SPIRIT ŞI LOGOS,ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

 

 

Rosa Del Conte, unul dintre cei mai competenţi şi mai subtili exegeţi ai operei lui Mihai Eminescu şi unul dintre cei care au dobândit, prin răbdătoare iniţiere întru Eminescu, profunda capacitate de intuire a cosmicităţii spiritului eminescian, afirmă, în capitolul Eminescu şi gnoza [1] :

“Fiecare gnostic repetă în sine, în limitele posibilităţilor sale de înţelegere, experienţa unui Zoroastru, a unui Buddha, a lui Christos: momente ale unei revelaţii ce se arată, sclipindu-şi lumina, în mintea opacă şi întunecată a oamenilor, cărora adevărul li se comunică într-o tradiţie discontinuă ce cunoaşte întreruperi, eclipse. Aceşti deşteptători, aceşti revelatori ai unui adevăr pe care ei îl încredinţează unei lumi impermeabile la lumina lor, apar în istorie, se inserează în ea, dar nu se prelungesc în ea, nu îi modifică în chip substanţial, radical, direcţia şi sensul. Totuşi, nici ei nu se identifică cu Absolutul, care este ABSOLUT transcendent”.

Raportată la spiritul eminescian, remarca Rosei Del Conte, în prima ei parte, este de o subtilitate a intuiţiei absolut remarcabilă. Într-adevăr, Eminescu, sub imperativul Spiritului său cu valenţe cosmogonice, prin tragedia şi extazul (pe care-l implică esenţa ritualică a operei sale), îşi neagă vălul înşelător şi înrobitor al substanţei şi se rafinează până la identificarea cu marii “deşteptători” ai spiritului uman.

El, Eminescu, este Zoroastru, Buddha, Christos. De fapt, este Anonimul Revelator. Este spiritul omenirii, reîndumnezeite şi recuperate întru Unu, prin revelaţia “deşteptătorilor” ei. Tocmai de aceea, nu putem fi într-un acord deplin cu continuarea afirmaţiei Rosei Del Conte: nu trebuie urmărite efectele emergente ale acţiunii Spiritului redeşteptat în masa opacă - omenire -, ci trebuie intuite efectele imersiunii spiritului, în ceea ce se numeşte “lume”. Va trebui să fim de acord că Spiritul lucrează în afara ochilor noştri fireşti, căci Spiritul urmează logica propriei sale esenţe suprafireşti - iar nu logica umană (“discontinuă”, cu “întreruperi”, “eclipse” - cum bine spune Rosa Del Conte) a încă nedesăvârşitei noastre fiinţe, care este expresia încă nedesăvârşirii misiunii Spiritului: misiunea de autorecuperare, a Omului Transcendental [2] , Omul-Spirit, din proliferarea - omenire (echivalentă cu starea de opacizare - depreciere a Spiritului).

Logica umană o putem urmări noi, oamenii fireşti, pentru că noi, nefiind desăvârşiţi, vom putea percepe (prin rezonare) doar non-desăvârşirile. În schimb, nu avem dreptul, în virtutea neputinţei noastre, să absolutizăm şi să idolatrizăm neputinţa, să punem în centrul cosmosului, ca unic adevăr, non-desăvârşirea noastră. Nu este normal să subiectivizăm atât de mult cosmosul (aducându-l în zona carenţei noastre spirituale), încât să punem, în centrul său, ignoranţa noastră, să dăm universului măsura inerţiei şi opacităţii noastre spirituale (temporare sau nu). Să înlocuim geo-centrismul cu ignoranto-centrismul.

Trebuie să acceptăm că Spiritul lucrează în afara razei oarbe a ochilor noştri fireşti, într-o zonă esenţială: noi suntem lumea, iar lumea este obiectul activităţii Spiritului care s-a exprimat în lume - activitate dusă până când subiectul şi obiectul se vor identifica, subiectul resorbind obiectul, până la identificare - depăşirea speciei - noema husserliană (Mircea Vulcănescu, Logos şi Eros, Paideia, Buc., 1991: “Subiectul nu se preface în obiect în chip imaterial, ci prinde din obiect o - species - [un fel de noema husserliană] pe care o desprinde din lucru şi o ia cu sine în chip abstract cu ajutorul intelectului agent, specia nefiind lucrul însuşi, ci principiul lui logic şi arhitectural (...) Căci ce era această prefacere a subiectului în obiect, atribuită de Maritain operaţiei de adecvaţie a cunoaşterii, decât un fel de-a realiza în chip natural, printr-o simplă mişcare a spiritului, - adâncirea în celălalt, adică de a depăşi, prin acţiune, paravanul acestei  species impressa  ?”).

Spiritul modifică lumea după legile Spiritului, pentru a o putea recupera înspre centrul de energie care a creat-o, a oferit-o spre vădire şi expresie.

Va trebui să ne “trezim” măcar noi înşine, exegeţii, adică să răspundem la îndemnurile “deşteptătorilor” - căci exegeza unei opere nu se rezumă la constatări superficiale şi conjuncturale, ci implică intuiţii asupra logicii interioare a operei, asupra logicii Spiritului care a creat opera respectivă.

Trebuie să fim de acord fie cu Lucian Blaga, care, prin matricea stilistică a unui popor, înţelege tocmai munca specifică a Spiritului, pentru a transforma, către izbăvire, de dedesubt, din profunzimile unei naşteri mistice, un anumit popor [3]    -  fie cu Rudolf Steiner [4] , care afirmă că lumea arată aşa şi nu altfel, tocmai pentru că Spiritul îşi pregăteşte, cu maximă minuţiozitate - pe de o parte, ambianţa întrupării, pentru a se putea exprima pe sine într-un anume fel - pe de altă parte, pentru a-şi crea premisele unui ulterior stadiu de evoluţie.

Eminescu însuşi afirmă următoarele, despre munca sufletului - Spiritului (în general şi în particular: spiritul neamului-naţiune), într-o pagină din Geniu pustiu (II, 356) - ocazie cu care ne putem edifica şi asupra consubstanţialităţii marilor spirite, sustrase dimensiunii temporale, căci matricea stilistică a lui Blaga, din secolul XX, corespunde esenţial viziunii (oarecum masonice [5] ) eminesciene, asupra geniului neamului, ca ocean demiurgic: “(…), aş vrea ca omenirea să fie prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină (…) O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile ( citeşte: neamurile) nu sunt decât nuanţele prismatice ale Omenirei, şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de explicabilă cum putem explica din împrejurări asemenea diferenţa dintre individ şi individ.

Făceţi ca aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neesistenţei (…) Sufletul omului e ca un val - sufletul unei naţiuni ca un ocean. Când vântul cu aripi turburi şi noaptea cu aeru-i brun şi cu nourii suri domneşte asupra mărei şi valurilor ei - ea doarme monotonă şi întunecată în fundul ei care murmură fără înţeles; pe când dacă, în senina şi albastra împărăţie a cerului înfloreşte Lumina ca o floare de foc, fiecare val reflectă în fruntea sa un soare, iar marea împrumută de la cer coloarea sa, seninul geniului său, şi le reflectă în visul său cel adânc şi luciu”.

Vom observa, încă de pe acum, o intermediere a acţiunii geniului pustiu asupra individualităţii val, prin mare. Marea reprezintă un fond şi un depozit de forme-valuri şi ipostaze-valuri (valuri cu soare în frunte sau valuri întunecate). Marea este un element cooperant cu geniul senin şi totodată, o subtilă adversară a geniului senin - întru demiurgie. Marea este fondul-haos, care este receptiv, însă, la “amprentele” care oferă forme şi, în final, semnificaţii ale valului-valuri. Marea este receptoarea mesajului de ordine-tensiune a fiinţei-val, dar şi a mesajului de re-întunecare (prin retragerea, autoabsorbţia Luminii-Spirit- geniu) ca haos. Marea este Logos-ul activ, dar şi dezactivare a Logos-ului.

Oricum, mesajul lui Eminescu pentru lumea românească este următorul: lumea românească arată aşa şi nu altfel, tocmai datorită Geniului conformator, Spiritului eliberat într-o faţetă a prismei-omenire, Spiritului care modelează naţiunea-neam conform propriei sale esenţe, pentru a o putea resorbi, cândva, la modul soteriologic: “(…) când Libertatea şi civilizaţiunea plutesc asupră-i, oamenii superiori se ridică [re-identificarea cu Spiritul originar] spre a-l reflecta [Geniul] în frunţile lor şi a-l arunca apoi în raze lungi adâncimilor poporului, astfel încât în sânul mărei se face o zi senină, se răsfrânge în adâncul ei cerul”.

De observat, că, prin acţiune, oamenii superiori (cei re-iniţiaţi întru Spirit) devin, parcă, superiori Geniului-Spirit (acţiunea hiperbolică determină o viziune asupra tatălui acţiunii, sursa originară a activării spiritelor superioare - ca deus otiosus, divinitate depăşită de desăvârşirea finalităţii propriei acţiuni). Naţiune era stadiul ABSTRACT, neimplicat în acţiunea soteriologică aplicată asupra masei opace-omenire - era doar emisia unei “colori” din prisma sintetizatoare a Spiritului. Popor devine starea angajată, spre finalizarea acţiunii propriei desăvârşiri, propriei re-mitizări, a omenirii, fascicul dintr-o faţetă a prismei-omenire. Identificarea, consecutivă acţiunii de autorecuperare originară, a obiectului muncii Spiritului cu scopul muncii Spiritului - este lumina mistică, ca zi senină în sânul mărei întregi, identitate a apei-mare cu cerul-foc (Geniu). (Cf. I-213, Andrei Mureşanu, unde naţie este forma ideală a Spiritului-neam, forma cu care con-vorbeşte Spiritul-Eminescu, iar poporul este stejarul angajat în furtuna istoriei, ca furtună iniţiatică, spre stadiul măreţie).

Având în vedere co-participarea oamenilor superiori la munca Spiritului, de auto-desăvârşire, prin re-edenizarea mării-lume, poate fi preluată ideea lui Berdiaev, întru susţinerea viziunii eminesciene: omul se salvează în Spirit prin ­ziua a opta, aceea a acţiunii co-operante cu Demiurgul - prin teurgie [6] . Este vorba de o recuperare, prin corectare permanentă, a Logos-ului - pentru Mythos.

De menţionat şi de subliniat faptul că nu acceptăm ideea, foarte răspândită, că experienţa Revelaţiei este: a) una de excepţie pre-destinată, b) că pentru această experienţă nu ar trebui făcut efortul de a obţine decât într-un cadru limitat, ca un fel de “ghetou al anormalilor”: în cadrul organizat-religios, al unei biserici-instituţie.

Starea de fervoare spirituală-credinţă, de concentrare către axa interioară a Spiritului, nu este una de excepţie şi anormală (sau, cel puţin, atipică) - ci este starea soteriologică, singura stare normală pentru spirit (care se auto-recuperează din labirintul iniţiatic al Logos-ului-lume).

În primul rând, experienţa mistică nu este altceva decât trăire spirituală la adevăratul potenţial al Spiritului (şi, pentru aceasta, psihicul uman trebuie “antrenat”, educat, iniţiat - căci abia cel care nu poate avea experienţa Revelaţiei, sau nu este pregătit pentru a o avea, este atipic, exceptat de la normalitate - şi nu invers). În al doilea rând, nu există psihic uman fără disponibilitatea re-ligioasă (în sensul originar al cuvântului, de relegare-recuperare spirituală întru sacral). În al treilea şi ultimul rând, stimularea pentru Revelaţie în cadrul propice re-sacralizării (deci redobândirii vigorii spirituale normale), îl oferă nu doar biserica-instituţie [7] , ci oricare formă de concentrare spirituală, cu scop de transgresare a trăirii egotiste (limitat-umane): natura, ca şi artele.

După modelul gândirii antice, în legătură cu mimesis-ul, gândim şi noi că natura oferă artistului modelul perfect: natura cosmică este Semnul care trimite la el însuşi. O piatră sau un copac nu fiinţează tranzitiv, pentru cineva - ci se situează în indiferentismul sublim al creaţiei divine*. La fel, şi opera de artă, nu poate şi nu trebuie considerată ca fiind desăvârşită decât atunci când semnele aparente trimit (prin auto-descompunerea lor) la un Semn-Sine disparent, autoînglobator (care absoarbe întreaga energie psihică, într-o comuniune perfectă, până la identificare, a artistului cu receptorul de artă): doar provocând experienţa Revelaţiei (emiţătorul) şi doar provocându-şi experienţa Revelaţiei (receptorul) se poate afirma că s-a desăvârşit efortul pentru Adevăr, devenind Adevăr-în-Sine (şi, după cum afirmă Berdiaev, Adevărul este revelat).

S-ar putea obiecta, evident, că, în felul acesta, orice semn produs de un emiţător poate fi corectat-transformat, prin fervoarea-concentrarea spirituală a receptorului, în Revelaţie artistică - şi atunci, ce nevoie ar mai fi de artişti, dacă receptorii preiau efortul şi misiunea artistului? - şi că, în definitiv, nu ar mai fi nici o deosebire între Revelaţia artistică şi cea naturală.

Începând cu partea a doua a problemei, evident că vom afirma necesitatea atingerii perfecţiunii cosmic-naturale (şi, mai departe, natural-spirituale) de către imperfectele (şi imperfect ordonatele, în calea către Revelaţie) semne artistice. Şi, tot atât de evident, ne vom exprima întotdeauna îndoiala în privinţa atingerii acestei perfecţiuni - atâta timp cât mai există starea de conflictualitate, formală şi spirituală, în ciuda (sau tocmai din cauza) existenţei atâtor aşa-zişi artişti. Puţini, rarissimi sunt artiştii adevăraţi  -  cei care, confundându-se funcţional cu Demiurgul, au unit spiritele oamenilor, fie şi pentru o scurtă vreme, într-un singur Spirit (sau, măcar, în tentaţia drumului spre un singur Spirit).

În ce priveşte prima parte a problemei, vom spune: a) totdeauna a fost nevoie de discipol pentru un guru (maestru), iar stimularea-emularea spirituală nu au făcut din maestru un campion performant celebru, ci, dimpotrivă, i-au întărit forţa modestiei (l-au transcens în Sublimul Anonimat), i-au creat, prin discipol, “potirul” pentru auto-recuperarea spirituală, prin efortul de a-l ridica-identifica spre comuniune spirituală pe discipol; b) în definitiv, contează nu comunicarea, ci starea de comuniune (ca stare de auto-recuperare a Sinelui Suprem) - deci, nu cât de singularizat-genial (de obicei, abia destoinic…) este producătorul de Revelaţie, ci dacă s-a realizat starea de revelaţie.

Eminescu este, pentru români, în mod cert, “Superlativul Anonimului” (superlativul stării de Maestru), în sensul de cel mai perfect ordonator al stimulilor-semne, către Firea noastră, a celor din expresia-Logos românesc - către Ritualul Cosmic Românesc.

*

*                      *

Spiritul şi Logos-ul sunt con-substanţiale şi sinergetice. Căci Logos-ul este Spiritul întrupat. Logos-ul, ca Spirit întrupat, are corporalitate, care poate fi coruptă, poate fi supusă tuturor posibilităţilor-crucificări, înjosiri - dar poartă în ea germenele soteriologic: se va auto-absolvi, prin efortul de auto-absorbire în Spirit.

Efortul de auto-absorbire în Spirit este, în fapt, efortul anamnezei, efortul corporalităţii de a se revela sieşi ca energie pură, ca originaritate pur energetică [8] .

Să-l luăm martor, mereu, pe Eminescu - el fiind Logos-ul nostru, prin care ne-am crucificat a exista şi prin care aflăm Buna-Vestire a perpetuei şanse de a fi (la modul esenţial), de a re-transcende ca Spirit (Archaeus, pp. 503-504):

“…cum că omul e numai prilejul, adesea slab, abia suflat, pentru nişte patimi cumplite, când gândeşti cumcă purtătorul acestor patimi poate în orice moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi când vezi că unul şi acelaşi princip de viaţă încolţeşte în mii de mii de flori din cari cele mai multe se scutură la drumul jumătate, puţine rămân, şi aceste puţine au în sfârşit aceeaşi soarte, atuncea vezi cumcă fiinţa în om e nemuritoare. E unul şi acelaşi punctum saliens care apare în mii de oameni, dizbrăcat de timp şi spaţiu, întreg şi nedespărţit, mişcă cojile, le mână una-nspre alta, le părăseşte, formează altele nouă, pe când carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie se pare vecinică (…). În fiece om se-ncearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămâne-n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajută coaja cariului care-a încremenit în lemnul vieţii? Asaltul e tinereţea, rămânerea-n drum - decepţiunea, recăderea animalului păţit - bătrâneţea şi moartea. Oamenii sunt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor - încercări de deslegare”.

Vasul-formă a fost chemat-format, imperativ, de esenţa-vin (Spiritul). Omul-formă este vasul, este amprenta pe care o lasă chemarea Spiritului, asupra haosului. Este urma, pe care Spiritul trebuie s-o imprime, expresiv, asupra a ceea ce s-a desprins din Spirit, tocmai pentru a coopera la demiurgie: haosul. Spiritul trebuie să se dovedească sieşi, ca manifestare activă, ca înşiruire a posibilităţilor infinite de a fi, pentru a-şi autoconştientiza esenţa, Vinul-principiu este esenţa, care cheamă vasele-forme, spre ordonarea în Logos-ul-expresie-lume.

Mereu se vor face vase, pentru că există vinul. Şi vinul cheamă vasele, pentru a vedea de câte văi-guri-amprente (expresia Spiritului, aplicată haosului şi existentă prin haosul, convergent cu Spiritul, la demiurgie) poate fi înghiţit, resorbit şi apoi transsubstanţiat, adică întors în sinele său transcendent. De subliniat: haosul este în acelaşi timp a) consubstanţial cu Spiritul şi b) co-operant, atât la faţa escatologică, cât şi la cea demiurgică a Spiritului.

Vasele din care chemarea imperativă a vinului s-a şters - se sparg, inutile şi inutilizabile. Vinul, ca amintire (citeşte: amprentă* energetică**, energetizată prin Spirit), este garanţia permanenţei-veşnicie. Vasul uitând vinul, determină mutarea permanenţei, iar, de la vas, la vinul-esenţă. Fiinţa-vie este nemuritoare: ea este Fiinţa ca proiect-Spirit (manifestare proiectivă, latentă, a Spiritului). Prin ea devine nemuritoare, dincolo de toate chematele forme-vase (amprente, scheme energetice actualizate, ale proiectului demiurgic), specia, trans-individualitatea.

Evident, Spiritul nemanifestat (proiectiv) şi Spiritul manifestat în Logos (forme ordonate în lume-manifestare) sunt consubstanţiale - Tatăl şi Fiul, divini, în aceeaşi matcă-dumnezeire [9] .

“Punctum saliens”, locul (sursa) de ţâşnire, face să apară mişcarea cojilor. Întâi, Logos-ul sunt şirurile rigide ale proiectului demiurgic. Apoi, se iscă furtuna manifestării-expresie, întruparea Spiritului devine Logos-manifestare. Acum abia, şirurile se departajează, iar în şiruri se nasc fisurile individualităţii - şi, astfel, apare bănuiala dependenţei aparenţelor - de ceva de dincolo de ele, de dincolo de condiţiile departajării şi fisurării, ceva de dincolo de ele, care nici nu se fisurează, nici nu (se) departajează - ci, din contră, produce şi determină el fisurarea şi detaşarea. E adevărat, cine determină ceva înseamnă că poartă în sine proiectul determinării. Dar, nu mai puţin adevărat, el este cauza. Acel ceva de dincolo de frământări şi îndoieli - este cauza. Astfel, apare mişcarea cojilor, ca intuiţie a cojilor mişcate (timp-spaţiu), în jurul unei esenţe nemişcate (Sensul Suprem, vinul de care vorbeşte Eminescu).

Zugrăviturile ar fi trăsăturile energetice ale proiectului demiurgic divin, iar carnea zugrăviturelor, în consecinţă, ar reprezenta proiectul ca manifestare (expresie), trans­formarea din zugrăvituri, în carnea zugrăviturelor, ilustrând traiectul de la Spirit la Logos.

Materia nu există: ea nu putrezeşte, nu îşi are un sine al ei propriu, faţă de care să se deprecieze. Materia se depreciază, apare, dispare, doar în raport cu Sinele Suprem (Spiritul), Ahasverus este nu sinele materiei, ci funcţia tranzitorie a amprentelor-forme (Logos-ul expresiv): este forma metaforică a aşteptării, de către cooperantul haos, a chemărilor imperative, spre expresie-demiurgie, ale Spiritului. Călătoria lui Ahasverus este metafora funcţiei tranzitorii a materiei - adică a haosului aşteptător, pasiv şi, totuşi, paradoxal, care cooperează la demiurgie.

Materia este starea de aşteptare a haosului, iar haosul nu există în sine, ci se naşte din Spirit, în momentul predispoziţiei imperative, a acestuia, de manifestare-expresie. Haosul este cealaltă faţă a Spiritului. Tot ce este amprentă asupra haosului, se resoarbe complet în Spirit, atunci când acesta nu mai cheamă vasul, ci se concentrează întru vin. Cercul este doar imaginea punctului, dilatată expresiv: nimic în afară, nimic înăuntru, centrul poate fi oriunde, mereu nevăzut, dar mereu singura necesitate adevărată.

Apa este starea de posibilitate, schimbare şi tranzitivitate - infinite. Spiritul Uni­versului se foloseşte de mediul-apă (prin inter-mediul apă acţionează Spiritul ca rază - energetizarea-revelaţie a Fiinţei). Fiecare rază este o amprentă energetizată divin, căci sur­sa, Soarele, este ocult, este “negru”. Apa tranzitivă uneşte cele două acţiuni simultane:

a) “amprentarea” dinspre Spiritul nemanifestat, spre haosul aşteptător, rezultatul fiind revelarea Fiinţei (raza oglindită), deci, încărcarea cu energie sacră-manifestare a unei trăsături abstracte din Proiectul-latenţă, co-existent, până la identificare, cu Spiritul nemanifestat;

b) “asaltul spre ceruri” - adică, dinspre posibilitate (apa-haos), spre activul Spirit, Fiinţa este o formă de răzvrătire (în definitiv, înşelătoare), împotriva Spiritului nemanifestat. Fiecare fiinţare este revoluţia apei tranzitive, spre obiectul tranziţiei, care este amprenta-formă, vasul chemat de vin, vasul chemat ca vas, dar şi cu conştiinţa non-realităţii sale ca vas, căci realitatea este doar chemarea şi chemătorul vin (voinţa de fire, ca energie proiectată, şi esenţa Firii, nemanifestată, dar oricând gata de manifestare).

Totul este predestinare. Libertatea, în sens cosmic, nu are decât o anumită semnificaţie la Eminescu, şi anume dobândirea conştiinţei necesităţii de a te părăsi ca vas, pentru a te regăsi ca vin. Este singura libertate reală: libertatea iniţierii, pentru revelaţia finală. Contează doar gradul de angajare în rigorile circuitului divin: Spirit nemanifestat (ca proiect demiurgic implicit şi divergenţa-consubstanţialitate cu haosul) - Spirit manifestat în Logos Divin – Logos-ul expresie (“amprentare” tranzitivă a haosului) - auto-recuperarea Logos-ului-expresie în Logos Divin (Revelaţia) şi a Logos-ului divin, înapoi, în Spirit nonmanifestat. Deosebirile cantitative, rege-cerşetor, sunt insignifiante.

Cariul încremenit în lemnul vieţii este Spiritul (nemanifestat, proiectiv, dar şi manifestat, în “visul” latenţei), indiferent faţă de consecinţele cantitative (spaţial-temporale, coji mişcate) ale expresiei-Logos (cojile rege-cerşetor, ca predestinări şi irealităţi, simultan); atent, concentrat, doar la calitatea-expresie (adică, la împlinirea funcţiei de chemare şi resorbire a formelor-vase-coji). Semnul este ocultat veşnic - căci niciodată coaja mişcată-vas-formă nu va putea avea Revelaţia, adică i se va refuza consubstanţializarea cu cariul-vin-esenţă. Nu va putea avea Revelaţia în calitate de coajă, de vas, de formă. Revelaţia-atracţie se va face la nivelul celor de acelaşi rang: vinul în vin se va vărsa, raza în soarele negru (ocult) se va întoarce. Amprenta va fi umbră şi va marca dispariţia formei (manifestarea Spiritului), retrăgându-i-se energia-rază. Logos-ul se retrage în Spirit, recunoscându-se în Spirit, ca Spirit.

Oamenii-vase rămân întrebări (amprente şi potenţialităţi ale amprentării), răspunsul este abstragerea vinului din vas şi vărsarea în VIN (Spiritul nemanifestat). Doar geniul - care nu se implică în amprente, ci le contemplă exact ca ceea ce sunt: pură tran­zi­ti­vitate, doar geniul se menţine în consubstanţialitate, cu Spiritul. Dezlegarea nu este răspuns - ci consubstanţialitate, după comuniunea şi identificarea cu toate, cu totalitatea-integralitatea-sinteză a zilei a opta (teurgie) a geniului Om.

Întoarcerea în poveste, povestea-mit, este starea de comuniune a spiritelor, în vederea pregătirii pentru revelaţia-abstragere în oceanul originar, în Soarele Negru: “s-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor … În ele trăieşte Archaeus … Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme”. Povestea are în ea moartea şi viaţa, ameninţarea cu tranzitivitatea-expresie infinită, şi promisiunea infinită a comuniunii sacre, întru Spirit: Archaeus (tranzitivitatea infinită) şi leagănul somnului (resurecţie, întru cerc: legănarea-dare peste cap-transcendere* şi consubstanţierea cu Unu). Restul - vorba scepticului şi hiperlucidului prinţ al Danemarcei: “Vorbe! vorbe! vorbe!”, adică Logos manifestat şi corupt, depreciat, în aşteptarea hărăzirii cu harul Crucii (adică, în aşteptarea graţiei divine care, conform origenismului, izbăveşte întreg universul, inclusiv - şi, am zice, mai ales - pe Satan cel absolut necesar demiurgiei).

*

*                      *

Se poate mira oricine că, pentru a afirma ceva, ne luăm ca Biblie  - proza eminesciană - deşi intenţia ne-am declarat-o, din titlul studiului, a fi revelarea Spiritului şi Logos-ului în poezia eminesciană. Iată explicaţia: proza eminesciană reprezintă acele coji mişcate, dincolo de care putem să intuim absolutul. Noi înşine fiind “coji mişcate”, trebuie să pornim, spre împlinirea continuităţii şi unităţii Ritualului, dinspre “coji mişcate”. Numai pornind de la faza explicită, Logos poticnit în “coji”, ne vom putea împărtăşi apoi, iniţiatic, din măreţia Logos-ului-spre-sacralizare-al-Poeziei.

Proza eminesciană nu este sistemul ritualic al Revelării, ca scară între Dumnezeu Tatăl-Spiritul şi Dumnezeu Fiul-Logos-ul divin - ci este căutarea, este vocea care întreabă, frământând întunericul mistic, pentru a-l obliga să se fisureze, pentru a izbucni, prin fisuri, Revelaţia. Poezia, abia, este Ritualul închegat spre Absolut. Orice poezie eminesciană antumă este o schemă energetică în care se autocomprimă Revelaţia. Este o rugăciune latentă, care aşteaptă comuniunea cu spiritul cititorului, spre nunta mistică- Revelaţia (postumele păstrează, încă, fragmentaritatea, non-unitatea ritualică, păstrează frământarea şi fisurarea semnificativă, fenomene care preced, dar nu se identifică, încă, cu Revelaţia).

De observat, în chiar rândurile de proză citate mai sus, câteva “coji mişcate”, care vor evolua calitativ spre starea de fluenţă şi continuitate absolută a Ritualului-Poezie:

a) spargerea vasului-formă, de către vinul-esenţă, va migra dinspre gest fenomenal spre gest ritualico-poetic, în poezia “Dinspre sute de catarge”, unde spargerea catargelor, erectile-forme ale fiinţării fenomenelor, este criza-hierofanie, presiunea, din interior spre exterior, o esenţă care forţează-revelează întâlnirea cu esenţa, raza care se absoarbe în soare negru, la limita dintre Logos-ul-paroxistic manifestat, şi tăcerea hieratică (limita dintre valurile-vânturile şi cântecul sacru, care absoarbe gânduri spre sensul sacru, neînţeles);

b) principiul de viaţă unic, care “încolţeşte în mii de mii de flori din care cele mai multe se scutură la drumul jumătate”, devine, în Împărat şi proletar, verset liturgic: “În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire [pomul mistic, Arborele Sephiroth],/ Ci-n calea de-a da roade, cele mai multe mor”;

c) tot aşa, “opintirea” Universului-Spirit, din Archeus, devine opintirea bătrânului Demiurgos (“În orice om o lume îşi face încercarea;/ Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van”), criza expresivă a Demiurgului, care nu-şi poate identifica voinţa cu imaginea auto-reflectată, este silit să devină un dictator cosmic: nu se poate identifica cu fiecare formă-vas (expresie), şi atunci le va uni pe toate într-o structură îngheţată, impersonală, pe care o va stăpâni cu autoritatea impersonalităţii divine, autoritate numită proiect divin sau predestinare (în felul acesta, doar, se va putea atât exprima, cât şi reîntoarce, în Sinele Suprem, necorupt): “Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă, / Se petrifică unul în sclav, altu-împărat” (Împărat şi proletar, I-53); să citim “coaja mişcată”, sugestia doar, spre liturghia sensului liturgic: “Dar rămâne-n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajută coaja cariului care-a-încremenit în lemnul vieţii?”. Se observă abia-mijirea tragediei crizei divine de personalitate, care duce la dictatura predestinării: încă nu se radicalizează antiteza (sclav-împărat), principiul stagnează într-o imagine încremenită în sine (cariul încremenit), iar nu în dinamismul expresiv (autoexpresiv), care uneşte drumul-cale cu ipostazierea-încremenirea în formele predestinate (şi zadarnice). De la meditaţie la liturghie, de la prea-plinul de sine până la ek-stasis-ul poetic - este exact diferenţa rugăciunii-poezie* .

Eminescu va crea, prin antumele sale, şansa soteriologică, pentru revelarea, în omul fenomenal, a Omului Transcendental, despre care vorbeşte N. Berdiaev. Fiinţa-Om Transcendental este provocată spre ritualul de comuniune cu Logos-ul sacru. Fiinţa şi operaţiunea soteriologică de re-îndumnezeire a eului este ţinta supremă a rugăciunii-poezie eminesciană (re-îndumnezeire prin teurgie poetică). [10]

Rugăciune întru Spiritul Românesc. Suprem-anonima rugăciune întru starea de neam românesc. Sau, cum spunea N. Berdiaev [11] : “Singur acel Logos nu distruge omul, care este, El însuşi, Omul Absolut”. Rugăciunea-Neam românesc-Eminescu este Logos-ul sacru şi “repetă în sine, în limitele sale de înţelegere, experienţa unui Zoroastru, a unui Buddha, a lui Christos: momente ale unei revelaţii …”