A fost odată ca niciodată, pe când Hristos şi Sfântul Petru se plimbau printre oameni, de-i vedeau toţi. Şi ce dacă-i vedeau? Parcă se sinchisea vreunul de ei ? Ţi-ai găsit…

Mai rău era că Sfântul Petru solicitase, de la Hristos, concediu de odihnă, să-şi poată repara toate rândurile de-ncălţări pe care le rupsese, umblând cu predicatul, prin lumea oamenilor. Se strânseseră, aşa, vreo sută-două, de perechi bune  -  câteva erau din piele de la pergamentele scăpate din Alexandria, când cu incendiul… Şi mai voia concediu, ca să-şi vindece rosăturile de la picioare  -  sfânt-sfânt, dar numai Hristos să fii, să nu-ţi ologeşti picioarele degeaba, umblând pe la toţi ne-nţelegătorii  :

- “Ca să nu le spun altfel”  -  ofta cu, năduf, dar numai în gând, Sfântul…

Şi-aşa se face că Hristos rămăsese să-şi bată gura de unul singur, cu atâta nămetanie de omenire. Bunul şi Blândul s-ar fi lăsat, la un moment dat, păgubaş, dacă Preasfânta Născătoare nu i-ar fi zis, cu lacrimi amare în ochi şi în glas :

 -     Fiule, dar dacă nici tu, apoi cine i-o sfătui de bine şi ajuta pe necăjiţii aceştia?

 -     Maică dragă, nu mai pot  -  mi-ajunge… - încercă Fiul Preasfânt.

-          Fie-ţi milă, Fiule, şi-ndură-te de ei!

-          Dar, maică, m-am răstignit…am…

-          Ştiu că-i mai greu decât la răstignire, acolo a fost o dată, numai  -  iar aici e de câte ori trebuie, şi mereu trebuie…  -  dar , dacă tot i-ai învăţat cu nărav, să te răstigneşti tu pentru ei, iar ei să-şi petreacă timpul tot întrebându-se dac-oi fi făcut-o ori ba, dacă ai existat măcar, ori ba  -  şi câte altele la fel  -  nu-s ei de vină, ci tu…

-          Tot eu, maică? Tot eu…

-          Tot tu, mereu tu…Aşa e datul tău, în lumea pe care-ai făcut-o, cu slăvitul tău Tată…Până s-or dezvăţa oamenii să ia totul în deşert, mai ajută-i, Fiule, că tare mare nevoie de ajutorul tău au toţi…

Parcă Hristos, bietul, nu ştia toate astea! Câte bârfe şi cârtiri nu-şi auzea el, în fiece seară, când se apropia de câte-o uşă ori fereastră, să ceară, cu umilinţă, loc de dormit, peste noapte  -  câte luări în deşert şi câte răpănoase vorbe, pe seama lui…şi a Maicii Preacurate…şi a tuturor mamelor din lume…şi a Tatălui Atotputernic (care nu că n-ar fi putut pedepsi, dar amâna, probabil, aşa, de-o curiozitate, de bătrân ce era). Dar, de, doar el, Fiul,  hotărâse să facă toată treaba, pentru mântuirea oamenilor  -  să pătimească, să se răstignească, să moară, să se îngroape, să se lupte cu iadul, şi-apoi să învie:  ce folos, doar vreo câţiva, şi nici aceia toţi apostoli, s-au smerit şi au auzit glasul lui Dumnezeu, cu adevărat  -  restul, de formă  -  că se vindea bine Hristosul, ca marfă de import-export. Dădea bine la public, şi se făceau filme cu vedete de peste mări şi ţări, şi se făceau telenovele, şi se scriau cărţi lăcrămoase, despre câte spusese ori nu spusese, făcuse, nu făcuse ori avusese de gând să facă Iisusul. Şi toţi criminalii şi mafioţii pământului, înainte să-şi înjunghie sau împuşte victima, mai citeau câte un pasaj ori mai priveau o dată pe ecran patimile Domnului  -  şi, cu o mână ţinându-şi batista cu care-şi ştergeau lacrimile de emoţie estetică, cu cealaltă-şi trimiteau victima în ceruri  -  “ad patres”... Ce să mai zici de-atâta cucernicie? Îţi venea să te iei cu mâinile de cap  -  dacă , între timp, nu cheliseşi de tot, de-atâta bucurie a sacrificiului împlinit rodnic. Acuma se cuvenea să tragă ponoasele. Noroc că, lui Iisus,  păru-i strălucea precum soarele de amurg, umbrindu-i faţa   -  şi nu se vedea aşa bine supărarea de pe chipul lui  -  căci dacă i s-ar fi văzut şi chipu-i mânios, în suferinţă cumplită, total necomercial  -  nimeni nu l-ar mai fi primit în casă, noaptea, nimeni n-ar mai fi acceptat să-l lase să-i vindece copiii şi bătrânii din casă…Că numai de-alde ăştia se mai lăsau, acum,  vindecaţi…

Şi, mergând Hristos pe drum aşa, agale şi cam cu îndoială şi lehamite, simţind că lumea asta de deştepţi foc nu-i mai simţea de mult, deloc, dar absolut deloc, lipsa  -  auzi un scheunat sfios şi mic, pe marginea şanţului. Era un biet căţeluş care abia făcuse ochi (scăpând de a fi înecat, după bunul şi atât de creştinescul obicei al oamenilor ). Îl călcase un automobil foc de grăbit (ce înseamnă, pentru baronii şoselelor, viaţa?  -  nimic!   -  ei sunt nemuritori, restul sunt resturi ! ), îi strivise şi-i rupsese, cu totul, labele din spate. Îi şiroia sângele, pic-pic  -  şi tot pic-pic, pe nesimţite, i se scurgea şi stingea viaţa din trupu-i micuţ. Şi, înainte de a adormi pe vecie, ca o bucăţică de sufleţel netrebnic, şi cu totul fără relevanţă, în faţa măreţei lumi a oamenilor (nici cât un fir de praf suflat în vânt nu conta)  -  îndrăznise, conştient de cumplita-i neruşinare înmărmuritoare, să scape un supărător scheunat. Dar văzuse că prin preajmă nu-i nimeni dintre cei care se simt atît de teribil de deranjaţi de suferinţă şi de moarte  -  pentru că ei sunt oameni, şi , deci, nu-i aşa? nemuritorii Fii ai lui Dumnezeu.  Sărmanul căţel îl recunoscuse, după obrazul întunecat de suferinţă, pe unul de-al lui, o fiinţă umilă şi singură, care atâta are pe lumea asta şi-n lumea asta  -  suferinţa şi chinul, necurmate.

Hristos se aplecă asupra căţelului:

-Ce mai faci tu, amărâtă creatură a Tatălui meu  -  câine?

-Ce să fac, b-b-bine, frate întru suferinţă…  -  se bâlbâi de emoţie, că l-a luat în seamă cineva, şi pe el, câinele.

-Hristos mă cheamă  -  se prezentă Domnul. Şi Iisus, mi se mai spune  -  preciză Preabunul.

-Am auzit de tine, tu  l-ai mântuit pe om…O, ce cinste mi-ai făcut  -  scheună, slab de tot, căţelul. …(el, sărmanul, nu se referea la cinstea de a-l fi mântuit Dumnezeu pe om  -  nu avea el dreptul să-şi exprime, în lumea asta, vreo opinie  -  ci la faptul că Preablândul catadicsise să se oprească lângă el  -  lângă el, o potaie de gonit cu pietre, şi nici măcar atâta, acum  -  bun  doar de zdrobit capul c-un bolovan sau bâtă, cel mult).

-Hm…mormăi Hristosul. Nu-s chiar sigur că n-am greşit  -  murmură el, întunecat.

-Da, cred că ai greşit tare, aplecându-te asupra unui netrebnic ca mine  -  suspină, strivit de umilinţă şi remuşcare, bietul căţel (gândindu-se, în continuare, cu groază aproape, că o făptură cu chip de om s-a aplecat peste el). Iartă-mă, te rog…

-Pentru ce să te iert? se miră, parcă ieşit dintr-o apă, Iisusul.

-Pentru tot  -  pentru c-am îndrăznit, eu, mai nemernic decât ultimul fir de colb, să-ţi spun ţie  -  “frate”…şi pentru că ţi-am răpit atâta timp…şi atenţie…mie, nevrednicul nevrednicilor…

-Păi, dacă n-oi fi frate cu tine  -  cu cine să fiu? răbufni Hristos. Şi dacă n-oi sta lângă tine, cine crezi că mă mai rabdă lângă el, dintre făpturile astea grozave?  -  Fiii Omului…n-ar mai fi…Nu vezi că nimeni nu mă ia în seamă?

-Nici pe tine? se miră, şi parcă ieşi din anticamera morţii, pentru o clipă, grozav de naivul căţel.

-Nici….Dar nu de tine ziceam, când ţi-am spus că am greşit, ci de om ziceam  -  că l-am mântuit, după ce l-am făcut, aşa cum îl vezi…

-Tu, Doamne, să greşeşti? Tu eşti infailibil, ca papa  -  scheună, oarecum mirat şi foarte naiv, căţelul.

-Ei, tocmai aşa n-o fi… Aici am greşit, fără nici un dubiu  -  se folosi de neologism, cam preţios, puţin nepotrivit pentru  statura lui de Lingvist Cosmic, care a făcut lumea din Cuvânt  -  Hristosul. Dar îl tulburau gânduri prea multe şi amare, ca să nu-şi scrântească, niţel,  limba…

-Te doare tare?  -  continuă Hristos, cuprins, dintr-odată, de o grijă febrilă, ciudat de fierbinte.

- N-nu…şi câinele nu mai ştiu cum să-i spună, mintea lui de câine nu-l ajuta. “Hristos  -  Hristos îi spun oamenii, ei pot îndrăzni orice, sunt fiii lui”  -  dar el, un câine…iar “Doamne”-i mai spusese, dar tot…

- Spune-mi “Doamne”  -  e mai general şi mai uşor de ţinut minte  -  spuse împăciuitor, dar dus pe gânduri, deci tot neologizând cam într-aiurea, Hristos.

 Apoi, văzând cum căţelul era cuprins de toropeala plăcută, dar de neîntors,  a morţii, îl mângîie , de la cap către îndurerata-i codiţă  -  şi, deodată (dar asta devenise de-a dreptul plictisitor, ca o scamatorie veche, răsuflată, de-atâta folosinţă)  -  se împlini banala minune a creşterii, din nevăzut, înapoi în văzut, a celor două lăbuţe din spate, ale zdrobitului căţel. Banala minune a Învierii Vieţii.  Căţelul, de, şi el, ca omul  -  nu se prea miră  -  dar, ceea ce nu stă în obiceiul oamenilor, căci e socotit a fi un comportament lipsit total de demnitate, lipsit de bun-gust şi de bon-ton  -  căţelul, pentru că nu era decât un animal nenorocit şi vulgar, tot plin de praf şi gloduri , iar nu Capodopera Creaţiei, Omul -  scheună de bucurie şi recunoştinţă, lingându-i lui Hristos mâna cu care acesta-l  lecuise…