BASME

  

Bătălia, cu piepturi şi gâtlejuri străpunse, scuturi şi platoşe sparte şi-nsângerate, săbii şi lănci frânte, cu oameni şi cai zbătându-se, deopotrivă, în propriul sânge  -  se terminase. Cine învinsese şi cine fusese învins  -  nimeni nu putea şti: nici morţii, cărora nu le mai păsa de nimic  -  nici viii, ocupaţi să-şi lege rănile şi să astupe găurile din trup, prin care li se scurgea viaţa.

Câmpul cu cadavre şi gemete de trupuri care, curând, vor intra în rândul cadavrelor  -  se depărta, în ritmul trapului de cal. Centurionul, plin de praf şi de sângele altora (nu numai de duşmani, ci şi dezertori pedepsiţi cu un singur fulger de spadă)  -  nemaiavând ce conduce, fiindu-i nimicită cu totul centuria  -  se depărta şi cu trupul, şi cu gândurile, de tristul şi cotidianul dezastru, al ultimului său război.

Era în puterea vârstei, avea, undeva, la o margine a imperiului, soţie şi un copil  -  dar, acum, nu mai conta pentru el decât soarele care, prăbuşindu-se în amurg, înciudat pe propria-i moarte, voia să ia cu el, în întuneric, întreaga lume  -  pe toţi cei vii sau rugători luminii.

Era atât de crâncenă zăpuşeala sfârşitului  -  pe trupul şiroind de sudorile neputinţei şi disperării luptei  -  încât, fără să-şi dea seama, centurionul lepădă, rând pe rând, şi aruncă ţărânei, toate părţile armurii  -  şi toate însemnele de răboinic al unui imperiu. Rămase doar cu sabia  -  strânsă într-un pumn dureros  -  şi cu dârlogii calului, în celălalt pumn. Străbătu o pădure, apoi o plajă lungă, pe malul unei mări de aramă roşie topită. Se opri, fără voie. Privea spre largul apelor, cuprins de vagi doruri şi speranţe -  inclusiv sinucigaşe. Soarele tocmai îşi prăbuşea capul însângerat în valuri.

-Să nu te aşezi niciodată între un bătrân şi soare, soldatule  -  auzi centurionul o voce, sonoră şi groasă, la picioarele calului. Era un biet moşneag, gol aproape cu desăvârşire, înafara unei zdrenţe în jurul şoldurilor. Privea moartea soarelui  -  care o anticipa pe a sa. Ori o stimula pe a sa.

-Orice bătrân se antrenează, privind soarele  -  care naşte, biruie şi-apoi moare  -  se antrenează să-şi înfrunte atât amintirea propriei vieţi de dezastre, cât şi propria moarte. Dacă soarele însuşi moare  -  îi e mai uşor să se-mpace cu moartea şi unui nemernic bătrân.

Centurionul se gândi puţin, apoi coborî de pe cal, în nisipul uscat:

-Înţelept grăieşti, bătrâne. Cine eşti?

-Nu mai sunt. Şi cine ştie dacă voi fi.

-Păi, aici, în Iudeea, voi ăştia, bătrânii, sunteţi, toţi, proroci  -  şi toţi prorocii s-au dat după legea nenorocitului acela, pe care l-am răstignit acum un an. Tu nu crezi în nemurirea sufletului, viaţa de dincolo şi alte scorneli ale jidanului aceluia sfrijit şi răpănos?

-Nu sunt creştin, dacă asta ai vrut să ştii. Sunt doar un om. Iar el nu era răpănos, căci se spăla cu mult mai des decât oricare roman  -  şi cămaşa lui de in era strălucitoare ca lumina. Şi este îndoială dacă era evreu, sau jidan, cum fără de rost dispreţuieşti tu.

-Despre cămaşă pot da mărturie că aşa era, precum spui, căci i-am jucat-o la zaruri  -  şi-am pierdut-o. Dar el ce era, dacă nu era evreu?

-Poate era, ca şi mine, om. Poate era Dumnezeu  -  căci nu era deloc liniştit, precum sunt eu. Încă nu e lămurit acest lucru. Sau nu ştiu eu despre vreo lămurire definitivă.

-Dumnezeu, zici? Ce Dumnezeu e acela care se lasă ucis şi moare?

-Uiţi că a înviat. Aşa susţin învăţăceii lui.

-Prostii!

-O fi. Nici eu nu cred, dar dacă, totuşi, a înviat? Dar dacă, totuşi, a fost Dumnezeu  -  şi tu l-ai răstignit?

-Dacă a fost Dumnezeu  -  nici nu contează, pentru el,  ce-am făcut eu. Dar şi tu l-ai răstignit, căci n-ai venit să-l scapi, nici n-ai strigat să scape el, şi să piară Varava.

-Adevăr zici. Şi eu l-am răstignit. Toţi l-am răstignit. Dar dacă el ne-a iertat, şi a înviat, eu sunt liniştit. Şi-l rog să mă ierte, dacă nu m-a numărat , încă, printre călăii iertaţi de el  -  să mă ierte pentru laşitatea mea. Mi-e ruşine că, până la bătrâneţe, n-am învăţat să fiu demn. Şi bun. Şi iertător.

-Dar dacă n-a înviat, nu te-a iertat.

-Ba cred că m-a iertat. Pentru noi şi pentru voi  -  pentru cei  care-i înfigeau cuie în trup, deci şi pentru mine, care-l săgetam în suflet, cu laşitatea mea nemernică, a spus:”Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”

-El cerea altuia să vă ierte, nu vă ierta el.

-El şi cu cel căruia-i cerea sunt una. Iar de iertare ai şi tu nevoie.

-Cum, sunt una?

-Nu există doi dumnezei. Unul este şi fi-va în veci.

-Bine-bine, ştiu încăpăţânarea voastră lunatică, a evreilor. Dar tot nu înţeleg. El n-a spus:”Eu vă iert!”,        ci :”Tu iartă-i!”

-Depinde cum se povesteşte povestea. Când eu povestesc despre mine, spun mai departe decât a spus acel Iisus -  spun: ”el”.

Centurionul tăcu. Apoi, scormonind cu sandala de piele de bivol în nisip, dădu glas unui gând care-l frământa:

-De ce, dacă-l aperi, nu şi crezi în el? Eu l-am răstignit, deci l-am negat  -  pentru asta am fost lăudat şi-avansat. Dar tu, de ce nu crezi în el ?

-Pentru că sunt bătrân. Şi pentru că sunt evreu. Şi evreilor greu le iese din cap ceva, odată intrat. Şi pentru că e cald, cumplit de cald. Şi pentru că avem în cap iluzii, în trup legea şi-n ochi soarele, care ne-mpiedică să vedem lumina adevărată. Şi din o mie de alte motive, pe care e prea cald să ţi le spun acum. Dar să ştii că nu e prea sigur că negi ceva prin răstignire. El a fost confirmat, prin răstignire. Pentru cei care pot crede. Eu stau doar la soare.

-Mi-ai spus, când ne-am întâlnit, să mă dau la o parte, să nu scapi, cumva, o clipă, din ochii tăi, soarele.

-Da, aşa ne-am învăţat: să vedem doar ce se vede. Rău ne-am învăţat   -  şi greu ne-am mai putea dezvăţa.

-Dar l-au urmat şi ascultat, totuşi, nişte, îşi zic ei, ucenici  -  nişte târâie-brâu. Dar tot evrei.

-Erau mai tineri ca mine.Şi i-au dus şi pe la răcoare, să le iasă toropeala din creier. Şi nu erau mai târâie- brâu decât tine: tu ţi-ai azvârlit în drum armura -  ei, năvoadele. Dar el le-a spus că le va da năvoade speciale, de prins sufletele oamenilor.

-Şi le-a dat?

-Nu ştiu. Eu încă nu simt, clar, mreaja în jurul inimii. Dar, poate, tocmai remuşcările mele, de fost lepros vindecat, sunt firele mrejei.

-Tu eşti lepros?  -  se-ngrijoră centurionul, dându-se doi paşi înapoi.

-Linişteşte-te, şi-nvaţă-ţi limba ta, măcar cât ţi-am învăţat-o eu, duşmanul tău. Am spus:”fost lepros”.

-Tu eşti duşmanul meu?  -  întrebă, curios, centurionul.

-Aşa se zice. Aşa ar trebui, după cum se zice.

-Dar tu ce zici?

-Acum, când nici nu mai stai în calea privirii mele către soare, şi nici nu mai este soare în vârful privirii mele, pentru ca tu să poţi să ai între ce să te aşezi  -  de ce te-aş socoti duşman?

-Dar ce ziceai de lepră? Cum te-ai vindecat?

-El m-a vindecat  -  m-a vindecat pe mine, împreună cu alţi nouă, tot leproşi ca mine.

-Şi chiar te-ai vindecat?  -  întrebă, curios la culme, centurionul. Poţi vindeca, pe cineva, de lepră? Tu ştii leacul?

-Nu-l ştiu, dar el îl ştie, căci m-a vindecat. Mai exact, pielea mea s-a vindecat. Mai adânc, nu. Nu la mine. La mine, doar pielea.

-Ce vrei să spui?

-Atât de trufaş eram, când am văzut că bubele de lepră au căzut, iar lipsurile de carne şi piele au crescut şi   s-a împlinit iarăşi carnea, încât am crezut că datorită a ceva din calităţile mele native m-a ales el spre vindecare. Altfel, nici nu concepeam, nici eu, că se poate, cineva , vindeca de lepră. Şi toţi cei nouă tovarăşi se vindecaseră. Unul, doar, a fost umil, deci înţelept, şi-a înţeles că-i încercarea vieţii lui: s-a dus şi i-a mulţumit Tămăduitorului  -  şi acela i-a şters şi lepra trufiei din suflet, care lepră e mai adâncă şi mai lacomă decât toate. Acela care i-a mulţumit şi, astfel, s-a vindecat şi-n suflet  -  era, însă, străin de neamul nostru. El, Tămăduitorul,  nu ne vindecase după criterii native, ci făcuse încercarea sufletelor.

-Deci, tu te consideri, în continuare, lepros, deşi nu eşti?

-Aşa cum leproşii, între ei, nu se numesc, unii pe alţii, leproşi  -  nici pentru tine eu nu pot fi lepros. Poate tu eşti mai lepros decât mine, neştiind măcar că eşti. Dar, în comparaţie cu cel vindecat de lepra înăuntrului  -  da, sunt lepros. Şi pentru că am scăpat unica şansă de a nu mai fi, respingând şi dându-l  afară, pe tămăduitor, din sufletul meu  -  voi fi veşnic lepros.

-Şi nu crezi că se poate scăpa de lepra asta?  -  întrebă, pe gânduri, centurionul, aşezându-se, fără să-şi dea seama, pe nisip, alături de bătrân.

-Poate că da. Zi după zi, amintindu-mi că sunt lepros pe dinăuntru  -  îmi dau seama că, da, se poate vindeca. Nu ştiu când  -  dar, da  -  spuse, netulburat, bătrânul.

Şi iar tăcură. Apoi, centurionul:

-Dacă zici c-a înviat, îl mai pot întâlni eu?

-S-a înălţat la ceruri, aşa spun cei din ceata lui.

-Tu crezi asta?

-Nu ştiu. Încă sunt lepros. Poate.

-Definitiv s-a înălţat la ceruri? Stă acolo, sus, agăţat de torţile cerului  -  sau cum?

-E în casa Tatălui. Este în Împărăţia Cerurilor, centurionule. Dar a spus  -  aşa se zice  -  că unde sunt doi, el va fi al treilea.

-Cum adică? Noi suntem doi, acum  -  el unde-i?

-Poate nu suntem doi. Poate suntem câte unul singur.

-Nu-nţeleg.

-Tocmai de asta, pentru că nu ne-nţelegem, încă suntem singuri. Deci, el nu poate fi între doi oameni singuri, care refuză să se înţeleagă.

-Dar eu vreu să te înţeleg, bătrâne  -  spuse, puţin supărat, centurionul, şi se ridică de pe nisip.

-Tu zici, dar eu nu cred.

-Ce nu crezi?

-Că vrei înţelegere.

-De ce-aş mai sta lângă tine, dacă n-aş vrea înţelegere?

-Pentru că ai pierdut bătălia cu oamenii. Şi vorbeşti acum singur, pentru că n-ai nici un Dumnezeu. L-ai pierdut, sau nu l-ai avut.

-Eşti nebun!  -  sări într-un picior centurionul.

-Nu. Sunt şi eu singur, ca şi tine. Ca şi tine, am pierdut bătălia şi cu oamenii, şi cu Dumnezeu. Stau aici şi-mi ling rănile.

-Deci, ne-asemănăm.

-Poate da. Poate nu. Tu vei uita curând, eu nu voi putea uita niciodată. Voi rătăci, de-a pururi, cel de-al nouălea  -  mereu, cel de-al nouălea lepros, niciodată iluminat  al zecelea, Străinul.  Mereu în prag, niciodată în casă.

Glasul bătrânului devenise tot mai ireal, îndepărtat  -  parcă venea de peste valurile mării.

-Dar eu, eu sunt…al câtelea lepros?  -  îşi strigă întrebarea centurionul.

-Poţi fi primul, poţi fi ultimul, al zecelea, Străinul. De tine depinde numărul şi ordinea  -  se auzi, de peste nisipuri, vocea pierdută a bătrânului rătăcitor.

…La câţiva ani după cele petrecute la Marea Galileii  -  în uriaşul amfiteatru de la Roma, celestul împărat privea, cu satisfacţie, spectacolul pe care-l dăruise plebei, mereu flămândă de pâine pe degeaba şi moarte zadarnică şi nedreaptă.

Un dezertor roman, transformat în gladiator ( prin hotărârea unui general drept)  -  ţinând în mână o spadă, îl ţintuise la pământ pe un alt gladiator, un sărman trac. Tracul, din toată bătălia carnavalului sângeros al   -  arenei  -  se alesese cu cel puţin zece răni, şi-i dăduse sângele pe nas, de buşitura cu care-l trântise dezertorul roman la pământ, punându-i vârful săbiei la gât. Acum, gladiatorul  roman , aclamat de mii de guri ştirbe şi puturoase, nesăturate nici de pâine, nici de sânge  -  îl privea pe zeul-împărat, cel culcuşit ca o fiară rară, în tronu-i de aur. Degetul mare al acestuia se îndreptă, necruţător, în jos. Deci, dezertorul-gladiator trebuia să-l străpungă, pentru bucuria generală, pe bietul trac căzut şi pe jumătate inconştient. Gladiatorul roman se contorsionă, mânios, şi, smulgând vârful săbiei de la grumazul tracului  -  ridică lama în sus, spre tronul de aur al cezarului:

-Nu!

-Ce-a spus?  -  fremătară mii de buze şi de ochi, uluiţi, în toate băncile uriaşului, colosalului amfiteatru.

-S-a împotrivit poruncii cezarului, s-a împotrivit zeului nostru iubit!  -  gâgâiră câteva matroane grase, la fel de uluite ca soţii lor burtoşi şi trăsnind de duhori.

-Ce-ai spus? Repetă, nemernic şi puturos de gladiator!  -  tună cezarul, mai mult uluit, decât furios.

-Nu!  -  strigă, cu glas de stentor, dezertorul roman, şi ochii i se-nălţară la cer. Eu sunt al zecelea lepros! Eu sunt al zecelea lepros! Şi Hristos mi-a trimis lumina, şi m-a vindecat deplin! Şi pe dinafară, şi pe dinlăuntru! Sunt al zecelea lepros!Eu sunt Străinul!

-Eşti primul dintre nebuni, puşlama! Şi eşti şi creştin, pe deasupra!  -  tună, de data asta, în sfârşit, teribil de-nfuriat, cezarul. Suliţaşi!Faceţi-vă datoria!

Pe marginile amfiteatrului, cu un rând mai jos şi cu unul mai sus decât tronul cezarului, se iviră, jur-împrejur, soldaţii cu suliţe lungi. Din două mişcări, absolut mecanice, una-napoi, spre avânt, alta-nainte, spre crimă  -  la un semn, azvârliră, spre fostul dezertor, vârfurile ascuţite ale suliţelor  -  ale căror cozi zbârnâiră şi şuierară, în zbor, ca un roi de viespi, prin văzduhul arenei.

Căzut în genunchi, ca un imens arici  -  fostul centurion îşi ridică ochii spre un colţ al  amfiteatrului, pe care-l fixase încă de la-nceputul bătăliei de pe nisip. Acolo erau două chipuri, cu totul deosebite de cele plebee, dar şi deosebite-ntre ele: unul bătrân şi grav, cu trăsăturile feţei chinuite, istovite şi cu-ncruntarea gândurilor remuşcării între ochi  -  iar în spatele acestuia, un bărbat foarte înalt, cu faţa continuu mişcată  de emoţii îndurerate, dar inundată de o lumină cu totul nefirească  -  un bărbat peste fire de nobil, ţinând, enigmatic, în mâna dreaptă, un crin alb.

Tracul, tot întins la pământ  -   aştepta deznodământul, nemişcat, aproape fără să respire.

-Suntem doi, iar tu eşti al treilea?  -  întrebă, şoptit, fostul centurion, cu ultimele-i puteri, prăvălindu-se pe spate şi puţin într-o rână  - căci din coastă şi din spinare-i ieşeau cozi lungi de suliţe. Ochii-i rămâneau aţintiţi, obsesiv, drept în ochii nobilului bărbat, enigmatic şi îndurerat de toate durerile lumii.

Dar bărbatul cel înalt, plutind într-un nor de lumină, nu spuse nimic. Peste umărul bătrânului, şi fără ca acesta să-l vadă, înălţă, spre văzduh,  crinul de zăpadă.

Şi sufletul împăcat al fostului ostaş împărătesc, al fostului răstignitor aflat sub porunca cezarului  -   - acum, Străin luminat  -  se înălţă spre cer, deodată cu dreptul şi orbitorul crin.