BASME

| PRIMA PAGINA | INAPOI

EMIGRANTUL  ŞI  PASĂREA MĂIASTRĂ

   - poveste românească -

EMIGRANTUL  ŞI  PASĂREA MĂIASTRĂ

                                                    - poveste românească -

 

Stătea în vamă , aşteptând ca şoferul camionului cu care pleca din ţară să ajungă la punctul de vămuire. Cu mâinile-n buzunare , se plimba pe sub nişte copaci rari, plini de praful care se-aşterne la orice forfotă de graniţă: şiruri lungi de maşini, de tot felul, veneau cu viteză, apoi, pe măsură ce se apropiau de graniţă, încetineau , opreau  -  şi aşteptau. Ceasuri întregi. Apoi plecau, spre Dumnezeu ştie ce zări străine.

Îi era inima grea.Tare grea. Când plecase de-acasă, îi strânsese, în odaie, pe nevastă-sa şi pe cei trei copii micuţi(abia mergeau la şcoală)  -  şi le spusese:

-Eu nu mă mai întorc. Mă duc în străinătate, muncesc cât m-or ţine puterile, fac ceva bani şi  vă trimit . Fac rost de acte de şedere în Italia  -  şi-apoi vă chem şi pe voi acolo. Nu se mai poate trăi aici. Gata!

Fuseseră ani răi, anii din urmă. Fusese dat afară de la fabrică, fără nici un motiv. Venise patron străin…El era un muncitor bun şi harnic  -  dar parcă toate se dărâmau în ţară, toate se dărâmau în jurul lui  -  şi nu se mai ridica nimic. Nimeni să nu fie în pielea unui şomer, care are mândrie de om : cum să nu meargă el la lucru, să-şi ţină, cu palmele şi sudoarea  -  familia? Cum să nu muncească, să simtă că e şi el , om cu rost pe lumea asta? Era umilit până peste orice măsură. Să nu poată el să-şi ia pruncii, vara, pe căldură de să te topeşti  -  la o îngheţată  -   iarna, de Crăciun, ori primăvara, de Paşte, să-şi bucure copilaşii, cu ceva, măcar  -  câteva jucării, o hăinuţă, o pereche de ghetuţe noi…să le vadă zâmbetele înflorind pe feţişoare, că doar erau copii…să-i poată lua nevestei , hai, nu o bijuterie, dar ceva de îmbrăcat, că era numai cu nişte vechituri pe ea şi cu scâlcieturi în picioare…şi doar ea avusese grijă, cu sfinţenie, şi de casă, ca să fie curată  -  şi de mâncare, să fie cuviincioasă şi gustoasă…şi de copii, să fie curaţi şi hrăniţi şi cu bună-cuviinţă, şi de el, să aibă cămaşă spălată, haină scuturată…Merita şi ea, biata, măcar atât…Off! Să se scoale dimineaţa şi să nu aibă unde se duce, unde-şi pune puterile şi mintea, pentru familia lui ! Să se uite pe geam şi să fluiere, încetişor, a pagubă, toată ziua. Să nu-şi găsească locul nicăieri…

Mai aveau nişte pământ, în satul de unde porniseră, într-un noroc, cu  vreo  10-11  ani înainte, el şi, pe-atunci, proaspăta mireasă,  spre mirajul oraşului. Erau , amândoi, ţărani  -  şi şi-n casa, cu chirie, de la oraş  -  păstrau toate-ale ţăranului: crucea smerită , la sculare, masă, culcare, păstrau sărbătorile  şi le cinsteau cu multă bucurie a sufletului   -  icoane cu busuioc, între scoarţele de pe pereţi, dusul la biserica din cartier, în fiece duminică lăsată de Dumnezeu…Dar pământul acela din satul copilăriei era acum ca piatra, şi crăpat de să bagi doi pumni în crăpături.  Pământul acela îi ura, parcă, pe oamenii care-l călcau, acum. Doi ani de secetă, unul după altul  -  apoi grindina  -  şi praful se alesese de ce pusese omul în pământ: grâu, porumb, viţă-de-vie, legume  -  nimic, nimic, nimic…Şi nici un ajutor, de nicăieri. Se mâniase Dumnezeu pe oameni…

-Gata! S-a terminat! Trebuie să vină şi pentru noi norocul, altfel murim cu zile, ne topim pe picioare. De împrumutat nu mai avem de unde şi de la cine, c-am tot împrumutat şi luat pe datorie…Nu mai plânge, nevastă  -  doar s-au dus atâţia în Italia şi-au muncit cu braţele  -  greu, greu, dar n-au murit!

-           Să ai grijă de sănătatea ta, Ioane, că tare mai eşti tu firav…  -  îi  tremurau buzele de plâns nevesti-si, când îşi luă rămas-bun de la ea.

-           Lasă, nevastă, m-o ajuta Dumnezeu şi pe mine, cum i-a ajutat pe atâţia, plecaţi în lumea asta mare. Poate acolo, în Italia, ne aştepta norocul  -  şi noi îl aşteptam pe el aici…Ce ne făceam , dacă prietenul nostru, Sandu, uita de noi şi de prietenie, şi nu se-nvoia să ne facă el chemare în Italia?

Chiar, ce s-ar fi făcut?… Sandu  era un consătean de-al lui , înfigăreţ de felul lui , cam fluieră-vânt şi cam escroc: cum se stricaseră lucrurile în ţară, făcuse ceva speculă  -  dar, auzind că se pot face în Italia bani mai buni, plecase imediat  -  că tot n-avea vreun rost în ţară  -  plecase, el ştie cum, se învârtise, se sucise  -  şi veneau veşti în oraş că ajunsese un fel de şef de şantier, la un patron din construcţii. Şi-acum, îi făcuse chemare lui Ion, şi-i trimisese nişte bani, să nu spună, cică, italienii, că-l ţin de milă… Ce-l apucase pe Sandu Fluieră-Vânt de era aşa de omenos, deodată  -  nu se ştie, că nu-i stătuse niciodată în fire. L-or fi schimbat vremea şi lumea aceea necunoscută…de dincolo… Dar lui Ion îi prinsese tare bine, cel puţin la suflet: căpătase încredere că se poate ieşi din sărăcie şi greu…Dacă Sandu reuşise, de ce să nu reuşească şi el?…Îi puse în palmă , o parte din banii trimişi de Sandu, bietei lui femei, pe care o lăsa singură, cu toate pe cap.”Dar am să-i trimit bani, cât de degrabă  -  oriunde în lume se află de lucru, şi te plăteşte cinstit, nu ca la noi în ţară…Dar cum las eu, acu, toate, în urmă?…Doamne, ce-i cu mine…ce-o să fie cu mine…”

…Deodată, băgă de seamă că, pe-o ramură a unui copac prăfuit, drept în faţa lui, se aşezase o pasăre. Ciudată pasăre: penele albastre, precum îi cerul senin, la cositul de vară  -  ochii verzi ca de fată frumoasă , întâlnită în livezi, cum o-ntâlnise, flăcău, pe cea care-i era acum nevastă  -  şi un cioc roşu, ca rubinul şi ca sângele proaspăt, când te tai cu cosorul, la vie…Şi începu să cânte pasărea, atât de neaşteptat de frumos şi de lin, că-i dădură lacrimile lui Ion…Parcă revedea câmpurile cu grâu, de acum mulţi ani, când nu începuse răul şi greul  -  şi cum se clătinau şi vuiau de doruri adânci şi ne-nţelese copacii pădurii, din preajma satului, şi apele din lacul din pădure foşneau vrăjite, glăsuiau tainic…de parcă se pregăteau să  iasă din ele, cu cununi de raze  pe cap şi nuieluşe vrăjite în mâini, zânele codrului…Bunica-i spusese, pe când era el de-o şchioapă, despre Pasărea Măiastră, care se arăta, uneori, oamenilor de pe tărâmul ăsta, când era să li se întâmple ceva, ori să li se schimbe viaţa, în bine ori în rău. “Pe Pasărea Măiastră s-o chemi tu şi s-o descânţi, măi băiete  -  că de-apucă ea să-ţi cânte întâi, apoi o să te descânte toată viaţa ta, cum ştie ea…”  -  îi spunea bunica. Ion murmură, ca-n copilăria cea de tot blândă:

-Pasăre Măiastră, Pasăre Măiastră, ce va fi de mine? Ce va fi de ai mei?…O lacrimă se prelinse din ochii verzi ai Păsării…o lacrimă se prelinse din cântecul ei fermecat…O lacrimă se scurgea şi pe obrazul ars şi tras, de griji, nesomn  şi nevoi al lui Ion. Se uită peste graniţă, unde se vedea un sat, de dincolo… Sat prăfuit, case prăfuite…Pustiu, parcă, deşi oameni se părea că erau, şi-acolo  -  dincolo. Poate n-ar fi trebuit să plece la muncă tocmai în Italia… poate era de ajuns să treacă să muncească la vecinii ăştia, de peste graniţă, numai. Italia…departe-i, tare departe…când o să-i mai vadă el pe-ai lui? Cine ştie? Dumnezeu, cel mare şi bun  -  numai el ştie…Dar, gata, lucrurile fuseseră aşa aranjate, aşa trebuia să meargă  -  hai, înainte! Mai aruncă o privire, oarecum piezişă, spre locul unde era…fusese Pasărea… nu mai era. Plânsese pentru el  -  şi-şi luase zborul, pe negândite.Oftând din băierele sufletului, Ion se-ntoarse şi se depărtă spre şirul de maşini din vamă  -  toate cu boturile adulmecând străinătatea…dincolo…

…A ajuns Ion în Italia, l-a găsit pe Sandu, care i-a făcut cunoştinţă cu patronul : un individ veşnic dispreţuitor şi nervos. A mârâit patronul ceva, în trecere  -  şi Ion, care învăţase, încă din ţară, de nevoie, atâta italiană cât să nu moară de foame cu mâncarea dinainte  -  avu impresia că patronul spusese:”Ţigan nenorocit…” Dar Ion îşi zise că nu ştia el bine italiana  -  ce să aibă acel italian gras, cu un om necunoscut, pe care-l văzuse prima oară în viaţă? Şi se duse Ion să-şi pună hainele bine, într-o baracă de scânduri, cu culcuşuri de paie murdare, de la periferia oraşului.Aşa erau toate bărăcile pentru străini, undeva, dincolo de suburbiile cele mai deocheate. Era vară, încă. Mergea şi-aşa, n-avea pretenţia la hotel de lux…Să aibă de muncă, să poată trimite alor lui, să nu rabde ei foame acum  -  şi de frig la iarnă…

A muncit o săptămână de şi-a frânt şalele, se vâra mereu unde treaba era grea  -  nici o clipă n-a dat înapoi de la ce era mai împovărător. Nu voia să zică vreun străin că românul fuge de muncă  -  şi nici că-i puturos, “ca orice român”, cum auzise pe mulţi din cei întorşi în ţară, c-ar zice unii patroni…cine ştie, poate că vreunii îi făcuseră de râs, pe-acolo, prin străini…sunt şi uscături…or avea dreptate patronii ăştia , aşa de ocupaţi…

La  plata de sâmbătă seară, se înşiră la coadă, ultimul, după greci, bulgari, ruşi  -  dar şi mulţi italieni zilieri. Văzu că italienilor li se plătea preţ cinstit, cam cât auzise de la alţi români din oraşul acela italian, c-ar face munca lor, şi cam  cât făcuse şi el socoteală, cu capul lui, că ar merita munca pe şantier. Dar, când veni un rus la rând, plata lui fu jumătate cât a italienilor  -  care, înfipţi, luaseră primii banii… iar când ajunse el, românul Ion, plătitorul abia-i scăpă câteva lire  -  nici o pătrime din cât făcea, în mod cinstit, truda lui pe-o săptămână.

-Dar de ce-mi daţi aşa  puţin? întrebă el, într-o italiană stâlcită. Plătitorul patronului se făcu că nu aude, iar când Ion repetă întrebarea, se smulse furios de pe scaun  -  şi-l aduse pe Sandu:

-Îmi face greutăţi, caraghiosul ăsta al tău  -  vociferă, iritat şi plictisit, plătitorul. Sandu, proţăpindu-se, crăcănat, îi râse în faţă lui Ion:

-Păi bine, măi, ţărane, tu credeai că de ochii tăi frumoşi ţi-am dat bani şi te-am adus eu aici? Prieten-prieten, dar brânza-i pe bani, ce, tu nu ştii vorba asta a proştilor voştri  din ţară? Trăieşti-nu trăieşti tu, dar în nici un caz nu trebuie să murim nici eu, nici patronul…Păi, ce sfârâială ar avea italianul, dacă te-ar plăti ca pe-ai lui ? Tocmai ăsta-i folosul : tu eşti “Mână de Lucru Ieftină”  -  ştiai că aşa te cheamă?  -  şi ia încearcă de fă grevă… băi, agronomie…Hai, liberează locul, ţărane! Vezi, eu nu-ţi zic, ca patronul, “ţigan păduchios”  -  suntem prieteni, ce naiba  -  nu, ?Ha-ha-ha!  Şi Sandu, mulţumit de sine, îi întoarse spatele, râzând prelung, convulsiv, parcă.

Da, Sandu atrăgea “mână ieftină”de lucru, pentru patron, aproape sclavi  -  şi încasa , fireşte, procentele lui…

Revoltat şi umilit, simţindu-se minţit, înşelat, jignit de moarte  -  Ion nu putu dormi toată noaptea. A doua zi, dis-de-dimineaţă, ieşi din oraş şi o luă pe un drum stricat, dar mărginit cu pini înalţi, aroganţi, sumbri. Şi merse, şi merse  -  până osteni şi se aşeză pe-o piatră de kilometraj, la marginea drumului, lângă o pădurice, de pini şi chiparoşi, amestecaţi…Şi se gândi , iar, la copilăria lui de ţăran, când se dusese la şcoală, la oraş, prima oară  -  şi un băiat, şmecher de cartier, repetent vestit, îi smulsese din mână, în pauză, felia de pâine, cu o şuviţă de slănină, pe care i-o pusese maică-sa, cu grija ei de mamă, în ghiozdan . Şi când începuse să plângă şi să-şi ceară sărăcăcioasa mâncare înapoi, şmecherul de oraş îi smulsese din cap şi pălăriuţa  -  şi dus fusese cu ea, strigându-i, biruitor:”Băi, ţărane, băi, fraiere!”…

…Deodată, pe creanga copacului  din faţa lui, se coborî, de parcă nu ieşise încă din văzduhul ţării lui  -  Pasărea cea Fermecată, şi-i cântă, nespus de lin şi duios, cu viers de la îngeri, un cântec de pe la el, de-acasă  -  Pasărea îmbrăcată cu pene albastre ca mantia unei zâne bune  -  şi cu ochii verzi, ca ai mamei sale de-atunci, din ziua când venise în faţa ei muşcându-şi buzele de durere şi fără pălăriuţa lui dragă, nou-nouţă   -  şi tot aşa de înceţoşată de lacrimi, cum fusese mama lui, nu de pălăriuţă părându-i rău, ci durând-o sufletul de durerea copilului ei, sărac şi fără apărare…copil de văduvă…În ziua când se întorsese umilit şi fără pălăriuţa nou-nouţă, maică-sa îl strânsese la sânul ei , şi plânsese cu el, şi-i zvântase apoi lacrimile, cu săruturi, şi-i spusese, cu blândeţe:

-Lasă, Ionică mamă, să fii tu sănătos, să sâmbătă-i zi de târg, şi-ţi ia mama altă pălăriuţă, mai frumoasă ca aceea…şi  lasă-l în plata Domnului pe răul acela, că nu-i nimic în lumea asta făcut, să nu vadă Domnul Iisus şi Maica Lui…o să-l vadă şi pe el Sfântul şi o să-i dea plată, că a urgisit un băiet sărman ca tine…

Şi iar trăsese un ropot de plâns Ionică, în dorul pălăriuţei lui cu panglicuţă  -  dar şi pentru că se simţea alinat de vorbele blânde ale mamei, şi de sânul ei cald, şi de promisiunea plăţii pentru cel rău…şi iarăşi maică-sa îi ştersese, cu şorţul ei mirosind a busuioc (proaspăt strâns de pe câmp), lacrimile durerilor lui de om mic şi necăjit…

…Se făcuse noapte…Pasărea Amintirii şi a Dorului de ţară şi casă fâlfâise lin, cu părere de rău, parcă  -  şi, când îşi luă zborul, îi pică o pană albastră, care se clătină, agale, din văzduh, până jos  -  şi pe care Ion cel de acum ( care ar fi trebuit să fie învăţat şi cu răul, şi cu binele, şi cu dreptul, şi cu nedreptul  -  dar nu se putea învăţa, şi pace …)  -  o ridică, smerit  -   şi-o puse bine într-un buzunar de la piept. Apoi, cu paşi rari şi lungi, o luă spre luminile oraşului, şi spre întunericul barăcii…A doua zi, trebuia să fie, punctual, la lucru, iarăşi…

Dar nu intră bine în oraş, că două umbre, pe o străduţă îngustă, se repeziră la el. Un glas îi mârâi, răguşit, în ceafă:

-Taci, că te omor…şi simţi cum îi răsucesc mâinile la spate, iar la gât simţi tăişul unui cuţit bine ascuţit, ca o boare de gheaţă :

-Banii!…îi şuieră una dintre umbre. Nu le vedea pe nici una din cele două umbre, căci amândoi hoţii erau în spatele lui.

Făcuse greşeala să nu lase acei bani nenorociţi în seama vreunui cunoscut, dintre românii ceilalţi, de la barăci. Aşa că puţinii bani pe care binevoiseră să-i plătească italienii pe săptămâna de trudă  -  trecură, repede, curat şi pe tăcute, din buzunarele lui, într-ale hoţilor. O îmbrâncitură şi un pumn după ureche  -  care-l ameţi de tot şi-l prăbuşi în praf  -  şi ăsta fu tot sfârşitul aventurii…Totdeauna, la capăt de săptămână, după ce se făceau plăţile străinilor  -  “băştinaşii” italieni îşi încercau puterile şi norocul , mai ales cu membrii coloniei româneşti, mai oropsită decât celelalte. Cu Ion nu avuseseră noroc prea mare…Oricum, n-aveai cui te plânge, el era “străin”  -  şi acest cuvânt spunea totul…N-aveau timp de pierdut câtumai autorităţile serioase  -  cu “ţiganii păduchioşi”…

Ameţi de foame toată săptămâna. Noroc de un preot ortodox la care se duse, şi-i spuse pătărania toată. Era preotul comunităţii româneşti din acel oraş  -  şi le ştia greul şi amarul celor din parohia lui. Îl crezu şi-i dădu câteva lire  -  să nu moară de foame prin străini. Nu avea de unde să-i dea mai mult, căci nu era singurul român oropsit, căruia bunul preot trebuia să-i poarte de grijă, şi nici măcar cel mai disperat …

Încă o săptămână, încă un car de jigniri şi umilinţe…Ba şi lovituri, de la grecii şi italienii de pe şantier, care ştiau că-ntr-un român poţi să dai, că nu-i păcat  -  şi-l poţi şi fura, liniştit şi cu cugetul împăcat, urmând buna pildă  oferită de patron.

Ion se întovărăşi cu câţiva români, din celelalte barăci din mahala  -  tot oameni care lucrau la antreprizele  patronului  -  şi, acum, umblau în grup, numai în grup  -  altfel, ştiau că, oricând după ceasul de plată de sâmbătă -  puteau ieşi cuţitele din teci , din turetci ori de sub straie  -  căci grecii se nărăviseră la beţie şi joc de cărţi, urmându-i pe italieni şi pe ruşi  -  şi pentru astfel de distracţii trebuie bani, nu glumă. Deveniseră  permanent agresivi şi violenţi, ca lupii pururi flămânzi…Şi iar n-aveai cui te plânge  -  căci carabinierii nu erau nebuni să se bage între viermii ăştia  -  îi lăsau să se înfulece unii pe alţii: doar la porţile şantierelor era, mereu, carne de tun  -   veneau, necurmat, dinspre est, toţi  milogii Europei, toate oile bune de muls şi de tuns, ba şi de smuls. Se vindeau, calicii ăştia nenorociţi, pe nimic… scheletele astea lucrau pentru o coajă de pâine uscată…pentru un pumn de lire…Aşa că, abia după ce încăierarea câinilor ăstora de pripas lua sfârşit, carabinierii îi arestau la grămadă, pentru gălăgie…Erau ai nimănui, daţi, cu suflet şi trup, ca sclavi, dumnezeului-patron…

A trecut vara, a trecut toamna. Veni iarna. Nu strânsese Ion mare lucru. Şi de mâncat, mânca prost: una că strângea ca să trimită acasă, iar el îşi impunea să rabde  -  alta, că toate erau scumpe şi proaste, întruchipate doar să ia ochii fraierilor şi necăjiţilor…Şi trebuia să-şi plătească paiele şi locul din baracă, şi, încă, cu bani grei…grei, pentru punga lui stafidită şi costelivă.

Şuiera vântul aspru printre scândurile barăcii  -  ar fi cârpit ei pereţii, dar cu ce? Nu li se dădeau scânduri , pentru repararea barăcii, bani nu aveau destui nici să-şi potolească ghiorăiala dureroasă a burţii, d-apoi să cumpere materiale de construcţie…Şi pale de zăpadă îi veneau, din când în când, peste faţă, aşa că-şi trase aşternutul mai spre mijlocul barăcii. Murmurară câţiva, nemulţumiţi  -  căci şi ei se trăseseră mai departe de scândurile ce ţineau loc de pereţi…Câţiva aveau fierbinţeli  -  doi greci şi un albanez. Dar, curând, simţi şi Ion că fruntea-i arde…Se auzi însă vocea furioasă a lui Sandu  -  şi fură încurajaţi cu vreo câteva cizme în spate şi-n coaste, să iasă din baracă, şi să se urce pe schele, în plin viscol. Un perete, de la construcţia începută în acea suburbie, dar rămasă neterminată, din pricina prea grabnicei veniri a urgiei iernii  -  se clătina  -  gata-gata să-l ia vântul pe sus şi să-l spulbere cine ştie unde: materialele, pentru suburbii, erau de cea mai proastă calitate, şi “dă-i zor, dă-i zor, că doar aici or să doarmă oropsiţii şi săracii oraşului, n-avem vreme să le facem palate”…Munciră, munciră până seara, ameţiţi , gata să fie smulşi de vânt şi de trâmbele de zăpadă, de pe schele…mâinile li se jupuiau de ger, şi se umflau, se umflau, roşii ca nişte sfecle…

…Când , cu chiu, cu vai, se întoarse, târâş,  în baracă, delira de febră…

Pasărea Albastră îl aştepta  -  îl mângâie cu aripile largi, ca ale unei mantii vaste de mătase  -  pe frunte, pe obraji, pe ochi, îl sărută, cu ciocul ei roşu îl dezmierdă, de parcă l-ar fi sărutat, duioase, două buze roşii de femeie…Pasărea Albastră îi aduse, călare pe spinarea ei ca o corabie de îngeri  -  pe copilaşi şi pe nevastă, apoi pe maică-sa, tot tânără şi frumoasă şi blândă  -  şi, toţi, copiii, nevasta şi maică-sa, plângeau cu lacrimi de nestăpânit  -  şi-i susurau la ureche:

-Tată, tăticule  -  şopteau, neajutoraţi, copilaşii…

-Ioane, dragule  -  şoptea, disperată, nevasta…

-Ionică, mamă   -   şoptea maică-sa, dintr-odată trasă la faţă tare, ca atunci, pe patul de moarte…

-…vine Crăciunul, Ionică mamă, şi toţi te aşteaptă acasă, printre noi, la masă…sub brad ţi-am pregătit ceva frumos, era surpriză, dar acu, iacă, îţi zic: sub brad e-un costum de haine nou-nouţ, Ionică mamă, dragule, că n-ai mai avut şi tu o haină nouă pe tine de zece ani, de la nuntă…

-Ioane, bărbate, dragule  -  îi şoptea nevasta , umbrită la faţă  -  cui ne laşi tu pe noi, Ioane, tocmai acu, de Sfântul Crăciun…  -  şi inima lui Ion se frânse de durere…căci inima se frânge şi-n vis…

Şi Pasărea Albastră îi luă pe spinarea ei, pe toţi câţi şopteau  -  şi, parcă, îi duse ca gândul, unde?  -  şi se-ntoarse Pasărea Albastră, tot ca gândul  -  şi Ion văzu, pe spinarea albastră a Păsării, un brad de Crăciun, frumos împodobit şi cu icoana Maicii Domnului , cu Pruncul Dumnezeiesc în braţe  -  icoana stătea sprijinită între nuci poleite şi bomboane în staniol  -  şi mai străluceau, între cetini, două globuri mari şi tare arătoase, şi mere roşii şi vesele  -  şi ardeau luminile, lumânările de ceară curată, de la stupii cumnatului său…şi masa se întindea sub brad, sub lumini, bogată cum nu mai fusese din pruncia lui, pe când trăia şi taică-su  -  cu cozonac, cu vin şi sarmale…şi Pasărea Măiastră zbura tot mai departe, printre fulgi tot mai deşi  -  se pierdeau în depărtări stranii flăcăruile mici ale bradului de Crăciun…şi acum, doar copiii lui, reveniţi, nu se ştie cum, pe spinarea Păsării Albastre, mai purtau, în mâini, făclii de ceară, şi murmurau, blând şi tânguitor:

-Dumnezeu să-l ierte…Dumnezeu să-l ierte, să-i ierte sufletul lui zbuciumat, de muncitor trudit…

În baraca întunecoasă şi strâmtă, gata să fie luată pe sus de vijelie şi de vârtejurile de zăpadă, bătrânul preot ortodox slujea la căpătâiul înstrăinatului Ion, şi mâinile preotului erau roşii de frig, şi lănţugul cădelniţei, în care fumega un bob sărac de tămâie, se lipea dureros de carnea umflată a mâinilor bunului preot…Şi Ion, în coşciugul de lemn înnegrit, de lemn pe jumătate putred  - cu ochii închişi ca de-o amintire ori vedenie frumoasă, stătea cu mâinile pe piept  -  şi-ntre palmele lui mari, rănite şi bătătorite se ivise, numai Dumnezeu ştie cum, o pană albastră, lungă, ca de mătase de vis...

În întunericul bărăcii, unul dintre puţinii români veniţi , la căpătâiul conaţionalului lor, de prin barăcile vecine, unul dintre cei care se legase cu prietenie de fratele Ion cel blând, pe când umblau, amărâţi şi speriaţi, pe străzile străinului şi strâmbului oraş al atâtor vise spulberate ori stâlcite, al atâtor speranţe înşelate, aruncate în noroi şi al atâtor deznădejdi răsucite şi înăbuşite în răni adânci  -  îngâna acum un cântec adus de pe alte meleaguri:

“Frunză verde mărăcine,

Plânge codrul după mine…

După min' nu plângă nime,

Că n-am făcut nici un bine,

Şi de-oi fi făcut vreun rău,

Mi l-oi trage sângur eu…”