BASME

A fost odată  -   a fost într-o insulă din însoritul Arhipelag grecesc. S-au prins fraţi de cruce doi voinici, doi palicari, cum spun bravii greci: Nikos şi Ianis. S-au prins fraţi  - cum se prind fraţii de cruce: şi la bune, şi la rele. Era pe timpul când Grecia gemea sub jugul osmanlâilor. Ani în şir, cei doi voinici şi-au părăsit insuliţa de baştină, cu coaste pline de livezi de măslini  -  şi au luptat, ca zmeii, împotriva turcilor hapsâni , sângeroşi şi prădalnici -  prin munţi şi pe mare. Apoi, după  o vreme, au furat de la duşmani două corăbii  -  şi s-au apucat să hoţească pe mări, prin Arhipelag  -  corsari. Cu sumeţie şi cu vitejie, corabia palicarului Nikos, înfrăţită cu corabia palicarului Ianis, atacau şi jefuiau borţoase galioane turceşti, încărcate cu avuţii furate de pe la neamurile oropsite, de prin Balcani. Dar, cu timpul, corsarii n-au mai făcut deosebire prea mare între pavilioanele navelor atacate  -  şi au ajuns să nu se uite dacă nu cumva caicul [1] pe care-l abordau, cu sălbăticie şi avânt nebunesc, nu era chiar grecesc. “Grecesc , dar bogat”  -  se obişnuiră a spune.

Au strâns, din jaf, comori de vis  -  comori otrăvite, pline de ochii diavolului: ochi  roşii de mahmudele, lire şi icosari otomani  -  dimpreună cu mătăsuri, şaluri de Şiraz , Buhara ori din miraculosul Hindustan  -  dar şi  ochi albaştri, de safire  -  verzi, de smaragde  -   roşii, de rubine…Le-au împărţit, pe toate, frăţeşte  -  cum se şi cuvenea  .  Dar, apoi, gândindu-se mai bine şi cu înţelepciune  -  zicându-şi că, deocamdată, dacă scot la iveală bogăţiile jefuite, pot fi siliţi să dea seamă, de către cadiii  turci, dar şi de judecătorii greci ori de tribunalele militare de pe fregatele engleze  -  s-au hotărât, dimpreună cu tovarăşii de bătălii şi  hoţie  -  să le ascundă, pe toate, în peştera cea mai tainică, din coasta unei insule pustii  -  şi, după ce războaiele vor conteni ,  apele se vor linişti ori amesteca, după caz, iar faptele lor vor fi ascunse de alte griji ale oamenilor  -   să vină, cu toţii, pe insula comorii  -   şi , fiecare, să-şi ia şi folosească partea, nestingherit...

S-au înţeles şi au împărţit toate, fioroşii palicari, lupi ai mării, fraţii de cruce  Nikos şi Ianis. Dar, când a fost să împartă o fată (după ce se întorseseră pe insuliţa de baştină)  -  pe Maria  -  frăţia a căzut. O iubeau amândoi  -  şi fata, jucându-se , le dădea nădejdi amândurora, zâmbindu-le, când unuia, când altuia  -  unduindu-şi, îmbietor şi amăgitor, trupul  -   şi sărutări trimiţându-le, darnic, cu suflări în lungul palmei  -  când unuia, când altuia, şi unuia, şi altuia, după obiceiul fetelor care se ştiu foc de frumoase şi admirate  -  înnebunindu-i de-a binelea pe cei doi flăcăi…

Scrâşneau din dinţi fraţii palicari şi se priveau duşmăneşte, tot mai des, pe sub sprâncene  -  dar, după ce se fulgerau cu ochii, îşi întorceau spatele şi , încleştându-şi fălcile, se stăpâneau.

Dar, când Nikos a surprins-o, într-o înserare de sânge,  pe Maria sărutându-l, de-a binelea, pe Ianis  -  n-a mai putut : a tras, ca-ntr-un fulger, cuţitul de la cingătoare  -  şi i-a străpuns pe amândoi. Pe ea a-njunghiat-o drept în inimă  -  de i-a văzut cămaşa albă înflorită roşu între sâni  -  un ţipăt uşor, de pasăre a mării  -  şi de pe buzele şi din ochii ei negri şi-a luat zborul sufletul   -  s-a aşezat pe-o stâncă, luând chipul unei cucuvele albe  -  şi, de-atunci, ori de câte ori Nikos suie ori coboară munţii şi văile , din orice insulă, din oricare parte a Arhipelagului  -  cucuveaua cea albă îşi vesteşte prezenţa :”Cucuvau-vauu-vauu, cucuvau-vauuu!”…  Nu-l uită, nu-l iartă.

Lui, fratelui  Ianis, după ce i-a străpuns gâtul  -  în furia lui oarbă, Nikos  i-a tăiat capul, desprinzându-i-l de trup cu o mişcare fulgerătoare  -  capul lui Ianis, frumosul cap, ca o medalie, bătută-n argint de vechii regi ai cetăţilor  mândre şi prădalnice, de pe ţărmii bătrânei Elade. Apoi, i-a târât, trup şi cap, ca pe două deosebite cadavre  -  la marginea mării  -  şi apele înspumate, dându-se la o parte din calea celor două  bucăţi însângerate   -  au poruncit să rămână despărţite valurile, în două dâre de spumă, pentru a păstra   urma a doi delfini albi. Şi , oriunde merge, cu corabie, barcă ori simplu caic, ori urcă pe vapoare de cele noi  -  Nikos este urmat de salturile celor doi porci de mare. Nu-l uită, nu-l iartă  -  îl însoţesc, nedându-i răgaz de odihnă, ori vreme de somn.

Fugi  -  el fugi, din insulă în insulă  -  dar, neabătut, îl pândea, din înalturi, un punct alb  -  iar valurile se deschideau, în urmă-i, făcând loc celor două brazde albe…

Şi Nikos a crezut că, furând oamenilor săi , de pe cele două corăbii  hoţeşti, şi mortului Ianis, comoara, şi plecând în lume  -  va scăpa de blestemul ucişilor   năpăstuiţi. A vâslit ca nebunul, într-o barcă mare, până la insuliţa cea tainică  -  a tras barca pe nisipul unui mic golf  -  şi a-nceput să caute, înfrigurat, gura peşterii, pe coasta muntelui albit de sare şi de spumele mării. N-a mai aflat, însă, nici  peşteră , nici coastă: un cutremur surpase, în valuri şi în hăul întunecat al iadului, un sfert de insulă, cu tot cu peşteră şi cu comoara diavolului răpirii şi pradei. A aflat-o asta, în noapte, târziu, la un foc de pescari pripăşiţi…

Deasupra capului său ( care zvâcnea , cu blesteme sălbatice  , spre spate), drept deasupra ochilor săi, căscaţi a deznădejde şi delirantă furie -  Nikos văzu cucuveaua, strigoaica cea albă, şi-o auzi hohotind sinistru: ”Cucuvau-vauu-vauuu”…Iar când şi-a plecat capul spre mare, spre ţipete nefiresc de stridente iscate în ape -  cei doi delfini, pân-atunci săltaţi jumătate din val  -  s-au aruncat înapoi între spume, guiţând victorioşi, de parcă ei săltaseră muntele-n spate şi dăduseră cu el de fundul infernului mării…

Nikos s-a înrolat în armata grecească, a unei Grecii care-şi pregătea, cu sânge de palicari eroici , libertatea: voia să-şi spele toate păcatele-n sânge. A strigat şi el, ca toţi grecii cu inimi fierbinţi: “Elephteria! Eteria!”  - libertate şi frăţie sfântă, pentru Elada şi grecii ei titanici…Şi generalul Colocotronis i-a poruncit căpitanului Nikos să-ncarce arme , dar, mai cu seamă, muniţii şi merinde , cât de multe, pe două vase  -  şi să le ducă grecilor, izolaţi, fără muniţii şi înfometaţi de urdii duşmane, într-o cetate aflată pe ţărmul mării. Grecii de-acolo, înconjuraţi de trupe turceşti pe uscat, erau blocaţi şi pe ape, de 50 de galioane cu semilună pe catarg.

- Să te furişezi, noaptea, căpitane, printre vasele inamicului, cu corăbia ori numai cu bărci încărcate până la copastie  -  fă cum ştii mai bine, numai nu trebuie să cadă cetatea  -  grăbeşte, grăbeşte cât poţi, sufletul să-ţi iasă…dar cei din cetate să reziste două săptămâni, până putem noi, cei de-aici, să-i ajutăm  -  pe mare şi pe uscat…

A pornit căpitanul , Nikos ucigaşul  -  şi, după nici o jumătate de zi, mers întins pe ape, cu toate pânzele întinse sub vânt  -  furtuna cumplită îşi dezlănţui, în văzduh şi pe mare, toţi demonii ei negri şi albi  -  nori şi spume nebune… A pierdut în valuri o navă  -  cu a doua , fărâmată, a ajuns după o zi de la căderea şi incendierea cetăţii frăţeşti, de către otomani, victorioşi vremelnici

Şi iar hohoti cucuveaua cea albă-n văzduh şi delfinii cei doi explodară, în ţipăt sălbatic şi geamăn, dintre ape…

Nikos, umilit, alungat de toţi  câţi , până atunci, fraţi de bătălie-i fuseseră, cu pecete de blestemat pe frunte, precum biblicul Cain  -  ajuns un sărman zdrenţăros, desculţ, umblând hai-hui peste dealuri, prin văi  - zări o fată pe câmpuri  -  frumoasă şi blândă, cu îngerii soră…Îngenunche, cu ochii în lacrimi, şi se rugă, către văzduh şi către mare  -  să fie iertat…imploră, cu fruntea-n ţărână şi cu lacrimi curgându-i şiroaie, de pe obraji  -  jos, în praf:

- Lăsaţi-mă, iertaţi-mă, duhuri fără odihnă şi nerăzbunate!Iertaţi-mă, uitaţi-mă, liniştiţi-vă! Orice chin îmi va da Dumnezeu, după moarte  -  îl primesc, cu bucurie şi umilinţă  -  dar lăsaţi-mă, aici, să iubesc! Nu-mi mistuiţi, nu-mi jertfiţi  şi ultima nădejde…

Şi se-nsură cu Katerina -  şi un fiu frumos ca un heruv i se născu., după un an. O duseră aşa, o vreme, Cain cel pocăit , îngerul-femeie şi heruvul-copil  -  de părea că zeii vechi, Dumnezeu Cel Viu şi soţii de altădată, năpăstuiţii şi azvârliţii în mormântul de spumă al mării, l-ar fi uitat, deci iertat.

Dar fiul, Andreas, crescu, iubit peste măsură de maică-sa  : frumos şi încăpăţânat, ca un zeu ce era  -  se făcu marinar  -  şi, într-o bună zi, înfruntă furtuni ucigaşe  -  şi veştile nu mai veneau în casa părinţilor. Nikos era, alături de Katerina, toată ziua, în genunchi, sub  icoane. Să n-aibă parte, oare, de rodul iubirii? Să n-aibă parte, nici aşa şi nici acum, de iertarea cerului şi a celor doi vechi năpăstuiţi? Katerina, nu se ştie prin ce gură slobodă şi înveninată, aflase de blestemul atras de uciderile cumplite, de frate şi soră a inimii, ale lui Nikos, bărbatul ei  -  şi-i zise acestuia, când fiul, zeul ei pământean, pentru a cincea zi, peste răgazul firesc al corăbierilor, nu se arătă în pragul casei lor  :

-Nikos, dacă Andreas nu se-ntoarce nici mâine, eu mă omor…

Glasul ei stins, dar plin de o hotărâre sălbatică, îl înfioră pe fostul pirat, lup de mare, cu mâinile însângerate de vechi , şi nu se ştie dacă iertate, păcate cumplite…

A doua zi nu doar că nu se întoarse Andreas , dar veni vestea morţii lui: fusese strivit, cu tovarăşii aproape toţi şi corabia, între depărtate stânci nemiloase ale Arhipelagului…Şi cadavrul îi era, acum, adus pe umeri, pe cărarea îngustă, ce urca, dinspre valuri spre casă  -  de tineri ţărani, tovarăşi ai copilăriei lui.

Şi Katerina nu boci: ieşi numai, dreaptă ca zeiţa Nemesis a Răzbunării,  cu ochii aprinşi  -  şi, din pragul casei, întorcând o dată privirea cumplită spre Nikos:

-Blestemat să fii în veci!  -  şi, după un ceas, o aduceau, lângă trupul zeului ei Andreas, pe mama-zeiţă răzbunătoare, cu trupul zdrobit şi scăldat în sânge: îşi tăiase vinele gâtului, pe marginea de sus a ţărmului prăvălatic, cu o mişcare scurtă, hotărâtă, de fulger, a cuţitului pescăresc , luat şi ascuns în poală, încă din casă  -  şi trupul care zburase, de sus până jos, pe stâncile mării, era, de mult, rece cadavru…poate de-o viaţă întreagă… De bronz să fi fost oasele , iar nu de firavă şi chinuită omenească făptură  -  şi tot ar fi plesnit, copleşite spre colb şi sare deşartă…

Aşa cum a plesnit  şi mintea lui Nikos  -  care, lângă cele două trupuri îngheţate  - soţie şi fiu  -  întinse pe pământul fierbinte, unul lângă altul, zdrobite şi însângerate  -  hohoti fără capăt, cu ochii căscaţi nebuni, aruncaţi, din scurte zvâcniri, când spre văzduh, unde cucuveaua cea albă se roti de trei ori, cu vaiet, înainte de-a pieri, în sfârşit, strigoaică topită-n vârtej înapoi către ceruri  -  când spre dârele două, de spumă, ce se vedeau chiar şi din ogradă, două şiruri de ură stinsă, în urma a doi delfini albi -  care se depărtau, acum definitiv,  de insula infernului durerii şi blestemului stins atât de greu , târziu şi cumplit…

 

                                                                                       *