BASME

 

Au fost, demult, tare demult, în Japonia, doi bătrâni săraci. Dar cea mai mare sărăcie era că nu aveau copii  -  şi se simţeau precum pomul uscat şi fără rod, bun de aruncat în foc.

Într-o zi, bătrânul, dus cu treburi prin pădure, ca de obicei ( căci era lemnar, de cei care scobesc şi crestează lemnul cu tare frumos meşteşug, de veacuri învăţat şi transmis din tată-n fiu  -  dar el, cărui fiu să-i transmită meşteşugul?)  -  adormi la poala unui pin, doborât de gânduri şi de vechea-i amărăciune.

Şi visă. În vis se făcea că apar, de după copaci, zâne frumoase şi bune, plutind în aer ca fluturii. Şi se prindeau de mâini, şi-ncepură o horă în jurul pinului, la rădăcina căruia dormea bătrânul. Şi râdeau zânele, şi râdeau…Şi din lumina râsului zânelor, se năştea o pată gălbuie, care plutea în văzduh, ca o frunză desprinsă de ram. Şi o zână, mai frumoasă şi sprinţară ca toate, prinse pata cea galbenă, din văzduhul răvăşit de dans -  şi o puse lângă bătrân.

Ajuns cu visul aici, bătrânul se trezi. Care nu-i fu mirarea, când zări, lângă el, pata galbenă pe care o visase. Şi nu era pată, ci era un copil, un băieţel, cu faţa rotundă ca luna şi frumos ca soarele, şi care râdea, râdea  -  precum zânele din vis.

Se uită bătrânul în stânga, se uită în dreapta  -  se uită în toate părţile şi prin toate tufişurile, pe după toţi copacii  -  nimeni şi nimic. Se cam fâstâcise. Ce să facă  -  să ia copilul? Dar dacă îl apucă de umăr cineva şi i-l cere înapoi  -   zână sau ce-o fi?

Şi copilul tot râdea. După vreun ceas, bătrânul se hotărî: fie ce-o fi, îl duce acasă, şi cui o întreba de copil  -  o vedea el ce i-o zice şi ce-o mai face. Deocamdată, n-o să lase copilul, peste noapte, în pădure…

Ajuns el acasă cu copilul care râdea într-una  -  mult se mai bucură şi bătrâna, nevastă-sa, numai la vederea pruncului râzăreţ. Îi povesti, tot, femeii.

-Măi bărbate, frumos flăcău îmi găsişi tu!  -  spuse nevasta lemnarului, minunându-se de frumuseţea pruncului găsit. Dar n-o fi al cuiva, care şi-a bătut joc de tine, că tot te ştie dornic de copii?

-Femeie, am stat lungă vreme în pădure, m-am uitat peste tot. Dacă cineva l-a lăsat acolo, apoi l-a lăsat să-l iau eu, nu să-l ia înapoi. Şi dacă o veni după el, foarte bine: noi, până una-alta, să vedem ce-I dăm de mâncare copilului, că, de ni l-a lăsat nouă ori ba, din moment ce-i la noi, doar nu l-om lăsa pe frumuseţea asta de copil să moară de foame.

Lapte n-aveau. Nişte orez? Era cam prea mic pentru orez.

Dar, când se uitară în legătura cu copilul, femeia observă că acesta era, cu cel puţin vreo zece centimetri, mai mare decât i se păruse, când i-l arătase bărbatu-său, la venirea în casă.

-Păi, ăsta-i copil mare, flăcău în toată legea, măi bărbate!  -  exclamă, bine-dispusă, nevasta lemnarului. Mi s-a părut mie, că eram dorită de copil mic  -  că-i copil mic! Ia să-l desfăşăm, şi să-i dăm mâncare ca lumea. El e, nu-i aşa? un copil cu totul special  -  Fiul Zânelor!  -  spuse, încântată, râzând de visul bărbatului ei, buna femeie.

Şi aşa-i rămase copilului numele: Fiul Zânelor.

Şi copilul, zi de zi, creştea ca-n poveşti  -  şi râdea. Râdea într-una, din toată inima, cu o veselie molipsitoare. Coliba bătrânilor deveni neîncăpătoare şi pentru trupul lui, care, într-o lună, deveni uriaş  -  dar şi pentru râsul lui: râdea de toţi şi de toate, ca de cele mai caraghioase lucruri din lume. Şi nu doar cu obrazul râdea  -  ci şi cu vorba. Căci vorbea! Minune mare! Şi câte nu  spunea!Şi bune, şi rele, după omul pe care-l vedea şi după sufletul omului aceluia. Îşi râdea de leneşi şi de proşti, şi de mincinoşi şi ipocriţi, mai cu seamă  -  şi se-nduioşa,  tot râzând, dar cu multă blândeţe , de cei buni şi miloşi, mângâindu-i cu vorba şi cu râsul, cu ochii şi cu râsul  -  şi, atunci, râsul lui era precum un balsam , care-i făcea pe cei necăjiţi şi îndureraţi să-şi uite nevoia…

-Are un suflet ca o crizantemă,  ca o floare de cireş…atât e de bună inima lui…  -  spuneau aceştia, zâmbind printre lacrmi.

Dar ce te faci, că Fiul Zânelor avea, de-acum, cel puţin trei metri înălţime? Şi era frumos şi cu pielea de aur strălucitor, şi voinic ca un uriaş din poveşti. Unde să-l ţină pe băiat, că era, de-acum, coliba, prea îngustă şi prea joasă, pentru mişcările trupului său uriaş şi zguduit de râs zglobiu.

-Nu-i nimic, tată  -  îl mângâie băiatul, pe tatăl său adoptiv, văzându-l cum se frământă  -   ia să dau o fugă până la daimyo [1] , să împrumut de la el palatul  -  că tot n-are ce face cu şura aia mare a lui: nevastă n-are, copii n-are  -  şi-i loc în palatul lui pentru două sute de oameni ca mine!

-Nu, fiule, vai de mine, cum să faci una ca asta, că ne taie capul , negreşit, la toţi!  -  începură bătrânul şi bătrâna să se tânguiască de zor  -  dar Fiul Zânelor nu-şi bătu capul să le-asculte jelaniile  -  ci, râzând uşurel, ca-n vis, ca şi cum îşi imagina o poznă grozavă  -  întinse tare pasul, de ajunse-n câteva clipe la palatul trufaş, enorm, din piatră, acoperit cu plăci de aur  -  al daimyo-ului. Şi se-apucă Fiul Zânelor să zgâlţâie palatul din temelii, îl clătină zdravăn, să vadă dacă nu.i cineva în el (slugile din palatul daimyo-ului, curajoase ca toate slugile bogaţilor, o luaseră la goană , încă de când îl văzuseră apărând în zare, pe Fiul  Zânelor…)  -  ascultă, după clătinare: nu era nimeni  -  gol!

-Bun!  -  spuse apăsat Fiul Zânelor, care mai crescuse vreun metru, cât mersese  -  îşi aburcă palatul pe umăr, voniceşte  -  şi se-ntoarse la coliba părinţilor săi adoptivi. Făcu loc cu picioarele, împrejurul cocioabei  -  şi-i rugă pe vecini să-şi mute puţintel casele mai încolo, cumva  -  şi buf!  -  trânti palatul lângă cocioabă.

-Aşa! Aici da! Vreun an, pot să stau, şi eu, în tihnă  -  după aceea, oi mai vedea eu…  -  spuse, ca pentru sine, Fiul Zânelor  -  şi râse, uşurel şi senin.

Bătrânii, amândoi, încremeniseră. Nici celorlalţi ţărani, din sat, nu le era prea la-ndemână  -  una, că se temeau ca de moarte de daimyo  -  şi-apoi, când flăcăul îşi proptise-n pământ palatul, pe care-l cărase cu umărul  -  parte din cocioabele lor se făcuseră zob…

-Ei, nu face nimic!  -  zise, împăciuitor, băiatul. De mâine vă fac eu rost şi vouă de niscaiva palate, de prin preajmă, că sunt chiar prea multe  -  dar în noaptea asta, veniţi cu toţii şi dormiţi cu mine, în palatul ăsta, pe care-l am acu, la-ndemână…Deocamdată, e loc destul. Poate mai târziu, încolo, când oi mai creşte…Haideţi!

Pe când se codeau sătenii  -  cum să intre-n palatul boieresc?vai de mine şi de mine!  -  iată-l şi pe nobilul daimyo, c-o falcă-n cer şi cu una în pământ, venind în fruntea unui pâlc de samurai, supuşii săi. Pasămite aflase, de la slujitorii speriaţi, de vizitator…Era hapsân şi lacom, ceva de speriat, daimyo ăsta, de-ar fi luat peştele sau orezul şi din burta omului  -  darămite să-l jefuiască pe el, ditamai daimyo   -  auzi dumneata!  -  să-l jefuiască pe el! Pe el!  -  şi de ce anume?  -  de palat! Ai-ai-ai-ai-ai!

Ce mai, venea ca furtuna! Numai că Fiul Zânelor, numai când îi văzu pe mărunţeii samurai şi pe şi mai mărunţelul daimyo, cocoşat de mânie, cocoţat pe coama calului  -  îl apucă un râs, ceva de speriat!

-Ai căpiat, băiete? Am să-ţi tai dovleacul ăla galben, netrebnicule!  -  urlă daimyo, fără să ţină seamă, în turbarea lui, că acela pe care-l ameninţa era cât un turn de cetate. Doar era supusul lui, sau copilul supuşilor lui, sau..  -  mă rog, n-are a face! Le-arată el la toţi, pe dată!

Numai că, cine arătă ceva, cu adevărat interesant şi demn de văzut de oricine  -  fu tocmai vânatul nu vânătorul. Fiul Zânelor, contenind numai câteva clipe din râs, îşi puse degetul pe nara dreptă  -  şi când suflă aerul, o dată, pe nara stângă  -  ce daimyo! ce samurai!ce cai şi călăreţi! Nişte fulgi de păpădie, care, deodată, se-nălţară până-n înaltul cerului, şi când căzură, pe jos se-mprăştiară numai bucăţi de zale, vârfuri de lance şi, ici şi colo, fărâme de samurai, presărate cu fire de daimyo…

-Păcat de cai  -  îngână, printre hohotele de râs, Fiul Zânelor  -  şi intră în palatul fostului daimyo, căscând de zor. Îi era somn, vezi bine, căci ziua de muncă se sfârşise…

Pentru Fiul Zânelor o fi fost un fleac  -  dar bieţii săteni, dimpreună cu cei doi bătrâni, prinseră, speriaţi de moarte, să se ciorovăiască:

-Marele Şogun o să pună să ne taie capul la toţi, nenorociţilor!

-L-aţi pripăşit pe Matahală ăsta la voi! Voi sunteţi de vină, nerozi bătrâni!

-V-aţi tot rugat zeilor cerului pentru copii  -  şi v-a dat să vă sature! Unul cât o sută! Spălaţi-vă pe cap cu uriaşul ăsta blestemat al vostru, dar nu ne puneţi capul nostru la curăţat!

-Treaba voastră dacă voiaţi să muriţi cu zile  -  dar nu ne omorâţi pe noi! Aţi adus năpasta asupra capetelor tuturor!

Bieţii bătrâni nu mai ştiau ce să facă: aveau dreptate şi consătenii, cum să nu aibă!  -  dar nici nu puteau să-l urgisească pe cel dăruit lor spre a fi crescut (măcar că prea crescuse, să nu.i fie de deochi…).

Şi o ţinură aşa toată noaptea.

Dimineaţa, când le picau ochii-n gură  de somn  -  n-avură parte de linişte nici atunci: prin acoperişul palatului, se văzu, deodată, ieşind, cu plăcile de aur ale acoperişului în cap, Fiul Zânelor, căscând de zor, de-i trosneau fălcile.Peste noapte, crescuse de aproape două ori cât crescuse cu o zi înainte.Nu-l mai încăpea nici palatul imens al daimyo-ului!

-Măi oameni buni, n-are nimeni vreo casă ca lumea pe-aici? Hei, n-auziţi?   -  întreba, din înalturi, zguduit de râs, cel care trecuse cu “dovleacul” prin acoperişul auritului palat.

-Şogunul!  -  urlară sătenii, toţi deodată.

-Şogunul are casă bună? Păi, hai la el!  -  zise, chicotind, Fiul Zânelor.

Dar sătenii nu strigaseră ceea ce înţelesese Fiul Zânelor  -  adică nu-i indicaseră o adresă de posesor de casă pe măsura uriaşilor  -  ci strigătele lor se datorau vederii unor regimente lungi, de soldaţi călări şi pedeştri, care înaintau spre sat. Erau corpuri de armată care se duceau către cetatea şogunului [2]   -  dar, auzind larmă, că daimyo al locului a fost ucis de săteni  -  primiseră comandă să schimbe drumul, pentru ca şefii lor să înăbuşe răscoala, să ancheteze şi să pedepsească pe nemernicii capi ai  răzvrătirii.

-Dar ăştia cine mai sunt?  -  hohoti uriaşul auriu. Măi, păduchilor, care vi-i baiul?  -  se adresă el, cu politeţea-i specifică, măriţilor şi straşnicilor oaspeţi…

O ploaie de săgeţi şi suliţe se abătu asupra uriaşului,  care mai-mai că întuneca soarele, de înalt ce crescuse.

Săgeţile şi suliţele, cu miile, nu erau decât nişte fire de praf, stârnite de vânt, pentru băiatul care-şi pierduse, de multişor, măsura la crescut. Fiul Zânelor îşi dădu cu palma peste faţă şi peste pielea goală şi aurie a burţii(fireşte că nu-l mai încăpea, de mult, nici o îmbrăcăminte  -  dar fiind atât de uriaş, nimeni nu-i băgase de seamă goliciunea…)  -  se scărpină în barbă de o lance mai lungă şi groasă decât celelalte  -  scutură tot praful ăsta sâcâitor de pe el  -  apoi, hohotind fără grijă, se aplecă mult din şale, ca un pod japonez peste un lac de grădină  -  puse degetul pe nara stângă  -  şi când suflă din nara dreaptă aerul  -  nu se auzi decât ca o roire de bondari  -  şi, din toate regimentele (vreo 50.000 de samurai) nu rămase nici urmă. Săptămâni  întregi, au tot plouat din văzduh , după aceea, ba câte un ciob de pavăză, ba câte un cap de samurai, cu tot cu coif, ba câte cu un cal mort  -  întreg sau jumătate…

-Ei, şi unde-i şogunul ăsta? Încotro?  -  îşi tună întrebările, printre hohote cumplite de râs, Fiul Zânelor.

Sătenii, încremeniţi şi negri la faţă, tăceau ca mormântul. Nu că, vezi Doamne, l-ar fi îndrăgit careva pe şogun  -  dar nici chiar aşa…Ce văzuseră, pacă era dintr-un coşmar…Doar un băietan, amuţit, şi el, de groază, arătă cu degetul, în direcţia opusă celei din care veniseră regimentele  -  regimente, între timp, zburătoare…

-Ha-ha-ha!  Mulţumesc, piciule, dar trebuie să-mi iau un ochean  -  cât pe-aci să nu te văd, măi gâză mică…  -  şi şi porni încotro îi arătase degetul sfios.

…Măritul Şogun stătea, indispus, pe tronul său de aur, din palatul central al cetăţii. Regimentele întârziaseră: trebuiau să se înfiinţeze dinaintea lui exact cu trei ceasuri înainte de apusul soarelui, să le treacă în revistă, şi apoi să pornească spre Kioto, pentru a pune mâna pe tronul cel mare al Japoniei. Îl va alunga pe ţâncul acela netrebnic şi pe maică-sa, de nu s-or vedea! El este adevăratul stăpân al Japoniei, el, care are armatele în mână! Fusese de ani de zile  -  dar acum va înlătura gărzile fidele împăratului minor şi mamei regente  -  şi va pune mâna definitiv pe puterea Ţării Nipon, pentru fiii săi şi pentru fiii fiilor săi!Va întemeia o dinastie, bazată numai şi numai pe forţa armelor! La naiba cu bunăstarea poporului  -  gogoşi! Fiii săi…Numai vrednici să fie, ca el, şi ei! Altfel  -  capul tăiat! Şi-apoi, lumea întreagă îl aşteaptă s-o culce la picioarele lui! “O, tu, lume întreagă, lume de peste mări şi munţi  -  ce dragă-mi eşti! Zob te voi face de drag!”

Încântat, se dădu jos de pe tron şi se uită pe fereastra unui turn al cetăţii. Deodată, pământul se zgudui puternic. Turnurile se clătinară, zbârnâiră toate pietrele cetăţii, şogunul   -  cât pe-aci să cadă în nas:

-Cutremur! Gărzi, adăpostiţi-vă, că eu m-am adăpostit!

-Mărite şogun, nu-i cutremur! Se apropie un uriaş galben!  -  urlă de spaimă un căpitan, de pe ziduri.

Într-adevăr, venea, pe drumul spre cetate  -  o altă cetate  -  una însufleţită: Fiul Zânelor, cu capul ajungând dincolo de nori, norii aranjându-i-se în jurul gâtului şi pieptului, ca o dantelă sau un colier  -  iar gura şi ochii, într-un râset care cutremura cerurile  -  fulgerau printre aştri  -  se amestecau, pe faţa acestui munte de om sau de zeu, luna cu soarele, o lumină albă şi o umbră galbenă.

-He-hei, ha-ha-ha! Tu eşti , va să zică, şogunul, de spaima căruia încremenesc toţi oamenii pământului! Măi să fie! Ha-ha-ha! Măi, măi, măi! Tare sunt naivi oamenii ăştia! De tine să se teamă, măi, libelulă?  -  i  se adresă Fiul Zânelor măritului şogun, care, într-adevăr, îmbrăcat în fel de fel de mătăsuri fâlfâitoare  -  verzi,  roşii şi galbene  -   semăna tare bine cu o libelulă.

Şogunul, văzând că turnul cetăţii i se surpă sub picioare şi zidurile cad bucăţi în juru-i, o sfecli…

-Îţi dau aur şi agint, numai nu te apropia de cetatea mea! Toate bogăţiile mele ţi le dau ţie, numai nu intra în cetatea mea!

Na! Prea târziu! Dacă  fusese îngâmfat şi zgârcit şi amânase propunerile de pace!Poate că, dacă striga cu o clipă mai devreme, cruţa frumuseţe de cetate! Şi pe sine, pe deasupra!

Călcâiul uriaşului călcă drept peste cărămizile de aur ale turnului unde stătea şogunul  -  şi şogunul, naiba ştie în ce afund al pământului nimeri. Fiul Zânelor nici nu băgase de seamă imensa pierdere pe care o pricinuise tronului Japoniei…ci vorbi, ca pentru sine, cutremurându-se de râs:

-N-am nevoie de nici un aur şi argint şi alte bazaconii  -  caut numai un loc de dormit…

Şi, după ce se învârti, curios şi râzând, printre ruine, să vadă dacă într-adevăr se putea încropi un dormitor pentru el  -  din cetate nu mai rămăsese decât praful  -  un praf galben, amestecat cu resturi de gărzi…

-Nu, hotărât lucru, în lumea asta nu se poate dormi! N-ai loc, şi pace! Ha-ha-ha! Nu-i de mine, s-a zis! Hai înapoi!Ha-ha-ha!

Şi clătinând din cap, un pic, dar un pic de tot, amărât şi pus pe gânduri  -   dar cu faţa, pieptul  şi pântecele tot zguduite de râsul teribil  -  uriaşul, târând cerurile şi aştrii după el  -  se îndreptă, lăsând în urmă-i văi adânci  -  spre sfântul munte Fujiyama. Şi se pierdu în văzduhul luminii, ca o cetate de fulgere şi râs…Poate s-a-ntors la mamele lui zânele, în pădure, căci numai zânele puteau să-l strângă la loc, în pata cea galbenă, să-l facă iar un prunc mic, dolofan şi râzăreţ…poate s-a făcut una cu muntele sfânt Fujiyama, şi veghează lumea să nu mai fie stăpânită de dregători lacomi şi răi, cruzi şi proşti, îngâmfaţi şi nebuni…toţi, atât de meschini şi mărunţi…atât de mărunţi…Cine ştie unde-i şi cum poate fi văzut? Lucrul sigur e că este  - şi nu-i o simplă poveste.

…Bătrânii cei doi , lemnarul şi nevasta lui, poate-şi mai aşteaptă şi azi, cu ochii aproape orbi, la fereastră, poznaşul copil adoptiv…Probabil că-l şi văd, dincolo de ceaţa ochilor lor  -  îl văd răspândit în toate, atât e de uriaş: în văzduhul plin de scânteieri, în Marea Japoniei, plină de fulgere  -  în crizantemele şi florile de cireş, care umplu de lumină sufletul fiecărui japonez  -  în peştii  de raze ai oceanului şi ai cerului.Căci, slavă Domnului şi zeiţei Amaterasu şi tuturor zânelor  -  da, zânelor  -  fiul lor e  atât de mare, încât poate fi văzut  în toate, şi atât de bun şi de generos, încât râsul lui nevinovat, de veşnic prunc, pus pe şotii, le schimbă pe toate  -  surpând cetăţile răului, ori cuiburile bogăţiei trufaşe  -  şi înălţând dincolo de  nori, în vârful alb al muntelui sacru al lumii  -  Fujiyama  -  speranţele şi toată lumina sufletelor curate ale popoarelor…

                                                                         *