BASME

| PRIMA PAGINA | INAPOI

HÂRCA TITRATĂ

- poveste franceză -

 

Se spune că, acum vreo patru-cinci veacuri, în Franţa, era un mare învăţat la Sorbona, cu multe titluri academice, atârnate de numele său, ca tinichelele de coada unui câine de pripas. Când simţi că-i e aproape moartea, îi spuse nevestei sale, cu voce stinsă, dar nu lipsită de obişnuita-i aroganţă:

-Nevastă, vezi de ia aminte la ce-ţi voi spune acum! Să-mi faci înmormântare bogată, să crape de ciudă toţi colegii mei, care-şi zic savanţi  -  iar la mormânt, să faci bine să pui să sape meşterii pietrari, atât pe crucea de marmură, cât şi pe lespede, toate titlurile mele academice. Să nu-ţi scape vreun titlu! Bagă de seamă!Altfel să nu faci, că te blestem!

Nevastă-sa, nici gând să facă altfel decât îi poruncise domnul şi stăpânul ei  -  învăţatu-i soţ. Nu doar de frica blestemului  -  lasă că, pe atunci, oamenii erau şi grozav de  superstiţioşi, tremurând numai la gândul  că ar putea fi blestemaţi, ori că s-ar putea lega mai ştiu eu ce duhuri necurate de dânşii  - , dar femeia aceasta era simplă, fără multă carte, însă cu un foarte ascuţit simţ al datoriei. Cu ochelari de cal, evident. În plus, poate că vă va mira ce vă spun  -  dar ăsta-i adevărul-adevărat: biata femeie îl iubise din toată inima,  pe firoscosul ei de bărbat, şi-l respectase desăvârşit  -  şi nemeritat.. Aşa că, nici gând să lase baltă ceea ce răposatul îi încredinţase cu limbă de moarte: îi făcu o înmormântare de se duse vestea în tot Parisul, de se zgâiau, la vederea convoiului funerar,  până şi ducii şi ducesele, prinţii şi prinţesele:”Cine va fi murit, oare, dintre noi?”, se întrebau, între ei, marii şi orgolioşii nobili. Îi cumpărase loc de veci într-unul dintre cimitirele luxoase ale Parisului, cu mult sânge albastru pus la păstrare prin cavouri, ori sub pământ.

Apoi, când fu să-i sape numele cu tot cu titlurile academice  -  constată că-i mai trebuia vreo doi coţi de piatră, pentru ca să-ncapă toate, atât  pe lespede, cât şi pe cruce. Şi diavolul lucră în aşa fel, încât meşterul pietrar uită, în hăţişul de titluri academice săpate în piatră, indicate cu atâta insistentă grijă şi severitate de văduvă  -  pur şi simplu, UITĂ SĂ MAI TREACĂ ŞI NUMELE SAVANTULUI… Se pierduse cu totul numele lui creştinesc, din pricina  titlurilor acelora latineşti. Dar ea nu se zgârci deloc: totul fu scris, săpat, consemnat  -  pentru vecie, îşi zise biata femeie. Cu o singură excepţie, absolut neglijabilă: NUMELE soţului ei, ilustrul savant…

Ciudat, de la înmormântarea cu pricina, groparii şi paznicii cimitirului avură de furcă, mult prea des, cu crăparea şi surparea unei sumedenii de morminte…

Peste vreo câţiva ani de la înmormântarea aceea cu cântec şi de la scrierea, în piatră, a  acelui roman al vanităţii deşarte  -  nu ştiu cum croi diavolul drumul unui student beat  -  că, în loc să-i îndemne paşii spre casa lui sărăcăcioasă, studentul cu pricina se trezi, în plină noapte, în mijlocul unui cimitir lung şi lat. Aşa de lung şi de lat, şi aşa de departe dusese studentul desăvârşirea întru studiul beţiei  -  încât nici vorbă să mai poată să se descurce printre morminte şi cruci, nici vorbă să poată ieşi din  macabrul labirint. Nu-i vorbă, nici nu se osteni foarte studenţaşul cu pricina, căci, topit, îşi puse capul pe-o lespede, la întâmplare, şi începu să mâne porcii la jir.

Dar diavolul ştia ce lucrase: lespedea pe care visa studentul sorbonez era taman lespedea aşa de frumos şi stufos împodobită cu titluri, dar FĂRĂ NUME, a unuia dintre foştii dascăli ai  Sorbonei. Aşa că, pe la miezul nopţii, unde nu se iscă un huruit şi un cutremur de pământ, că studenţaşul , încă nedezmeticit din beţie, săltă, chiaun, capul, şi nu-şi crezu ochilor ce vedea: mormântul peste care zăcea el întins şi horăise până atunci în somn dulce  -  se deschidea, cu mare zgomot şi vaier, cutremurând şi hurducând, parcă, tot universul, cu talpă şi  boltă cu tot. Din despicătura neagră a mormântului, învelit în linţoliu, se înălţă un schelet, care se văicărea, şi gemea, şi plângea, de mama focului. Aşa tărăboi făcea sus-numitul schelet, încât vecinii săi de spaţiu locativ se traseră, şi ei, mai  la suprafaţă şi mai la margine de morminte  -  şi-l întrebară şi-l apostrofară în cor:

-Ce ai, bre, de ce ne deranjezi? Vezi-ţi de vecia ta! Hai sictir!Zavragiule!

Dar, sub ochii căscaţi cât farfuriile, ai studiosului tânăr sorbonez, care se pitise după crucea de marmură, scheletul se apucă de hârca albă cu amândouă mâinile descărnate, şi începu a boci, ca un copil părăsit.

-Ce-ai, bre, ce ţi-e? Ce plângi aşa deznădăjduit? îl întrebară, mai cu milă, de data asta, vecinii săi de parcelă.

-Vai de hârca mea! – se apucă să urle scheletul, zguduindu-se de plâns. De-aţi şti voi ce îndură, la Tartor, jos, sufletul meu, i-aţi plânge şi voi de milă!…continuă el lamentaţiile.

-Cui? Tartorului? Vezi să nu-i plâng de milă! -  întâmpină, cu dispreţ, un fost conte, care şi-n timpul vieţii fusese cam fudul de ureche  -  şi care se avusese bine de tot cu Ucigă-l Toaca, pe vremea când toca, la cărţi, averile neamurilor sale aurite.

-Nu ! Mie! urlă, mai cu inimă, scheletul bocitor. Sufletului meu, nu Tartorului!

-Dar ce îndură sufletul tău, mai special decât sufletele noastre? Cine-i fi fiind tu, de-ţi face regim special Tartorul?  -  întrebă, cam înţepată, vecina-schelet de pe mâna dreaptă  -  o fostă marchiză, cu mare trecere pe la curte, mai ales printre curtene…

-Cine-s eu? Mai bine n-aş mai fi fost nimic, vânt să mă fi chemat şi să fi fost, că tot mai multă linişte aveam, pe lumea ailaltă  -  se văicări, printre suspine, jalnicul şi plângăciosul schelet, cu hârca bâţâindu-i-se într-una, de parcă avea un arc moale la ceafă.

-Bine-bine, dar, până una alta, pare-se că nu fuseşi vânt…cine fuseşi, deci, de-adevăratelea, de te procopsişi cu tratamentul ultra, cu care ne tot împuiezi capul...pardon, hârcile?  -  întrebă, nerăbdător, un fost duce, ieşit la aer dintr-un cavou grozav de împodobit.

-Profesor la Sorbona, asta am fost…bu-hu-huuuu…savant cu titluri academice…bu-hu-huuuuuu  -  se zbuciuma de plâns scheletul ex-maestrului sorbonez.

-Şi ce mare brânză? Pentru atâta lucru, atâta gălăgie fără rost  -  rosti, sever, sentinţa, scheletul foarte scheletic al unui burghez înnobilat, venit de la cinci morminte distanţă.

-Chiar aşa cum zice cumătrul Fanchon  -  ce-atâta zgomot, pentru nimic? Câţi savanţi la Sorbona nu sunt pe lumea asta  -  n-avem noi păr în…pardon, n-avem noi oase, în tot cimitirul ăsta  -  se alătură un “coleg” de înnobilare pe bani, de pe altă alee a cimitirului.

-Da, dar eu am fost mai prost şi mai nebun ca toţi! – urlă, şi mai tare, dac-ar fi fost cu putinţă, savantul sorbonez, rătăcit printre pairi şi burghezi îmbrăcaţi în piei de leu.

-Aaa, ce să-ţi spun! Mare noutate! ricană un prinţ sadea, săltânu-şi hârca, dintr-un cavou deschis pe jumătate, cu lene autentic seniorială. Care dintre universitari nu-i prost de dă în gropi? Iar de nebuni…ce să mai zic…  -  dădu din carpienele şi falangele îngălbenite, boierul cel mare.

-Da, dar nici unul n-a fost mai prost şi mai nebun ca mine, încât să-şi facă uitat numele, de-atâtea titluri goale ca aerul!  -  pentru prima dată, şopti, în loc să urle, bietul ex-maestru sorbonez. Dar şoapta lui atât de ruşinată, care-i vădea vina cea mai cumplită, superbia prin care-şi negase  însăşi identitatea de om, se auzi mult mai desluşit decât toate urletele sale precedente.

Scheletele vecine se apropiară, solemne, să-şi vadă, mai de-aproape, excepţionalul coleg de cimitir. Iar acesta, fără nici o vorbă, îşi întoarse, de cumplită ruşine,  spatele către propriul mormânt  -  şi doar falangele  arătătorului său descărnat se îndreptară, tremurânde, spre a indica tovarăşilor săi de eternitate piatra deşertăciunii sale cumplite. Bietul student, căruia inima aproape că nu-i mai bătea, de groază  -   iar răsuflarea i se oprise de multişor…  -   avu curiozitatea să vadă, şi el, spre ce arată degetul descărnat. Scoase puţin nasul de după cruce  -  şi văzu: în loc de nume, pe crucea de marmură şi pe lespede, jucau flăcări roşii şi purpurii, din mijlocul cărora rânjea chipul Satanei, cu colţi de tigru şi barbă de ţap, ochii arzându-i precum două stele uriaşe, halucinante…

-Şi, mă rog, cum te canoneşte pe tine Tartorul?  -  întrebă, curioasă, fosta marchiză destrăbălată.

Gemând groaznic, scheletul bâţâitor explică:

Tartorul îmi ia sufletul şi mi-l aşază în mijlocul iadului, şi-l întreabă, cu glas de tunet:”Suflet blestemat şi fără de nume, unde ţi-e numele?” “Nu ştiu…”, răspunde sufletul meu, ruşinat şi îndurerat. Şi-atunci, Tartorul îi bagă sufletului, dedesubt, o flacără fierbinte, roşie-purpurie: unul dintre titlurile academice fără om…Şi iar întreabă, cu glas tunător, Tartorul:”Suflet blestemat şi fără de nume, unde ţi-e numele?”, şi, iar, mai umilit şi mai îndurerat, răspunde, cu disperare,  sufletul meu:”Nu ştiu, Întunecimea Voastră, nu ştiu…”, şi-i bagă Tartorul dedesubt alt titlu de flacără pustie, mai fierbinte ca primul…şi tot mai fierbinte, şi tot aşa, până-l prăjesc, pe bietul meu suflet fără de nume, la flacăra tuturor deşertăciunilor mele, din ce în ce mai fierbinţi şi mai pustii  -  şoptea, acum, năluca ex-profesorului care uitase un amănunt: calitatea de om e deasupra tuturor titlurilor omeneşti deşarte, şi-i singura după care Dumnezeu îşi recunoaşte capodopera zilei a şasea…În lipsa ei,  Regele Tenebrelor îşi suflecă  mânecile şi hohoteşte de bucurie  -  căpătând zdravăn de lucru, la tot ce-i iluzie şi vânt…   

Da, dacă ex-savantul ar fi fost deştept, nu doar umflat de pretenţii deşarte,  în timpul vieţii sale, vanitatea lui absurdă şi fantastică  l-ar fi făcut un concurent redutabil al Prinţului Întunericului…Regelui Iluziei şi Neantului. Aşa, era canonit ca fiind cel din urmă păgubaş dintre răposaţii oameni: era însăşi expresia jalnică a neantului, pusă pe cruce…Triumf suprem al Diavolului…şi cea mai jalnică dintre înfrângerile pe care le poate suferi omul pământean.

Tăcuţi, edificaţi deplin, vecinii scheletici se traseră, tăcând chitic, acum, în culcuşurile lor de veci… Da, nu degeaba urla, întru vecie, cel care-şi uitase de sine, în mijlocul golului…Numai fostul conte cartofor, cel  fudul de ureche, înainte să-şi tragă şi hârca sub ţărână, susură, batjocoritor (cum fusese toată viaţa lui), printre dinţii intacţi:

-Ei, ce să-i faci, hârcă titrată…N-ai uitat nimic, decât esenţialul: cine eşti, cum să trăieşti şi cum să mori…Ei, noapte eternă  -  căci, pentru tine, scăpare chiar nu mai e, spre altceva…

După ce toţi se liniştiră pe la locurile lor  -  intră în mormânt, istovită de plâns şi ruşine, şi stafia scheletică a neantului titrat, bâţâind din biata-i hârcă, de parcă suferea de parkinson, pe lumea ailaltă…Studentul îşi zise:”Mă mir că i-au făcut hatârul, ăia de jos, să-i repartizeze şi scheletul ăsta , cu care produce atâta gălăgie…  Risipă curată, zău aşa…”

De unde se zice că studenţii sunt mai ai dracului decât dracul…

Dar, în cazul studiosului nostru, vorba de mai sus  nu s-a dovedit întrutotul valabilă. Întors, în fine, acasă, şi după ce-şi turnă nenumărate căldări cu apă rece în creştet, după ce făcu un examen amănunţit al facultăţilor sale mintale şi a gradului în care acestea ar fi putut fi afectate de excesele bahice  -  şi după ce-şi examină conştiinţa  -   ajunse la concluzia că tot ce văzuse în noaptea aceea de pomină nu fusese chiar năzăreală curată. Şi , fiindu-i milă de un păcătos atât de prost (pasămite, îşi vedea, ca în oglindă,  prin destinul ex-profesorului dement, viitorul propriu… ), se duse, tot într-o noapte, fără lună, în acelaşi cimitir, unde nimeri, cu uşurinţă, mormântul , de-acum celebru. Căutase, în prealabil, în terfeloagele Sorbonei, toate numele de profesori  -  şi, în plus, ascultase, cu atenţie, toate bârfele ce se purtau prin  şcoală  -  şi ajunsese la concluzii mulţumitoare. La lumina unei făclii, răzui de pe cruce şi lespede toate vânturile universitare  -  şi înscrise, cu litere de cărbune ( pe care, cât au trăit el şi urmaşii săi, le-au reînnoit, regulat), numele bietului  îmbolnăvit de boala luciferică…dar fără strălucirea ei fantomatică, etern rebelă…

Nu ştim cu precizie cât a ajutat, în mod obiectiv vorbind, operaţiunea onomastică a învăţăcelului -  dar, din relatările (ulterioare gestului studentului sorbonez), ale groparilor şi paznicilor cimitirului cu pricina  - nopţile au fost, de atunci, mult mai puţin animate , şi nu s-au mai crăpat şi surpat chiar atâtea morminte…