se dedică soţiei mele, Elena şi copiilor mei: Oana, Octavian şi Elena
                      

PREFAŢĂ

Nici chef cu provensalii trubaduri

Şi nici melancolii citind Petrarca:

M-am depărtat de toate-aceste guri,

Avânturi alte-mi mână-n larguri arca.

Nu beatrice, lauri mă inspiră

Şi nici palate, nici măcar lagune:

În tot ce veţi citi, ori nu, respiră

Numai ce firea mea ştie a spune.

Afla-veţi, în puţinele ei file,

O carte despre omul viu din lume,

Ce n-a trecut prin şcolile abile,

Ci-l caută pe Hristos, ca să-l îndrume.

Nu tu lamento, nici cerşiri de mile,

Ci-şi roagă lumânarea să-l consume.

     *

SONETELE IDENTITĂŢII

           Motto: În  noapte, urc muntele, încoronat

                        de fulgere  -  şi sunt mai singur,

                        mai părăsit şi mai deplin trădat

                        decât oricare-al lumii împărat.

                        Cununi de fulger ale muntelui,

                        de ce daţi înapoi, şi nu mă ardeţi?

                        Lăsaţi să treacă  -  încotro? -  pustiul,

          deznădejdea unei vieţi  -  pierdută la pariul deşucheat al

                        astei lumi!

                        Voi trece, deci, de voi, cununi de

         fulger  -  şi mă voi afunda, pentru-a-mi ascunde faţa,

                        -n ceruri   -  în, blânde, beznele

                        Celui care, singur, îmi ştie

                        tragedia  -  fiind la fel de singur, ca şi mine…

                        Căci numai cei puternici

                        pot fi atât de singuri…

                             *

(I)Mi-am dezvelit, în miez de sută, anii

Şi n-am aflat decât delir de liră;

Nu multe fapte-n ele mă zidiră,

Din orice turn m-alungă castelanii.

Eu n-am schimbat nimic în crugul lumii:

Ca ieri  -  şi azi zbat clopote-n văzduhuri…

Bolnav de lepre, bântuit de duhuri,

Sunt doar un frate rătăcit al spumii.

Ce n-am făcut  -  cu vârsta nu voi face:

Litera mea, din Carte, e cocleală;

Aripi de înger năpârlesc, sărace,

Demonii-s gata a turba în fală:

De soartă, toţi au vrut să mă dezbrace,

Dar tot ei  -  bieţi!  -  strănută de răceală…

     *

(II)Mă-nvinuiţi  că nu îmi gustaţi versul,

De parcă m-aţi tocmit bucătăreasă:

Nu fac pe plac, nu dau bucat-aleasă  -

Ci-i  adâncesc hârtiei înţelesul.

Răzbi-voi lumea  -  prin, ori peste filă  -

Şi voi vâna grifonul dintre lebezi  -

Iar voi veţi ţâţâi dojeni, tot serbezi,

Mărturisind un sfânt dispreţ şi silă.

Oricâte versuri-îngeri curg din soare  -

Pentru cei orbi  -  destramă-se cenuşa…

Hristos învie, dar întâi El moare  -

Şi, deci, hârtia este numai uşa,

Pe care unii stau să o măsoare,

Iar alţii-o sparg  -  spre noi lumini şi Floare.

     *        

(III)Sunt viu!  -  confirmă a lor ură,

De câte ori respir cu duhu-n vers.

Sunt viu şi pur!  -  adaugă-a lor scursură,

Când îmi hulesc lumina şi-al ei mers.

O, Doamne al Curatului de Lume,

De ce mă laşi în pradă la orbeţi?

De ce, în loc ca glasul meu să tune,

Îmi simt pe creştet rondul de scaieţi?

Cu trupu-n smârc, cu duhul printre îngeri,

Tot şchiopătez, între pământ şi cer  -

Dar, pe când Tu învârtejeşti şi sângeri,

Eu doar miros, umil şi menajer  -

Şi-n loc de Golgote şi răstigniri şi frângeri,

Mă sâcâie buboiul viager.

     *

(IV)La colţ de viaţă-i miez de hărţuire,

Nu-i loc şi rost de-o bătălie-ntreagă  -

Dar dacă anonim de anonim se leagă,

Ce pot să fac şi cum să-i schimb la fire?

Sunt prins între zadar şi amăgire,

Văzduhul inutil se înfierbântă

Şi goarna străjii a pieire cântă:

În loc de apărare, -i pustiire!

Dă, Doamne, limba ceasului de rost

Cu-o viaţă înapoi şi c-o menire!

Au adormit îngerii toţi în post,

Tocmai când lumea cere primenire!

Ce este-acum, să fie, iarăşi, fost,

Şi să-i dai, Doamne, lumii, iar, pornire!

     *

(V)Doamne-al Iubirii, miez de vieţuire,

Opreşte-n mine oarba dumicare:

Mi-ai dat ca rost un suflet şi-o privire  -

Şi n-am aflat decât o întrebare!

Livide ceasuri stau în capul mesei,

Dând semn strigoilor, de înfruptare:

Îmi ştiu tributul datorat Miresei  -

Dar nu-i Regina Coasei fiecare!

Prea-s răsfirat pe roată şi pe scripet,

Prea mult văzduh căscatu-s-a-ntre coaste  -

Nu mi-a rămas nimic păstrat în sipet

Şi n-am oşteni cu cari să bat la oaste…

De va fi mai rămas din mine-un sclipet,

Tu fură-l, Doamne, vânturilor proaste!

     *

(VI)Ştirbit e glasul spadei, iar rugina

Batjocoreşte toiul de petreceri  -

Şi nimeni nu-şi mărturiseşte vina,

Deşi-o lumină a scăpat de seceri.

O, rege, pumnul, ce slăbit îţi este,

În care,-nmănuncheată, ţineai piatra!

Nisipul îşi goneşte, prin fereste,

Duiumul renăscut, când stinsă-i vatra!

Ziduri se crapă spre a se surpare,

Tot ce rotea sublim, a-nghiţit nada  -

S-a tolănit şi crucea-n dezbinare,

Leul poate fi confundat cu prada,

Când, în potir, opritu-s-a lucrare  -

Sub tron, şarpele-şi muşcă iarăşi coada…

     *

(VII)Oriunde-s eu, e locul de osândă

Şi  aerul miroase a tortură:

Pofte cu nări umflate stau la pândă,

Gata-a-mi târâre maţe, cărni şi zgură.

Dar sub durere, ţipăt, chip de sânge,

Stă neclintită Roata de Lumină:

Întinse mădulare, ea îmi frânge,

Dar, tot la ea, oştiri de magi se-nchină.

Tâlhar şi sfânt, cu dreaptă jumătate,

În mine se izbesc şi se frământă.

De-aceea nu se-ncheagă în cetate

Fiinţa mea de demonie frântă  -

Şi unde-i faţă-acum  -  apoi e spate

Şi nu mai ştiu când ţipă şi când cântă.

     *

(VIII)Mi-am  făurit din flori o-ntreagă ţară

Şi-o cârmuiesc cu păsări şi cu îngeri  -

De nicăieri nu se ridică plângeri,

Iar din corole băsmuieşte vară.

Ridic palate din puteri de rouă,

Iar rugăciunea o păstrez în crini;

Cu ochi de mir, albastrele jivini,

Din candela iubirii, iau lumină nouă.

Unul pe altul, patru răsărituri

Se-aprind  -  smerind întinsurile firii;

Pământ şi mare, se-mpletesc în mituri  -

Şi peste-această ţară a plutirii

Şi-a razelor alcătuite-n schituri  -

Îşi ard căţuie-mpărătească Mirii.

     *

(IX)Tăria-n falduri cade peste mine,

În raze mă înmoaie şi-mblânzeşte,

Iar buza mea, treptat, încremeneşte,

Căci n-am cuvânt spre-a-ntruchipare bine.

S-au meşterit, în covălii de soare,

Armele toate pentru Mântuire –

Dar nu văd vre un loc pentru izbire:

Oprite toate-n cer  -  nimic nu doare.

De-aceea,-n marea plină de extaze,

Se-mbolnăvi, cârtire şi de vină,

Arhanghel cu Smarald: vomat-a raze,

Spre-a nu-adormi, din lipsă de pricină,

Dumnezeirea plină de emfaze.

Vecia-era plictisitor de lină…

      *

(X)Se răscolesc păcate din părinţi,

Rostogolind vâltori în fii de fii  -

Şi nu se mai opresc, ci cresc urgii

Şi rodnic se plodesc ai beznei prinţi.

O, Doamne-al meu şi strigăt de durere,

Tu însuţi te-ndoişi de-al Tău Părinte:

Cutremurat nedumeririi sfinte,

Pe cruce, lămurire-ai vrut a cere.

Dar Te-ai întors, din nou, spre cunoştinţă

Şi blând Ţi-ai revenit, iarăşi, în fire…

O, Doamne, dă-mi acea ştiinţă,

Învaţă-mă savanta răsucire,

Pentru-a mă-ntoarce-n Tatăl spre fiinţă,

Făr-a mai căuta rost, ci liniştire!

     *

(XI)N-am avut nici iubiri şi nici iubită:

Înalţă, Doamne, crinul în pustie!

Măcar ceva din mine ca să fie,

Măcar să par că miros a ispită.

Când mă despoi, se vede doar văzduh

Şi când respir, nu prihănesc oglindă;

Par pământean, dar nu-s decât un duh

Hoinar, tânjind către cereasca tindă.

Dă-mi greutate, umbră spre fiinţă,

Să simt o diferită-mbrăţişare,

Să nasc păcatul măcar spre putinţă,

Să se despice-o zare de-altă zare!

Dă-mi, Doamne, zborul de priinţă

Şi coborâşul într-o amânare!

      *

(XII)O, tu,-nflorită ramură divină,

Sufletul meu s-a agăţat de tine

Şi năzuieşte, iară, să se-aline,

Săltând spre cer  -  ca de pe-o trambulină.

Zarzăr în floare, tu, minune-a lumii,

Ard straiele pe tine, ca heruvii!

S-au revărsat luminile, în fluvii,

Peste doi oameni, ce-şi ziceau “postumii”.

Un El şi-o Ea încep, iarăşi, scriptura,

Mistic orbiţi de raze furibunde  -

Nu ştiu iubi  -  nu s-a născut nici ura,

Iar Şarpele amărăciunii de sub frunte

Abia porneşte-a-şi spirala făptura  -

Seminţe-s, doar, nevoile de punte…

      *

(XIII)Crăiasă te-am aflat a Mântuirii;

Încarc pocal cu-otravă şi lumină -

Şi te poftesc la Cina de Rutină,

Cea după care înfloresc toţi Mirii.

În palma ta strecor inel de şoaptă,

Ne închinăm cununile spre lac:

Până şi stelele rotirea-şi tac…

Luna din cer, acum, va cădea coaptă.

Sub tălpi, firesc, ne cresc jivine-albastre,

Iar peste frunţi, lebăda răcoreşte:

De sus de tot, boltirile sihastre

Dau semnul tainic: raiul iar rodeşte!

Prin iarbă,-ncolăcirile măiastre

Clocesc vestiri  -  că Înţeleptul creşte…

      *

(XIV) În sânge, brazii-mi ard rafale,

Am ochii injectaţi de ceruri:

Trecui prin piatră şi prin geruri,

Vă scriu grav din Lacteea Cale.

Mireasma smirnei peste munte

O las s-adumbre Feţi Frumoşii  -

Să se pogoare îngeri roşii,

Pe-a Gòlgotei încinsă frunte.

Eu zbor şi plâng, sus, peste piscuri,

Cu palma mângâi prunci fierbinţi;

Mă-ncrunt poruncitor la riscuri,

Îndemn la risc pe preacuminţi

Şi fâlfâi, printre-albastre discuri,

O mantie arzând de sfinţi.

     *

(XV)Aş vrea adânc în noapte să pătrund,

Pân' la izvorul beznei din lumină  -

Acolo o poveste-ncet suspină

Şi-o lacrimă-a-nflorit, cu greu, pe prund.

Aş vrea să-i plâng pe toţi înlănţuiţii,

Pe cei ce simt cătuşa peste gleznă

Şi-s chinuiţi de spinii cei din beznă  -

Dar nu pe cei valsând cu intuiţii!

Îndrăgostit de umbra vrăjitoarei,

Îmi încurc degetele printre lotuşi  -

Dar vreau acum să-nfigi în mine, totuşi, 

Cuţitul lunii şi al ursitoarei  -

Şi, dejugat de umbra sperietoarei,

Să nu-i mai rabd pe hocus-pocuşi!

      *

(XVI)Slujesc, străin, la crucile din ceruri,

Am nume, printre duhuri, de nebun!

Eu tac, şi aprind candeli de sfinţi  -  vrun

Înger, când  strigă hula-i printre geruri.

E şi în ceruri precum pre pământuri,

E tot preaplin de hulă şi-nfruntare;

Eu tac  -  şi foc, în urmă-mi, las cărare  -

Nu-s pentru revoluţii printre cânturi.

Pândesc răspântii, răsuflări şi semne,

Căci bănui lume dincolo de lumi;

Păstrez, din focuri, câte două lemne,

Căci dincolo, pe nevăzute culmi,

Gândesc să-nchipui alte cruci, mai demne,

Pentru-un cu totul liber Dumnezeu.

     *

(XVII)Nu caut lumii harţă, nici prietenie,

Alchimist al sorţii, alint giuvaiere,

Chem la mine regii, tot din curtenie,

Scriu cuvinte-n soare, fără spaţiere.

Nu iubesc femeia  -  distilez din raze

Zâne cari să toarcă la melancolie:

Cu Graalul mării închin la extaze,

Ştiu pe deget zeii care va să vie.

Gânditor  -  cu fruntea, ating titlul Cărţii:

Dumnezeu e-acolo, ciocănind la bolţi  -

Stea cu stea voi stinge cerurile hărţii,

Nu mai e nevoie ca să te revolţi:

Cumpătat în sine, cumpănit pe risc  -

Singur îmi sunt Magul, veghetor în pisc.

       *

(XVIII)Sudoarea plânsului, şi astă-seară,

Atât de dulce-uşurătoare şi amară,

Podidi perna, într-un vis pierdut  -

Şi m-a robit icoanei de demult.

Asudă plâns şi lampa de pe masă  -

La fel de greu  e şi în lumea arsă:

Pe rând, le luminezi, pe toate,-n mers  -

La urmă, muc mişel, din lumi te-ai şters.

Deasupră-mi, noaptea-şi hârâie plămânii,

Şi gâfâie, din bezne, ca din foale;

Mai latră-şi luna, printre pietre, câinii,

Şi se mai culcă, vre un duh, pe moale.

Am strâns înc-o şeptime-a săptămânii,

Înăbuşii iar rănile-n răscoale.

     *

(XIX)Nicicând n-am trândăvit între maree

Şi nu m-am lăfăit în larg de ape:

Am smuls din stânci scânteia prometee

Şi-am pârjolit, zorit, cu ea, etape.

N-am zăbovit, înduplecând tovarăşi,

Ci, singur, am purces la epopei  -

Înfrângeri n-am admis, ci, iar şi iarăşi,

Bătui în porţi, înduplecând pe zei.

Acum sunt ostenit, rănile strigă

Pe trupul schilodit de-atâta zbucium  -

Dar nici un Dumnezeu nu mă obligă

Să-mi plec privire, frunte, peste bucium…

Eu voi rămâne,-n cea din urmă clipă,

Tot ameninţător, pentru risipă.

      *

(XX)Sunt  vinovat că nu m-am înarmat,

Tot slab, aştept ce n-o să vină  -

Dar, Doamne-al meu, cât încă sunt curat,

Aruncă-mă-n război, cu tot cu vină.

Cât încă am lumini ce risipi,

Cât vorba mea grăieşte, încă, bine,

Învaţă-mă să mor spre a-i iubi,

Pe cei năpăstuiţi în drum spre Tine.

Dă morţii mele rost  -  a Ta zidire

Să m-aibă-n ea, umilă cărămidă  -

Şi să fiu bici, stihiilor trezire  -

Să scad întârzierea din omidă,

De la arhangheli să-nvăţ foc şi fire  -

Să ies, fluture sfânt, din crisalidă.

      *

(XXI)Troiene albe anii s-aşezară

Pe crăcile copacului hirsut;

Să cer ca roata să se-ntoarcă iară?

Nicicum n-aş vrea s-o iau de la-nceput!

Cârtii, n-am vrednicit, m-am poticnit,

Ruşini am strâns de bătălii pierdute,

Dar pentru toate astea am trudit

Şi-am sângerat, în nopţi şi zile multe…

Renunţ l-agoniseala de durere?

Şi cine chezăşie îmi va da

Că-n noi vârtejuri, gemene-n putere,

Corabia-asta va mai rezista?

Ce-am strâns, bun strâns rămâne, şi dovada

Că, undeva, în lume, un oştean

N-a aruncat, de frică,-n şanţuri, spada:

S-a-mpotrivit, un ceas, o lună,  -un  an

Şi viaţa lui, oricât de urgisită,

Nu poate fi cu alta-nlocuită!

      *

(XXII)Să crezi că ştiu să-nstrun lăuta-n noapte,

Pe-aleile-ndelung fremătătoare  -

Ştiu să-nfierbânt iubirii mii de şoapte,

Să-nlăcrimez, duios, o sărbătoare.

Sunt fiu de flori şi de privighetoare,

Sunt prinţ, pe lac îngenunchind extaze

Şi stelele îmi sunt ascultătoare,

Iar îngerii scot capul printre fraze.

Dar cui să-nchin inima mea din lacră,

Inima ferecată-n verb de aur?

Dar unde-i zâna, unde-i umbra sacră,

Căreia să-i jertfesc unic tezaur?

N-a coborât  -  e linişte-n Olimp:

Voi aştepta-o, dincolo de timp!

      *

(XXIII)O, menestrel galant, inofensiv,

Suav îngână-ţi struna sub fereastră,

Stele s-au rânduit pe portativ,

Să crească-n cer cântarea ta măiastră.

Castelu-albeşte, dincolo de umbre;

Noaptea, cu tine, faceţi un duet,

Prin care, ca un şarpe-ademenit,

Iubirile să-şi iasă din secret.

Magie rară, sunet de lăută,

Prin tine, tot ce-i sterp, floreşte iară,

Şi inima îşi şterge orice cută;

Cât ţine cântul, este primăvară;

Luminile-şi cern visul pe alee  -

Rămâne Ea să-nchege chip de zee.

      *

(XXIV)Seara, vorbesc cu fratele Hristos,

Ca-ntre-osteniţi vecini de veşnicie  -

Şi fără grabă, ne-arătăm, sfătos,

Unul altuia, rana cea târzie.

Îmi prinde mâna-n mâna-i sângerie,

Şi-mi suflă-ntr-însa pulbere de stele  -

Apoi, subcoasta-mi unge cu-alifie

Din zbor zbătut de flutur, colilie.

Treptat, se face umbră-n jurul nostru

Şi şoapta Lui devine, vast, cupola  -

Corăbii-astrale-şi freacă, acum, rostru

De geamul ce-I răsfrânge-aureola…

Da, iată, orice rană omenească,

Vecinul meu o face să-nflorească!

      *

(XXV)Sufletul meu e-ntr-un copil, departe  -

Agonizează încăpăţânat:

E-un ghem de fulgere şi de dreptate  -

Singurul meu brav chip adevărat.

Acolo, înfundat sub ceţuri spâne,

Nebun, se duelează cu uitarea  -

Şi crudu-i zâmbet ne-nfricat rămâne,

Ca ultim cruciat pe-un zid, în zarea.

Biet luptător viteaz  -  demon şi sfânt,

Viaţa mea de spasmuri risipite

Află temei, în tine doar crezând,

Lumile mele sunt orânduite,

Păstrând cu tine vechiul legământ:

Erau păcate  -  au rămas ispite.

      *

(XXVI)Albesc apocalipse la fruntarii,

În constelaţii a dansat Nebuna  -

Aş vrea să-nfrunt cumplite comentarii,

Dar, azi, tribunul a-nghiţit tribuna!

Tot crugul lumii e o bâlbâială,

Rotaţii se mai fac, de mântuială…

Stau sub lumina albă, canibală  -

Şi-n ochi îmi pică straturi de spoială.

Învecinaţi, bordelul cu prorocul,

Produs-au o schimbare crucială:

Două girafe, aşteptând pe sală,

Pornit-au încotro a dat norocul  -

Şi, astfel, înşelatu-mi-au sorocul:

Am scris aceste stihuri din greşeală…

     *

(XXVII)Zi după zi, pierd viaţă şi avânturi,

Mă lecuiesc de-a-nnobila şi mântuì:

Tot mai sărac d-iluzii şi de gânduri,

Mă resemnez neantu-a mistui.

Râvneam, cândva, să schimb destinul lumii,

Să rotunjesc, în mâini, împărăţii,

Să-mi curgă, printre degete, nebùnii,

De-atât frământ al Noii Galaxii…

…Acum sunt un bătrân  -  dar fiţi pe pace,

Nu vă cer umăr ca să plâng pe el:

Oricând ţi-aş frânge viaţa nedibace,

De-ai îndrăzni compătimiri, tembel!

Convins eu mor că sunt la post, mereu  -

…De m-ai fi-ales pe mine, Dumnezeu…

      *

(XXVIII)Răvăşită şi pustie  -  viaţa mea…

N-am de ce mă prinde, să mă-nalţ, păgân,

Şi să strig sonor, seniorial:”Rămân!”

Se roteşte-n van furtuna  -  piază rea…

Înfocând iubiri infirme, nefireşti  -

Am strâmbat copacii şi am spart fereşti;

M-am legat de umbre şi neisprăviri,

Mi-au rămas avere  -  bălţi şi amurgiri…

Cioturi vechi de limbă, în gură-nvârtesc,

Ţipând scurt, ca buha  -  mute amintiri:

Regii întâmplării păru-şi încâlcesc,

Citesc nebunie, în a lor priviri…

Tremură în palme-mi scântei de sabat  -

Vâlvătăi aprinde-oi tot ce am călcat!

      *

(XXIX)Vara, pe malul apei, văruit de soare,

Sfincşi ţintuiţi, dar agere şopârle

Azvârl, din gură, limba,-ntr-o-ntinsoare,

Şi,-n fulger, prind muscuţele codârle.

Pe dinainte-ţi trec clipele vieţii  -

Şi, dacă nu le-nhaţi, cu lăcomie,

Degeaba-ntrebi, în zarea bătrâneţii,

De ce-ai pierdut…”Aşa a fost să fie”…

Eşti singur, părăsit şi inutil,

Reproşuri, mii şi mii, îţi faci, amare…

E prea târziu, miros e de zadare,

Te strângi arici, uitat, plângând umil.

Dacă ţi-ar da a doua întrupare,

Te-ntrebi: ai bătuci altă cărare?

      *

(XXX)Pe muchia îngheţului spre moarte,

Întreb:”-Suflete, unde te vei duce,

Când vei ieşi din mine  -  Verb, din Carte?

Pătrunzi inima beznei  -  ori faci cruce

Cu fulgerul luminii dumnezee?

Sudoarea frunţii mele-i neştiinţă:

Capitulând fiinţa  -  ce maree

Vor zgudui-al meu duh, în neputinţă?

Cât încă am privire  -  toate-s tulburi  -

Dar când orbirea mea va fi deplină,

Vedea-voi orizont? cumplite volburi?

Şi-n mijloc  -  fi-va poartă, ori lumină?”

Livid şi mut, sufletul m-aţinteşte:

Nu ştie? Nu-nţelege? Se uimeşte?

      *

(XXXI)Am  suferit cam fără noimă-n lume:

N-am strâns în mână arma, prin războaie,

Nici nu-ntâlnii mistica Ulalume,

N-am păgubit averi, ranguri, seraie.

N-am răni ca-nsemne de-aventură,

Nici ţintuiri în palme, de Calvar  -

Plăgi jalnice, ici-colo-o rosătură,

Cât m-am frecat de drumuri, în zadar…

Viaţa mi-a fost banală-ncăierare,

Cucuie-am dobândit, ca decoraţii  -

Duşmani  -  otrepe ordinare  -,

Aşa că, Doamne, nu vreau alte graţii  -

Măcar finalul să nu fi ratat:

Dă-mi moartea omului adevărat!

       *

SONETELE LUMII

                Motto: Când ţi-oi executa una la plex  -

                            n-ai să mai ştii nici cum te cheamă

                            şi-ai să te uiţi mata, holbat, în DEX !

                                                   *

                            Gunoiul pus la fermentat

                            Înalţ-un câmp de crini rotat…

                                                   *

 (XXXII)Adânc şi vuiet au născut lumina,

Aceleaşi trepte-urmează omenirea:

Contează, însă, ce avânt te mână,

Nu doar să urci în număr, lent, clădirea!

Să ai urcuşu-n suflet, ca mânie,

Supremă înfruntare şi iubire,

Aşa doar, cel absent, poate SĂ FIE:

Cu sânge-n cer, însemne-a sa răpire!

Fierbinte duh e scara lumii vaste,

La capăt, sus, te vrea îmbrăţişare!

De nu, rămâi în spaţii pederaste,

Un Narcis, sufocat de-nfăţişare,

Scopit şi jalnic  -  hoit în forme caste  -

Dac-ai respins logodne princiare!

      *

(XXXIII)Atâtea repetiţii, pentru un sunet clar,

Puhoi d-istorii, pentru a te-ntoarce!

Te-nnebunesc atâtea vocalize  -  iar

Gâfâirea faptei, toată vlaga-ţi stoarce!

Când te gândeşti c-o singură mişcare,

Un singur tunet amplu, peste ape,

A arcuit boltirea de-ncântare,

Sub care e Minune  -  nu-s etape!

Câtă meschinărie, om pedestru,

Şi câtă lipsă crasă d-iscusire:

De ce nu l-ai pândit, prin găuri, pe Maestru,

Taina să-i furi, c-o singură ochire?

Ori te-ai temut că, dedesubt de fire,

Însuşi trucul, te-aruncă în orbire?

     *

(XXXIV)Lume urâtă, mică şi săracă,

Croitu-şi-a iubirea pe potrivă  -

Suflet  -  perpetuă  stare de eschivă,

Plânsu-i murdar, cu foarte mulţi de “dacă”.

Şi nu mai sunt alei de împăcare,

Nici păsări cu speranţă-n paradis:

Când cineva şi-a sfărâmat un vis,

Doar să ucidă  -  altă şansă n-are…

Şoptea, cândva, poveşti frumoase, Cartea  -

Acum, în aspra voce,-are sudoare

Şi păcură, sau sânge, pe picioare…

Şi nici Isolda nu mai este Partea  -

Şi nici Tristan nu îşi înstrună soartea…

În Cartea Lumii s-a făcut răcoare.

      *

(XXXV)Am adunat destul dezgust, în vintre,

Ca, dându-i drumul, să spurc tot prejurul;

Au mai rămas doar oamenii lui PRINTRE  -

Iar rege  -  s-a-nălţat, în tron, Sperjurul.

Mănânci ori bei, munceşti ori doar gândeşti  -

În toate e otravă grea: TRĂDAREA.

Eşti lăudat doar când eroi huleşti,

Doar de cânţi fals, te-aplaudă adunarea.

La bâlciul lumii, nu e taină-n cină:

Veniţi cu toţi , vajnici patriofagi!

Voi aţi băgat şi timpu-n carantină,

Vă ştiţi eterni, vă sunteţi tare dragi!

Pe drum de noapte, totuşi, o să vină

Un mistic prinţ, Culegător de Maci…

      *

(XXXVI)Ascultă roirea nebună prin nopţi,

Surprinde-i la muncă pe gnomii răscopţi;

Prin aurul lor, descifrare de morţi,

Afla-vei minunea schimbării de sorţi!

În miezul de noapte, secretele punţi

Vei trece-n tăcere  -  şi apele-n nunţi

Vor da dezgolire spre ţări hialine,

Baletul vădindu-l de silfi şi ondine.

Lucreză, lucrează-ndesaţi aurarii,

În jurul tăcerii de sfânt inorog  -

De mult au trecut de-ale humei fruntarii  -

La cereştile vămi îţi laşi duhul zălog

Şi-auzi stele cântând dumnezeele arii:

Te opreşti şi cerşeşti  -  tu, o, Mistic Milog!

     *

(XXXVII)Iconostasul livezilor de meri

Nimburi de fructe-iveşte printre frunze:

Coptu-s-au sfinţii-n athanor de veri

Şi ard cuminţi între răcori de verde.

A-ncremenit, înaltă, bolta, peste ei  -

Aştepţi, dintru senin, Tatăl să iasă;

Până atunci, I-albeşte barba-n nori,

În timp ce El mai doarme, după-masă…

Atât senin: biserică-ntre munţi,

Încât îţi cauţi, prin ierburi, de hodină,

Sub păsări ce deja aflat-au nunţi…

Iar pe-undeva e-o veşnică lumină,

Iscată din unirile de frunţi

A-ntregii Scări din trainica Grădină…

     *

(XXVIII)Amare ierburi, aprigi şi tăioase,

Apără  taina comorii din pământ  -

Toate-au făcut un verde legământ

De feciorie  -  rele şi virtuoase.

Doar greierii să ştie vreo frântură

Din verbul cel tiranic al străjirii  -

Dar ei îl spun în muzica vrăjirii  -

Şi cine sparge-această ghicitură?

Se face noapte  -  toate se apleacă:

Mai straşnic sunt lipite de făptură  -

Şi cine-ar îndrăzni, în taina seacă,

Să caute buză, spunere şi gură,

Acestor străji fanatice de zgură,

Cărora luna-apasă-nvăţătură?

     *

(XXXIX)Se furişează seara printre lucruri,

Precum vikingă navă-n port duşman;

De ce-a fost vesel, acum nu te bucuri

Şi presimţiri, grăbit, strâng frigul la liman.

Tulburi, copacii meditează noapte;

Au mai rămas, din păsări, umbre-n zbor de vis;

Din floare-n floare, degetul de şoapte

Trece pecete: cartea-aici s-a-nchis.

Fecioara pleacă fruntea  -  melancolii fierbinţi

Mocnesc în templul aşteptării lunii;

Deschide sipet bolta  -  păgânele credinţi

Îşi războiesc muţenii  -  iar nebùnii

Şi-au răsărit din somn alese minţi,

Plutind extaze sacre, peste cenuşa lumii.

      *

(XL)Un gust de putred e în toate-a lumii,

Nu-i nici o insulă, s-apăs piciorul;

Tot ce-a fost teafăr, s-a lăsat în norul

De deznădejdi  -  râncedă-arsură-a lumii…

Nimic nu-i tânăr, viforos şi-amarnic,

Ci-i otrăvit de lâncezeli şi scârbe,

Cariul a ros în toate  -  rău şi harnic:

Se desfac în cenuşi, pulberi şi hârbe.

S-a hotărât de lepră, lumea asta,

Halcă de halcă desprinzând  -  scheletul

Rânjeşte alb: porneşte menuetul

De spectre, neputinţe cancerate  -

Şi lent, fetid, din pivniţă cărate,

Cadavrele-şi fondează continentul…

      *

 (XLI)Nu sunt bogaţii, mai bogaţi decât sărmanii

Şi nebunia, deopotrivă-i ţine:

Unii-şi adună hrana din gunoaie,

Ceilalţi îşi aleg viaţa dintre crime.

Ceva zorzoane dacă-ţi pui, tezaur,

Doar mai smintit eşti decât despuiatul,

Şi tot atât o faci pe-mpăunatul,

Zdrenţe de strângi, ori strângi mătăsi şi aur.

Mizerie nebună a-ndesării

Şi a vădirii cât mai largi de zoaie!

Se-năbuşă-n duhori lumina zării,

Şi deznădăjduieşte lutul în noroaie!

E vremea să coboare foc de gală,

S-ordone curăţenia finală!

       *

(XLII)Precum în cer, aşa şi pre pământ,

Sub ierarhii stăm  -  nu egalitate!

Dar ierarhia-i chip şi-aşezământ

De armonie-n duh de-eternitate!

Unde serafi văzuşi bătuţi de-un înger,

Heruvi spre-arhanghel strigând:”Nichipercea!”?

Nouă strigări de Dumnezeu, în sânger,

Plinite-s în lumina cei de-a zecea!

Dacă, mereu, în lutul neferice,

Vom frânge lumile întru zavistii

(“Spre binele integru!”  -  prostul zice),

Nicicând nu vom ajunge la sacristii:

El, ritm măreţ de inimi  -  Dumnezeu

E-opus infarctului de-orgoliu:”eu”.

       *

(XLIII)Toate sunt adevărate, dar nimic

Folositor: gândul binevoitor

Cu desăvârşire-i lipsă, sfada

Lumilor continuă  -  pân' la ultima eclipsă.

Ucide încăpăţânat dreptatea,

În lumea noastră-ngustă, de isteţi:

Poate-i mai bună lumii libertatea

De a minţi, păstrând preţul la vieţi.

Orgoliul de-a rosti ultime replici

A semănat cadavre în istorii  -

Mai bine-ar fi muţit învăţătorii,

Profeţii mâncărimilor de limbi  -

Dar uite, n-ai cu cine, cum să-i schimbi:

Infarctul lumii  -  ei zic:”câmp de glorii”!

        *

(XLIV)Un teatru  -  în care nimeni nu plăteşte

Decât cu viaţa  -  -iluzie monetară!

Asta să fie lume? Ce ocară!

Becisnic creator din cozi de peşte!

Dar n-ai ce-i face: repertoriu-i fix,

Nu poţi clinti un sunet! Ce oroare!

Şi locurile-s, toate, în picioare  -

Priveşti…pân' se sleieşte apa-n Styx!

La ce mai stai, paiaţă,-acum, pe gânduri?

Frate-al lui Yorick, pregăteşte-ţi craniul,

Pentru cupletul celui negru  -  straniul

Prinţ, ce mereu citeşte printre rânduri!

Boala sortită, cabotine, ţie:

Dai, din lehamite,-n butaforie!

      *

(XLV)A coborât Sfânt Duh asupra gloatei

Şi a ales un sclipet din mulţime:

Asupra lui suflat-a  cu-isteţime

Şi l-a-nteţit ditamai Foc al Roatei.

Aşa se-nvârt spiţele în istorii,

Aleşii inspiraţi mai dau o brâncă

Şi Muntele mai capătă o stâncă,

Mai urc-o treaptă Omul, către glorii.

Zadarnic caut acestei vremi subţire

Acea sămânţă-a focului de-atlas,

Prin care lutu-inform trece-n simţire,

Iar soarta lumii îşi mai smulge-un pas;

Ori, după-atâtea zbateri peste fire,

O face Dumnezeu mai lung popas?

     *

(XLVI)O lume sărăcită de scântei,

În  care,-n loc de luptă, mori în turmă,

Iar cel viclean te-nvaţă ce să vrei  -

Şi-ntâi, să nu gândeşti l-a faptei urmă;

O lume-ncătuşată-n uniformă,

La grai, la strai, la cuget şi părere,

Având drept ţel o înjosită formă:

Închiderea-n gogoaşa de plăcere  - 

Ar trebui în ţăndări nimicită,

Grabnic cazarma sclavilor golită  -

Şi-n loc, desţelenită o grădină

De fulgere, de riscuri  -  nu vermină,

Nu cancere de nepăsări: om scos

Din lut  -  cu piscul în Hristos.

      *

(XLVII)Eu am rămas tot tânăr şi copil  -

Voi vă-nmulţirăţi guşile de vid;

Sufletu-noată-n clei şi e senil  -

Şi, peste tot, păzesc zăvozi de zid.

Unde erau icoane de grădini,

Se-nalţă abatoarele de visuri,

Iar munţii-s sufocaţi sub nori de vini  -

Gropi de gunoaie,-n loc de paradisuri.

Unde-s copiii-acestor omeniri?

Bătrâni din faşă, răi, cu guri amare,

Orăcăie, târăsc, întind neştiri  -

O, Doamne, nu e loc în lumea mare

De aripi -  nici de candeli, nici de miri  -

C-un ultim zvâcnet, îmi iau zbor spre-uitare.

      *

(XLVIII)Peste ruini  - divinele creaţii,

Se-nstăpâneşte vulturul hoitar;

Prin măruntaie  -  fostele-afirmaţii,

Târăşte guri un Dumnezeu soitar.

Amurg murdar de lume şi credinţă,

Şenile trec prin cărnile de flori,

Copacii-ngălbenesc de neputinţă,

În ape gri -  mor ultimii fiori.

Dar unde-s oamenii? I-au înghiţit canale,

S-au dizolvat în sângele vărsat  -

Cu ei ca sos, curg zoaiele la vale,

Sunt garnitură mlaştinii  -  chiar pat!

…Cumplit de singur: şi pentru taclale

Mai trebui' unul    -  dar pentru păcat!

      *

(XLIX)Lumea ce-o vezi în jur trage să moară,

Agonizează Omu-n asfinţit;

În fiecare a-ncetat să doară

Lumina ce-n neant a tresărit.

Nu-L mai cunoaşte om pe Dumnezeu,

Nu simte fiecare,-n sine, vraja

Prin care imposibilul nu-i greu,

Iar celui rău, îi este ruptă mreaja.

Nesimţitor popor la vreo minune,

Orbi măcelari ce-n voi vă-nfigeţi barda  -

Veni-va zi când Dumnezeu VA SPUNE,

Dar nu spre sfat  -  ci nimici-va hoarda

Nedrepţilor  -  nebunilor cu spume

Şi va schimba în cosmos toată garda!

      *

SONETELE CREDINŢEI

Motto:

O romanţă de demult, picurată pe chitară,

Îmi tot sună în urechi, obsedantă, iar şi iară.

Vorbele nu-i ştiu, dar lacrimi strălucesc pe geană, vii:

Cântecu-i herald în negru, sunt vestiri de vremi pustii.

  Poate voi trăi cândva, poate c-am trăit vreodată,

  O durere fără leac, stranie, nemăsurată;

  Doar atâta ştiu, că-n faţa arătării ce-ameninţă,

  Îmi las mâinile să cadă, suspinând a neputinţă.

                                  *

 De m-ai sortit din viaţă pentru iad

Şi corbii disperării sunt vestire,

Dă-i sufletului trecere prin vad,

Căci e străin de-a mea nimicnicire!

Tot ce mi-ai scris menire  -  să se împlinească,

Dar nu în mine, Doamne, firea-Ţi să se-urască!

                                  *       

                                                               Copiilor mei

(L)Tinere sfânt, tu, arhanghel din cer,

Nu-ţi voma la canal dăruirea:

Îţi sunt slăbiciunile lanţuri de fier  -

Fii trăsnet  -  plineşte-ţi menirea!

La flacăra pură a ochiului tău,

Pigmeu dat de gol e duşmanul!

Să nu-ngădui, în ţară şi-n casă, vreun rău,

Din timp să-ţi faci spada şi planul!

Destramă din cale-ţi otrăvi şi cabale,

Incendiu năprasnic voinţa să-ţi fie,

În cuget nicicând să nu-ngădui zăbale!

Să-ţi afli tovarăşi la Cina de Taină

Şi toţi pe potrivă să ardeţi făclie  -

În genunchi doar Hristos să vă ştie!

     *

(LI)Să-mi slujesc neamul? Unde neamu-mi este?

E risipit, slăbit, bolnav de moarte:

Dezmăţul nepăsării îl sleieşte,

Primejduiri de fire  -  multe foarte!

De ce te-nchini, popor al meu, spre-amurguri?

Ori n-ai curaj să-ţi năvăleşti în soartă?

Leşini, uşor şi vinovat, în burguri,

Prea te-mprumuţi şi vinzi, din poartă-n poartă!

Tu ai uitat să baţi cu pumnu-n masă,

Pentru că masa tre' s-o ai în casă!

Unde ţi-e casa? Ai ajuns nomad,

Tu, neam împărătesc, luminii vad!

Să te slujesc? Întâi te strâng din drum  -

Şi asta, nu pot mâine  -  ci acum!

      *

(LII)Vom fi pliviţi!  -  ne spune, scurt, scriptura;

În cer, pe rând, luminile se schimbă  -

Şi-i semn : urmează chiar făptura

Să-şi desemneze solii către Soare.

Vor fi urgii  - de demoni viscolire,

Puţini vor şti să-şi recunoască firea  -

Dar din furtuna fără preţuire

Va ieşi preţul noii lumi: uimirea.

Cei ce-or rămâne pentru mărturie

Vor avea duh ales în demnitate:

Ei singuri vor putea întregi să fie  -

Şi-abia aceasta fi-va sănătate,

Şi-abia atunci vorbirea de dreptate

N-a mai fi inutilă ironie.

     *

(LIII)Te uiţi  -  şi te cutremuri: ştirbe feţe,

De trupuri râpe -  putrejunea scurmă  - ,

Acolo unde-as' vară-au fost, măreţe,

Regeşti grădini şi fala de pe urmă.

Tronează-abil perfida bătrâneţe,

Cu mucegai, pe piei, letopiseţe

Scriind  -  sclipind otrăvi de chin şi moarte,

Trudind să surpe orice nouă carte.

Fii arcuit a pândă, tinereşte!

Jivină sperioasă,-n salturi, viaţa,

De-o scapi din ochi o clipă, ea zvâcneşte

Şi dusă-i! Degeaba-ţi cerneşti faţa,

Întrebi pe unde-i, cauţi şi speri, apoi  -

Căci nicicând, nimeni, n-o-aduce înapoi!

      *

(LIV)Pe corn de crivăţ, năvălesc în lume

Şi viersuiesc pe aripi de-alizee  -

Atâtea patimi şi atâtea spume

Lovesc extatic Fruntea Dumnezee!

Ce-i Poezia  -  decât războire

Cu firea nouă, împotriva firii,

Şi-ntreg incendiul Verbului  -  delire

Urcând, prin răni, Golgota Mântuirii?

Nu pregeta, Poete, ca-n piroane

Să-ţi răstigneşti cuvintele martire!

Când cititorul, moale şi cu toane,

Cartea-ţi deschide, între două file  -

În faţă-izbească-l sângele ţâşnire,

Să simtă-a cerului arzândă-mbrăţişare!

        *

(LV)Lipsă de tovarăşi, în singurătate?

Cu cât mai pustie, cu-atât mai măreaţă

Izolarea mândră, cu gust de cetate  -

Colo,-n piscuri albe, izvorăşte viaţă!

Eşti străin de mumă, ţi-este gura-amară,

Nimeni nu te-iubeşte, nici îţi simte lipsa?

Eşti vecin cu zeii, herald la hotară,

Vestind tuturora, treaz, apocalipsa!

Nimic nu-i mai vajnic decât curăţia,

Deasupra de oameni, deasupra de patimi:

Cu vulturii-mparte, drept, prietenia  -

Stăpân în văzduhuri, împărat pe lacrimi  -

Jertfă domnitoare, împarte vecia

Cu profeţii stâncii  -  gânditori Mesia.

       *

(LVI)Îţi   spun cuvântul, tu mănâncă mierea:

Am spart oglinda dinspre Paradis

Şi, prin spărturi, lumìnă adierea

Celor ce-şi iau un trup, căzând din vis.

Plesnite coarde  -  ceru-i veninos  -

Dincolo şi dincoace,-aceeaşi voce:

În trup tu chemi păianjenul păros,

Cuvânt stufos târăsc picioare-atroce.

E drum deschis şi-amestec şi-ameţeală,

Aştrii se plimbă printre-artere sacre  -

Ba-i armonie, ba e potriveală,

Până-auzi-vom glas de catedrală:

“Toate la locul lor! Iar tu, Poete,

Mâna pe mătură  -  şi treci la rânduială!”

      *

(LVII)Râvnesc o lume scoasă de sub stele  -

Sub tirania cântului de harfă!

Rotindu-se-n lumină şi-n tăcere,

Mărturisind senin  -  închisă-n larvă.

Iar pelerinul gând, să nu-şi tocească

Toiagul, în căutare de himere:

Din toate, cu orice să-şi logodească

Fierbinte jind, ori licăriri stinghere;

Iar moartea fie catifea de-uitare

A unei foste râvne  -  una nouă,

Chiar mai aprinsă, luându-şi loc în zare,

Îmbietoare mult  -  vibrând de rouă…

Şi tot aşa, din cer în cer, cărare

Să fie spre-Empireul deschis nouă!.

     *

(LVIII)Un suflet straşnic, năzuie spre iad

Şi ia în piept pedepsele eterne  -

Rămas în luptă, printre lumi ce cad  -

Un suflet orb, dispreţuind caverne

Şi obsedat, chinuitor, de cer,

De viscolul luminilor stelare:

Acesta-i sufletul iubirilor de ger,

Cel răscolind zăpezi în piscuri rare!

Sufletul sfâşiind piepturi de zei,

Spre a-şi pleca,-n mister, sfioasa-ureche  -

Căci simte-acolo cum se zbat de grei

Aripaţi umeri  -  DUHUL LUI, PERECHE:

Dezgropându-l din sacra lui clisură  -

Lipiţi de veci, pornesc în aventură!

       *

(LIX)Nu eu Te pot slăvi  -  sunt creatura  -

Tu, Doamne, eşti slăvit prin slava Ta :

În duhul meu Ţi-ai pus chipul şi gura,

Iar şoapta Ta  -  este lumina mea.

Nu-s sclav  -  ci fiu şi frate-al Tău pot fi;

Te rog, ajută-mi să mă preţuiesc:

Nu-ngenunchez, sunt demn, nu linguşesc  -

Te-aş înjosi, dacă m-aş înjosi!

Te caut, Te-admir şi mă cioplesc

După Hristosul ce-mi stă faţă ne-ncetat:

El trece-n mine, tot cât trec în El

Şi-s mai înalt, cu cât L-am înălţat:

Voi fi precum Tu ai vrut să fiu eu

Când mă voi pipăi, în Tine, Dumnezeu.

        *

(LX)Domn suferinţei, Crist al nostru este:

În orice rană-a noastră,-i a Sa rană,

Sub orice jug, povară ce striveşte,

Îi simt, alături, umăru-I dojană.

O clipă nu-şi desprinde sângerarea

De sfâşierea inimilor noastre:

Oricând trufaşă-n lume-i ne-ndurarea,

Scuipat se lasă şi străpuns în coaste.

Cum ar putea alt Dumnezeu să-mi fie,

Când El trăieşte-ngemănat cu mine?  -

Şi de mi-i rău  -  şi, rar, când mi-este bine,

El duh de geamăt mi-e şi bucurie.

Frăţeşte, cer şi carne împărţim

Şi, amândoi  -  o inimă zvâcnim!

      *

(LXI)Datu-mi-a fost a vedere Graalul,

Potirul limbilor de foc dumnezeieşti:

Zvâcneau în juru-i armii îngereşti

Şi-n mijloc  -  sângera lumini Cristalul.

Tăiate-artere  -  horcăiau cuvinte,

Barbara secetă de Rădăcini;

Recolta Razei se-ncingea cu spini,

Din răni mustind şi spasmurile sfinte.

Orice visare, sângerând pe Spadă,

Căleşte-oţelul, fulgerând în Verb  -

Şi orice gând, smerind exod spre radă,

Credinţă-n Mântuire-i şi în Herb.

…Datu-mi-a fost a vedere Graalul:

Crist mi-a deschis, în poeme, Spitalul.

      *

(LXII)Sunt oameni mulţi şi drepţi, şirag, la mese,

Lumini de-nţelepciune le sunt ochii:

Sfânta Cetate-a feţelor alese

A adunat proroci din Capadochii.

Lei treji şi pribegiţii prin văzduhuri

Dau veşti, cernând argintul din oglindă;

Cutreieră auzu-mi mii de duhuri,

Mâna, -a cerşi, refuză să se-ntindă.

Dau mărturie că pe-ntreg Pământul

A-nceput Scaunul de Judecată:

În mijloc, aşteptat e Fulger-Sfântul,

-          Nu-i îndărăt, 'nainte  -  e doar plată

De cum ţinurăm, ori nu, Legământul;

'Nchinaţi-vă, Dreptatea se arată!

     *

(LXIII)Noi locuim pe-un grai şi pe-o credinţă

Şi, teamă mi-e, le-or trage de sub noi,

Ca pe-o pocladă, ori ca pe-o velinţă  -

Şi-om rămânea ai nimănui şi goi.

Demult nu mai cădem pe munţi ori plaiuri  -

'Ntre colţi de fier le macină Străinul  -

Şi mai avem doar graiul între graiuri

Şi-avem şi-un frate Dumnezeu, vecinul.

Curând, pe noi s-or pune-ai Beznei Fii  -

Cu tot cu suflet, pe Iisus l-or scoate

Şi-or mârşăvi, cu-orăcăieli clonate,

Steaua Cuvântului  -  atunci să ştii:

Umbre pribege, tremura-vom friguri

Prin noaptea-n care numai morţii-s siguri.

      *

(LXIV)Numai cei slabi, în lume, joacă teatru:

Puternicii  -  ne spun ce au de spus:

Convine sau revoltă  -  ei spre sus

Trag zări  -  demn refuzând destin mulatru.

Calc' sub picior orăcăieli de vicii,

Ritmează-energic drumul către stele:

Doar cei puternici umflă de vântrele,

Obligă duhul spre cereşti delicii.

În urma lor, băltirile sunt oarbe

Şi clocotesc ispitele învinse,

Amuşinând, în noi, proaspete larve,

Turme stupide, spre-abator împinse…

Pe drum de iad, plânsul aude greu

Craii-n zenit, vâslind spre Dumnezeu.

      *

(LXV)Colecţionar de răni ale-omenirii,

Poetu-nsângerat binecuvântă:

Graiul, scurmat de-ororile vestirii,

Suit e cu Hristos, pe Crucea Sfântă.

“Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!” -

Vă strigă Bardul, oferindu-şi coasta.

Cu deget, ori cu suliţi, ori cu minte,

Împărtăşiţi-vă din roua-i şi năpasta!

Să nu lăsaţi să se cicatrizeze

Vreodată, rana bietului Poet!

Ar fi lumina-n lume să-nceteze,

Copacul să îngheţe în portret…

“Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!”

Învie miri  -  şi nu mai sunt morminte.

      *

(LXVI)Afară plouă, tună şi trăsneşte  -

În cameră-s doar picuri de lumină :

Lampa, în juru-mi, tihni gospodăreşte

Şi Cărţile, spre mine, se închină.

Cu cât urgia spulberă afară,

Cu-atât 'năuntru-s toate mai rotunde,

Şi zeii-şi lasă umbra lor fugară,

Când pagina-nţeleaptă-ntorc, spre-oriunde.

Aşa se-ncheagă-n epopei văzduhul,

Miresmele luminii prind contur:

Cu cât mai învrăjbită-i lumea  -  duhul

Îngenunchează, înăuntru, pur  -

Şi camera, din Arcă  -  arde Templu,

În care mă descopăr şi contemplu.

      *

(LXVII)Barbar şi creştin, arzând totodată

Şi cruce, şi spadă  -  şi foc şi pieire,

Mă-mbrac în cămaşa cu zale de piatră,

Alunec pe mână oceanu-n neştire.

Năvală în munţi dă frăţia de flăcări,

În cruce s-aprind cuviinţele stele,

S-aud cai pe cale, rânchezând printre păsări,

Şi sihla văzduhului fierbe-n inele.

Cinstiţi cruciaţi, stăreţia de vise

Cu torţe-am aprins-o, barbar şi amar,

Primiţi-mă voi, în mâniile-aprinse,

Rugăciune şi trăsnet, spintecare de clar:

Din ardoare s-ardic scări spre Marele Orb,

Cânt fanatic să-i fiu, lumânare de Corb.

      *

(LXVIII)Cuşme de ceţi pădurile îşi pun,

Visându-şi vechi eroii de-epopee;

Prin stânci de munţi, cei nevăzuţi se-adun:

Cutremur  -  sfătuirea dumnezee!

Fulgeră vorbe, hotărâri trăsnesc,

Bubuie pumnii, îndesat, în piatră;

Şi hohotiri, din nori, rostogolesc,

Când zeii îşi aprind luleaua-n vatră.

A fost odată-aicea vlagă sfântă

Şi forfotea lumina din olimpuri  -

A fost odată  -  acu-s alte timpuri,

S-a stins făclia, lancea zace frântă…

Sfinţi fraţi, curmaţi exodu-n nevăzut,

Întoarceţi lumea-n fala de-nceput!

      *

(LXIX))Creşte-ne iar suflet, voievoade,

Mîndrie să-nvăţăm, pajuri şi munţi:

Tu, binevestitorul de noroade,

Steaua ridici pe ale noastre frunţi!

Nu poate sta măritu-Ţi duh, Ştefane,

În raiuri, la dospeală şi huzur!

Arhanghel eşti, deci Te-ai cerut, din rane,

La veghe şi furtună de azur!

Deasupră-ne, pogor sudori şi sânge

Din crucea răstignirilor de vifor   -

Căci, pretutindeni unde neamu-Ţi plânge,

Tu îţi întinzi aripile de zgripsor

Şi-nsângerat cu foc, greul se frânge!

…Creştetu-mi, de credinţa Ta se-atinge.

     *

(LXX)Venit-a la mormântu-ţi neam însângerat,

Cutreierat de demoni şi împuţinat.

De disperări, plâng munţii, jur-prejuri,

Aproape sunt securile de furi.

Doamne, încălărat pe nouri şi furtuni,

Scapără fulger, cheamă-oşteni străbuni  -

Să-nceapă-aici, la Putna,-Armaghedon,

Plânşii să vadă-al Judecăţii Tron.

Cumplit Judeţ să faci, Ştefan voivoade,

Să nimiceşti trădarea din noroade  -

Arzând flăcări curate pe morminte,

Să re-nnoim, cu cei vechi, jurăminte:

De s-or călca de istov, iar şi iar,

Botează-ţi ţara toată în pojar!

      *

POSTFAŢĂ

Mai coşi aici, că intră jilăveala,

Acolo mai descoşi, că sufoci duhul !

Cârpeşti mereu  -  şi toată osteneala

E ca să-nchipuieşti, în vers, văzduhul.

Tocitul deget, numărând silabe,

Şi respiraţia, ritmând Cuvântul,

Sacră-alduire  -  schimbă inimi slabe

În minunat Graal din nepământul.

Scuipi des, în làturi, ca după Satan,

Rime sfrijite, ca seminţi crăpate  -

Şi, nesimţit, se duce viaţa-n van,

Ard toate-n jur şi mistic fulgerate;

Scazi în făptură, creşti maculatura,

Ţi se-amărăşte de cuvinte gura,

Ori te revolţi, când unii-ţi spun “poet…”  -

Şi-n acel ultim şi fatidic an,

Tu dispărând  -  laşi loc unui

                                               SONET!

                                          (NE)SFÂRŞIT

VINCENT VAN GOGH- perioada Borinage        

                             -  tumorile artei  -

ce dureri scurmă prin lume  -  tunel încâlcit  -  precum

cârtiţele? ce tunel mineresc se tot surpă  -  şi-n locul

viscolit de

prăbuşire- în gaura beznei îţi râgâie traiul 

-  numindu-se cu

numele Soartă?

Dumnezeu  -  vecin păgubos   -  haìnul ce-ţi

roade metodic căpătâiele

zilei şi nopţii  -  risipind

rumeguş de-ngrăşat şobolanii turbaţi

cu gust de genune

Dumnezeu  -  felinarul cel roşu  -  din uliţa

nebuniei  scârnave

sărăcie  -  blestem şi cetate de scaun a Morţii

cataclism  - schilodire a

tereziilor lumii  -  decretul regal de ghilotinare-a

Credinţei: doar un crin mai arde  -  frânt în deşert   -  şi

Hristos  -  tehnicianul floricol  -  şi-a ascuns sub burnuz

Mâna de Dreapta

corole de doliu  -  corole de

păcuri  aprinse  -  tu  -  Suferinţă  -  muma cea bună a

tuturor vieţilor  -  blestem şi

feroce iubire: din ţâţele tale  -  hidos plescăind

guiţă şi cresc Tumorile Artei

           *

buburoase  -  îmi ies prin piele

veghile : strigoi decorticaţi îşi taie

reciproc  -  hlizindu-se  -  sclifosindu-se

beregata

un ochi îi lincheşte  -  stăruitor  -  celuilalt

lumina

sfărâmând orice împotrivire de

spaţiu  -  bivolii griji înaintează prin mine: în copite-mi mestecă

lumina de paie :  chirpici se face speranţa

dă cep  mizeriei  -  să-mi îngraşe

landele gânduri  -  să pot culege

la vară  -  mănunchiuri roşii de

îngeri

             *

coastele durerii au străpuns pielea lui Dumnezeu

un schelet evadat din trup eşti

Doamne: un schelet care

merge în paralel cu trupul  -  pe

autostrada pustiului cosmic

              *

nu te pot iubi decât beat: din

hahaleră cu destin curbat  -  te văd atunci

prinţesă-ntr-un palat  -  cu

nurii toţi scoşi la uscat

o  -  efemerul stat în stat:

de fundul sticlei iar am dat…

         *

bastardul târfa şi milogul

lui Dumnezeu fac necrologul:

oferă binecuvântare

cu tot cu pâine fără sare

milogul târfa şi bastardul

au lins febril din lucruri fardul:

toţi sfinţii zac de insolaţii

din Dumnezeu  apar doar raţii

apoi milog bastard şi târfă

atârnă-n loc de cer o bârfă  -

toţi facem ulcer pe retină:

când zici divin  -  vezi o jivină

         *

am pătruns în peşteră: zăceau   - mestecaţi laolaltă

leproşi şi îngeri  -  viermi graşi şi serafi

duhnea cumplit a pansamente îmbibate

egal  -  cu formol  -  puroi şi

cu stele

dincolo de beznă  -  cineva clefăia  -  devenind astfel

altcineva

Iisus orb  -  tuşea găunos  -  urla răguşit de

febre   - şi-şi rupea

în neştire  -  aşternutul foşnind de păduchi şi

albastră iertare

lichid oarecare  -  risipit pe prundiş  -  Sfântul

Duh gâlgâia dintre gingiile

însângerate

halucinant  -  trupul Hristosului se

dumica singur  -  se

împărţea fără nici o măsură  -  se

zvârcolea  - hidos  şi greoi se rotea  îmbălat :

solzi cleioşi de balaur damnat  -  iscând  

oribil vârtej   -  meniri şi-ispitiri

lumina-ntre degete mi s-a fărmat  -  şi-a curs

peste-ntuneric şi stânci : curgea pieziş

nisip  -  ucigaş de

clepsidră maternă

din peşteră n-am mai ieşit de atunci: la ce

să răsar pe un cer fără chin  -  fără

stele ? -  mâini bandajate-n străine destine

şi fără -  măcar  -  sub braţ  - vre o pâine

           *

arhanghelii n-au dinţi  -  n-au spade  -  n-au

armuri: plutesc ( printre aiuritoare

ceruri  - aidoma ştirbe)

schelete roz-albe  -  mucilaginoase

şi astea toate  -  pentru că pământul

păcatelor  -  nu mai există  - decât în

teoriile metafizicienilor(specie de

saurieni  - corciţi cu

galinacee şi dihori)

nimeni n-afirmă  -  nici nu

neagă: pe ce să sprijini

aripi şi armură  -  deznădejde

iubire şi ură?

primeşte-mă  -  Doamne  -  în caria

Ta  -  cea mai scobită

mai neagră  -  ascunsă şi

de durere crâncenă  -  pură:

când Tu vei urla în neştire  -  pe scaunul de

tortură  -  eu

mă voi naşte: îţi spun dinainte 

-  nu voi fi stea şi nici

mag  -  voi fi un plăpând   -  schilav pui de

clătiri şi scursură  -  dar tot e ceva ( când

nu mai poţi îndura ) să

ai în cine lovi  -  pe sub masă   -  cu celebra

mânie  -  divina Ta ură

accepţi târgul ăsta  -  sau făinile

negre îţi vor ploua  -  monoton

peste ochi  - peste gură?

vrei sănătate  -  ori

zgură?

         *

măturătorii de flori  -  viscole negre de

praf înalţă peste corole: fâş-fâş 

-  se-aude coasa

de primăvară fardată  -  prin labirintul

timpanelor

moartea şi-a-nceput războiul

de gherilă  -  dintre

înmiresmate boschete: se trage cu fulgere

episcopal-liliachii  -  din toate poziţiile

yoghine

sadice  -  duhurile clopotarilor morţi bat

cu precizie de

cari  - piroane -n sicriul  cerului  -  vast cât şi

lumea  - îngust cât minunea

reumatice   -  genoveve lipesc timbre

poştale  -  peste

strălucirea zborului alb  -  scăpat neguţării

de spaţii

aici a fost casa călăului  -  mai

departe-i pustiu  -  şi

cioclii beau sânge  -  direct din gâtlejuri

copacii-şi răşchiră  -  deşucheat 

(de parc-ar vrea să

urineze pe sub fuste  -  ori să facă sex

sub nasul

lui Dumnezeu  -  pe ascuns)  -  crăcile

încărcate de ispitele albe: au început să

li se zărească

obscen  -  picioarele  -  dacă te uiţi bine

şi potcovite  -  discret

o -  demoni primăvăratici  -  câte

vă mai trec   -  printre picioare şi

minte: de-aceea

vă-nmulţiţi aşa spornic : păsările în

zbor v-au ghicit

de mult  -  bestial  -  spasmul orgiilor  -  doar că

nici unei păsări nu-i e dat să traducă

ele planează peste urdori şi răcori  -  peste

putrid şi livid  -  peste orice niciodată nu

se urneşte din sine  -  şi

totdeauna  -  acolo în ceruri  -  au dublat

( playback-ul divin!) scursoarea-n

lentoare de vis

      *

oamenii-şi cheamă moartea la

celular  -  se-ntreţin politicos cu

ideea macabră  -  apoi lunecă  -  grobian

în urina propriei umbre

o  - tragici snobi  -  umiliţi de lipsa progresului în

domeniul gropniţei şi cenuşii: urmaţi-vă 

- urmăriţi-vă  - odată cu

propriul cortegiu funebru

telenovela: siliţi sunteţi să vă

mâncaţi  moartea  - inestetic  -  cu mâna    

      *

necropola terestră  -  priviţi-o în ochi şi

sughiţaţi entuziast

aur topit scaldă orbite  -  vorbele  curg

valutare  -  bancnote de un milion  -  planetare

o  -  zeu parazeu  -  prosternare!

orb fericit  -  pe tine te am

credit şi zare  -  betonată

onoare: Iubirea-i sunetul dulce-al

Bursei Solare  -  nicicând staţionare

Iubirea-i foşnetul ochilor care numără

numără fără istov şi fără păcat

înregistrat

Mântuire! Salvare!  -  numele tău: păducherniţa

Băncilor  -  cura de mercantilism şi

conturi bancare  -  carduri şi valori

imobiliare

Iubire  -  divin sentiment fiscal şi

bancară ardoare  -  Iubire dividendă

crescendă  -  concrescentă  -  ardentă  -  placentă

scadentă

Doamne-n fişicuri  -  sfântă poliţă de

inaugurare  -  logoree-abundând poliodorant

  -   sub

lumini fanare  -  peste alizee

colisee altare  - nicicând colindând

cu samare  -  pe poteci

ipotecare

nevertebrat Dumnezeu : faliment

compensat în

sentiment

………………………………………………………

se miră cumplit şi  -  nu-ndrăznesc să mă urmeze:

trec agale  -  printre chipuri schimonosite de

uri  -  aşteptări  - cratere de nădejdi

explodate

o lume răsuflată  -  nebărbierită cu

săptămâna: eu trec călare

pe gânduri  -  pe sub nasul celor care

un ceas înainte  -  răcneau că vor

în pământ să mă culce

i-am şi uitat  -  orice hartă de-obraz

se şterge de la sine  -  în faţa

răsăritului orizont  -  care-a tresăltat inspirat

şi mă-ngroapă-n tăcere

Dumnezeu  s-a desprins de pe ziduri  -  şi

s-a luat după mine: nu bodyguard  -  ci

discret  -  de nădejde-n pustie

prieten 

poate-i chiar faţa mea

pentru poze făcute cu norii  - bărbierită