…Toată ziua îl căutase, dimpreună cu Iosif, aşa cum făcuse şi-n cele două trecute zile, cu disperare şi plânset ca de mort, pe îngustele şi prăfuitele străzi ale cetăţii mari a Ierusalimului. Nu era casă ori cocioabă, ori chiar palat -  la uşa ori poarta căruia  să nu bată şi să nu întrebe:

-N-aţi văzut, oameni buni, stăpânilor, un copilaş precum un înger din ceruri, şi cu ochi albaştri, mari cât cerul? Înduraţi-vă, înduraţi-vă, oameni buni şi stăpânilor, şi spuneţi unei mame, unde-i este copilul…

Atâta îşi frământa mâinile şi-şi rupea straiele de pe ea, atâta-şi smulgea de disperată părul şi-atât de amare lacrimi ardeau în ţărână, picate din ochii ei  -  încât până şi cei mai posaci ori mai câinoşi oameni întâlniţi ar fi vrut s-o ajute, s-o îndrume  -  dar sfârşeau prin a da din umeri, neputincioşi, îngăimând cu milă:

-Linişteşte-te, femeie  -  nu-i aici, în această casă, nu l-am văzut  -  dar mai sunt case în Ierusalim, şi străzi, şi uliţe, şi oameni  -  întreabă, nu se poate să nu-l afli, numai linişteşte-te, că vei muri de durere şi zbucium, înainte să-l găseşti…

Nicăieri nu era, nicăieri…Şi eternul logodnic şi protector al Mariei, Iosif  -  lăcrima, cât de durerea lui, căci îl îndrăgise pe micul Iisus( şi-i respecta acestuia privirile mari şi albastre, care treceau prin zidul trupului celui privit şi dădeau drept în cămara sufletului, despărţind, dintr-odată, acolo: de-a dreapta, diamantul  -   şi de-a stânga, zgurile şi duhorile…)  -  dar lăcrima, încă mai mult, de durerea şi disperarea Mariei. Se zbătea şi el, cât ce putea, în felul bărbatului, mai cu experienţa lumii de bărbaţi  -  nu doar întreba, în stânga şi-n dreapta, dar îndesa un bănuţ în mâna unuia  -   strecura, lângă rugăminte, o promisiune, în urechea altuia  -  dar…nimic.Nu se afla nicăieri copilul Iisus. Nici o veste, nici un martor al trecerii sale.

…Uitând cu totul de ale trupului, rupţi de durere şi de truda mersului fără istov, prin labirintul hidos al hudiţelor rău mirositoare ale Marii Cetăţi  -  fără a-şi da seama, cei doi, Iosif şi Maria  -  se traseră şi se rezemară, sus pe trepte, de coloanele Sfântului Templu al lui Solomon.

Atraşi de vocile înalte dinăuntru  -  intrară. Şi, deodată, Maria deschise ochii mari, de-o negrăită uimire: acolo, în mijlocul templului măreţ al regelui Solomon, printre bărboşii, înalţii şi sălbaticii preoţi, cu sulul legilor sfinte în mâini, privind biruitor, ca un stăpân al casei sale  -  fiul lor,  cu ochi albaştri, precum cerul cel mai senin…

Nemaiţinând cont de nimic şi de nimeni, Maria se repezi până la zăbrelele cele care opreau femeile şi le despărţeau de slujba cea sfântă-a bărbaţilor:

-Fiule, fiule, te-am căutat atâta! De ce ne-ai făcut asta nouă, tocmai nouă, părinţilor tăi, de ce ne-ndurerezi şi ne frângi inimile?…

Dar fiul pe care i-l vestise arhi-îngerul Gavriil  -  se întoarse nemulţumit, cu ochii albaştri adumbriţi şi cu fruntea-i înaltă încruntată spre ea:

-Ce este, femeie, de ce zici că mă căutaţi? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în cele ale Tatălui meu?

Sărmana mamă Maria fu izbită în plin, drept în inimă, ca de-o pală de vânt cumplit, ca de-un cuţit. Se ghemui într-însa. Simţi mâna uşoară, tremurând sfioasă şi blândă, a atât de cinstitului şi blândului logodnic Iosif  -  sprijinind-o. Şi ieşiră, amândoi, din templu, ca întorşi de la o înmormântare.

…Maria se zvârcolea în aşternutul de la gazdă, pradă atâtor gânduri şi amintiri…

O, biată mamă, biată mamă, cât ţi-e dat să suferi…Te-ai bucurat atât de vestea celei nopţi, şi-atât de sfios de mândră ai fost, tu, aleasă a cerurilor…Ai primit Sfânt Duhul sub inimă  -  şi-atâta bucurie tainică ai strâns, alături de durerile şi zvârcolirile pântecului tău…apoi cumplite dureri în umila iesle a Bethlehemului, şi-atâta trudă a pântecelui  -  pentru ca să iasă, apoi, prin vălul nestricat al templului, al pântecelui tău, pruncul de lumină  -  lăsându-te, pentru pururi, fecioară…şi trâmbiţele de raze ale îngerilor, slavă minunii acelei naşteri unice aducea…şi lumina stelei îţi înţepa şi ardea ochii, cu uimire, dar şi cu noi şi-ndurerate viziuni, despre un viitor cumplit, al pruncului născut între paie, aburi de suflări ale vitelor, închinări de păstori şi daruri împărăteşti de la enigmatici magi…apoi iar, cumplite vestiri prin arhanghel  -  şi trudnicul drum , cât încă zdruncinat îţi era trupul de naştere   -  apoi prin pustiu şi arşiţă, iar noaptea supusă frigului necruţător, pe sub palmierii Egiptului, aşteptând veste de întoarcere…

…Atâta grijă, atâtea griji pentru acest prunc al cerului, găzduit de templul pântecului ei şi de această lume, în care, sub încovoierea necredinţei ei încăpăţânate, i se vestiseră imperii ale morţii cumplite, mai cumplite decât oricare alta…plângea în hohote, reînviindu-şi ceţoase arătări rău-prevestitoare, cu pruncul de-acum ajuns prea devreme bărbat  -  şi dat pe mâna călăilor, tânăr fiind şi curat  -  şi sânge ţâşnind din zdrobita lui carne, sub piron şi ciocane  -  o, Sfinte Dumnezeule, tată al acestui copil, aibi îndurare, e fiul tău, propriul tău fiu...

…Îi urmărise, zi de zi, mişcările şi privirea. Era, la înfăţişare, ca toţi copiii, dar nu făcea nimic ca toţi copiii: nu făcea nimic fără rost, nimic uşuratic ori smintit, cum ades, ca-n apă, se-azvârl nechibzuiţii copii întru faptă. Grav, nu râdea de nimeni, nici când acela cădea  -  ci-l ridica pe căzut  -  nici când acela se lovea  -  ci se repezea, ca fulgerul, şi-i mângâia, uşor, ca o pană de înger, lovitului  -  lovitura, rănitului, rana  -  şi-i alina pe toţi, încât minunare şi laudă strângea de pretutindeni. Erau destui clevetitori, care strecurau  lucruri  spurcate-n urechi avide de spurcăciune   -  că s-a născut copilul ăsta cam nu cum se cuvine, şi că maică-sa face pe mironosiţa, dar Iosif e un mare prost şi-mbrobodit  -  Maria, ştiindu-se atât de curată şi desăvârşit nevinovată, înălţa fruntea, de sub şuierele neruşinate ale ţăranilor şi, mai cu seamă, ţărăncilor din Nazaret  -  dar se uita , cu duioasă grijă, la preabunul Iosif, şi inima îi era împunsă de-o sabie  -  şi ştia, sărmana, că orbul Simion nu minţea, că va mai veni şi-o altă sabie, să-şi proptească-ascuţişul, încă mai teribil şi de tot cumplit, mai târziu…o, cât mai târziu, Tată ceresc…

Şi, uite, Doamne, că nu mă mai lasă nici să-l apropii de sânul la care a supt, nu mă lasă nici să-i plâng rătăcirea…

Dar rătăcire să fie? Unde era micul Iisus? O, mamă slabă, care plângi  -  cea mai curat inutilă durere: durerea de mamă! mamă, prea mult iubitoare  -  ca orice adevărată şi îndurerată mamă  -  te-a durut cumplit când ţi-a spus că trebuie să fie “în cele ale Tatălui” său  -  dar, oare, nu eşti egoistă şi nu ţi s-a-ntunecat mintea? Bine, eşti mamă, şi l-ai vrea pururi  -  acum, copil, dar şi bătrân de va fi  -  tot atârnat de fustele şi de şorţul tău, să-l poţi strânge ( şi moşneag de-o fi, cu păr alb) la sânul tău îndurerat…Dar de tată  -  de ce uiţi? Orice prunc, chiar şi Iisusul, sau mai ales el, Iisusul  -  are tată, are şi tată  -  chiar dacă acest tată e-atât de ciudat  -  nevăzut, ci doar anunţat, mai presus decât toţi regii pământului, prin trâmbiţi de îngeri şi arhi-îngeri…Cum de-ai uitat să-l trimiţi, tu însăţi, şi la tatăl său? Ce-nvăţătură puteai să-i dai tu, simplă femeie din Nazaret  -  chiar dacă din spiţa regilor? I-ai dat învăţătură, pân-acum, cât tu te-ai priceput  -  şi l-ai alintat, şi i-ai mângâiat şi-obraz, şi buze, şi-ai sărutat creştetul său  -  aceasta pentru ca , şi el, să ştie a-i alinta, şi mângâia, şi săruta, mai târziu,  pe cei aflaţi în nevoi şi-n grele suferinţe…Dar orice copil trebuie să crească şi sub aspra învăţătură a tatălui. Iar el are un tată mai presus de toţi taţii, un tată care, tuturor celor în şi spre fiinţă, le e Judeţul Suprem  -  iar tu tocmai pe acest tată îl faci uitat, ţie şi copilului lui? N-are drept, oare, dumnezeiescul tată, să-şi înveţe feciorul, la dânsul, în Casa cea Mare   -  pregătirea cereştilor scări către cer? Să-şi înveţe feciorul a sta, la dreapta tronului ceresc, pentru a învăţa Judecata? Nu, copilul nu voise s-o rănească pe Mamă, ci-i adusese aminte acesteia de Tată  -  că are şi el, precum orice prunc născut  -  şi un Tată!

O, sfântă mamă , Marie! Duioasă, preacurată şi dreaptă Marie, ai adormit, mustrându-te pentru cât de mamă eşti  -  şi dând dreptate hotărârii de Tată, care-şi cere, de-acum, în Casa Învăţăturilor Aspre, Bărbăteşti  -  feciorul…O, dulce mamă, divină Marie, dar în somn ţi se zvârcoleşte tocmai urmarea de viziuni şi glasuri, a tragediei mântuitoare  -  tragedie care creşte-n trunchiul copacului ce va deveni Sfântă Crucea Calvarului  -  creşte, odată cu copilul nepreţuit, cu ochi albaştri, atât de blânzi şi senini  -  dar atât de încărcaţi de misterul divin al Mântuirii prin Moarte şi învingerea Morţii. Moarte şi viaţă…înviere după moarte…dar, oh, întâi moarte!…tu nu poţi şi nu vrei să-nţelegi ce-i aceea Înviere, căci Moartea lui te doare şi te sfâşie  - o, mamă, tu, în somn, Moartea lui de atunci, a copilului tău de acum, o jeleşti disperată…

Şi mâinile tale se zgârcesc, de pe-acum, pe un trup crescut-alungit, prăbuşit de pe cruce şi răscolit de brazde de chin şi piroane, şi de nemiloasă, străpungătoare suliţă…iar lacrimile din somnul tău de acum, strâng în ele amarul amarurilor, pe care-l vor vărsa, disperate, atunci, spre a spăla, de colburi şi sânge, schilodit rod al templului sacru al lumii  -  pântecele tău preaslăvit…

-Oh, Tată al Copilului meu  -  pentru asta mi-l iei? Pentru a-l învăţa Moartea, după ce eu viaţă i-am dat şi l-am învăţat viaţă? Fie-ţi milă, fie-ţi milă…o, Tată al Fiului tău…dar şi al meu fiu, umilă şi biată femeie…şi al meu fiu…

Dormi, Marie…dar niciodată, până la supremul tău somn, nu vei mai putea dormi somn liniştit, fără zbateri şi-amarnice strigăte  -  căci Tatăl, pe Copil l-a luat într-ale Sale…