ÎMPĂRATUL CEL NEDREPT

                                                  

 

A fost odată un împărat foarte nedrept. Urmase unui şir de împăraţi relativ drepţi. Dar el era din cale afară de nedrept.

Pentru cea mai mică greşeală, sau fără nici o vină, paloşul călăului reteza, zilnic, zeci de capete. Numai din pricina culorii ochilor, care nu plăcea, în acea zi, împăratului nedrept  -  în ceaune uriaşe cu ulei clocotit erau fierţi, de vii, zeci de nefericiţi. Fie şi numai când i se părea ceva, sau când avea dispoziţie proastă  -  împăratul cel nedrept îi şi spunea câte unui curtean din cei îmbrăcaţi în mătăsuri şi fireturi:

-Ia stai aşa!  -  şi-i scotea un ochi. Apoi:

-Nu eşti deloc simetric, nătărăule!  -  şi i-l scotea, cu hangerul, sau chiar cu degetul, şi pe celălalt. Sau:

-Ia aşază-te în profil!  -  şi-i reteza, cu o lovitură scurtă şi măiastră, nasul.

-Acum e mai bine, dar parcă tot îţi atârnă prea multe!  -  şi-i reteza şi-o ureche.

-Ei, de unde atâta sânge în tine, ticălosule?Ia să vedem, unde-l ascunzi?  -  şi-l şi spinteca în două pe bietul curtean-papagal.

Se luaseră de gânduri oamenii. Unul dintre ei a spus, cu glas tare, într-o zi, în plină piaţă a cetăţii de scaun:

-De ce l-am mai asculta pe acest împărat nedrept?

Ceilalţi se uitară unul la altul, şi tăcură, înspăimântaţi.

Se-auzeau ciocanele pietrarilor, care înălţau palate  -  şi, peste tot, se-nălţau fumurile furnalelor, unde erau topite aurul, din care se turnau turlele palatelor şi ale moscheelor  -  argintul, din care se turnau ferestrele  -  şi arama, din care se turnau grelele şi meşteşugitele porţi. La fel, pe nicovale glăsuiau ascuţit metalele pentru arme. Se auzeau clinchetele din atelierele sticlarilor şi giuvaiergiilor, care tăiau şi migăleau , potrivind podoabele şi ţurţurii candelabrelor  -  ori ferestrele colorate, cu vitralii . Zgomote, seci şi ritmice, scoteau teslele şi rindelele, precum şi feluritele cuţite ale lemnarilor, care erau tocmiţi pentru sculptarea fastuoasă a tot mai falnice şi complicate mobile, scrinuri, tavane împodobite.

-De ce l-am mai asculta pe împăratul acesta nedrept?  -  repetă omul care îndrăznise să spargă tăcerea.

-Taci, nelegiuitule, că-ţi pierzi capul, şi ni-l pierzi şi pe-al nostru!  -  strigară, în şoapte disperate, câţiva oameni, din apropierea răzvrătitului.

-De ce să tacă, aşa-i: de ce să ne mai supunem nedreptăţii unui împărat crud?  -  întări, strângându-şi pumnii şi ridicându-i în sus, altul.

-De ce? Chiar, de ce?  -  se treziră, rând pe rând, zeci de voci, apoi sute, mii…Şi, ieşind din curţile geometrice ale palatelor, dintre turnurile cilindrice ale moscheelor, din adăposturile circulare ori dreptunghiulare ale atelierelor şi caselor  -  se adunară în piaţa  -   care, din pricina mulţimii umane, îşi  spărgea marginile  -   devenind, acum, informă.

Şi oamenii îşi ridicară braţele, ridicară pumnii în sus, îl blestemară pe împărat , care stătea drept şi dispreţuitor : împăratul îi privea de sus, din foişorul romboidal  -  pe oamenii ce se depărtau de palatul său, şi-şi lovea coapsa cu iataganul. Îi spuse, măritul şah  -  umilului călău ostenit:

-Se vor întoarce, n-ai grijă! Ascute-ţi, în continuare, paloşul!Nu cumva să-şi piardă sprinteneala…

În pâlcuri de câte o mie ori două mii, oamenii ieşiră   -  puzderie  -  din cetatea de scaun a împăratului celui nedrept  -  îndreptându-se, prin pustiul, galben de nisipuri stârnite, spre al doilea oraş ca mărime al împărăţiei. Un oraş de care-i despărţeau  sute de leghe de sete, de foame şi freamăte, de dureri şi nelinişti ale deşertului.

Pe drum, la popasuri, în preajma oazelor, oamenii se încăierau, tot mai des, pentru culcuşurile mai aproape de apă, ori pentru o vită rătăcită, pe care o revendicau mai mulţi deodată.

-A mea-i!

-Ba-i a mea, dă-te la o parte, că-s mai tare şi te spintec!

Şi, pentru că nimeni nu se încumeta să se ridice judecător şi arbitru al pricinilor  -  oamenii, după lovituri ineficiente şi neputincioase cu pumnii  -  scoteau de sub poala burnuzurilor arme tăioase, făurite în capitala uitatului împărat nedrept  -  şi sângele curgea tot mai des, mai febril, parcă vesel şi nerăbdător să se vadă odată ieşit afară din trupurile aprinse. De prea multă vreme stătea ascuns…

Pentru câte o femeie, cu iaşmacul [1] smuls de pe faţă, se încăierau tabere întregi  -  sute, apoi mii de combatanţi  -  ajungându-se la confruntări şi ciocniri de armate, tabere întregi.

Şi oazele, cândva limpezi, binecuvântate şi îmbietoare de tot ce e viaţă  -  erau acum astupate de cadavre. Braţele celor care vărsau sânge osteneau, apoi cădeau, odată cu trupurile ce le împingeau înainte, spre piepturi potrivnice.  Şi alte braţe, din urmă şi din lături, se ridicau, din ce în ce mai aprig şi mai absurd, cu cât se uita prima pricină a vărsării ce sânge. Toţi erau împotriva tuturor  -  şi nimeni la mijloc.

Ajunseseră, în perpetuul război, că se ridicau braţele instinctiv, fără motiv, împingând hanger ori iatagan, într-un piept sau gâtlej  -  doar pentru că pieptul ori gâtlejul stăteau între ochii înspăimântaţi ai celui trezit cu arma strânsă în pumn  -  şi soare.

După câteva zile, din imensul popor care se depărta, furios şi blestemând, cu pumnii ridicaţi spre cer şi ochii scânteind de inspiraţia sfântă a libertăţii  -  nu mai rămăseseră decât câteva sute de singuratici, sălbăticiţi şi hoinari -  care se fereau, precum fiarele obosite, unul de altul  - cu ochi sângeroşi şi disperaţi, înnebuniţi de disperare şi neputinţă.

Zdrenţe de oameni, cu perii zbârliţi, precum blana jivinelor ciomăgite cumplit, spre a fi îmblânzite  -  se strecurau, prin noapte, ca umbrele, înapoi pe poarta cetăţii de scaun  -  şovăind, supuse, spre palatul torturilor şi cruntelor nedreptăţi.

Dar şi spre locurile de muncă , pe care le părăsiseră  (trudă rotundă, de sclavi disciplinaţi cu rost)  -    şi după care tânjeau secret, acolo, atunci, în deşertul buimăcelii haotice  -  locurile muncii geometrice, locurile ca nişte bune tipare ale supunerii.

Crudul şi nedreptul împărat stătea în foişorul romboidal al palatului  -  acum era rezemat de iataganul hapsân, fulgerând  în soare  -  şi zâmbea ca un sfinx păgân. Îi privea de sus pe cei ce nu ştiuseră să-şi arbitreze libertatea  -  şi-i spuse călăului, cu o şoaptă scurtă, să-şi pregătească de lucru paloşul lat.

                                                                          *