, hoituri fizice şi morale, gunoi şi aur, ipocrizie şi nevinovăţie etc. – trebuie să-l oblige pe Iniţiatul-Breb să-şi construiască, şi el o PRIVIRE, DE RĂSPUNS – o Privire de apărare/penetrare a materiei, dar şi de atac – în cazul în care, cumva, steaua neagră/gaura neagră din cer, a geniului, îşi părăseşte, o clipă măcar, orbita... 

            Deci, cum a/s-a învăţat să privească această lume, cel care este obligat, prin legământul faţă de Magul Kogaionului, nu doar să-şi oţelească Duhul, ci să ştie judeca şi înfrunta şi istoria (până la locul cel mai de jos al Verticalei Creaţiei...)? Ce fel de privire şi-a construit, şi ce comunică Lumii această privire? Este o privire indiferentă, deci venită dintr-un suflet nu doar însingurat, ci şi narcisiac, sau este o privire sfidătoare sau încrezătoare în puterile agonisite pe dinlăuntrul Fiinţei... – deci naivă – este senină şi înţeleaptă, dar trecând pe deasupra suprafeţelor/chipuri...sau cum?

            Iată cum apare, prima oară după ieşirea de la Piramida/Kogaion Interiorizat, cel cu funcţia de Kesar al Lumii şi Breb al Duhului Propriu (cu îndoială că va reuşi să fie şi Breb al Lumii, în care el este STRĂINUL, dar pregătit să fie Brebul Lumii unde el este Magul...):”Privea fără să zâmbească, de sus; şi multe femei îl urmăreau cu mirare din pridvoare ori din unghiuri de ziduri, asemuind trufia lui cu a unui leu balan de Libia şi dorind să-l audă vorbind şi mângâind cu mâinile lui albe. Ele bănuiau la acest bărbat puternic, o voce gravă şi o mângâiere moale. Încercau să-i zâmbească, dar îngheţau sub lovitura grea a ochiului lui verde care trecea numai asupra lor, fără a le descoperi. Era un nobil străin.” [87]   Iată-l pe iniţiat ce ISPITITOR AL „MUIERILOR” – fără de voia lui, desigur...Dar de unde vine „gheaţa ochiului lui verde” ? Este Privirea Morţii, pe care o învăţase în Adâncul Piramidei-Kogaion. Că „Muierea”-Eva şi cu Moartea sunt „surori”, pentru că ispitirea lui Satan a fost „una în două”: Sexualitatea a adus Moartea – înţelegem. Pentru că a adus, de fapt, iluzia înmulţitoare şi de sine, şi de falşi „dumnezei”, iar cine se încrede în iluzie, este mort spiritual. Deci, de privit fascinate, îl priveau nişte „fiinţe moarte”.

            Dar, dacă era cu adevărat şi definitiv ÎNŢELEPT – de ce trebuia să privească „de sus” – iar nu „senin”? Căci nu e vorba de situarea lui Breb în spinarea măgarului Santabarenos, ci de o anumită „încurcătură”, pe care trebuia să şi-o mascheze, sub „trufie”: aflase toate cele despre Moarte – dar părea puţin despre Viaţă... – deci, despre PROTEUS!!!Şi nu experimentase, cu trupul „istorico-fizic”, încă nimic...”Deşi deosebiţi, era între stăpân şi slujitor (n.n.: Breb şi Constantin) oarecare asemănare. Slujitorul părea dintr-un veac mai vechi şi mai sălbatic, gata să rupă în mâni fălcile fiarelor. Umbla în urma stăpânului său observându-l cu luare-aminte, deşi se părea că nu vede nimic.” [88] Deci, asemănarea dintre iniţiat şi neiniţiat există, şi e vizibilă: în finalul romanului, aflăm că servul, chiar dacă nu gândea la moarte, ca  stăpânul, gândea, comparând, la alegerea unei „muieri” („Grecoaicele grăiesc prea mult(...) nici muierile de aici nu grăiesc mai puţin. (...) oi căuta o munteancă de aici, care a fi mai grasă şi mai frumoasă” [89] ). Ştiinţa Morţii şi a Învierii sunt atributele Spiritului Iniţiatului Piramidei/Kogaion(şi acesta ştie totul despre EROS AGAPÉ-„CREANGA DE AUR CARE VA LUCI ÎN SINE, ÎN AFARĂ DE TIMP”!), Ştiinţa Vieţii şi Credinţa în Viaţă (ca spaţiu al EROS-ului creator de Istorie!) este, însă, atributul şi instinctul servului. Pare a nu vedea, dar dacă el ştie compara, aceasta ete dovada distributivităţii sale instinctual-diplomate, între Credinţa faţă de Stăpânul Ales al NEAMULUI Său SACRU/ETERN – şi Credinţa în Viaţa sa întru instinctul SPECIEI/POPOR-DIN-ISTORIE...Constantin este „dintr-un veac mai vechi şi mai sălbatic”, pentru că şi Viaţa a fost prima, şi adevărata faţă a Fiinţei Umano-Divine, auto-doborâtă pe Pământ, dar din Cerurile Veşnice! Deci, Brebul a învăţat la Piramida/Kogaion ştiinţa care a apărut mai târziu, Ştiinţa Morţii...De aceea, instinctele pe care, ca demn Membru al Ştafetei Epocii Arhanghelului Mihail/MIKAËL/Arhanghelul Spiritului, trebuie (şi chiar face totul!) să şi le reprime, pentru a se reconstrui, eminamente spiritual! – „lucrează”, viclean, pe dinăuntru...E o luptă între Arhangheli, în Duhul Brebului: Gabriel încă n-a ieşit definitiv din „arena”cosmică, Mihail/MIKAËL nu s-a instaurat, încă, de necontestat stăpân. (Suntem, de fapt, nu la 787, ci în secolele XX-XXI...!!! – căci istoria Cerului-Arhanghelilor se repetă: a se observa că 7+8+7=22, care este filalul ciclului mistic al alfabetului ebraic... – începe, de la capăt, Ciclul/Alfabetul Mistic al Cerurilor!!! Anul indicat în scrisoarea/cartea călugărului Teodor de la Sakkoudion, care vesteşte Martiriul episcopului Platon, trimite tot la ciclicitate: 797...: în jurul/stânga-dreapta Cifrei Ierahiilor Creaţiei Divine, 9 – câte un 7 – număr al Creaţiei Dinamice/Efective/Reiterate Ciclic... ).

            Concluzie: trebuie să recunoaştem că Brebul, prin experienţa cea de-a doua, a Bizanţului/Hoit de Istorie, intră, de fapt, şi într-o procesualitate de „şlefuire” a Diamantului Fiinţei/”Pietrei Filosofale” – dar şi într-o luptă interioară, care va deveni procesul său de evoluţie spirituală – între Întunericul Adâncului Piramidei/Kogaion şi Lumina Lamurei/Creangă de Aur/Paradis, trebuie să recunoască, este o lume de potenţiale hoituri, de domnie a Iluziei – dar tocmai aceasta este zona de maximă fascinaţie, deci de maximă intensitate a încercării/rafinării/oţelirii forţelor dobândite în Piramida/Kogaion...

            Nu ne miră, deci, deloc, că Privirea INIŢIALĂ, voit „de gheaţă”, se modifică, gradual şi procesual, de-a lungul „aventurii” (de fapt, iniţierii, deosebit de dramatice, cu accente chiar de tragedie antică foarte autentică!) în Istoria Hoitului/Bizanţ... – revenind „de gheaţă”, dar sub semnul Împlinirii-FLORII: „FLOAREA DE GHIAŢĂ” – se numeşte ultimul capitol...Fireşte, pentru un INIŢIAT, ritmul înţelegerii/integrării în labirinturile istoriei este unul mult mai rapid – Breb „creştea  - Spiritual! - într-o zi, cât alţii/neiniţiaţii, într-o viaţă”...:

            a-urmează contemplarea (evident meditativ-problematizantă! – dar curioasă!)) Vieţii Fascinante (încă nu învăţase, în Adânc, toate Tainele MĂŞTII VIEŢII/ISTORIEI  - era şi greu, ţinea de trăirea efectivă, nu de „simulări”...):”Astfel umbla şi privea acele locuri încântate” [90] ;

            b-apoi, „cercetarea”-începutul aprofundării/pătrunderii/”sfărâmării stâncii materiei”/chipului înşelător/proteic al Lumii, pentru a răzbi la Adevăr: „”Străinul nu uitase să intre întâi în templele lui Dumnezeu şi cercetase mai întâi clădirea(...) privirea lui pătrunzătoare cunoscuse coloanele scumpe, răpite de la templele Egipetului(...) pe această frumuseţă veche se sprijineau bolţile lumii noi” [91] . S-ar putea afirma că decoperirea lumii vechi, în/sub fala celei noi, ar simplifica definitiv lucrurile...Nu, ci-l tulbură şi mai mult pe Iniţiat/Breb: el trebuia, dacă nu să respecte o lume care furase valorile lumii anterioare, măcar să mediteze la rămăşiţele spirituale, venite dinspre cea veche...”Străinul” nu se mai simţea chiar atât de străin, printre vestigiile mascate ale Egiptului Piramidei/Kogaion, mascate sub fala palatelor/templelor Bizanţului prădalnic...Ce năuceală, această istorie a „hoiturilor”...!

            c-când se iveşte „semenul/frate spiritual adormit/înşelat” de propria-i slavă, episcopul Platon -  Breb „ se opreşte în drum” (iată că istoria îl opreşte până şi pe iniţiat...), priveşte „cu luare-aminte”, pentru a-şi aminti şi re-actualiza/re-activa IBISUL  - din LENEŞUL SPIRITUAL: „Breb se opri şi privi cu luare-aminte pe bătrân” [92] .

            d-Apoi, treptat, intrând în ritmurile Lumii Vieţii, Brebul se implică, parţial (atâta încât să-şi explice aceste ritmuri şi să înţeleagă consecinţele, dar şi rădăcinile faptelor/ritmuri expresive... – şi, eventual, să ajute la ameliorarea ritmurilor sinucigaşe ale „Cetăţii”...?!)  în Viaţă, şi-şi dezvăluie (ba chiar dezvoltă!) latura sentimentală a fiinţei: „zâmbeşte”, „se înnegurează” etc.  – dar, permanent, „se munceşte” pe sine (e Brebul!), se scrutează interior, să vadă chipul adevărat al Lumii (numai întrebând Duhul, vezi Adevărul...), concluzionează/sintetizează, pentru a încerca să re-încadreze Lumea în MUNTE/PARADIS: „Când ridică fruntea şi pliscu-i plin de îngrijorare şi de mâhnire, părintele Platon văzu pe străinul îmbrăcat în alb. Venea liniştit cătră el, zâmbindu-i”.

            Şi-a descoperit, în lumea „hoiturilor”potenţiale, în groapa de gunoi/vid a Istoriei, un semen – şi descoperă încă şi mai mult – PRIETENIA/FRĂŢIA SPIRITUALĂ DIN DEŞERT!!! Cât fusese ucenicul Magului, confreria îi asigurase trăiri echilibrate, „stâmpărate”, fără efuziuni sentimentalo-meditative – acum este chiar exaltat: „O, domnule, îi zise străinul, faci bine crezând în ceea ce e hărăzit numai unor puţini aleşi. Prietenia e floarea cea mai rară din lumea aceasta şi creşte numai în grădinile lui Dumnezeu, unde nimic nu se ofileşte” [93] . Dacă ar fi fost mai treaz spiritual, Platon ar fi ghicit în această frază începutul Martiriului său...

            „Atât e de puţină mintea muritorilor...zâmbea Kesarion(...) şi cu această minte cutează să descurce alt adevăr cu mult mai tăinuit. De aceea, pentru lumea de rând, Dumnezeu va rămânea închis până la istovirea veacurilor. Cu drept cuvânt lumea aceasta trebuie să creadă fără a cerceta”.

            Când pricepe că, voind a sluji binelui/resurecţiei spirituale a Cetăţii/Bizanţ (prin aducerea „Cenuşăresei”-Maria Fecioara din Amnia, la locul Luminii celei False a Putregaiului!) - a slujit, de fapt, Vidului Semantic Absolut al Împărăţiei Satanei [94] , „lupoaicei” şi „fiului Lupoaicei” (Irinei şi lui Constantin... – împăraţii scrântitori de Axă a Spiritului Lumii!) – „Fruntea lui Breb se înoură” [95] , apoi se întunecă, chiar, dându-şi seama că ar trebui să-şi trădeze/eclipseze Misiunea Central-Cosmică, de Veghetor al Piscului, pentru aceea de străin zeu – Heracles, cel purificator, intrând în toiul borboros-ului-GRAJDURILE LUI AUGIAS, concluzie care îl aduce la stadiul de „negură” spirituală, năucit de meandrele labirintului, în care dorinţa de bine îl înscrisese, dar necunoştinţa totală de rău îl încurcase/rătăcise: ”negurându-şi privirea” [96] – dar dovedind că şi-a descoperit şi dezvoltat forţele sufletului, corpul astral, în această „muncire” cu aparenţele cercetate şi analizate/descâlcite/dezlabirintizate: „Părinte, urmă Kesarion cu aceeaşi însufleţire” [97] . „Kesarion (...) împresurat de cercu-i de întuneric(...) Era într-un ceas de trudă lăuntrică şi de răsucire pentru a domoli în el însuşi o fiară(n.n.: Fiara este Instinctul de Conservare, al Epocii Gabrielice!). Obrazu-i trist era orb pentru lumea înconjurătoare” (n.n.: de observat că ochiul/privire este crescut/dilatat, până la nivelul de „obraz” – adică, întreaga-i fiinţă rezumativă-Capul, este sub semnul „răsucirii” zodiilor Epocii Mihaelice).Iar glasul său urmează modulaţiile din ce în ce mai rafinate şi flexibilizate ale sufletului:”Trebuie să vezi întâi pe prietinii noştri de la Amnia, zise Breb c-un glas aproape şoptit” [98] .

            Ca urmare, Străinului „Egiptean” al Piramidei/Kogaion i se dezvoltă corpul astral, dar şi Sinea Spirituală, până la vizibilizarea „nălucirii” Mariei, din palatul de la Dafne, sub lumina luceafărului: „Tânăra împărăteasă tresări şi închise ochii. Apoi dechizându-i nu-i mai văzu pe cei de lângă ea. Se întoarse cătră asfinţit rămânând neclintită. Acolo scânteia luceafărul. O umbră se desprinsese de la un ţărm singuratic şi venea pe luciul Propontidei cătră dânsa. Era o părere. Era o pătrunzătoare şi dulce otravă a întregii ei fiinţe”.

            Iată că, fără să-şi fi propus, Brebul construieşte, sub Semnul V.I.T.R.I.O.L.U.M.-ului şi o altă fiinţă decât pe „otrăvitul”/trezitul din somnul spiritual-Platon. Maria este tot rodul „otrăvirii” cu sânge „blestemat”, de „domniţă a Spiritului”, după ce-şi ratase Misiunea de Cenuşăreasă/Domniţă Mistică a Popoarelor Cetăţii Hoitului/Leprei/Vidului  Satanic...Degeaba îşi face mustrare Brebul, în şoaptă umilită(„O, părinte(...) eu am fost solul care am adus o floare curată  şi am aruncat-o într-o volbură prihănită” – exact acesta este procesul pe casre el însuşi a fost obligat, de Magul Kogaionului, să-l urmeze, şi rezultatul a fost al 33-lea Decheneu...) – căci V.I.T.R.I.O.L.U.M.-ul a făcut din Maria-soaţa Satanei-Balaur/(I)Saurian, o Marie-Doamnă dincolo de Moarte şi Viaţă:”cuvioasa noastră soră Doamna Maria”- călugăriţă anonimă, dar, tocmai prin anonimitatea Împărătesei Lumii – ea se înscrie, fără greş, în planul sacral. Rcuperându-şi Fecioria Marianică.

            Plecarea frunţii Mariei pe umărul „egipteanului” [99] este un gest ritualic, de re-integrare androginică: de acum încolo, Străinul va deveni, desăvârşit, „Floarea de ghiaţă” – Decheneul al 33-lea. Prin iniţierea întru „Babilonul/Bizanţ”, Brebul s-a construit/”oţelit” spiritual ca Hristosul-Autojertfit (pe care „Babilonul” Labirintic-Ierusalim l-a adus la maturitatea Divină!) - în totală cunoştinţă de cauză a MUNTELUI ASCUNS:”El ridică asupra lor braţele, privindu-i cu ochi îngheţaţi şi ştiind că va fi cel din urmă slujitor al muntelui ascuns” [100] . În măsura în care Brebul se construise, cu atâta trudă, suferinţă şi migală de bijutier divin , „maestru nebun” – el reprezintă,, în sine, un COSMOS – deci, unicat – ULTIM SLUJITOR AL ACESTUI COSMOS, pe care el îl concepuse, urmând învăţătura Demiurgului Unic al Tuturor Variantelor Posibile de cosmos...

            ...O ultimă întrebare  ne frământă: de ce Brebul, Iniţiatul MUNTELUI/PIRAMIDĂ îl consideră pe măgarul Santabarenos [101] ”fericit” – parcă invidiindu-l? „Fericitule Santabarenos, vorbi el pe când tumultul se alină şi împăratul se aşeză la locul său; tu îţi înţelegi mai bine destinul şi nu te abaţi din calea vieţii tale. – Despre cine vorbeşti, domnule?  îl întrebă neguţătorul de alături.-Despre un filosof, de la care am multe de învăţat.- E un epicureu ori un stoic?-E o fiinţă care cunoaşte frâul şi-şi duce cu vrednicie povara(...). Fericitule Santabarenos! – murmură a doua oară Breb cu întristare”.

            Sadoveanu nu glumeşte deloc, ci creează o „parabolă din parabolă”. Există, pe Crucea Încercărilor Vieţii, momentul inevitabil al teribilului: „Eli, Eli, lama sabachtani?”

            Noi credem, încadrând citatul în context (Breb se afla în perioada procesului de astralizare-dezvoltare majoră a fondului sentimental – şi-şi dădea seama că totul este zădărnicie, într-o lume dominată de prostia imorală a unui inconstant Constantin şi a unei veşnic prădalnice/nonpaşnice Lupoaice Irina [102] ...Şi, toate acestea, în timp ce abia se coceau mugurii conştienţei de altfel de Eros – cel Androginic şi de „comuniune spirituală” – Eros Agapé. Animalul-Măgar nu mai poate fi simbol satanic, atâta vreme cât, prin contrast, pe de o parte, cu des-frânatul Constantin, era un model de comportament întru Logos/Înfrânare/Ordine – dar şi prin contrast cu cel ce-şi pierduse busola spiritului, în labirintul Babilonului-Bizanţ, Santabarenos „nu se abătea din calea vieţii” lui. Îşi lua destinul aşa cum era, cu smerenie...Şi pentru că se supunea lui Dumnezeu/Destinul, avea într-însul, implicită, înţelegerea, ca desăvârşire a armonizării cu Logos-ul Divin.

            Dar ceea ce uită Brebul/Arhitectul de Sine, în acest moment de cumpănă şi orbire prin disperare/rătăcire – este că tocmai conştientizare procesualităţii suferinţei istorice face din om, iniţiat – şi din iniţiat – Fiul lui Dumnezeu. Magul din Vârful Muntelui. AUTENTICUL CONSTANTIN AL LUMII SPIRITUALE. Lăsându-şi fratele eteric – numit Constantin-servul sau Santabarenos – să se veselească, instinctual, la poalele Muntelui Nevăzut/Ascuns (pentru orice neiniţiat, adică neintrodus în procesualitatea, teribil de dureroasă/tragică, a Epocii Mihaelice!). ***