ESEU

ÎNVĂŢĂMÂNT  ŞI CULTURĂ

 

DISPREŢUL ZEILOR
(REFLECŢII ASUPRA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC ŞI MONDIAL CONTEMPORAN)

 

            Nici Ceauşescu n-a fost Antihrist – nici Crucea Creştină n-a biruit. Dimpotrivă: de 17 ani încoace, religia creştină, cu precădere cea creştin-ortodoxă, este ţinta celor mai murdare agresiuni. Agresiuni venite din partea “lumii libere”, a Vestului (în primul rând), o lume care nu e “liberă”, ci e sclava materialismului cel mai josnic şi grosolan - sclavă a banului şi luciferismului. Vestul capitalist nu numai că nu ştie ce e libertatea – dar exportă, furibund, sclavie spirituală. Şi agresivitate belicoasă, intoleranţa cea mai trufaşă şi cel mai autentic terorism, moral şi material. Dinspre Vest spre Est bate crivăţul depersonalizării omului, al deznaţionalizării popoarelor, al egoismului mercantil, al imbecilizării prin subcultură – şi, mai ales, al unor porunci satanizante (ex. :”Fiţi homosexuali!”), însoţite de un şantaj economico-politic şi militar, fără precedent în istoria umanităţii. Iată ce scria celebrul romancie şi filozof francez, Henry de Montherlant (1896-1975), nu foarte demult, în Haosul şi moartea: “O singură “naţiune” a reuşit să micşoreze inteligenţa, moralitatea şi calitatea omului pe aproape întreaga suprafaţă a Pământului – iar aceasta nu s-a mai văzut de la Facerea Lumii. Acuz S.U.A. de comitere constantă de crime împotriva umanităţii”.
            Capitalismul plutocraţiei occidentale nu face decât să preia, să continue şi să agraveze infinit tarele comunismului.
            Ce ar trebui să fie societatea umană – şi ce este ea, în fapt? Societatea umană ar trebui să însemne o stare de solidarizare spirituală, în vederea unui efort spiritual planetar, pentru a obţine o nouă şi ridicată treaptă de evoluţie – spre condiţia re-împăcării Omului cu Dumnezeu, prin conştientizata preluare (individuală şi colectivă) a modelului autosacrificial al lui Hristos.
            Ce este, în realitate, societatea umană contemporană? O junglă, în care Dumnezeu a fost înlocuit cu Zeul Păgân, atotdispreţuitor, al Banului (Demonul Mamona). O junglă în care puterea ocultă o deţine o gaşcă de infractori internaţionali, grupaţi într-un guvern mondial mafiotic, care impune popoarelor Pământului starea de îndobitocire colectivă – prin şantaj dublu: economico-politic (sărăcire artificială) şi militar-terorist (nimeni nu mişcă în front, când se proclamă o poftă a guvernului mondial – a se vedea problema actuală a Orientului Mijlociu petrolifer).
            Şcoala ar fi trebuit să însemne templul spiritual, “laboratorul” spiritual, în care să fie atent supravegheaţi şi dezvoltaţi germenii spiritualităţii terestre viitoare. Dimpotrivă, astăzi, şcoala se dovedeşte a fi unealta clicii mondiale şi mondializante, pentru a obţine o omenire viitoare despiritualizată, ba chiar anti-spiritualizată – care să cedeze Eul Spiritual – către Demonul Suprem – Ahriman.
            Societatea umană, dacă vrea să-şi recapete forţa de a lupta pentru respiritualizare – ar trebui să renunţe la putreda (şi falsa) democraţie modernă – şi să accepte Statul Teocratic, după modelul schiţat de gânditorul rus Vladimir Soloviov la 1887 (cf. Evreitatea şi problema creştină, Humanitas 1992): a – preoţimea (dar reconstruită, renovată spiritual) să preia autoritatea, întemeiată pe tradiţie. Preoţimea să îndrume omenirea spre Adevăratul şi Viul Dumnezeu; b – ţarul (acomodat – adaptat: preşedinte sau rege, dar oricum, suveran spiritual pământesc, nu ca un “cezar” rupt de autoritatea sacerdotală) să deţină puterea confirmată în lege şi să guverneze în virtutea principiilor creştine; c – proorocii (care ar trebui să fie, în primul rând, învăţătorii, profesorii, “pedagogii neamului” – cum, inspirat, spunea O. Goga, vorbind despre mesianismul românesc) trebuie să folosească libertatea iniţiativei personale, îndreptând greşelile mulţimilor şi mustrându-i pe cei nedrepţi, dar tot în spiritul evangheliilor.
            Din păcate, ce sunt, azi: a – societatea; b – profesorii; c – elevii?
            a – Societatea contemporană e zona de sfidare şi dispreţ suveran al Zeilor Demonici: îmbogăţiţi prin furt şi josnicie (în majoritate zdrobitoare) – care sfidează şi presează spre umilinţă – înjosire şi depersonalizare poporul majoritar, sărăcit şi aiurit de griji şi lipsuri.
            b – Profesorii – devin, tot mai mult, o ceată de “copii săraci şi sceptici” – nişte zdrenţe umane – foarte departe de conştiinţa misiunii sfinte de îndrumători spirituali ai neamului. Tot mai departe de ideea de apostoli ai neamului. Plătiţi în bătaie de joc, trăind la limita de jos a supravieţuirii biologice (şi, implicit, spirituale) – sunt împinşi de multe ori spre o corupţie jalnică şi penibilă, de prostituate de doi bani. Împinşi spre indiferenţă sporită, oboseală, faţă de cerinţele actului sacru educaţional. Cum să-ţi mai faci datoria faţă de ucenicii-elevi, cum să-ţi  păstrezi, în faţa elevilor, autoritatea morală de ravvi-învăţător – când elevii tăi, ieşiţi pe poarta şcolii, dau nas în nas cu ispitele unei foarte reale societăţi satanizate, agresive, care neagă tot ce se spune din amvoanele şcolii? Moralitate! (spune, creştineşte, şcoala) – ...NU! (urlă, babilonic, societatea reală): descurcăreală şmecheră, înşelătorie generalizată (societatea de consum...), prezervative ale destrăbălării, perversiuni sexuale legalizate de statul – marionetă a guvernului mondial!...Corectitudine şi altruism! (spune, înţelept, şcoala) – NU!! (urlă, isteric, societatea prin toată întocmirea ei): hoţie, violenţă, corupţie generalizată, egoism, indiferenţă faţă de bine – şi minciună, minciună, minciună... Liderii sindicali devin prim-miniştri, pe spinarea fraieriţilor profesori (a fi în conducerea sindicală - e o trambulină spre guvernare). Grevele profesorilor sunt mană cerească pentru liderii sindicali!.
            c – Elevii devin, tot mai mult, cobaii unui experiment terestru extrem de periculos pentru viitorul omenirii: mancurtizarea şi îndobitocirea maselor. În perfecta continuitate a educaţiei comuniste, elevii – copii devin nişte ieniceri (combinatul de ieniceri nu mai e spaţiul închis al şcolii, doar – ci “societatea liberă şi democratică”): fără sentimente, fără apartenenţă la un neam, pământ, cultură etc. Metode: pe lângă urletul continuu al hard- rock-ului, sau perfida falsificare a ethnos-ului autentic, prin etno-pop – ei bine, manualele alternative, aiuritor de multe şi diversioniste: cele de Română şi Istorie, cel puţin, propovăduiesc pe faţă deznaţionalizarea şi imbecilizarea tineretului României. Fondul: dezinteresul criminal faţă de protejarea socială a copiilor şi tineretului ţării (manuale cu preţuri astronomice, alocaţii şi burse cinic de minuscule, taxe şcolare, de cazare etc. descurajante şi ucigătoare etc.). Rezultatul: o lehamite generalizată, atât a dascălilor, cât şi a elevilor (va rămâne de pomină formula “margiană” de calculare a mediei: 3M+T/4, care, dimpreună cu “întrunirile pedagogice” şi “hârţogăraia” exasperantă, atingeau şi ating un scop vital: uciderea timpului de reflecţie şi, deci, de potenţială revoltă, al dascălului – or, cu dascăli tâmpiţi birocratic, se obţin matematic, anti-elevi şi anti-oameni).
            Dar ceea ce revoltă, poate mai mult decât aspectele materiale – este ipocrita continuare a agresiunii, din paginile tuturor manualelor, a concepţiei materialist-ateiste despre lume şi om: biologia nu oferă alternativa creaţionistă, fizica şi chimia oferă elevului aceeaşi viziune a lumii materiale “în bucăţi” etc.
            Ora de Religie? Plasarea ei în orar arată clar fariseismul ministerial: parc-ar fi Hristos, răstignit, în fiecare zi, nu între Hestas şi Dismas – ci între doi Barabas: obiectele materialiste-ateiste, sufocate de lipsă de spirit.(În plus, ora de Religie este fixată, în majoritatea şcolilor, de la ora 7 dimineaţa...când mulţi şcolari sunt navetişti...Oricât de mare le-o fi iubirea de Hristos elevilor, totuşi...un somn sănătos, la tinereţe, face cât averea toată, la bătrâneţe...).
            Miniştrii M.E.C.T., de orice culoare politică ar fi ei, urmează linia slugărniciei către Vestul deznaţionalizant... – linie deschisă de prof. univ. dr. Andrei Marga, şi „implementată”, într-o noapte de vară, prin veşnic oportunistul N. Manolescu (conducea, pe atunci, o emisiune de cultură, la Antena 1... – „Dragostea mea, cultura”... - parcă...), Paul Cornea şi Liviu Papadima... – „gealaţii” care au hotărât într-o anume problemă, de unii singuri, fără nicio dezbatere naţională (orişicât, era o problemă care interesa nu doar trei oameni, ci generaţii întregi, succesive, de tineri ai ţării... – copiii noştri, nu ai lor...!!!)  – problema „manualelor alternative”...
Puţinii profesori rămaşi, încă, pe baricade, duc lupta singuratică, de gherilă spirituală.
            Degeaba ne arătaţi, d-lor guvernanţi, olimpiazii din “clocitoarele” M.E.C.T.-ului – liceele protejate spre “excepţie”: toţi olimpiazii au în buzunare, încă din sala triumfului lor „profesional-olimpiad”, contracte ferme cu firme străine, firme care fură, cu sfruntare, materie cenuşie românească. Dar ce fac guvernanţii români, pentru a opri hemoragia de tinereţe spirituală românească? Răspuns: nimic. Absolut nimic. Se supun, astfel, comandamentelor forurilor antispirituale străine (expresii ale Guvernului Mondial Plutocratic) – şi continuă opera de blocare a visurilor şi avânturilor tineretului – ca şi ale Neamului Românesc. Tineretul este lăsat pradă deşeurilor radioactive antispirituale, deversate, în România, de Vestul mercantilo-masonic. Sub pretextul economiei de piaţă şi al societăţii de consum. Nu, d-lor guvernanţi: sunteţi vinovaţi de crearea premizelor consumării de droguri şi deşeuri antispirituale, de către tineretul român. O societate responsabilă de viitorul ei, sănătoasă şi viguroasă moraliceşte – împiedică pătrunderea produselor periculoase de consum (produse de subcultură, produse alimentare cu efect antispiritual, practici imorale etc.) – şi asta, chiar forţat – căci aţi produs, deja, un tineret iresponsabil, debusolat moral, gregar. Sunteţi datori, faţă de Judecata Neamului – să-l obligaţi pe cel pe care tot voi l-aţi hipnotizat spre Diavol – să-l reorientaţi către Calea cea Dreaptă a Spiritului – către Dumnezeu.
            Dacă doriţi un model, în acest sens, al respectului religios faţă de spirit şi tradiţie – vi-l indicăm pe dată: Israelul. Sub aparenţa de “democraţie” – se ascunde o foarte sănătoasă Teocraţie – rabinatul fiind instituţia spirituală supremă în stat. Deci autoritateta sacerdotală. În Israel, până şi comunismul este un comunitarism înţelept, binefăcător pentru toată lumea israelită. Dar, în primul rând, folositor pentru buna şi eficienta utilizare a vlăgii tineretului. Naţionalismul, în Israel, este la el acasă!!! Cine a văzut vreun tânăr israelit fugind din propria ţară, emigrând spre alt “pământ al făgăduinţei” decât patria sa, Israelul – să vină deîndată, să ne spună – şi vom retracta tot ce am grăit mai sus.
            Dar cel ce semnează aceste rânduri, îşi exprimă speranţa neclintită în forţa interioară, de redresare spirituală, a Neamului Românesc – care are instinctul (devenit aproape o instituţie naţională) numit bun–simţ. Adresăm, astfel, sfidarea supremă celor cere ne sfidează – pseudo-zeităţilor malefice – guvernanţii antispirituali, naţionali şi mondiali. Dumnezeu (şi noi îl vom ajuta) îi va zdrobi pe toţi falşii profeţi – îi va spulbera pe zeii dispreţuitori, de la conducerea României şi lumii. Lumina Spiritului va învinge, legic. Iar şcoala românească, în curând, va creşte oameni eroici, iar nu pe sclavii neantului...

***

ŞCOALA ROMÂNEASCĂ ŞI DEMOCRAŢIA

(anchetă)
            Într-o societate românească în care, de vreo 17 ani, se tot pretinde, în mod demagogic, că există sau se construieşte democraţia – dar nu există nici o relevanţă real-democratică, nici o continuitate a fiinţei spiritului democratic autentic – e firesc ca la întrebarea: “Ce este democraţia?” – tineretul studios preuniversitar, primul lovit de inexistenţa cadrului democratic real, să refuze să răspundă. Şi totuşi, la Grupul Şcolar „Gheorghe Balş”-Adjud, 173 de tineri au răspuns, în faza pregătitoare a testului – dar răspunsul lor, în proporţie de cca. 60%, a fost unul adecvat societăţilor şi realităţilor de tip anarhic, unei societăţi româneşti conduse, mai curând de legile mafiotice, de junglă etc. – decât de legile moralei creştine: “Democraţia înseamnă să fii liber să faci ce vrei”. Da, când guvernanţii se preocupă, prioritar, de propăşirea conţinutului propriului buzunar, iar nu de protecţia socială a tineretului studios (priviţi fie şi numai preţurile astronomice ale manualelor, ale rechizitelor şcolare, alocaţiile microscopice şi cinice, taxele exorbitante pentru cazarea studenţilor etc.) – tinerii îşi dezvoltă, firesc, latura rebelă a propriei personalităţi, dând impresia unei hiperpersonalităţi (care ascunde, de fapt, o gravă criză identitară): “Nu vă-ngrijiţi voi (cei ce ne-aţi chemat la viaţa socială, apoi la cea politică, să vă votăm...) – de nevoile noastre? – atunci <<răzbunarea>> noastră va negarea <<sacrosanctei>> voastre găşti, pe care o numiţi “societate”, distrugerea mecanismelor societăţii voastre de broaşte ţestoase: anarhia. Fie vom pleca în străinătate, lăsându-vă cu nasul în propria voastră mizerie – fie vom arunca în aer legile care vă protejează pe voi, cei îmbătrâniţi în rele – în loc să ne protejeze pe noi, cei care avem gânduri, visuri frumoase, năzuinţe curate – pe noi, cei care trebuie, în mod normal, să preluăm răspunderea unei societăţi noi, înnoite, respirabile, sănătoase, dezrobită de metehnele regimurilor politice trecute.”
            Din fericire, aceşti tineri gata să explodeze rebel – constată că şcoala e singura instituţie oficială care, încă, mai poate reprezenta, construi sau prezerva – dimensiunile unei reale democraţii. Asta în linii foarte generale. Asta, sub condiţia conjugării efortului spiritual al dascălilor (oneşti şi profesionişti) şi al elevilor de “bun-simţ”. „Dar după şcoală?” - urmează, logic, întrebarea tragică. O întrebare la care nici societatea actuală, nici noi, dascălii de elevi – nu putem, încă, răspunde. Deocamdată. Să urmărim, deci, deocamdată, răspunsurile la cele trei întrebări ale testului propus de revista Contraatac, a Grupului Şcolar „Gheorghe Balş”-Adjud, în legătură cu şansa democraţiei în spaţiul şcolii:

1. Ce înţelegeţi prin “democratizarea relaţiei educatori – educaţi”?
2. În ce condiţii şi între ce limite, democratizarea relaţiei educatori – educaţi aduce folos elevilor? Când consideraţi că au fost depăşite aceste limite – spre rău, periculos, nefolositor?
3. Imaginează-ţi că ai fi tu  profesor, iar profesorul tău de azi – elev: ce ai face tu, în plus, bine şi folositor, faţă de ceea ce fac azi profesorii tăi? Ce ai pretinde tu de la elevii – foşti profesori?

La rezolvarea testului au participat 173 elevi, de la clasele IX –XII – elevi cărora ţinem să le mulţumim, şi pe această cale, pentru bunăvoinţa de care au dat dovadă şi pentru deosebitul simţ de responsabilitate, prezent în fiecare răspuns pe care l-au dat, după o matură chibzuinţă, după o foarte onestă scrutare a conştiinţei. Testul nu a implicat obligativitatea semnăturii – pentru a nu exista un factor de inhibiţie în plus (faţă de inhibiţiile pe care le creează mediul social). Dar cca. 50% şi-au asumat, benevol, răspunderea semnăturii – fapt care nu a diminuat – cel puţin aşa am vrea să credem – cu nimic, sinceritatea răspunsurilor. Participare, pe ranguri de clase: clasa a IX-a – 70 elevi (media pe clasă - 17), clasa a X-a – 46 elevi (media pe clasă - 15), clasa a XI-a – 30 elevi (media pe clasă - 10), clasa a XII-a 27 elevi (media pe clasă – 16 elevi). Dacă participarea claselor a IX-a a fost integrală, clasele a X-a B şi D s-au eschivat de la participare, la fel şi clasele a XI-a A şi clasele a XII-a B şi D. Surprinzător, deci – se observă un interes foarte mare, pentru problemele şcolare şi sociale, al elevilor care “au scăpat” de un ciclu de învăţământ (clasele a IX-a) – şi un interes scăzut sau cel puţin moderat – la cei care termină noul ciclu (cel liceal): probabil că eschiva celor din clasele a XII-a nu trebuie pusă, exclusiv, pe seama apropierii de realitatea crudă, nudă, a societăţii reale, în care limitele democraţiei sunt extrem de strâmte şi chiar schiloditoare, pentru psihicul lor adolescentin – ci, poate, şi pe seama unei necesare reflecţii, mai profunde, de care au nevoie, pentru a evalua corect relaţia reală dintre şcoală şi realitatea global-socială. Oricum, noi considerăm ca fiind simptomatică retractilitatea faţă de “teoria socială” (fie ea legată şi de un spaţiu relativ ferit de furtunile societăţii reale) – simptomatică pentru o precoce pregătire pentru fronda socială: scepticismul celor care simt “crivăţul” societăţii – junglă, societăţii fără “amortizoare” – trădează o îmbătrânire precoce a sufletului tineresc. Tinerii aceştia ai claselor a XII-a au văzut deja prea multe lucruri revoltătoare, au fost victima prea multor agresiuni (mediatice sau directe), ale minciunii şi demagogiei sociale – pentru a mai accepta cu uşurinţă şi entuziasm, o discuţie despre micro-climatul social al şcolii (în care – atenţie! – ei încep să bănuiască a exista, deja, “bacilii” distructiv – spirituali, existenţi în macro-societatea umană: şi probabil că instinctul lor nu îi înşeală prea mult...). Rămâne, deci, o întrebare: una din cauzele răului social să fie chiar şcoala? Adică, haosul spiritual, al cărui vânt bate, prin “alternativele” manuale şcolare, prin programe şi concepţii.
I – La prima întrebare, 112 răspunsuri pun accentul pe “bun-simţ” , ca dimensiune necesară a discursului de factură democratică, în cadrul relaţiei educator – educat. 154 de subiecţi ai anchetei pun problema “înţelegerii” (reciproce profesor – elev: măcar “cât de cât” – XI-B) – iar 85 de subiecţi pun problema dreptului liber, al elevului, la păreri şi opinii, în cadrul orei de curs – evident, în acelaşi cadru de decenţă şi respect reciproc, profesor – elev: “Profesorul este deschizător al minţii, ajută elevul să poată gândi liber la ceea ce este bun pentru el, dar şi pentru alţii. Trebuie să existe, însă, respect reciproc între elev şi profesor, pentru a se putea dezbate problemele pro- şi contra” (X-C). Din păcate spune un elev (X-C), “elevii dorm, chiulesc, nu dau respectul cuvenit profesorului, în timp ce profesorul acordă respectul său oricărui elev”. În mod timid, unii elevi sugerează, însă, că, uneori, elevii, chiar dacă “ascultă” de profesor, acesta nu este obiectiv, în aprecierea efortului “democratic”  al elevului: “Da, elevul să asculte de profesor – dar şi profesorul e bine să dea notă pe merit” (X-C). În definitiv, cum bine remarcă elevul (X-C), datoria educatorului, în liceu, este “să ne dea o şansă de a fi şi noi cu picioarele pe pământ şi să ne purtăm ca atare” (adică, probabil, subiectul vrea să spună că elevul trebuie să se manifeste, în urma strădaniei profesorului, ca un “om cu picioarele pe pământ”, adică lucid, maturizat, conştient că trebuie să-şi ia propria soartă în propriile mâini). Despre democraţia în mediul educaţional al clasei, ca şansă legitimă dată elevului de a-şi exprima opinia liber, vorbeşte, cu autentică înţelepciune şi naturală dezinvoltură, o elevă de la clasa a IX-a C: “Oricine are dreptul la o opinie, are dreptul să-şi facă o părere despre un lucru, o problemă pusă de profesor sau de viaţă – şi să şi-o spună. De exemplu, elevul are dreptul la opinia lui, iar profesorul trebuie să o ia în considerare, fie ea bună sau rea: profesorul trebuie să-i explice elevului ce anume a greşit, în cadrul opiniei sale – şi să-l facă să-şi înţeleagă greşala şi să întrevadă o soluţie mai bună la problema respectivă”. Un subiect de la clasa a XI-a B este chiar mai categoric, în ce priveşte drepturile democratice, ţinând de libertatea de exprimare: “Dreptul de a accepta şi a respinge”. Sunt exprimate, evident, mari sfieli şi complexe de inferioritate, dar pornite tot dintr-un “bun-simţ” sănătos: “Eu consider  că această libertate, în relaţia educator – educaţi, nu ar trebui să fie chiar aşa de mare, fiindcă educaţii nu sunt şi nu vor fi niciodată egali cu educatorii. Educatorii au liceul terminat, au facultate – noi nu avem nimic” (IX-C).
Există şi ironii, destul de fine, faţă de excesele de “democraţie” (de fapt, falsa democraţie şcolară): “Copiii au ajuns, în ziua de azi, cu mult mai democraţi decât profesorii, şi li se suie la cap” (IX-D). Există 12 subiecţi care îşi exprimă, făţiş, neîncrederea totală în posibilitatea stabilirii unui cadru democratic în şcoală: “Sincer, nu cred în democratizarea acestei relaţii” (XII-A). Probabil că ştie ce ştie respectivul subiect... Dar se întâlnesc şi opinii de mare anvergură spirituală, precum aceea a unui elev de la clasa a X-a C: “Pe viitor, eu cred că fiecare profesor ar trebui să-şi aleagă singur temele pentru programa anului şcolar, nu mereu să fie dependent de aceeaşi programă făcută de M.E.C.T.: eu văd că manualele nu-s totdeauna bune şi nu ne ajută, aşa cum ne ajută profesorul, să înţelegem nişte probleme importante pentru noi, în şcoală şi în viaţă”.
După cum se observă, răspunsurilor subiecţilor anchetei, la această primă întrebare acoperă toată gama raţional-sentimentală, vis-à-vis de “visul democratic” – de la “democraţia este un buletin al nebuniilor”, un vis şi o dorinţă care “nu se vor putea înfăptui curând” (X-C) – până la opinia argumentată, metodic, că democraţia e foarte posibilă, şi chiar normală, în micro – climatul social al şcolii: “Orice educator, fie că-i un cadru didactic, fie că-i un părinte sau oricine altcineva – a fost, la rândul lui, un educat. Acum, are, şi el, obligaţia morală de a-i educa pe cei din jur, care nu au primit încă educaţia adecvată şi necesară: rude, prieteni, străini”. (elevă clasa a IX-a D). Exact astfel de credinţe şi viziuni, de tip iluminist (în cel mai bun sens al cuvântului) sunt necesare societăţii româneşti actuale, pentru a scoate din adormire, din climatul de suficienţă tembelă, de corupţie şi inerţie morală, etc. În concluzia la aceste răspunsuri la prima întrebare: s-ar putea, poate, peste ani, ca noi, ăştia din generaţia de “maturi” actuală, să roşim în faţa acestor tineri, care vor fi devenit, între timp, stăpânii situaţiei din ţară. Cu condiţia (o, cât de gravă condiţie...) ca aceşti tineri curaţi, de acum, să nu se plictisească, între timp, de democraţie – şi să nu se lase corupţi şi alteraţi sufleteşte tocmai de cei din generaţia noastră, de “păturici”, “şmecheri” etc. Să sperăm că cei ce s-au oferit, aici, să gândească democraţia – nu vor uita atât de uşor ce au gândit acum – să nu se trădeze pe ei înşişi şi crezurile lor prezente. Fie ca această foaie de hârtie să le fie veşnic (sau, măcar, până la adânci bătrâneţe) – un memento (aducere aminte) – sau, în cazul celor care-şi vor trăda crezul – o pagină mustrătoare, cu litere de foc, care să le biciuiască sufletele, cugetele...
Dacă, însă, cei 5 (cinci) subiecţi, din clasa a XII-a, care nu cred în posibilitatea democraţiei nici măcar în şcoală – vor fi simţind, sau vor fi intuind că există o anume slăbiciune spirituală, un “chix” genetic – în ei, elevii, ca şi în noi, profesorii – slăbiciune care să împiedice creşterea şi dezvoltarea seminţei democraţiei?
II – Pentru 141 de subiecţi, limitele şi condiţionările, între care s-ar putea dezvolta democraţia (climatul democratic) în şcoală – ţin de respectul reciproc, de înţelegerea reciprocă (mai cu seamă, din partea profesorului) şi de eternul cântar interior al bunului – simţ. “Dacă respectul şi bunul-simţ, ca şi scopul educativ [educarea elevilor pentru viitorul lor mai bun] sunt părăsite din vedere – atunci totul decade spre <<periculos>>, în procesul de învăţământ” – afirmă un elev din clasa a XII-a A.
Limite depăşite, din partea elevilor (din punct de vedere al unui subiect din clasa a IX-a A): “a se pune în gură cu profesorul, a face mizerie [în clasă], a fuma în şcoală etc.” 23 de teste anchetă pun în evidenţă pericolul potenţiel al apropierii, nefiresc de departe împinse, dintre un profesor – educator şi eleve – educate, sau chiar tentativa, voalată, de hărţuire sexuală, din partea profesorului (neexcluzând nici avansurile venite din partea elevei, către profesor): “Limitele sunt depăşite când un profesor tânăr face avansuri unei eleve , sau invers” (IX-A). E greu de spus dacă acest pericol este semnalat pentru ceea ce i s-a întâmplat respectivului subiect în clasele V-VIII, sau avertizează asupra mediului nou, cel liceal. Dar concluzia e una foarte adevărată, şi anume că dezvoltarea unor asemenea relaţii nefireşti şi nepotrivite pentru mediul şcolar, impietează grav asupra obiectivităţii aprecierii muncii elevilor, ducând la o stare de nemulţumire generală, în microclimatul social al clasei: “Se pun note pe ochi dulci, şi atunci ceilalţi elevi pot să ştie de zece, dacă profesorul respectiv nu vrea să pună, nu pune şi gata” (acelaşi subiect de la clasa a IX-a A). Mai este de subliniat aici un aspect al vieţii în microclimatul social – şcoală: apariţia “satrapismului magisterial”, a complexului lui Yehova, la unii dascăli: aceştia încep să creadă, din toate puterile, că soarta elevilor de dinaintea catedrei atârnă în vârful peniţei respectivului profesor. Acelaşi elev de la clasa a IX-a A atrage atenţia asupra efectului negativ al apariţiei părerilor preconcepute şi a fixaţiilor, la unii profesori, în legătură cu elevi de vârste diferite, proveniţi din aceeaşi familie, dar şi asupra profesorilor ranchiunoşi: “Sau atunci când ai un frate mai mare şi i-a făcut profesorului vreun rău, sau şi-a bătut joc de el. Profesorul ţine minte şi atunci când intră în clasa a IX-a, când aude de numele tău, zice: <<Ăăăă, ăsta e ca şi frate-su, ia să-l învăţ eu minte de la început!>> – şi uite aşa iei note proaste şi nu ştii de ce.”
Tot la clasa a IX-a A, un subiect extrem de conştiincios, face o adevărată listă a “limitelor depăşite”: a – profesorii nu ţin cont de garderoba aleasă [vrea să spună că se îmbracă neglijent sau necuviincios], iar elevii le urmează exemplul”. Iată că s-a zis ceea ce trebuie zis: profesorul, dacă nu este el însuşi un model pozitiv în toate, nu are dreptul moral să pretindă elevi model. “b – Profesorul predă o nouă lecţie, iar elevii fac cu totul altceva.” Deci, profesorul are nevoie de atenţie distributivă şi trebuie să fie profesorul tuturor din clasă nu al unora, doar. “c. – Când profesorul vine la ultima oră extenuat şi refuză ora de curs şi îi lasă pe elevi să facă ce vor ei.” Elevul înţelege oboseala profesorului, dar nu acceptă ca educatorul să nu dea ocupaţie profesională educaţilor săi. “d. – Neglijenţa la ore, atunci când se deviază de la o anumită lecţie sau subiect, şi se ajunge la o discuţie particulară, din viaţa de zi cu zi a elevilor sau profesorului”. Să fim, deci, atenţi, la amploarea digresiunilor, pe care, uneori, poate că chiar trebuie să le facem în cadrul lecţiei – dar să ştim să închidem paranteza la timp – şi, mai ales, să ştim să ne păstrăm prestanţa de profesori, şi să nu transformăm ora de studiu în cadru de bârfe ori de confesiuni intime. “e. – Abuzul faţă de bunătatea profesorului poate duce la tulburarea orei.” Un profesor “bun” nu e, neapărat, cel care a renunţat la veghea pedagogică şi la autoritatea sa de lider al grupului de lucru intelectual. “f. – Dacă elevii unei clase sunt gălăgioşi sau obraznici în timpul orei, profesorii pot lăsa clasa, fără a mai preda şi chiar pleacă din şcoală”. Iată semnalat cel mai descalificant lucru, pentru un dascăl: dezertarea de la locul de muncă... lăsându-i în plata Domnului şi în bătaia furtunii pe cei încredinţaţi lui de părinţi – precum o turmă, păstorului biblic.
Acest, aparent, insignifiant elev de clasa a IX-a are, însă, un spirit de observaţie şi o judecată extrem de percutante şi nu lipsite de formulări ce pot pune pe gânduri: “Profesorul să fie ca Manole, să pună mult suflet în lecţie, dar şi elevul să asculte şi să înveţe mereu.” Sau: “Dacă profesorul şi elevii s-ar şi distra la orele de curs, ar fi O.K – dar să se păstreze limita bunului simţ”. A se observa obsedantul recurs la “metrica” spirituală a “bunului – simţ”. Există 36 de teste-răspunsuri ale subiecţilor-elevi, care atrag atenţia că agresiunea verbală şi fizică asupra elevilor nu aduce nimic bun şi folositor pentru nimeni – nicicum pentru climatul democratic: “Să nu existe frică băgată în oase elevilor, de către profesor, ci plăcerea de a afla cât mai multe, în cursul unei ore” (IX-B). “Profesorul să fie al doilea părinte, părintele de la şcoală” (X-C). “Nu vrem să învăţăm de frică” (IX-D). “Limitele sunt depăşite când elevii sunt jigniţi de profesor” (X-A) etc.
Iată şi limita depăşită spre discriminare socială: “Să nu existe discriminări pe criteriul averii: profesorii care să-i spună unui elev sărac [şi care a pierdut puţin ritmul la învăţătură] că n-ar trebui să mai vină la şcoală, că şi aşa cheltuiesc părinţii bani cu el degeaba – poate cu banii ăia îşi mai cârpesc alte nevoi”.
Dar un subiect din clasa a XI-a D acuză, clar, guvernele României postdecembriste, pentru depăşire limitelor democraţiei reale: “Democraţia a adus manuale cu preţuri foarte mari. Ba chiar programele şi manualele alternative sunt foarte rele şi ne-ar împiedica să învăţăm lucruri multe şi bune, dacă profesorii le-ar respecta întocmai.” Un coleg al acestui subiect, tot de la clasa a XI-a D e foarte radical: “Părerea mea este că aceste limite au fost depăşite chiar odată cu venirea democraţiei actuale din România. Democraţia a fost prost înţeleasă, după 1989. Căci, pe lângă faptul că tinerii nu ştiu ce înseamnă <<democraţie>> (din greacă), ei îşi iau libertăţi mult prea mari şi periculoase, pentru ei şi pentru societate”. Şi continuă: “Una e libertatea de exprimare a opiniei – şi cu totul alta obrăznicia”. Iată şi opinia unui subiect de la clasa a X-a C: “Din păcate după ’89, lumea face mai mult rău decât bine – democraţia nu aduce binele, neapărat” – ajungându-se, tot printr-un subiect de la a X-a C, la formularea memorabilă: “Linia de hotar a folosului democraţiei se numeşte respect – depăşeşte-o, şi vei trece în cu totul altceva decât democraţie”  (X-C). Dar există şi nostalgii (induse, probabil, de părinţii chinuiţi de grija zilei de mâine), nostalgii pe care nu avem dreptul să le judecăm după, aceşti 12 ani de eşec lamentabil al democraţiei, în România: “Aceste limite au fost depăşite atunci când la putere n-a mai fost Ceauşescu”. (X-C). În definitiv, când, după spusa unui subiect de la clasa a IX-a D “au apărut, în România, mafiile, drogurile etc. – aceste limite nu au fost, oare, deja depăşite?”. Ne permitem, şi noi, să oftăm şi să aprobăm, cu durere.
Sunt subiecţi care afirmă: “ La Grupul Şcolar <<Gheorghe Balş>> – Adjud, nu primim doar învăţătură şi educaţie, din partea profesorilor, dar şi multă afecţiune” (IX-C) – dar şi opinia dură, care, abia ea, trebuie să ne dea de gândit: “Dacă un profesor nu explică, acel profesor n-are ce căuta în şcoală. Unii profesori ţipă, nu predau, vin în stare de ebrietate” (încă o dată, aceste opinii, care vin de la subiecţi din clasele a IX-a se referă, probabil, la profesorii din gimnaziu – dar nu-i rău să luăm aminte şi noi, profesorii de liceu, să nu cădem sub tăişul necruţător al observaţiei severe a elevului). Vorba unui subiect de la clasa a X-a C: “Dacă nu-şi respectă obligaţiile, profesorul pe ale lui şi elevul pe ale lui – în România viitoare va fi un dezastru”.
Să medităm asupra unui memento al unei eleve din clasa a IX-a B, care ne spune: “Dacă stăm bine şi ne gândim, şi dumneavoastră, stimaţi profesori, aţi fost ca noi, elevi, cândva – şi e imposibil să nu fi făcut şi dumneavoastră anumite boacăne”. Chiar aşa, să ne amintim, mereu, că şi noi, “magisterii”, am fost în pielea elevului, cândva – şi că, pe atunci, ceream şi doream mai multă înţelegere de la dascălii noştrii – de ce să refuzăm elevilor noştri de azi, ceea ce ne doream noi ieri? Dar ... să coopereze şi elevul de azi, cum, poate, cooperam şi unii dintre noi, la procesul de instrucţie şi educaţie: “Elevul să n-o facă pe şmecherul, ci să încerce să ajungă la cunoştinţele profesorului”(IX-B).
Oricum, profesorul trebuie să-şi facă nu doar slujba, ca un fierar sau dulgher, ci să-şi facă misiunea, faţă de tineretul ţării – adică faţă de populaţia şi poporul viitoare ale ţării – şi asta trecând peste frustrările personale şi chiar peste umilinţele îndurate din partea unei societăţi nedrepte şi ale căror guvernanţi cu piele groasă. Căci, ce vină au copiii, ce vină are România de mâine, că profesorii şi guvernanţii de azi nu au găsit soluţii de înţelegere a enormei probleme a factorului spiritual, pentru o ţară, oricare ar fi aceea: “Profesorul să-şi facă misiunea, căci nu elevul este vinovat de salariul mic al profesorului” – remarcă un subiect de la X-C. Şi să nu se facă diferenţa elev bun – elev rău – căci există, în fiecare om, ceva bun, care poate fi dezvoltat” – ne atrage atenţia, cu neaşteptată, poate, înţelepciune, un subiect de la clasa a XII-a A. Şi tot asupra unei afirmaţii făcute de un elev de la clasa a XII-a A, vom medita pentru finalul discuţiei legate de răspunsurile subiecţilor la întrebarea a 2-a: “Limitele vor fi depăşite, când educatorul nu va putea face diferenţa între un om matur, cu o gândire normală şi bine dezvoltată – şi un copil cu o gândire care abia se formează şi se modelează, după ceea ce vede şi aude. Democratizarea relaţiei educator – educat ar aduce folos, în momentul în care toţi educatorii nu vor mai fi brutali, cu idei fixe – dar şi atunci când educaţii vor avea simţul răspunderii.”
Deci, aşa-zisul cadru exterior al democraţiei şcolare este o cacialma, dacă nu se ţine cont de nişte dimensiuni interioare: elevii să fie înţeleşi şi ajutaţi în perimetrul nivelului lor real de dezvoltare spirituală (iar nu în cel închipuit, ideal, de către programele aeriene ale M.E.C.T.– sau de către profesorii aerieni), iar educaţia să însemne o fină “pipăire” a resurselor spirituale ale fiecărui elev în parte, de către profesori – iar nu o trântire brutală a elevului într-un “pat procustian”, al minţii şi voinţei educatorului. Dacă fiecare elev nu va fi luat aşa cum este el, nu cum îşi închipuie alţii că ar fi – se va înregistra , mereu, ruptura dintre educator şi educat, falimentul demersului democratic şcolar. Nu e de ajuns să urle, ierarhic, ministerul şi inspectorii, către profesorul, situat pe treapta cea mai de jos a grijii publice: degeaba urlă “ierarhii”, dacă nu dau şi bani pentru şcolarizarea cu totul specială a profesorilor viitori. Căci, pentru a fi profesor, nu sunt de ajuns acele calităţi care te pot face, eventual, un bun vânzător de peşte. Misiunea de profesor este, de fapt, urmarea unei vocaţii, care trebuie întâi constatată, apoi cultivată cu maximă atenţie şi grijă, de către un stat conştient de ceea ce vrea să fie el în viitor.
De aceea, credem noi, se impune, şi în mediul românesc, tipul de şcoală Waldorff, care deşi necesită profesori mai mulţi şi special instruiţi (după o atentă şi severă selecţie), distribuiţi la mai puţini elevi, observându-i pe educaţi şi îndrumându-i, cu totală solicitudine, de la vârsta preşcolară – şi răspunzând exact şi prompt, la cerinţele şi năzuinţele spirituale (uneori nevăzute, abia intuibile) ale fiecărui subiect – elev, îl dezvoltă spiritual pe acesta, ca pe o plantă în natură – iar nu-l siluieşte ca pe o plantă în glastră, mereu în pericol de a se veşteji. Fără generalizarea experimentului Waldorff – chestiunile despre democraţia şcolară rămân, se pare, o simplă şi supărătoare trăncăneală, inutilă, periculoasă pentru orice naţie, prin imaginea falsă pe care şi-o construieşte despre potenţialul spiritual al tineretului ei. Vorba unui alt subiect de la clasa a XII-a A în legătură cu întrebările 2 şi 3: “No comment”.
III – Dincolo de răspunsuri care trădează eschivarea de la o aşa mare responsabilitate (“Mai întâi trebuie să trec prin toată experienţa profesorilor de o viaţă şi apoi să mă pun în locul lor, pentru a preda elevilor” – IX-D), sau banalităţi (“I-aş pune pe elevi să înveţe” - X-C, “N-aş îngădui elevilor să-şi facă de cap, să chiulească, etc.” - XII-C) – există , printre răspunsurile subiecţilor, o mulţime de lucruri la care merită să medităm (un subiect – fată, de la clasa a IX-a B a şi avut o experienţă, temporară, de educator, pe când învăţătoarea ei, fiind bolnavă, a rugat-o să ţină 2 – 3 zile clasa în ordine, în lipsa ei: subiectul de la clasa a IX-a B mărturiseşte că, în cele din urmă, s-a descurcat onorabil, printr-o “negociere”: “Eu le-am spus (elevilor – colegi) că, dacă se vor comporta frumos cu mine, pe lângă lecţiile pe care le vom face, şi le-am şi făcut, ne vom şi distra. Şi au fost de acord şi vreau să spun că eram cea mai fericită că, în sfârşit, pot fi învăţătoare, pentru două zile”). “Nu cred ca aş fi în stare (...) ştiu ce chestii se spun despre profesori, ce glume stupide se fac despre ei – dar, dacă totuşi aş avea curajul să fiu profesor, nu i-aş stresa pe elevi cu expresii de genul <<când eram eu în anul...>>, <<pe vremea mea se făcea aşa şi aşa...>>, <<că dacă nu făceam, păţeam nu ştiu ce...>> etc. Pur şi simplu aş încerca să-i trezesc la realitate pe elevi” (XII-A). “Nu ştiu cum este (...) dar cred că, pe lângă orele ce ar trebui să se facă, ar trebui şi câteva ore la care să se discute şi să se facă lucruri ce ne-ar interesa în cel mai înalt grad şi ne-ar folosi, ne-ar ajuta în viaţă” (X-C). Iată şi sugestia necesităţii stimulării elevilor, printr-o imagine sugestivă (şi retrogradă, ar zice unii – dar ar greşi): “Pe timpul comunist, elevii îi respectau pe profesori – şi pentru munca lor, elevii buni la învăţătură primeau eşerfa roşie de pionier, pe care era o mare mândrie s-o porţi – de ce nu s-ar face ceva asemănător şi acum?” (X-C). “Aş face orele mai atrăgătoare, aş mai strecura câte o glumă sau un moment hazliu – pentru că toţi ştim, elevilor le plac glumele, şi nu vor ca orele să fie ceva înfricoşător, ci ceva atrăgător. Aş prefera ca elevii care nu vor să participe la ora mea să nu mă deranjeze şi ... i-aş trece şi pe aceştia, măcar pentru faptul că au fost înţelegători. Parcă n-au şi ei nevoie de o pâine?” (X-C). “Eu dacă aş fi profesor, aş face tot posibilul să nu mai fie atâta golănie, să nu mai fie elevii de la oraş şmecheri cu cei de la ţară, că şi ei sunt tot oameni şi nu trebuie să se râdă de ei. Am văzut într-o zi, din întâmplare, o fată de la oraş întrebând pe două fete de la ţară: de la ce ţară vin, din ce ţară vin – şi mi-a părut foarte rău pentru ele”. Şi să mai spunem că tinerii nu au “simţ moral”, că nu au suflet? Şi dacă o elevă a fost lovită indirect de discriminarea nedreaptă “elev de oraş – elev de la sat” oare, noi, profesorii diriginţi, n-ar trebui să facem lecţii de dirigenţie pe acest subiect, al discriminărilor între elevi? Şi guvernanţii n-ar trebui, oare, să asiste la aceste ore de dirigenţie, ca parte acuzată – căci nu fac nimic pentru ca satul românesc să nu rămână în urmă, din punct de vedere cultural şi material?
Iată o altă problemă, ridicată de întrebarea III: “Aş vedea în această profesie rostul principal al vieţii mele”. Deci, un elev din clasa a XII-a A poate să vadă, în profesorat, o misiune supremă – iar unii profesori, stau, mereu, cu bagajele făcute, gata să plece din şcoală la primul “greu”? Vorba subiectului din clasa a IX-a D: “Locul celor care nu-şi respectă profesia de profesor nu este în şcoală – să se ducă oriunde în lume”. Apoi la acelaşi subiect din clasa a XII-a A: “Aş fi de acord cu uniforma, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete – ca să nu se mai dea mari cei bogaţi cu toaletele lor” (ideea este prezentă şi în răspunsurile celor din clasele a IX-a şi XI-C. Mai departe: “Aş face meditaţii cu elevii, la obiectele pentru bacalaureat, dar şi la obiectele cu materii ce ne trebuie în viaţă”. “De ce nu se fac ore de sexologie, măcar câteva ore – şi ne mai mirăm că rămân fete gravide şi sunt violate bestial fete...” (XI-C).
“Dacă aş fi profesor – aş face tot posibilul să înţeleg problemele elevilor – problemele sociale (elevi săraci) şi şcolare (cei care vor, dar încă n-au prins ritmul) ale elevilor. Să fie antrenaţi elevii în activităţi educaţionale, nu doar la discotecă” (XII-A).
Mai concret prezintă lucrurile, în acest joc “de-a inversarea locurilor în clasă”, o elevă de la clasa a IX-a D: “Aş încerca să le predau elevilor mei printr-o altă metodă, cum ar fi: a – la engleză aş folosi un casetofon şi casete în limba engleză, b – la matematică, uneori, aş folosi un calculator, c- aş organiza concursuri în limba engleză, în limba franceză – la matematică, la română, sport, dans, pictură – şi un concurs de poezii ar fi excelent – cine compune cea mai bună şi frumoasă poezie despre o anumită temă (...). Înainte de orice, însă, aş dori, de la elevi, să fie sinceri cu ei înşişi şi apoi cu mine – să respecte pentru a fi respectaţi – şi să iubească pentru a fi iubiţi, după cum spune şi Seneca: Si vis amari, ama – Dacă vrei să fii iubit, iubeşte”. Nu există spirit creştin, în elevii noştri, chiar atunci când îl citează pe “păgânul” Seneca? Noi credem că da – şi că trebuie să îl punem în valoare.
În fine, iată ce propune un subiect, de la aceeaşi clasă cu un mare interes pentru problemele socio-profesionale (IX-D): “Mi-am imaginat de foarte multe ori că sunt profesoară. Dar nu mi-am imaginat că i-aş putea avea ca elevi pe actualii mei profesori. Dar, dacă s-ar inversa lucrurile – să fiu eu profesoară – şi profesorii mei – elevi – iată ce aş face în plus faţă de ei: aş deschide o instituţie particulară gratuită [apare actul filantropic, în zona cultural – educativă – şi pentru Vrancea…] – în care elevii pot veni să înveţe să se ferească şi să se apere de acei profesori care “abuzează” de elevi, în special de acei cu vârste fragede. În acea instituţie, elevii pot veni să facă cursuri gratuite – iar profesorii sunt selectaţi dintre modelele morale ale ţării. Şi plătiţi după muncă – dar să ştie că fac o muncă de înaltă misiune.”.
Nu e clar dacă eleva se gândeşte doar la pedofilie (o primejdie reală a zilelor noastre) – sau, pur şi simplu, la un Institut de Înalte Studii de Moralitate Socială. Suntem înclinaţi să optăm pentru varianta a 2-a.
Oricum, ca să n-o mai lungim – democraţia, aşa cum o întrevăd elevii – tinerii noştrii, este un lucru extrem de serios – şi dacă, la vremea lor, peste câţiva ani, când vor părăsi băncile şcolii, vor fi lăsaţi s-o şi aplice, sau vor mai avea acelaţi avânt tineresc (necorupt de ceea ce văd acum în societatea fals – democratică românească) s-o pună în aplicare – îi vor „lăsa de căruţă” pe toţi guvernanţii acestor 12 ani. Şi ne vor lăsa de ruşine chiar pe mulţi dintre noi, profesorii lor de azi. Ajută-i, Doamne, şi ţine-i în gândul lor cel BUN!
                                                                 
***
ALTERNATIVITATEA… MORŢII SPIRITUALE!!!
(cu privire la situaţia creată de apariţia, în şcolile României, a manualelor  alternative)

Voi începe printr-un citat din Raportul specialiştilor de la Universitatea Columbia –    S.U.A.  -  THE GLOBAL ECONOMY, 1990:” Sistemul educaţional american este la pământ, este o ruină. Patruzeci de procente dintre tinerii americani care intră la colegii(s.a.) recunosc că nu ştiu să scrie şi să citească corect. Douăzeci şi trei de milioane de adulţi sunt analfabeţi.”
Oricine citeşte rândurile de mai sus, scrise de autorităţi intelectuale americane incontestabile, are dreptul să se întrebe:” De ce România, care, până la 1990 (ba chiar până la 1995-1996), nu avea nici pe departe situaţia dezastruoasă a  SUA, din învăţământ  -  primeşte BANI şi LECŢII tocmai de la state cu sisteme de învăţământ străine, aflate în plină entropizare  -  de la state cu sisteme de învăţământ care nu sunt în stare să-şi rezolve propriile probleme, în ce priveşte educaţia naţiunilor lor?  Aceasta să însemne, oare, lovinesciana <<sincronizare>> a României cu Occidentul  -  sincronizare întru decadenţă şi haos spiritual-educaţional? Banii primiţi de la forurile mondiale să aibă drept scop, oare, tocmai stricarea a ce era bun la noi în ţară? Unde sunt, oare, specialiştii noştri, români, care să tragă semnalul de alarmă, precum că tot ce se face în învăţământ, de la ministrul ANDREI MARGA încoace (cu o consecvenţă ciudată, non-partinică), este spre destrămarea Binelui Educaţional  -  şi că se urmăreşte atingerea (şi depăşirea!) procentului de analfabeţi din SUA?

1. În anul 1999, subsemnatul  s-a angajat în campania naţională (foarte puţin solidară) împotriva manualelor alternative  -  în special, a celor de Română şi Istorie. Lipsa de solidaritate n-a fost cauzată de adeziunea profesorilor din România la ideea de manual alternativ  -  ci  de inerţia intelectuală, de servilismul şi comoditatea laşă a majorităţii dascălilor din România.

Am atacat pe toate fronturile, trimiţând materiale:
          a-în primul rând, la MEC (cum se numea pe atunci), de unde a venit un răspuns politicos în formă, dar indecent în conţinut: eram învăţaţi că albu-i negru şi negru-i alb (se afirma că înseşi raţiunile adânci ale existenţei şcolii româneşti cer modernizarea prin acele manuale alternative  -  care conţineau un text al unui oarecare Verdeş, încă nepublicat de vreo editură  -  chipurile, elevii să se-nveţe şi cu textele proaste, de parcă, prin climatul din România postdecembristă, tineretul n-ar avea parte NUMAI de subcultură, prin posturile TV şi prin toată maculatura pornografică şi cretinoidă, proliferată din pricina dispariţiei spiritului critic în exerciţiu, din pricina celei mai false democraţii posibile: “democratizarea”, PÂNĂ LA DICTATURA PROSTULUI GUST!);
          b-apoi, către presa  centrală  -  scrisă şi audio-vizuală: I-la ziarele Adevărul, România liberă, Jurnalul naţional, Cotidianul-Bucureşti( la care eram şi redactor-colaborator, pentru pagina culturală  -  rubrica Pre limba autorului), II-cât şi la posturile TV: ProTv, PrimaTv, Antena 1.
Evident, singurul ziar care a publicat criticile subsemnatului, la adresa manualelor alternative, a fost Cotidianul-Bucureşti. Pentru simplul motiv că eu însumi mi-am publicat intervenţiile, la rubrica ce-mi fusese încredinţată…Am scandalizat în aşa măsură pe ministeriali, încât au făcut toate demersurile ca formatul paginii culturale de la Cotidianul să se schimbe radical, eliminând definitiv rubrica Pre limba autorului. Şi, evident, şi pe subsemnatul...
                   În ce priveşte presa audio-vizuală  -  singurul post TV care a catadicsit să se sesizeze de spusele mele a fost Antena 1, prin poetul ADRIAN PĂUNESCU (pe atunci, angajat al postului Antena 1, şi fără culoare politică  -  vizibilă…). Îi exprim întreaga mea gratitudine, şi pe această cale, maestrului şi cetăţeanului (de atunci, nu de acum  -  “O, tempora!…”) ADRIAN PĂUNESCU: a citit ţării întregi, în miez de noapte, memoriul meu, aproape în integralitatea lui ( avea vreo 20 de pagini…)  -  şi a găzduit, în emisiunea sa de atunci (De vorbă cu Adrian Păunescu) , dezbaterile pe marginea memoriului meu. Invitaţii  emisiunii erau, în acea noapte, Corneliu Vadim Tudor, Radu Câmpeanu, Mihai Stoenescu şi Mihai Ungheanu.
                   Care erau, în rezumat(şi rămân şi azi) obiecţiile mele, vis-à-vis de manualele alternative(de Română, în primul rând)?
           1-Supunându-se unor porunci externe României(şi străine de interesele culturale şi spirituale ale României), MEC elimina viziunea diacronică asupra literaturii române  -  singura viziune prin care se putea/se poate implanta, în mintea şi conştiinţa elevului, imaginea dinamică a evoluţiei literaturii române  -  imaginea clară asupra eforturilor constante, progresive şi fertile, ale generaţiilor succesive de truditori ai condeiului, de a aduce  literatura cultă “întârziată”, faţă de vestul Europei  -  prin “injectări” miraculoase cu spiritualitatea tradiţional-“populară”(de fapt, RELIGIOS-CULTUALĂ!!!)  -  într-o poziţie cultural-spirituală superioară literaturii vest-europene(în multe zone literare: în poezie, în primul rând, dar şi în romanul şi nuvelistica magico-simbolică, în teatralitatea de tip ionescian, blagian etc.).
          2-Prin aducerea, în prim-planul didactic, a viziunii tematico-sincronice asupra literaturii române (de fapt, o viziune păgubos şi obscur cosmopolită, de un snobism de cel mai îndoielnic gust  -  prin care Shakespeare, Radu Tudoran, Saint-Exupéry şi Ghidul turistic coexistau întru perplexitate)  -  se distrugea (odată cu viziunea constructiv-diacronică) şi sentimentul identitar românesc al elevului (viitor cetăţean), şi pe cel de finalitate existenţial-spirituală, a activităţii spirituale româneşti, în macro-cadrul activităţii uman-terestre: când nu ştii cine eşti şi de unde vii, e greu de crezut că-ţi vei putea hotărî singur destinul existenţial-spiritual; e încă şi mai puţin probabil că vei alege soluţii (căi) ontologice bune; şi e de tot exclusă conştientizarea finalităţii drumului neamului tău, al cărui mădular ar trebui să fii.
           3-Prin urmare, distrugând identitatea spiritual-românească, se creau(şi se creează) premizele optime ale transformării tineretului  -  într-o TURMĂ, care poate fi mânată-manipulată extrem de uşor, de către forţele economico-financiare care domină azi lumea, care veghează, extrem de atent şi tenace, la înfăptuirea crimei mondiale, numită GLOBALIZARE ( NOUA ORDINE MONDIALĂ). Asistăm, de fapt, la multiplicate genociduri cultural-spirituale. HOLOCAUSTUL nu se ştie(încă) dacă se potriveşte, ca termen, pentru ce-au suferit evreii, în anii '40  -  dar se potriveşte, foarte exact, pentru ceea ce se petrece cu celelalte neamuri ale Pământului, în contemporaneitate: ARDEREA DE TOT A IDENTITĂŢII NAŢIONAL-SPIRITUALE.

1. Au trecut, de la aceste luări de poziţie ale subsemnatului  - 7 (şapte) ani. Acum, se vede clar că am avut  dreptate, în tot ce am afirmat atunci: azi, elevii nu mai ştiu nici cine a fost Ştefan cel Mare! Nu mai sunt în stare să fixeze, în matca literaturii române, personalitatea lui Eminescu: prezentat, întâi, în clasa a IX-a, ca poet minor!(Sara pe deal, atât!), apoi, în clasa a XI-a, ca poet major  -  elevul recepţionează DOI EMINEŞTI!!!  -  care se anulează reciproc, şi anulează credibilitatea actului educaţional şi a educatorului
2. Ex-Preşedintele Academiei Române, domnul profesor univ. dr. EUGEN SIMION, a încercat, şovăielnic şi neconvingător, să intervină în problema genocidului cultural, creat de MANUALELE ALTERNATIVE. Domnia sa a afirmat, în anul 2000 (precum o făcuse subsemnatul încă din 1999!), că “alternativa oricărui manual de Română se numeşte …BIBLIOTECĂ!!!” Adică, prin manualul didactic, se dă o direcţie de investigare  -  iar elevii interesaţi (că tot e vorba de liberalismul opţional…) să consulte, ulterior, în biblioteci, câte materiale suplimentare (şi alternative, ca propunere informaţională) vor voi(sau vor putea). Şi a mai remarcat (precum subsemnatul, în 1999…)că nu există , din păcate, alternativitate a…preţurilor: toate manualele sunt foarte scumpe, ceea ce va duce la o selecţie inversă a valorilor, prin şcoală: vor face şcoală cei bogaţi şi proşti, iar cei săraci şi deştepţi vor fi siliţi să abandoneze cursurile, din motive financiare. Nu se asigură egalitatea şanselor, în societatea aşa-zis “democratică” românească (şi, fie vorba între noi  -   în nici o “democraţie” a lumii contemporane)!!!
3. Cu jumătate de gură, domnul ex-preşedinte al Academiei a remarcat că s-au cheltuit, absurd şi revoltător, sute de milioane de euro  - pentru ca manualele alternative să strice , ceea ce construiseră manualele unice.

                         - Ori, poate că sumele cheltuite de forumurile europene chiar asta urmăreau (mă gândesc la “conclavul de noapte”, din vara lui 1998, al “târnăcoapelor culturale”: Paul Cornea, Liviu Papadima  -  în emisiunea surprinzător de servilă a lui Nicolae Manolescu, Dragostea mea – cultura): de-culturalizarea României? Dragostea mea  -  cultura…     -    Dragostea mea  -  incultura…
                         - Dar, în continuare, strădania domnului ex-preşedinte al Academiei s-a dovedit nu doar anemică şi neconvingătoare,  ci chiar sporitoare de haos:

           a-d-l EUGEN SIMION a preluat, chipurile, “frâiele” problemei manualelor alternative, la Editura Corint,
           b-dar n-a dat la topit STRUŢO-CĂMILA DIDACTICĂ, anume: Manualul de Română pentru clasa a IX-a!!!  -  adevărat buldozer spulberător de construcţie spirituală (fie ea şi ţinând de proiect-intenţie);
          c-în manualele Corint pentru clasele X-XI-XII, sunt amestecate, într-un talmeş-balmeş înfiorător, criteriile de compoziţie a manualelor respective:
   I-manualul de clasa a X-a bâiguie, într-un prim capitol, ceva despre literatura veche (umanismul cronicăresc din secolele 17-18)  -  dar sare, aiuritor, peste etape evolutive(peste iluminism, paşoptism etc.) şi ajunge la…criteriul speciilor literare epice: povestire, nuvelă, roman etc. Ce să mai înţelegi? Nimic. Un ghiveci de scriitură, în care Ureche-cronicarul boier şi Mircea Eliade-taumaturgul joacă sârba împreună…
   II-Manualul de clasa a XI-a începe cu criteriul  speciilor(dramatice  -  doar), continuă cu literatura populară (care-i logica de continuitate? Niciuna!  -  dar ce contează, când vrei să distrugi totul?)  -  şi o ia, iavaş-iavaş, prin istoria literară a secolelor 19-20  -  curente literare (paşoptism, junimism, simbolism, modernism etc). Logică? Nu  -  suntem în plină criză de epilepsie literar-culturală!!! Cioburi, mozaicuri fanteziste maladive  -  nu manual de Literatură!
      Unde mai pui că înghesuie atâtea curente şi scriitori şi texte (canonici-necanonici  -  să fie!)  -  toţi mari, fireşte!  -  încât profesorul, săracul, ce să facă? Ori îi tratează, pe toţi, ca pe A. Toma(toţi devenind “şi alţii”), ori nu-i ajung trei ani, să-i prezinte, explice, tălmăcească elevilor!
   III-Manualul de clasa a XII-a atinge culmea absurdului: abia acum, la “spartul târgului” literar, elevul de liceu începe să-i întrevadă pe daci, romani şi huni(în capitolul introductiv, despre Originea…originilor), apoi trece fulgerător şi dezinvolt peste mai bine de trei sferturi din literatura română (în şase pagini)  -  după care, precum un dement vesel şi fără griji  -  manualul începe să ţopăie şi să zburde, printre ruinele literaturii române: de la Rebreanu şi Sadoveanu -  la Danton, de Camil Petrescu (de ce Danton?  -  c-a fost revoluţie şi-n 1989, ca şi-n 1789?  -  masoni colo, masoni ici?), la Preda şi Sorescu (“iubitul” pământean lângă “răcitul” sorescian…  -  ce-or fi având în comun?  -  intrarea în pământul de obşte…)  -  după care se azvârle cu capul drept în…recapitularea textelor poeziei româneşti, din toate timpurile, după modelul clasic “Ala-bala-portocala, cine-o fi, o mai păţi!“  - de la “veselul” Alecsandri, la bărbosul Păunescu cel “înrâurat”…
     Dacă MECT şi Academia Română se consideră, după editarea unor astfel de manuale, instituţii şi foruri serioase  -  înseamnă că noi, toţi profesorii de Română din România, trebuie să devenim chiriaşi pe viaţă ai ospiciilor vacante ale patriei. Iar onorabilii ministeriali şi (ex)academicieni urmează să ne suplinească la catedră: poate, astfel, vor reuşi să-i convingă pe bieţii elevi de “logica absurdului”. Poezie modernă curată, metodica actuală!!!
PROPUNERI:

1. A lupta împotriva ABSURDULUI ABSOLUT, pe care forurile internaţionale poruncesc ministerelor (de învăţământ) din toate ţările încă “neanesteziate” spiritual  -  să fie instaurat, în respectivele ţări  -  nu este o luptă pentru intelectuali răzleţiţi şi învrăjbiţi:

                     a-propunem solidarizarea tuturor profesorilor din România (intelectual-responsabili), în vederea stopării procesului de entropizare a învăţământului românesc (prin comandă de sus în jos, dar  şi prin acceptare servilă, de jos în sus);
                     b-propunem ca un grup de iniţiativă, format din profesori oneşti, competenţi profesional şi neaserviţi puterii politice  -  să purceadă neîntârziat la re-construirea MANUALULUI UNIC DE ROMÂNĂ(cel „completabil” şi „alternabil”, intelectual, cu BIBLIOTECA!  -  dar şi cel de dincolo de afacerile oneroase ale MECT şi ale editurilor de tot felul)  -  pe criteriul DIACRONIC-EVOLUTIV-SPIRITUAL.
                   Dacă ex-ministrul ECATERINA ANDRONESCU( cea care nu prea strălucea de competenţă, dar nu era bolnavă de malonestitate cronică)  a început, prin 2003, “plivitul” (reducerea manualelor, de la multe şi neştiute zeci  -  la PATRU)  -  e un prim semn că “gluma” a devenit prea groasă. Prea indecentă.
                   Tradiţia manualelor româneşti SĂNĂTOASE şi DE BUN-SIMŢ (care să răspundă REALELOR comandamente ale pedagogiei, psihologiei şcolare, metodicii  -  şi REALELOR  probleme ale modernităţii informaţionale  -  care nu constă în a-i imbeciliza pe elevi şi profesori în faţa ecranelor fluorescente şi în “băile” funeste ale siliciului, ci a-i învăţa să gândească şi să discearnă şi să întrevadă finalitatea existenţei umane pe planeta Pământ!!!) trebuie să fie reinstaurată!

ANEXĂ

Iată ce spune despre cuplul problematic REFORMĂ/TRANSFORMARE RADICALĂ A EDUCAŢIEI, evreul marxist, sincer convertit la valorile creştinismului autentic  -  ROGER GARAUDY(cf. Roger Garaudy, Statele Unite, avangarda decadenţei, Samizdat, 2003, pp.115-116):
“Nu e vorba de reformare a sistemului, ci de răsturnarea lui radicală. Aceasta nu se va realiza printr-o a suta <<reformă>> acordată sau votată, ci printr-o transformare a mentalităţilor care perpetuează sistemul fără vreo altă finalitate decât creşterea << produsului naţional brut>>, a consumului, a puterii şi a gradului de cucerire a pieţelor.
Se pune problema ca în şcolile noastre să fabricăm dentişti, măturători sau militari  -  ori se pune problema de a pregăti oamenii să fie oameni, creatori, adică?(s.n.)
(…) Să devenim conştienţi că avem de învăţat ceva de la CELĂLALT  -  şi nu trebuie, doar, de la înălţimea eurocentrismului nostru, să căutăm “asimilarea” sau integrarea sa, în decadenţa noastră,
*în care ştiinţa a devenit scientism,
*în care tehnica a devenit tehnocraţie,
*în care politica a devenit machiavelism.
SCIENTISMUL e o formă de superstiţie, sau mai curând de integrism totaltar, fondat pe acest postulat: <<ştiinţa>>poate să rezolve toate problemele. Ceea ce ea nu poate rezolva, experimenta şi prezice, nu există. Acest pozitivism reducţionist exclude cele mai înalte dimensiuni ale vieţii: dragostea, creaţia artistică, credinţa.
TEHNOCRAŢIA e forma de somnambulism al unei tehnici de dragul tehnicii, care nu-şi pune niciodată problema ţelurilor fundamentale. Ea se formează pe următorul postulat: tot ce e posibil din punct de vedere tehnic este dezirabil şi necesar. Această<<motivaţie>> aduce după sine cele mai rele derapaje ale raţiunii. Inclusiv arma nucleară şi <<războiul stelelor>>. Este o religie a mijloacelor.
MACHIAVELISMUL este animalitatea unei politici definite printr-o tehnică a accesului la putere, şi nu ca o reflecţie asupra ţelurilor(s.a.) comunităţii umane şi apoi(s.a,) asupra punerii în practică a mijloacelor(s.a.) pentru atingerea acestor ţeluri.
(…) Să fie puse la dispoziţie, în săli rezervate scopului cunoaşterii, toate operele autentice ale spiritului uman, din toate timpurile  -  pentru adulţii de toate vârstele şi cu orice nivel de cultură. Poate astfel se vor forma iniţiatorii viitori ai acestei reflecţii asupra ţelurilor, sau, cel puţin, unii cetăţeni conştienţi de problema sensului vieţii(s.n.)”
                                                                ***

MINIST(E)RUL PE BAZĂ DE PREZERVATIVE...

De vreo săptămână încoace, bântuie, prin şcolile patriei noastre, mutre dubioase de psihologi (ca nişte complotişti din Republica Veneţiană...numai mantia pe feţe le mai lipseşte...)...cu nişte teste-trăsnet...şi cam trăsnite, şi trăsnitoare. De unde vin ele/testele?! „De la Minister!” – ţi se răspunde cu ifos, colea...În instrucţiunile/”introducţiunea” acestor teste, scrie că „răspunsurile oferite nu au implicaţii profesionale sau financiare”, dar, la vreo doi profesori, de prin judeţul meu, li s-a cam sugerat c-ar fi cazul să-şi facă bagajele, în urma predării acestor teste, către acei „kapo”, pe post, cică, de „psihologi”...Responsabili „cu munca”...care muncă?!
De fapt, cine citeşte mai cu atenţie „introducţiunea”, are de ce să facă frisoane: „Răspunderea pentru corectitudinea informaţiilor oferite vă aparţine în totalitate, cu implicaţiile legale de rigoare”...Adică, ce „implicaţii legale de rigoare”?! Mister total...dar tocmai de aia ar cam trebui să te ia cu frisoane: oare nu s-a „pus” de-o lege secretă, care să-i mătrăşească pe amărâţii de profesori ( chit că nimeni nu le invidiază, în Ţara Româneacă, posturile şi, mai ales, salariile...) ?! Ba, s-o fi pus, căci aşa se procedează în ţărişoara noastră fascinantă...cu surprize de Moş Crăciun...pe dos!
Dar, nu sunteţi curioşi pe ce criterii li se pregăteşte „debarcarea”, acelor profesori slabi de înger, care se lasă intimidaţi de „implicaţiile legale de rigoare”, şi nu-şi ţin sinceritatea în frâu?! Ba, cred că ar merita să „adăstaţi” niţel...şi să ascultaţi genial de subtilele şi... „esenţial de esenţialele” întrebări ale testului cu pricina..., vânturat ca steagul ciumei, prin lăcaşurile de educaţie/învăţătură ale României...
Ia ascultaţi aici:
-„Aţi avut vreodată probleme emoţionale/psiho-comportamentale?”(pagina 3). Observaţi cu ce/câtă subtilitate abisală te ispiteşte psihilogul lui Peşte Prăjit... – ca să te prindă în „undiţa” lui?! ...Că, dacă ai avut „probleme emoţionale”, şi n-ai fost, în viaţă, un, pardon, porc, lipsit de emoţionalitate... – „cărel” din învăţământ! Învăţământul nu are nevoie de „probleme emoţionale”!!! Are nevoie, probabil, de măcelari, sau de gâzi...Da' de care probleme are nevoie?! Financiare, şpagageală, ori băi de nămol pe burtă?! Păi, deşteptăţeilor de psihologi guvernamentali, până şi profesorii de Matematică (ba, poate, în primul rând ei, căci, în majoritatea cazurilor, elevii nu se au bine cu abstracţiunile Matematicii...) devin „emoţionaţi” de catastrofala lipsă de interes a elevilor, şi strâng din dinţi, ca să nu urle, ori să se suie pe pereţi, de atâta...euforie... Darămite un profesor, să zicem, de Română, care trebuie s-o facă pe George Vraca, Mircea Albulescu şi pe Dem Rădulescu, deodată, ca să-i ţină în priză, cât de cât,  pe...”rocker-aşii mamei rocker-aşi”...veterani de discoteci şi pockeraşe  pe calculator...
- À propos de euforie...Ascultaţi ce străbateri de interes are Minist( e) rul Educaţiei şi Cercetării (aceste două cuvinte: EDUCAŢIE, respectiv CERCETARE            - încep să dobândească, prin testul de psihologie pus de noi în discuţie, nişte conotaţii semantice de-a dreptul sinistre... – trimiţând la noţiunile de „lagăr/gulag/RE-EDUCAREA PITEŞTI” , respectiv  la personalităţile serafico-istorice Goebels-Beria-Nikolski...): „Aţi avut vreodată o dispoziţie euforică (asemănătoare cu o stare de „beţie”), comportamente necontrolate - de exemplu, contacte sexuale neprotejate frecvente, cheltuieli extravagante...”(pagina 4). Rămâi „tablou”, în faţa unor astfel de formulări şi interese ministeriale...Deci, ce-i doare şi pe unde-i doare pe ministerialii educaţiei?! Dacă a avut vreun profesor „vreodată” vreo „dispoziţie euforică”?! Păi, da, cam au dreptate aceşti „goebels”-i ai educaţiei: dacă un profesor, cocoşat de responsabilităţi şi de hârtii inutile, până la pământ (şi băgat chiar SUB pământ! – aţi făcut, domnilor psihologi ai lui Peşte, vreun studiu statistic...- era mult mai interesant, vă garantez! – cam câţi profesori mor, anual, de infarct miocardic?!...), poate să mai devină şi „euforic”... -  aceasta, da, „rezon”, ar fi o stare COMPLET ANORMALĂ!!! Adică, un Traian Băsescu, preşedinte de ţară, îşi poate permite să aibă, continuu, stări euforice(...şi supra-euforice!!!), deşi, în mod normal, EL, în primul rând, ar trebui să fie cocoşat de grijile şi necazurile acestui neam încovoiat de tragism... – dar ca un profesoraş/învăţătoraş să aibă dreptul la vreun moment de „dispoziţie euforică” – ca mai va!!! Nici dacă-şi, să zicem, însoară băiatul, cu vreun plod/ploadă de-a ( l ) ...sus-numitului Băsescu???!!! Că tot a ajuns fata lui Băsescu notar, la Păuneşti-Vrancea, deci, s-ar putea zice, a devenit „abordabilă”, din punct de vedere al socio-„matrimoniului” provincial...
...Dar, bineînţeles, dacă îndrăzneşte să scrie profesoraşul/învăţătoraşul că a cutezat să obţină o „dispoziţie euforică” – asta înseamnă, în limbajul cifrat al psihologilor ministeriali, ori că e beat criţă, PE VECIE - ori că s-a zărghit/”dilit”!!! Şi...nicio milă!!! „OUT!!!” (...deşi, de zărghit, POATE CĂ S-O FI ZĂRGHIT „ÎN SLUJBA” ROCKER-IZAŢILOR SOCIETĂŢII DE CONSUM NEO-LIBERALE...).
...Şi ce griji îi mai răzbat pe psihologii ministeriali?! Dacă profesorul/profesoara „au avut contacte sexuale neprotejate frecvente”...E dificil de păstrat un limbaj urban, în aceste circumstanţe...În mod normal, abordarea ar trebui să fie cam în stilul „becalistico-băsescian”: „Băi, mârlanilor/târlanilor, da' de când vă creaţi voi interes pe sexul meu?!” Dar, evident, cine dă un astfel de răspuns de bun-simţ spontan, e dat afară din...Şi, totuşi, nu vi se pare că se întrec/depăşesc, prin această aşa-zisă „testare psihologică”, toate limitele bunei-cuviinţe, ale intimităţii MINIME...?! Tot vorbeaţi (şi nu mai terminaţi de vorbit!) de Securitatea lui Ceauşescu, Dumnezeu să-l ierte, că „viola intimitatea oamenilor/cetăţenilor”...Mie  - ...şi chiar nouă, celor pe care-i cunosc îndeaproape! -  nu ne-a violat-o, nimeni, înainte de 1989... - dar ce ne-o mai violează acuma!!! „Grupa mare!” Fără niciun pic de jenă...Nu doriţi cumva să controlaţi şi virginitatea cadrelor didactice, chiar de faţă cu elevii din şcoală, la careu, încolonaţi, unul câte una!!!(...doar democraţie nu-i?!), dragi „kapo” ai Guvernului Adomniţesc/Adormiţesc?!...Cum pot fi pline şcolile României de elevi „aristocratici” (spiritual, fireşte!), dacă mai marii învăţământului românesc au astfel de abordări/atitudini/”curiozităţi” de golani?!
...Şi ce nelinişti mai au guvernamentalii lui Adomniţei?! Dacă profesorul/profesoara fac „cheltuieli extravagante”...Dar de ce nu-l întrebaţi pe amicul lui Băsescu, pe dl Căşuneanu de la Bacău, al cărui băieţel, Costeluş, şi-a cumpărat, mai ieri,  un Bugatti de 1,6 milioane de euro?!...de-a rupt gura Europei...!!! ...De unde naiba să facă profesorul/profesoara „cheltuieli extravagante”, pentru ca voi, „subit şi pe neaşteptate” , să-l/s-o acuzaţi de şpagageală şi de fraudă internaţională, pe bază de...mălai de porumb şi ouă de curcă?! I-aţi dat voi, „adomniţoilor”, parale, cât să-şi facă de cap, măcar O DATĂ ÎN VIAŢA LUI/EI?! ...După câte zic statele de plată, nu prea...Şi, atunci, de ce vă luaţi de viaţa amărâtă a bietului dascăl, sugerând, în persoana profesorului/profesoarei, prin aceste formulări perverse, pe potenţialul (sau chiar „cineticul”!) hoţ/infractor, „client” al Interpolului?!...De ce? De ticăloşi ce sunteţi...dar şi de proşti!!! Pentru că, dacă ne mai „sucăliţi” mult fără...prezervativ, chiar şi noi, ăştia, rămaşi din „Vechea Gardă” , ne vom scârbi de tot şi de toate, şi vom lua calea fie şi a Patagoniei...(măcar acolo nu ne va întreba nimeni de...”manşoane”...) – lăsându-vă să faceţi schimburi de prezervative între domniile voastre, „sfinţii” handicapaţi LA BUN-SIMŢ ai  Domnului Adomniţei!!! (...la noi, în Bucovina, numele de tipul Asaftei, Amarghioalei etc. erau date copiilor din flori, ale căror biete mame nu mai prea ştiau care vor fi fiind taţii copiilor lor... – şi, ca să aibă copiii lor nevinovaţi, totuşi, buletin cu nume, li-l dădeau pe-al lor, de „fete”... – noi credem că de aici izvorăşte şi obsesia cu...prezervativul „non-frecvent” utilizat... ca şi ...”frecatul la melodie” şi...”frecatul mentei”, pe linie psiho-nazisto-stalinistă... ).
                                                                                               
***
“CREŞTINII” MUSULMANI  -  ZBURDĂCIUNILE “GAYS”-LOR ŞI ALTE HALIMALE ROMÂNO-EUROPEANO-MONDIALE/MONDIALISTE
-roman în trei capitole…şi cu Epilog… -
I-“CREŞTINII” MUSULMANI, UNUL DAN BROWN, U.E., PREA-FERICIŢII “GAYS” ŞI… B.O.R. (SAU: INTRAREA “CU DOSUL”…)

EPILOG: …ŞI “URSITOARELE” AUTOHTONE N-AU ÎNDRĂZNIT SĂ VINĂ LA TVR -1…A VENIT, ÎNSĂ, I.P.S. MITROPOLITUL – LA VLAD CRAIOVEANU…

Dacă cineva se mai îndoieşte de sfinţenia lui Ştefan al V-lea Muşatin, n-are decât să dea înapoi filmul acelei mari fandoseli şi aiureli naţionale de 6 luni încoace, concursul  “CEI MAI MARI ROMÂNI” (la care Marele Stejărel, zis şi Olaru, voia să-l impună ca mare român pe…Richard Wurmbrandt-pastorul protestant, la fel de român pe cât e şi propunătorul…, fie la “stejereii” lui, acolo… - iar patibularul Andrei Gheorghe devenise, peste noapte, specialist “cool” în Eminescu…), a cărui finală s-a desfăşurat pe 20 octombrie 2006, la TVR-1: cel care îl “susţinea”(?) pe “candidatul”(?) Ştefan cel Mare era un fante de o rară dobitocenie şi suficienţă stupidă (se zice că îi zice…Vlad Craioveanu…  şi, în seara zilei de 31 oct. 2006, pe Antena 3, am văzut că este un amărât de rocker obscen, râios şi “satanisto”-adamist…”bucefal”   – ptiu! -  căruia I.P.S. Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Daniel Ciobotea (…actualul Patriarh al României…) – i-a acordat “DIMPLOMA PENTRU APĂRAREA CREDINŢEI”!!! Dacă nu vine Mohamed la munte, vine muntele la Mohamed…Dumnezeu cu mila…Hai să tac – cine ştie la ce concluzii aş mai putea ajunge!). Dar minunea constă în faptul că Ştefan al V-lea Muşatin (zis cel Mare şi canonizat “cel Sfânt”) a ieşit singur, FĂRĂ AJUTORUL ŞI MOŞIREA NIMĂNUI - pe locul I…!!! Ursitoarele-alegători, belferii, comisionarii, misiţii, cămătarii, precupeţii de suflete moarte şi cioclii  - parc-au dispărut, parcă nici n-au îndrăznit să vină la TVR-1! Păi, să ieşi, din mormânt, şi să faci linişte printre javre, belferi, troglodiţi, adamisto-“bucefali” şi farisei, în România anului de graţie 2006, este curat minune!…Parcă DOINA eminesciană îşi împlinea, în direct la TVR-1, şi fără comentatori (de doi bani legăturica), mesajul (şi invocaţia) ei de foc!!!
Sau…cumva…o minune este însuşi acest biet popor român – care, fiind silit de “liderii săi de opinie” să-şi prostitueze sufletul  - când e să se afle la Răscrucea  Duhului său, se trezeşte, deodată, drept în picioare şi lucid, ca în faţa Sfintei Icoane a Mântuitorului:  a lăsat de-o parte, ca la auzul unei voci poruncitoare, precum  trăsnetul din ceruri  - păducherniţa şi viermuiala de impostori, fotbalişti şi târfe (masculine şi feminine – egal!), aventurieri masoni şi alte lifte duhnitoare  -  şi a strigat, la Gavafta Sufletului, de data asta, cu dreptate şi înţelepciune dumnezeiască: “Să se aleagă Lumina de Întuneric  -  să se învie/aleagă  cel care este Spiritul Moldovei – Moldova fiind Spiritul României!” Avea dreptate, în felul său sucit, răsucit şi pieziş, cărturarul-prinţ Dimitrie Cantemir, “bănuind” protecţia suprem-divină a Neamului Românesc (cf. Descrierea Moldovei, partea a II-a, cap. XVII - Despre năravurile moldovenilor):
”De aceea nu putem face nimic alta, decât să punem pe seama osebitei şi nemărginitei pronii (s. mea  -  n.mea: deh, iluminist-liber cugetător! – se ruşinează a zice Dumnezeu…) că împărăţia atât de mare şi înfricoşată a turcilor  -  după ce răsturnase cu armele toată puterea romanilor în Asia şi o bună parte din Europa, Ungaria, Serbia, Bulgaria  şi alte nenumărate împărăţii şi pusese stăpânire cu sila pe neamul cel mai înţelept – grecii – nu a fost în stare să silească un norod atât de prost şi fără de putere să i se plece sub stăpânire, norod care a umblat de atâtea ori să lepede jugul pe care l-a primit de bunăvoie, dar şi-a păstrat întreagă şi nevătămată rânduiala sa politicească şi bisericească”.
Dumitre, Dumitre  -  Dumnezeu ţi-a scăpat şi ţie, nu prea credinciosul în El, zilele, de nu te-au descăpăţânat nici turcii, nici fratele-ţi, ori Brâncoveanul  -  şi-atunci cum era Dumnezeu să-l lase în nevoie pe cel mai teribil cruciat voievod, de care tremură şi azi pruncii turcilor, când îi sperie mamele lor cu numele lui?…
Mai că mă cutremuram şi mă înfioram şi eu, la gândul că, acum-acum, va apărea Încruntatul Drept Domn al Moldaviei Sfinte, acolo, pe scenă, la TVR-1 – şi-i va spulbera, dintr-o singură suflare de foc, pe toţi pigmeii, lingăii, degeneraţii, pidosnicii şi panglicarii, pârâţi “ 'telectuali”(!!!) de doi bani grămada (gen Dan C. Mihăilescu), pe prea-hâzii trădători de Neam şi pe veneticii mătrăgunoşi  -  de să devină , toţi, “precum ziua cea de ieri”…Oricum, Spiritul lui Ştefan cel Sfânt-Moldavul, care a urmat nesmintit  “linia naţională” (deci e una cu sufletul tuturor românilor treji), a cutremurat, de la Putna  -   Bucureştii, Iaşii, Clujul şi Timişoara anului 2006. Cine a avut suflet în piept, s-a cutremurat şi s-a deşteptat  - cine nu, s-aştepte, că nu-i departe înfricoşata venire şi neînduplecata Ultimă Judecată…După opinia mea sinceră, toată gaşca de la TVR- 1 (în frunte cu oligofrenul naţional Florin Iaru), implicată în circul greţos al “Marilor Români”  -  ar trebui judecată, până una alta, şi aici, pe Pământ  -  pentru blasfemie, profanare de morminte, exhibiţionism, multiplă crimă cu premeditare, crimă de lezmajestate etc. etc. etc.
Şi, dacă s-ar putea, să fie trecută, toată liota,  în Guiness Buck, pentru doborârea recordului de tâmpenie  şi obscenitate…
                                                                                                             
***
VAI DE SUFLETELE NOASTRE…!!!
(din nou, despre dezintegrarea cultural-spirituală…şi nu doar a românilor!)
În seara de joi, 20 septembrie 2007, ora 22, pe postul TV Antena 3, la emisiunea Sinteza zilei,  românii (câţi au mai rămas cu sufletul/cugetul treaz), au putut avea măsura degenerescenţei cultural-spirituale a României postdecembriste.
Unul dintre cei mai cu “charismă” dintre ziarişti români, Ion Cristoiu, şi-a pus întrebarea, în emisiune, cum îi zice acelui personaj al literaturii clasice europene, vestit pentru împărţirea dureroasă a inimii sale între datorie şi sentiment. Ceilalţi oaspeţi ai emisiunii lui Mihai Gâdea erau ex-ministrul învăţământului, dna Ecaterina Andronescu şi singurul lider liberal mai spălat şi dezgheţat – Crin Antonescu. (Nu-l mai punem la socoteală şi pe “teologul” Mihai Gâdea…). Ei bine, niciunul dintre aceştia habar nu avea despre ce voia ziaristul Ion Cristoiu să-şi aducă aminte – …deci, concluzia era (şi rămâne…) că domniile lor nici nu aveau de ce anume să-şi aducă aminte…
Noroc de SMS-ul unui telespectator, care i-a dat răspuns lui Cristoiu: era vorba de Cidul, din piesa clasică omonimă, de Pierre Corneille…secolul XVII, clasicismul francez…Ca trezit din somn, Crin Antonescu a bâlbâit:”A, da, deci Cidul de Racine…” – la care Ion Cristoiu a precizat:”Nu, la Racine e tocmai invers…E Cidul lui Corneille, da…”
Cei care au făcut liceul, la secţia umană, în timpul aşa-zisei “dictaturi”, ştiu că, la obiectul Istoria literaturii universale, lua nota 01 acela care nu ştia acest lucru elementar… - piesa Cidul, de Pierre Corneille…
Ce fel de spiritualitate dezvoltă, deci, această aşa.zisă “democraţie”?! - …dacă sub “dictatură”, oamenii aveau o instrucţie culturală (deci, şi o deschidere spirituală!!!) incomparabilă cu cea de azi, “democratic-”abracadabrantă/aiuristică/de bâlci… (instrucţie care ţinea de cultura generală, adică de “ceea ce îţi rămâne să ştii, după ce-ai uitat totul”… - iar nu de ştergerea, jalnică şi penibilă, dar, în esenţă, TRAGICĂ, a memoriei individuale şi colective!!!) – iar în aşa-zisa “libertate democratică”, un fost ministru al învăţământului (e drept, de formaţie inginerească – dar, totuşi, cultura generală…?!), plus cel mai breaz om din actuala pătură conducătoare a statului…plus “formatorii de opinie”-ziariştii… - habar nu au de lucruri care ţin de abecedarul culturii spirituale europene?
N-am fi surprinşi deloc dacă şi în Franţa, da, chiar şi în Franţa contemporană, un domn pe numele lui Nicolas Sarkozy, “par exemple”, s-ar bâlbâi (că doar a mai făcut-o, într-o stare de euforie ciudată…), în faţa unei astfel de întrebări de cultură generală elementară…
Vai de sufletele noastre…că în absurdă şi întunecată zodie au ajuns să vieţuiască, întru o  progresiv-accelerată creştere a beznei spirituale…jur-împrejur…
…Şi să ne mai mirăm că, într-un sat din Ardeal, oamenii nu au de băut decăt apa de ploaie pe care le-o dăruieşte, de sus, din Cer, Dumnezeu… - şi de botezat, tot în apă de ploaie se botează copiii acelui sat… - ar fi nevoie doar de 60.000 de euro, pentru tras 30 km de ţevi pentru aducţiunea apei, dar primăria celui mai apropiat oraş refuză categoric această cheltuială (…pe când, în Bucureşti, primarul general Adriean Videanu îşi permite să cheltuiască 700.000 de euro!!!, deci de 12 ori mai mult decât pentru a salva sufletele unei localităţi din România… - pentru a instala o fântână arteziană într-o piaţă centrală, în care nimeni nu simţea/simte lipsa unei “arteziene”…).
…Şi chiar o s-ajungem să nu ne mai mirăm că, în zona Pieţei Romane şi a Pieţei Unirii, un metru pătrat de pământ costă 5.000 de euro (şi se găsesc cumpărători destui!!!), în vreme ce mii de oameni din oraşele ţării sunt daţi afară din casele-blocuri/cutii de şobolani, cu tot cu 3, 4 şi chiar 5 copii după ei, pe motiv că sunt datori la cheltuielile de întreţinere…iar altor zeci de mii li se taie gazul şi lumina, în plină iarnă… - sortindu-i astfel unei morţi/exterminări inexorabile, dar lente, pe ei şi copiii lor… - iar  câţiva “sfincşi” (termenul modern ar fi “mafioţi”, pentru hoţii ce tac şi fac…de fapt, desfac/dezintegrează ţara părinţilor şi moşilor lor…) folosesc gazul şi petrolul (şi toate bogăţiile miraculoase…) ale pământului sfânt românesc (de parcă l-ar fi moştenit, pe drept şi pentru folosinţă veşnică, de la părinţii lor…), ca monedă în afacerile lor particulare şi ca mod de a înstrăina ţara, îmbogăţindu-se, deci, prin vânzarea de mamă…(dacă ar fi la nemţi, am zice: “de tată-Vaterland”…), cu darabana, la licitaţie, sau, de cele mai multe ori, cu o discreţie de-a dreptul criminală…?!
…Şi la ce bun să mai caşti ochii, când afli că numai pentru a fi consiliaţi juridic, întru construirea a 54 km de şosea, oamenii lui Orban Ludovic, cel de la Transporturi (fratele Unionistului European, Leonard…), dau, din buzunarul nostru, 7,6 milioane de euro…?! - …în timp ce actorii fac grevă, cântând coruri de Verdi (nici nu te lasă inima să-i întrerupi, cu vreo ofertă de mărire a salariului, nu?… - aşa-i de minunată greva lor!), pentru că au cca. 600 de euro pe lună…iar profesorii, trădaţi de sindicate, nici grevă nu mai fac, de lehamite, şi pleacă, pe capete, în necunoscutul de peste graniţe, să doboare pinii Canadei sau să şteargă posteriorul “prinţeselor” brunete ale Italiei…?!…Educaţia tineretului României?! S-o facă madam Andronescu şi cu Crin Antonescu…de mână…
…Sau când, lăţind cadrul mirării, la nivel terestru, afli că cea mai mare ambasadă din lume va fi cea a SUA…de unde?…păi, chiar din mijlocul binefăcătorului măcel “cruciat”…din Bagdad: se întinde pe 56 de ha (cu săli imense, de spectacol - …viziune ceva à la Hitler…, piscine, terenuri şi săli de sport…) şi costă cca. 590 de milioane de dolari…(deocamdată…). Fireşte, totul pentru binele, prosperitatea şi democratizarea şi libertatea poporului irakian…cam nerecunoscător…(iar au mai arucat în aer nişte TAB-uri cu mercenari “cruciaţi” ai  SUA et Comp.!)…?!
…Madonna (cea creată în laboratoarele Satanei, de “ei”/spurcăciunile “iluminate”, pentru a o neutraliza pe Sfânta Maică a Mântuitorului…) a trecut de la catolicism la iudaism…Noi socotim că nu trebuia să mai facă atâta efort, inutil…
…Vai de sufletele noastre…

***

***