LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CONCLUZII

 

            Educat de Mamă, stimulat de Eminescu - dar având în structura lui fiinţială, de profunzime  -  Rigoarea şi Ordinea, ca dimensiuni fundamental-spirituale  -  Slavici este un confucianist predestinat  -  iar creştinismul se grefează şi desăvârşeşte în el, spre Iubire şi Mizericordie  -  aceste date interioare. Cum nu se poate mai exact defineşte Mircea Eliade - atitudinea spirituală confucianistă: „Preocuparea principală [a lui Confucius] este de afla Calea (Dao) de mijloc în societatea umană şi în acţiunile individuale, Calea care garantează echilibrul între viaţa Pământului şi voinţa Cerului. Acest <<Cer>>, trebuie precizat încă o dată, nu este o divinitate, ci un principiu universal omniprezent, ascuns şi indefinit, ale cărui operaţii <<nu fac zgomot şi nu au miros>>.” Şi putem completa aserţiunea eliadescă despre finalitatea confucianistă, cu remarca lui Martin Palmer: „Adică, ce fel de om ambiţionează să formeze morala confucianistă?: Jun-zi, oameni desăvârşiţi.”

            Bănăţeanul confucianist are, însă, în suflet şi în opera scrisă şi de activist social, prin naţionalismul său de o rară nobleţe (echilibrat şi extrem de decis, în acelaşi timp!)  -  şi destul de puternice accente creştine. Dar Slavici selectează, din tot ce oferă creştinismul, ca doctrină, în primul rând ceea ce duce la Rigoare-Ordine  - la Dao. Sentimentalismul nu are prea mult spaţiu (şi nici nu trebuie să aibă), în sufletul unui Paznic al Dharmei Cosmice.

            Lumea terestră este un Labirint. Lumea e plină, deci, de Rătăciţi. Reperul Moral este unicul reper real. Cel ce nu are şi nici nu vrea să aibă Reper Moral  -  dispare în perfect neutralul, înspăimântătorul Neant. Nu de Moarte trebuie să se înspăimânte Rătăcitul, ci de Golemii „Vieţii”, „spurcăciunile” lumii – faţă de care cei mai răi demoni sunt mult mai buni – pentru că ei, de fapt, nu sunt decât ispititorii cu misiune divină de a ispiti: ei caută şi găsesc Răul în oamenii cu slăbiciuni. Răul nu este, încă o dată, de la Dumnezeu – ci din neputinţa noastră de a-l conştientiza pe Dumnezeu. Răul este în aroganţa Rătăciţilor în Labirint – Rătăciţi care, deşi intră în dezagregare accelerată, în putrefacţia absolută a neantului non-semnificativ – se îndârjesc întru Neant şi, fie se distrug unii pe alţii (cojile-Caini, despre care vorbeşte poezia lui Eminescu), fie se autodistrug. Nu de demonul, caracterizat prin francheţea Răului, să te temi, ci de Omul Rătăcit care vrea/alege să rămână Rătăcit – căci acesta maschează, perverteşte până şi esenţa Răului, mascând-o sub aparenţe suportabile, comode, chiar amiabile, care vor, tentacular să adere la suprafaţa Luminii Binelui-Lume şi să stingă această lumină.

            Sub semnele cele mai generale   -   ale Călugărului, Trandafirului (simbol cristic, Stindard al Războiului Cosmico-Metafizic, dar şi al Şansei-prin-Copilul Cosmic) şi sub semnul Crucii Dublu Direcţionate (chtonian şi uranic), se dezvoltă, la Slavici-scriitorul, şi evoluează demonstraţia unui univers în care funcţionează, cu o severitate aproape înspăimântătoare  -  nu atât (şi neapărat) Karma (care este, mereu şi neîncetat, implicită)  -  cât Dharma Cosmică.           Apa, elementul activ-cosmic  -  modelează Pământul cel discret  -  alături de Focul Desăvârşitor-Pedepsitor-Purificator. Toate nuvelele lui Slavici sunt, de fapt, demonstraţii foarte reci, dar impresionante, prin rigoarea neabătută prin care funcţionează, în interiorul materiei epice  - ale manifestării în Lume a Principiul Cosmic  -   de la care nimeni şi nimic nu are nici dreptul (şi nici cum!) să se abată  -  fără a urma, ca o consecinţă perfect logică şi perfect legică  -  Sancţiunea Necruţătoare. Cum spune şi Înţeleptul-Sfânt buddhist Lao Tse:  ”Cine nu urmează Tao/Dao, va pieri!”

            Nu există Milă/Mizericordie, decât consecutivă înţelegerii Dharmei! Justiţie-Corectitudine-Dao  -  apoi abia Mizericordie! Bărbat şi Femeie, Yin şi Yang  -  trebuie să dovedească, mereu, că merită să se exprime în individualitate  -  altfel, universul retrage indivizii înapoi în Apa Cosmică a Principiului  - pentru a-i re-topi/re-purifica/re-formula umano-legic. Noul Testament nu poate fi scris decât  drept consecinţă a Vechiului Testament. Mereu şi fără încetare, personajele lui Slavici au în faţă Originea şi Principiul Cosmic (ca expresie dinamică, în desfăşurare/extensie, a Originii Divine). Personajele  slaviciene  -  fie că sunt extrase din mediul rural, fie că fiinţează, tranzitoriu, în mediul urban (pentru că glasul Pricipiului tot la sat se face mai limpede auzit!) -  nu sunt decât „cobaii” unui dramatic şi solemn (permanent ritualistic, deci fundamental) experiment, „pentru cei ce au urechi de auzit şi ochi de văzut”. Opera sa este, deci,   însăşi Legea Cosmică-Dharma, în Mişcare Expresivă.

            Lumea pe care o prefigurează Slavici este şi funcţionează, fără ca, majoritatea dintre noi, să conştientizăm acest lucru/această fiinţare. Un singur adevăr rămâne: doar prin lumea prefigurată de Slavici  -  SLAVA PRINCIPIULUI COSMIC  -  lumea de azi, cu atâtea rezerve, infecţii, imperfecţiuni amânătoare şi umbre  - va putea deveni lumea de mâine  -  cea eliberată de ispita Păcatului, triumfător-evolutivă spre Desăvârşirea Spirituală.

SFÂRŞIT

 

SFÂRŞIT

 

CONCLUZII FINALE – care, de fapt, lipsesc cu desăvârşire...

 

            Acum, cititorule, cartea   -  de fapt, cărţile!  -  s-a/s-au sfârşit. Poate că te-aşteptai la o reluare rezumativă, la tălmăcirea tălmăcirii... Nu, nimic din toate astea nu vom face. Dacă ai citit-o (şi le-ai citit) cartea/cărţile, până aici  -  aceasta să-ţi fie izbânda ori paguba! Noi nu dorim să-ţi descântăm conştiinţa, cu insistenţe neroade. Dacă am reuşit, prin osteneala, şi căutările, şi silinţa noastră (nu puţine şi în împrejurări deloc faste)  -  să te convingem că există Loja Iohanică Românească  (şi cât de mare rost a avut, şi are, şi va avea ea, în lumea asta, de mare duh, dar de la fel de mare necaz, a Neamului Românesc), prin vorbele noastre despre Aminul-Eminescu [1] , şi apoi, pe rând, despre fiecare dintre cei trei IONI ai literaturii române a secolului al XIX-lea  -  bine de bine. Dacă ditamai cărţile nu te vor fi convins  -  apoi  ar trebui, ca noi, autorul,  să fim tare smintit (dar dintre cei de rând, din „prostime”, iar nu din strălucita ceată lui Apollon Smintheus!)  -  să mai nădăjduim că, acum, la urma urmelor, printr-o grăbită şi neghioabă bolmojeală, îngăimată „iute, iute şi mornăit, cum cer calicii la pod”, vom reuşi ce n-am reuşit cu încetişorul şi cu spusa aşezată pe-ndelete, şi cu mărturia „pe masă”. De-aceea, nevrând să silnicim conştiinţa nimănui, şi nădăjduind că ne-a dat Dumnezeu îndeajunsă putere de convingere în grai şi, mai cu seamă, în icoana scrisului, ca să te fi „răznit” din tabieturile domniei tale  -  şi să te fi pus pe gânduri  -  ne luăm aici rămas bun. Poate că, de te vei sili singur să recunoşti forţele de duh pe care am încercat să ţi le-arătăm cu degetul  -  vei urma un drum pe care, cândva, nu târzie vreme, dar într-un alt soi de lume  -  ne vom mai întâlni  -  chiar dacă nu ne vom (mai) recunoaşte. Pentru că, în acea ciudată lume viitoare, nu vom mai purta în spinare împovărătorul lut („boţ de humă”) al trupului nostru şi al acestui jalnic tărâm, în care, astăzi, pe când domnia ta citeşti ce a scris domnia mea  - ne târâm zilele cu care Dumnezeu ne încearcă tăria de fire, de duh şi de suflet.

DESĂVÂRŞITUL SĂVÂRŞIT-SFÂRŞIT, AL UNOR CĂRŢI CU ROST ÎNDOIELNIC, ÎN VREMI ÎNDOIELNICE