-Nu-ţi dau voie s-o iubeşti pe fata mea!  -  striga , întărâtat, meşterul Ludwig, către calfa sa, Hans. Nu-ţi permit!

-Dar, meştere, şi ea mă iubeşte pe mine!  -   îşi frângea mâinile bietul Hans, îndrăgostit până peste cap de fata cea mică a meşterului.

-Nu-i de nasul tău, păcătosule! Hedwiga e…he-he, am s-o mărit cu un prinţ mare, ai să vezi tu! Aşa mândreţe de fată, mai rar! Iar tu, Hans, mucosule, dacă nu-ţi vezi de treabă, pe-aici ţi-e drumul, şi să piei din ochii mei! Neruşinatule! Haimana! Lepădătură! Am crescut un pui de şarpe, la pieptul meu, asta-i!  -  urla, din ce în ce mai tare, şi cu ochii tot mai roşii şi mai ieşiţi din cap, meşterul Ludwig.

De teamă să nu-l lovească damblaua pe tatăl fetei pe care-o iubea din tot sufletul, Hans înghiţi în sec, îşi înghiţi tot amarul şi toată umilinţa  -  şi tăcu, întorcându-se la lucrul său. Tocmai înălţa un zid, zidul de la soare-apune  -  la casa bogatului Johann, vecinul meşterului Ludwig  -  Johann cel care-şi va însura feciorul, în toamnă, când se face vinul cel nou şi aspru, de pe dealurile burgului ce strălucea în soarele dimineţii.Era o dimineaţă ca oricare alta, frumoasă, înaltă şi luminoasă  -  dar, parcă, pentru Hans, ceva se schimbase. Şi nu trebuia: o iubea, fireşte, pe fata meşterului, din adâncul sufletului  -  dar îşi iubea şi meşteşugul, şi măiestria…Era doar calfă, dar oricând putea să dea proba de foc şi să fie primit ca meşter, de înţelepţii breslei temute a zidarilor…doar că starostele, meşterul lui, preacinstitul meşter Ludwig, amâna, mereu amâna… Puse mâna pe mistrie, şi începu s-o mânuiască cu hărnicie, şi zidul se înălţa, văzând cu ochii, iar lui Hans i se părea că lucrurile nu stau chiar aşa de rău, că meşterul Ludwig s-o răzgândi el, curând, când va vedea ce mândreţe de casă croieşte şi înalţă, iarăşi, calfa lui favorită (acum, intrată în eclipsă temporară de popularitate), Hans cel Blond.

La drept vorbind, dintre toate calfele meşterului Ludwig, doar Hans era om de ispravă, şi priceput de-a mirare, şi harnic şi isteţ şi politicos şi tare plăcut la vorbă şi chip   -  că-l lăudau toţi oamenii, cărora, de 5 ani, de când ieşise el calfă, le înălţase case , mari şi frumoase ca soarele  -  căci Hans muncea de se spetea, făcând toată treaba meşterului şi a calfelor celorlalte. Căci celelalte două calfe erau, amândouă, de parcă ar fi fost gemene  -  beţive şi desfrânate, şi , de dimineaţă şi până noaptea târziu, trăgeau la măsea, mai întâi pe furiş, până pe la amiază, apoi, fără să se mai sinchisească de furia meşterului, ori de ochii încruntaţi ai beneficiarului, bogătanul Johann. Iar noaptea, cei doi cheflii petreceau, cu lăutarii, la crâşma grasului Wilhelm, cel mai gras om de pe vale.

Ei, ce frumos flăcău crescuse Hans! Un bărbat de 25 de ani, înalt ca bradul din munţii Bavariei, plin de viaţă şi de duh, cu plete lungi şi blonde ca aurul cel mai scump, cu ochi albaştri, precum cerurile lui Dumnezeu, cu nasul un pic în vânt, cum îi şade bine unei calfe care nu se teme nici de muncă, dar nici de râsul voios şi din inimă! Dar nici Hedwiga nu era deloc de lepădat! Nu ştiu de-o  fi fost chiar bună pentru  prinţi, cum zicea taică-su, meşterul Ludwig  -   dar pentru un flăcău precum Hans, zău că era! Nu prea înaltă, dar plină de patimă, în ochii ei negri, focoşi  -  şi, deşi era germancă , din mamă-n fiică, de cine mai ştie câte rânduri de oameni  -  obrazu-i era umbrit, aproape smead, cu pieliţa fină, să se taie c-un fir de păr ori c-un puf de păpădie. Şi nişte buze fierbinţi, care fremătau  -  un pic cam groase, dar ce bune de sărutat… Şi blondul Hans o sărutase, cu voia ei, de multe ori…

Cu gândul la ochii  enigmatici ai Hedwigăi şi, mai cu seamă, la buzele ei grozave, bunul Hans muncea de zor, tot mai inspirat şi cu mai multă tragere de inimă, ca-ntr-o febră. Chiar începură să-i tremure privirile şi să i se usuce buzele, ca de arşiţă. Dar nu se întrerupea din lucru, căci parcă ar fi pierdut o mare inspiraţie, ca de poezie, dulce şi-amară  -   dac-ar fi părăsit, fie şi pentru o singură clipă, zidul de-nălţat la soare-apune.

În timpul ăsta, meşterul Ludwig clocea gânduri întunecate. Prinsese el de veste că Hans, ticălosul , se dăduse la fata lui, şi o săruta pe ascuns, în toate colţurile casei  -  dar că Hedwiga va consimţi, şi ea, din toată inima, iar nu ca un joc trecător  -  la dragostea lui Hans  -  ei bine, asta le-ntrecea pe toate! O fi fost Hans harnic, drept e că nu prea ştia ce-ar face, dacă l-ar pierde pe Hans, căci niciodată oamenii nu fuseseră aşa de mulţumiţi de casele făcute de el, pe când era doar calfa Ludwig, la dispoziţia meşterului celui bătrân, italianul Jaccoppo  -  dar una-i una şi alta-i alta! Chiar, ce-or fi găsind oamenii în zidurile ridicate de Hans? Că doar le ridică după aceleaşi planuri, după care le ridicase şi el, meşterul cel bogat, Ludwig, de aproape o jumătate de veac! Ce pune Hans în zid, în plus faţă de ce punea el, Ludwig, pe când , încă, mai catadicsea, ca meşter, de-acuma, vestit, şi-apoi staroste   -   să mai pună mâna pe mistrie, să mai înalţe vreun zid, pe ici, pe colo, pe la vreun nobil mai de seamă din împrejurimi ? Habar n-avea  -  şi-ncepea să-l muşte de inimă şarpele verde-al invidiei, duşmănos şi cumplit.

Dar gândul i se-ntorcea, iar şi iar, la cearta cu propria-i fată, cu frumuseţea asta de fată a lui care, de când o născuse maică-sa, acum vreo 18 primăveri, şi mai cu seamă, după moartea maică-si, fie iertata Greta, soţia legiuită a meşterului Ludwig  -  nu-i adresase lui  -  lui, tatălui ei, meşterul zidar , vestit în toată Bavaria, de toţi căutatul meşter Ludwig  -  nici măcar o sută de vorbe întregi… Prefera, propria lui fată, să stea de vorbă cu păsările, la fereastră, dându-le firimituri de pâine, din palmă, să le vorbească pomilor din grădină, de care se lipea cu tot trupul ei înfierbântat  -  şi, o, Doamne, câte vorbe nu i-o fi spus lui Hans, păcătosul ăsta nenorocit! Şi ce fel de vorbe, mângâioase, drăgăstoase, răcoroase, arzătoare…  -  numai lui, tatălui ei bun, nimic . Vreun “da”, abia îngânat, ori un dat din cap  -  nu era încăpăţânată, dar , parcă, nu era în toate minţile, parcă era cu minţile luate de zâne, pluteau minţile ei prin poienele pădurii de lângă burg, peste râuri înnoptate, peste munţi, prin luncile vălurind sub lună…Şi doar în braţele vânjoase ale lui Hans, păcătosului ăsta de Hans, Hedwiga parcă îşi venea în fire, prindea puteri urieşeşti, şi-l strângea pe Hans, rădăcinosul de Hans, din toată inima , să-l sugrume, nu alta, şi râdea atât de învăluitor şi frumos, cald şi blând, ca un vânt de seară  -  ea, păduroasa şi sălbatica!  -  cât de cald şi cât de blând răspundea chemării iubirii…Parcă ea însăşi era o zână, care-l fermeca pe Hans  -  şi, din zglobiu cum era, şi gălăgios de voie-bună  -   îl făcea duios, şi sfios, şi, după un potop de vorbe drăgăstoase, se-auzea doar suspinul celor doi, care stăteau unul cu capul pe umărul celuilalt.

Doamne, dar ce vorbe aspre putuseră urechile să-i audă, în dimineaţa asta, din gura Hedwigăi! Lui, meşterului respectat de toţi, meşterul Ludwig! Şi ce vorbe fusese silit el, meşterul, să-i spună copilei sale! Greu de crezut, dar aşa fusese:

-          N-ai nici un drept asupra mea! – auzise, pentru prima dată în viaţă-i, vocea puternică, adâncă, învăluitoare şi mândră, aproape dispreţuitoare, a fiicei lui mezine, Hedwiga, adresându-i-se. Nu-mi judeci tu iubirea, tu, care n-ai cunoscut-o niciodată!

-          Ce n-am cunoscut, fată nebună?  -  ieşi, în sfârşit, din gâtlejul cumplit de uimitului meşter Ludwig, o urmă din vocea lui de altădată, acum răguşită, ca vai de ea.

-          Iubirea, fiară ce eşti  -  iubirea!  -  strigă, cu patimă, Hedwiga.

-          Tu îmi spui mie fiară? Tu, fata mea? răguşi mai tare, de uimire, deocamdată, dar simţindu-se, apropiată, mânia, în vocea meşterului Ludwig.

-          Nu sunt fata ta! Nu !

-          Cum nu eşti fata mea? Dar cine te-a făcut, nenorocito? se revoltă, în sfârşit, cu voce de stentor, meşterul. Nu eu te-am făcut?

-          Nu, nu sunt fata ta! Mi-a spus mama, înainte de-a muri  -  tu ai omorât-o! se zbuciuma glasul, acum tânguitor, al Hedwigăi.

-          Cum, am omorât-o? Pe cine-am omorât?Ce vorbe-s astea, nebuno? se răţoi meşterul Ludwig, de data asta, sigur pe el.

-          Da, ai omorât-o, căci n-ai iubit-o niciodată, niciodată! se chinuia, în continuare, vocea Hedwigăi, venind, parcă, de undeva, de departe, din păduri şi văgăuni de munţi.

-          Cum, n-am iubit-o, ce-nseamnă asta, n-am iubit-o? Eu, n-am iubit-o? se mira, greoi, buimac parcă, meşterul Ludwig.

-          Nu, n-ai iubit-o!

-          Eu, n-am iubit-o?

-          Tu, tu, tu, şi n-o mai face pe neştiutorul, şi pe nevinovatul  -  aşa ţi-a spus mama, când vorbea cu mine pe patul morţii  -  ţi-a spus “fiară”! Auzi, o, tată  -  ce tată, fiară, nu tată! Ai chinuit-o, nu ţi-a păsat de ea…

-          Cum nu mi-a păsat de ea? Dar pentru cine am muncit o viaţă întreagă? Nu pentru ea şi pentru voi, nerecunoscătoarelor? Pentru cine? Pentru cine?

-          Pentru Maria, pentru Maria, pentru Maria!  -  nu se mai sfârşea, parcă, urletul de fiară rănită, al Hedwigăi: ea era, acum, fiara, de care zicea, când vorbea meşterului Ludwig

Şi meşterul Ludwig încremenise. De unde ştia fata asta de Maria? Şi de unde ştiuse Greta, şi cum de tăcuse o viaţă întreagă, faţă de el? Cum? De ce? Cum se întâmplaseră toate?

Da, se legase, înainte de a se naşte ultima lui fiică, de o nenorocită, frumoasă ca visul de noapte, dar cumplit de săracă şi aproape nebună, locuind într-o cocioabă mizeră, din marginea burgului  -  Maria o chema, pe nenorocita aceea frumoasă precum raiul şi iadul, la un loc  -  şi-i făcuse un copil  -  un băiat. Pe Hans. Dar nu putea, el, marele şi vestitul meşter Ludwig, să-şi lase familia onorabilă, să plece, el, starostele breslei celei mai temute  -  să plece capul în faţa breslaşilor  -  şi s-o ia pe femeia aceea pe jumătate nebună. Nebun ar fi fost el, dacă făcea una ca asta  -  nebun sadea! Şi-i trimitea bani, pentru copil  -  şi i-a tot trimis, până la moartea ei  -  căci n-a trăit mult, frumoasa nebună a  burgului  -  şi a trebuit să-i ia băiatul , orfan acum, ca ucenic zidar…În curtea lui îl luase meşterul Ludwig, preacinstitul meşter Ludwig  -  dar nu-i spusese niciodată cine este, cu-adevărat. Şi-ar fi luat-o în cap, fără rost  -  şi mai cu seamă, spre paguba onorabilului staroste… Îl crescuse de milă, preabunul meşter Ludwig…

-          Dar de băiatul ei, al Mariei,  ţi-a spus maică-ta, dacă tot a vorbit atâtea cu tine, şi nimic cu mine?

-          Care băiat? – întrebă, ca din lună, plânsă, jalnică, cu vocea stinsă, Hedwiga.

-          De Hans  -  ţi-a spus maică-ta?

-          De Hans? Care Hans?  -  întrebă, pierdută, Hedwiga.

-          Hans, pe care-l tot strângi în braţe, prin casă şi prin curte, Hans, calfa noastră, Hans…

-          Nu-i adevărat!  -  urlă, ca scoasă din minţi, Hedwiga. Nu-i adevărat!  -  şi de urletul ei, se prăbuşiră, parcă, bolţile casei frumoase şi reci a meşterului Ludwig.

-          Ba, dacă tot ne-am adunat să ne spunem adevăruri în faţă  -  ăsta-i adevărul: Hans ţi-e frate bun! Da, da!

-          Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Fiară cumplită ai fost, fiară vicleană ai rămas! Vrei să mă desparţi de Hans al meu!De frumosul meu! De zeul meu blond ! El nu poate fi mandragoră…Fiară! Nu tată  -   fiară! Fiară!  -  îşi smulgea părul din cap, frumosul ei păr, în care s-ascundea noaptea, şi-şi ascundea noaptea  -  stelele şi luna.

-          Ba-i foarte adevărat! Şi eşti pe cale de a săvârşi cea mai cumplită nelegiuire, Hedwiga! – spuse, înspăimântat şi, totuşi, cu o undă de răutate în glas, meşterul Ludwig.

-          Nu, nu, nuuu!  -  urla Hedwiga, deznădăjduită. Tu  nu eşti tatăl meu, Hans nu e fratele meu!

-          Iar o luăm de la capăt?  -  zise, parcă plictisit, obosit, de-acuma, meşterul Ludwig.

-          Mi-a spus mama…

-          Ce ţi-a mai spus scorpia aceea de maică-ta? Ce minunile Domnului ţi-a mai turnat în urechi, năpârca aceea? Blestemată…

-          Nu blestema! Nu blestema! Nu era scorpie, mama mea!

-          Ba era cea mai scorpie dintre scorpii! N-a înţeles niciodată…

-          Ce să înţeleagă? Că tu şi Maria…

-          Da, eu şi Maria! Spuneai  că nu ştiu să iubesc! Ei bine, am iubit! Am iubit-o pe Maria! Aşa să ştii!

-          Tu nici măcar nu ştii cine eşti  -  şuieră, întunecat, Hedwiga, şi ea istovită, de lupta sufletelor lor.

-          Zău? Şi cine-oi fi fiind eu, mă rog? -  întrebă, cu amărăciune şi dispreţ, meşterul Ludwig.

-          Tu eşti un gnom , şi Maria este…

-          Nu mai este, a murit, neroado…

-          N-a murit, tocmai asta e ce-a ucis-o pe mama  -  Maria n-a murit, dar pe mama voi doi aţi ucis-o…

-          Termină, nebuno!  -  zbieră, scos din sărite de atâtea aiureli aburoase, ca iadul, lucidul meşter Ludwig.

-          Nu termin până nu-ţi spun tot, până n-auzi tot! Nu scapi tu aşa! Nu, stai, s-auzi cum mama m-a făcut cu Regele Elfilor, şi Maria este chipul mandragorei, când…

-          Nebună, nebună de legat, asta eşti! Lasă-mă, piei din faţa mea! urlă, năucit de tot, meşterul Ludwig, fugind din camera unde se gândise să frângă dragostea Hedwigăi.

Fugi şi se ascunse, un ceas întreg, în iatacul său. Şi când se linişti  -  se întărâtă iarăşi, de unul singur, ca un taur  -  şi porni ofensiva de dimineaţă contra lui Hans. Discuţia pe care-am ascultat-o, la începutul povestirii noastre, stând pitiţi, alături de un silf,  în tufanul de trandafiri din faţa  casei bogatului Johann, cel care-şi clădeşte, alături de casa lui, casă pentru feciorul său, pe care-l însoară în toamnă.

Dar meşterul simţea, parcă de sub pământ, că lucrurile nu puteau să se termine aşa, doar cu o discuţie între nebuni şi cu una fără partener. Simţea că Hedwiga nu va renunţa, pentru nimic în lume, la Hans  -  şi asta-l înnebunea, îi turna, parcă, un metal rece în vine şi-n creier. Trebuia să facă ceva, trebuia… Şi se strecură , din nou, în iatac. Se odihni câtăva vreme, apoi se ridică, şi începu să caute, cu răbdare şi încrâncenare.  Acolo, printre mobile negre, făcute parcă din rădăcinile din pământ ale arborilor  -  dibui un şip cu o licoare roşie ca focul  -  şi ieşi, iarăşi, în curtea lui, şi de-acolo, trecu în curtea vecinului Johann.

Era ceasul amiezii  -  şi lucrătorilor însetaţi de la ziduri li se aducea berea.

-Ia să văd, proaspătă-i?  - ceru meşterul un ulcior, de la sluga ce tocmai voia să-i întindă băutura lui Hans, cel care nu băuse nimic, de dimineaţă, de la cearta cu meşterul  -  şi era grozav de însetat şi înfrigurat.

-Proaspătă-i, meştere, mai proaspătă nici n-are cum fi, acum am scos-o din butoi, e din ultima bere făcută aici, în casa preacinstitului Johann…  -  zise slujitorul, întinzându-i, cu respect, meşterului Ludwig, ulciorul ce-i fusese hărăzit calfei Hans.

Şi Ludwig se prefăcu că bea îndelung, cu faţa întoarsă, de nesaţiul setei  -  dar, cu degetele iscusite, desfăcu şipul cu licoare roşie şi turnă, turnă din plin, în ulciorul cu bere, până ce şipul suspină ultimul strop de foc.

-Da, proaspătă  -  ia şi bea, dragă Hans, şi lasă, mai vorbim noi despre gândurile tale  -  ia şi bea, că de-aici ţi-a băut şi meşterul tău preţuit, nu?  -  ia şi bea, şi să ne-mpăcăm  -  făcu meşterul Ludwig, cu o privire care, de-ar fi ştiut bietul Hans ce-nseamnă, ar fi-ngheţat pe loc.

Şi Hans, bucuros că meşterul său nu-i supărat pe el  -  bău, bău cu toată setea pământului, bău ca şi cum şi-ar fi băut sufletul.

După vreun ceas, îl cuprinse pe Hans o moleşeală, şi se duse sub un pom, din grădina bogatului Johann, să doarmă, lăsându-i pe ucenicii zidari să se descurce singuri. Dar treaba era făcută, în lipsa calfei, de mântuială, şi bogatul Johann observă, şi spuse cu voce tare:

-          Meştere Ludwig, ar trebui să-i supraveghezi dumneata  -  căci am văzut cât de trudită este calfa domniei tale, Hans, de munca de dimineaţă. A muncit neîntrerupt, şi tare bine  -  ştiu eu că n-o să mai fie treaba de acu precum a fost cea de dimineaţă, dar…

Ludwig îşi rupse aproape buzele, în muşcătură. Îl lovise bogătanul de Johann acolo unde-l durea, poate mai tare decât de fiică-sa. Onoarea breslei? Nu, mândria lui de meşter  -  vestitul  meşter, starostele Ludwig, în toată Bavaria vestit. Dar tăcu, şi-şi înghiţi otrava. Preluă conducerea lucrului, la zidul cel nou, dinspre nord  -  căci, în dimineaţa aceea, Hans terminase zidul dinspre apus.

Se făcu seară. Meşterul şi ucenicii, toţi, se duseră la culcare, obosiţi peste măsură. Ciudat însă, nimeni nu-ntrebă de Hans, cel dus în grădină, să doarmă, după prânz. Uitaseră cu totul de el, parcă n-ar fi fost niciodată vreun Hans-calfa, sau parcă meşterul ar fi turnat o licoare şi-n băutura celorlalţi, nu doar în cea a lui Hans.

Pomii adormeau, unul după altul, în cântecul de culcare al păsărilor cerului, care se cuibăreau, fiecare, cât mai bine, să aibă somnul gust bun. Apoi, stelele se înălţară tot mai sus -  şi, deodată, se stârni, ca din senin, o vântoasă  -  apoi, furtună ca niciodată, zgâlţâind pămîntul şi cerul.

Din casa meşterului Ludwig ieşi o momâie uriaşă, umbră îndesată şi groasă, cu un târnăcop pe umăr. Era însuşi meşterul Ludwig. Ce mai uneltea? S-ascultăm, pitiţi sub streaşina casei lui Johann bogătanul, lângă o rândunică sperioasă:

-          Da-da, până nu-l fac de ruşine ca zidar, degeaba l-am omorât. L-am îngropat chiar sub pomul unde adormise, n-o să bănuiască nimeni, nici că am chemat furtuna eu, n-o să bănuiască…

Şi tot mormăind aşa, meşterul, sub vâjâiturile lugubre ale vântului, ba parcă ajutat de cumplitele pale de vânt, amestecate cu stropi grei de ploaie  -  apucă târnăcopul cu nădejde şi începu să bată în zidul de apus al casei începute  -  în zidul cel terminat de Hans în dimineaţa zilei care tocmai trecuse.

-Da-da, dac-o să vadă cum s-a prăbuşit zidul făcut de el, n-o să-l mai laude nimeni aşa de tare, dragul de Hans, hî-hî-hî…nici inima Hedwigăi nu poate rămâne lângă un neisprăvit…zidar cu zidul căzut…hî-hî-hî-hî…

După ce, gâfâind din greu, icnind cumplit şi lovind  năprasnic, ca o stihie zăludă a naturii   -  făcu din zidul lui Hans, o grămadă de cărămizi sparte şi noroi  -   cu paşi grei, parcă străduindu-se să mai iasă o dată, şi înc-o dată,  din pământ, cu fiecare pas pe care-l făcea  -  meşterul Ludwig se îndreptă spre casă.

Dimineaţa, când toţi se treziră şi fură în picioare  -  se auzi un glas:

-Măi fraţilor, dar unde-o fi Hans?

Şi toţi se scuturară parcă de-un vis rău:

-Chiar aşa, nu l-am mai văzut pe bunul Hans de ieri de după prânz  -  unde-o fi? Nu-i în obiceiul lui să întârzie, ori să lenevească. Ei, Hans! Haaans!

Hedwiga, cu cearcăne mari la ochi, negre cearcăne, în jurul măriţilor ochi negri  -  două peşteri de noapte  -  se îndreptă către zidul năruit de vânt şi furtună, pesemne  -   şi şopti, cu glas atât de obosit…dar duios şi aprins, precum vulcanii toropind subpământul:

-Unde eşti, Hans? Vino înapoi, Hans, dragul meu, iubitul meu Hans…

Şi , din noroiul cărămizilor făcute praf, peste noapte, de târnăcopul de gnom urâcios al meşterului adâncurilor, meşterul Ludwig  -  se iscă un freamăt şi un geamăt uşor, uşor  -  apoi , ca un răcnet, noroiul izbucni, într-o trombă furioasă, şi-l izbi pe meşter în plin obraz, făcându-l la loc, adevărat negru ca smoala, precum se născuse acolo, în fundul pământului, la gnomii săi frăţâni.

Şi din noroi, se formară, iarăşi, ca prin mângâierea a sute de mâini pricepute, nevăzute  -  cele mai meştere mâini, din această lume şi de pe cealaltă  -  cărămizile, se făcură la loc cărămizile  -   la locul lor, fiecare  -  se rânduiră, febril, cărămizile, ca-n spaimele nopţii şi-ale mandragorelor închinate la lună… Foşneau mâini, sute, mii de mâini nevăzute, nebunesc de harnice, pline de foc şi-ntuneric de patimă…Fiul Mariei-Mandragora de Lună , nevăzut şi harnic, nălucea zidul la loc, înălţându-l la loc  -   din noroi şi umilinţă de meşter, staroste vestit, acum  prăbuşit…

                                                                 *

Şi meşterul Ludwig, de-atunci, în fiecare noapte, cu târnăcopul, spărgea şi prăbuşea şi risipea zidul dinspre soare-apune  -  şi, dimineaţa, sub ochii tuturor, dar mai cu seamă sub ochii şi chemările fierbinţi, precum arşiţa iadului, ale Hedwigăi, zidul se înălţa, neîndurat,  la loc, ca o mustrare de cuget, cumplită şi fără sfârşit.

Şi meşterul Ludwig , îngrozit  -  şi-a luat câmpii, fugind în lume, să scape de blestemul pe care singur şi-l croise  -  el şi mândria lui otrăvită. Dar târnăcopul tot şi-l luase  -  şi, în lunca în care se prăbuşise, istovit, tot făcea, pe spate stând, ca un gândac negru şi uriaş, răsturnat  -  gesturile de dărâmare a unui zid de aer. Şi-atunci, cu chemări milostive de la nemurita mandragoră Maria, îi veni, în cele din urmă, izbăvirea: precum un acoperiş de sticlă enorm, care se sparge în ţăndări  -  cupola cerului de noapte, din care luna ieşise, să nu vadă infernala desfacere  -  se prăbuşi cupola cerului fără lună, precum zidul de noapte, din curtea lui Johann, se prăvăli peste meşter, şi-l îngropă, pentru totdeauna, amestecându-l, iarăşi, cu viermuiala silnică a întunecaţilor gnomi, întorcându-l la fraţii de piatră scumpă şi metale-otrăvite, pe meşterul Ludwig, nebunul fiu al metalelor scofâlcite, de răutate şi întuneric veşnic ameninţător…

Apoi, din nori, luna reapăru , precum o preoteasă păgână, slujind auster în templul misterelor lumii -  şi mii de licurici şi reci scântei de stele plutiră peste luncă, ducând, cu ele, micile flăcări, strânse, toate, într-o pânză de lumină sclipind vrăjită, pe care se proiectau, într-o nebună horă a duhurilor absurde  -  chipurile adevărate ale oamenilor ce şi-au jucat rolurile, în această lume de aparenţe şi descusături de vise: chipul adevăratei şi nemoartei Marii-Mandragore, şi al fiului de mandragoră  -  Hans, atât de nefiresc de blânda calfă  -   şi Regele Elfilor, înconjurat de miile de silfi ai aerului, şi slujit de tainica Greta, ondina plângătoare în veci  -  iar dedesubtul dedesubtului, foşnea de atâtea feţe, alunecând una peste alta, reci precum metalele de el păzite  -  Regele Gnomilor, bătrânul şi răutăciosul meşter Ludwig…învins de fiica undelor de foc ale Lacului Cerurilor, Hedwiga zisă-n baladă…

Ciudată noapte a viselor germane…atâtea duhuri, fermecate duhuri, încât lumea soarelui îţi pare atât de săracă şi ternă, atât de fără rost, deşi noilor rosturi de noapte nu le ştii firea…iar noii firi nu-i poţi da de rost, acuma, nicicum…Trebuie să aştepţi, încă puţin să aştepţi, pentru a-i întâlni şi pricepe, în deplina lor fire  -  pe posomorâtul meşter Ludwig, pe fiica sa, Hedwiga, şi pe Regele , acum nevăzut, al Elfilor [1] , şi pe ondine [2] şi pe ondinele din ondine…Vei pricepe tot şi pe toate  -  dar mai rabdă-ţi, încă puţin, searbăda viaţă de-aici.

                                                                                *