ESEU

Cartea a Treia: Cea a NĂDEJDII DE MÂNTUIRE, PRIN DESCOPERIREA LUI HRISTOS-LEGEA IUBIRII

   

      DREPT-PEDAGOGIE-RELIGIE

     3.1. Pytagora, Legislatorul şi autoritatea sacerdotală

            Am văzut cât de organic sunt legate, între ele, Dreptul şi Pedagogia, ca fiind două momente ale Pedagogiei Omului: pedagogia individului, respectiv pedagogia socială. Dar, totodată,         am văzut , în capitolul anterior, cum Rousseau resimte, în sec. al XVIII-lea, ca şi noi, în sec. XXI, lipsa unui garant-arbitru al Contractului social(Divinitatea)  -  al Legilor Dreptului, de fapt.          

            Întâlnim la Pytagora (560- 500 a .Chr.), în Legile morale şi politice, pasaje care ar părea ciudate, prin conţinutul îndemnurilor lor:

            a-“Dacă  socoteşti că nu te poţi lipsi de faima îndeletnicirii de a cârmui poporul, renunţă la titlul sublim şi sfânt, de legiuitor, căci nu eşti demn de el: fă-te preot!” [1]

            “Când magistrul vorbeşte, preotul să tacă!” [2]

            “Magistrat al unei republici! Nu îngădui preoţilor să se ocupe de educaţia poporului!” [3]

            “Nu fi legiuitorul care şi-a vândut libertatea ca să  cumpere Zei [4] ; un asemenea popor nu are nevoie decât de preoţi!” [5]   ;

            “Nu vorbi de libertatea poporului care se simte legat de zei; nu fi legiuitorul unui popor care ţine la preoţii săi” [6]   -  dar zice, apoi:

b-“Preoţii spun zeilor ce vor Magistraţii din Crotona! Nu vă purtaţi cu legile după pilda preoţilor!” [7] ;

          “Crotonieni! Nu duceţi daruri zeilor ca să-i liniştiţi; ar fi o jignire; îi luaţi drept nişte copii?” [8] ;

          “Popor din Crotona! Ca să-ţi găzduieşti preoţii nu refuza ospitalitatea pentru înţelepţi; aceştia din urmă  te vor costa mai puţin decât ceilalţi!” [9] ;

          “”Crotonieni! Urmând pilda atenienilor, nu vă irosiţi tămâia pentru zei care nu se văd, străini şi necunoscuţi. Timpul lor va sosi atunci când aceştia vor binevoi să se arate ochilor tăi!” [10] ;

          “Oameni de stat! Nu vă lăsaţi în voia plăcerii de a face legi noi! Toate legile bune au fost găsite. Mărginiţi-vă să îndreptaţi neajunsurile pricinuite de trecerea timpului” [11]   -  proclamând, însă , TRANSCENDENŢA ORIGINARĂ A LEGILOR:

          “Înainte de a exista legiuitori, au existat legi!” [12]

          Pytagora nu-i dispreţuieşte sau neagă pe zei   -  divinitatea. Dimpotrivă, când afirmă”Toate legile bune au fost găsite”  -  el vrea să spună că divinitatea a revelat legile, codurile etice  -  deci a acţionat direct legislativ în sânul popoarelor. La fel, Pytagora îi respectă cu adevărat pe zei, atunci când refuză ofrandele: doar zeii nu sunt copii, să aştepte daruri-jucării! La fel, când spune că timpul revelaţiei divine e hotărât de zei, nu de oameni.

          Pytagora a constatat, însă, că misiunea sacerdotală nu mai era împlinită şi nu mai era respectată chiar de oficiatorii ei: preoţii deveneau, tot mai mult, profitorii zeilor  -  şi, deci, tot mai puţin  -  slujitorii zeilor! Chiar dacă divinitatea se revela unora dintre ei  -   preoţii, pe puntea dintre ei şi divinitate, impuneau, tot mai mult şi mai supărător, interesele lor personale, sau de castă  -  şi , tot mai puţin, interesele obştii, poporului.

          Această degenerare a misiunii sacerdotale şi deturnare a semnificaţiilor misiunii sacerdotale îl determină pe Pytagora să deosebească, clar, între templul divinităţii  -  şi slujitorii săi. Cum am spune azi, în creştinism  -  între divinitate şi instituţia slujitoare de divinitate   -  între Biserica-Hristos  -  şi instituţia terestră a Bisericii, cu slujitorii ei, tot mai mult nişte contabili şi administratori ai propriului interes, neglijând sau părăsind funcţia pontificală  ( pontifex= făcător de pod, între umanitate şi dumnezeire).

          De aceea, atâta hotărâre, aproape brutală, în a-i despărţi, pe cetăţenii care vor legi  -  de influenţa preoţilor. Pentru că, aşa cum au falsificat raporturile omului cu divinitatea, deturnând totul întru profitul lor personal  -  tot aşa vor falsifica şi relaţia de garanţie, între girantul-divinitate şi giratul-popor  -  interpunându-se şi falsificând legile, în folosul lor.

          Ca Socrate-Platon, ca şi Rousseau, mult mai tărziu  -  Pytagora crede într-un LEGISLATOR  -  am spune azi: cu funcţie mesianică, ales de divinitate, peste capul sacerdoţilor.

*

          3.2. Socrate-Platon, Legislatorul şi “Binele Suprem”

          Cu un veac mai târziu, Socrate-Platon recunoşteau clar că divinitatea, şi numai ea, oferă spiritului uman cumpăna justiţiei, capacitatea de a deosebi nedreptul de drept:”Căci într-adevăr aţi primit ceva divin în voi, necrezând că nedreptatea este mai bună decât dreptatea”. [13]

            Zeii, “cei care nu pot face decât bine”, sunt la izvorul Dreptăţii-Dreptului, universul platonician fiind unitar  -  atât Legislatorul din dialogul Republica, cât şi Onomaturgul (tot un legislator  - al Cuvântului-Demiurgie), din dialogul Cratylos  -  este fie zeu, fie inspirat de zeu. El este “noul Orfeu”, armonizator, de fapt şi de drept, al Cetăţii, unificând lumea şi redând unitatea interioară sufletului uman. “Ştiinţa totală”, care este Ordinea-Armonie a Cetăţii Regale, prin Legislator  -  [paznicii-filosofi-Omul Regal (conducătorul socio-spiritual) ]  -  este posibil de aplicat eficient, deci real  -  doar prin credinţă.  Doar prin ea se ajunge la “binele suprem” al Virtuţii, care, la rândul lui, este ce este pentru că e darul revelat al divinităţii, oglindirea divinului în Cetatea terestro-umană. Deci, oamenii, prin DREPTATE, se îndumnezeiesc:”Nedesăvârşitul nu este, în nici un caz, normal”. [14] Adică lumea noastră, necredincioasă şi anomică, este anormală, şi este aşa, pentru că respinge divinul. Lumea normală este doar cea desăvârşită, iar desăvârşirea este chipul divin.

            Sufletul trebuie, deci, să privească, mereu, în sus, pentru a vedea Lumina Divină, revelatorie a NORMALITĂŢII-ORDINE(LEGISLATIVĂ)-ARMONIE:”Este, prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care mai înainte am numit-o <<supremă>>, anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş”. [15]

*

3.3.Giambattista Vico şi “vârstele”

            La celălalt capăt al istoriei, în modernitate  -  în 1725, Gimbattista Vico recapitulează scara descendentă a Dreptului, tipurile de autorităţi, care au născut tipurile de jurisprudenţă: “Prima este autoritatea divină, care nu cere ajutor providenţei; a doua este autoritatea eroică, cuprinsă în întregime în formulele solemne ale legilor; a treia e autoritatea umană, care stă în încrederea acordată unor oameni încercaţi şi care au dovedit o deosebită prudenţă în ceea ce poate au făcut, precum şi o mare înţelepciune în înţelegerea lucrurilor.” [16]               

            Şi vorbeşte cu nostalgie despre păstrarea legilor , în depărtata antichitate:”Această păstrare a legilor a fost respectată cu stricteţe în vârsta zeilor; şi observarea legilor divine se cheamă de aceea <<religie>>. Celor trei vârste le corespund trei tipuri de jurisprudenţă: divină, eroică şi umană.” [17] Despre prima spune: “Este ceea ce Dante ar numi <<indiarsi>>, adică a pătrunde în mintea lui Dumnezeu  -  Jurisprudenţa aceasta socotea că este drept numai ceea ce corespundea ceremoniilor divine solemne” [18] .

*

3.4.  Rousseau  -  între Legislatorul Obsedant şi Reforma eşuată. Meditaţii asupra rădăcinilor Legii Moderne

            Credem a se afla cu greu, în istoria umanităţii, un caz mai tipic de schizofrenie spirituală, decât cel al lui J.J. Rousseau, în discuţia sa despre legi. În sinele acestuia se naşte o luptă mentală şi o ruptură de raţionament şi atitudine de nerezolvat, între:

            a-dorinţa obstinată de a face bine omenirii sociale  -  după ce a lipsit-o de divinitate(ca garant al legilor terestre), şi

            b-neputinţa crasă de a face vreun bine REAL omenirii sociale, tocmai pentru că a lipsit-o de prezenţa spiritual-divină, în mijlocul ei, în expresia terestră a Legii.

            Se va vedea clar, în cele de mai jos, că singură prezenţa divină în umanitate poate da sens eforturilor umanităţii de a fi umanitate  -  şi eforturilor oricărui “agent social, filantrop sau reformator al societăţii umane.

            În cele ce vor urma, ne vom folosi, în primul rând, de textul CONTRACTULUI SOCIAL  -  dar şi de alte texte rousseau-iste , adiacente CONTRACTULUI…: Proiect pentru Corsica, Discurs asupra inegalităţii, Consideraţii asupra guvernământului Poloniei.

            Teza centrală a Contractului social rezidă în următoarea aserţiune:

            “FIECARE DIN NOI PUNE ÎN COMUN PERSOANA ŞI TOATĂ PUTEREA LUI, SUB CONDUCEREA SUPREMĂ A VOINŢEI GENERALE, ŞI PRIMIM IN CORPORE PE FIECARE MEMBRU, CA PARTE INDIVIZIBILĂ A ÎNTREGULUI”.

            Comentariul  făcut de traducătorul Contractului..., H.H. Stahl:

            “Pasajul trebuie înţeles în felul următor: fiecare individ cedează comunităţii toate drepturile sale. Dar, în acelaşi timp, fiecare devine membru al comunităţii. Ca parte a comunităţii primeşte în dar drepturile celorlalţi membri ai comunităţii, legaţi, în mod indivizibil, de întreg. Astfel, în aceeaşi formulă, fiecare individ e privit sub două aspecte deosebite: ca particular şi apoi ca parte a suveranului”.

            Debarasându-se (cel puţin în intenţie) de divinitate, şi dorind a opera cu termenii unei mecanici abstracte  -  Rousseau se vede împins, de fapt, într-o “mecanică” periculoasă a spiritului. Căci, dacă Rousseau  respinge (şi aşa şi face, verbal) conţinutul tălmăcirii, de către Filon din Alexandria, a judecăţii lui Caligula [19] că, din moment ce regii sunt zei, popoarele nu pot fi decât vite  -  Rousseau se găseşte în faţa situaţiei paradoxale de a-şi trata obiectul demonstraţiei, COMUNITATEA UMANĂ, ca pe o turmă de dobitoace, fără voinţă şi logică  -  sau a socoti că, comunitatea umană terestră este capabilă de atitudini sinucigaşe, aberante.

            Comunitatea umană nu e obiect de joacă: nu se poate vorbi atât de tranşant şi degajat despre cedarea, de către toţi indivizii umani sociali, a drepturilor lor, către “comunitatea umană”  -  ca despre cedarea unor obiecte, ca despre o translaţie pur mecanică, operată în cadrul unor mecanisme şi slujindu-se, probabil, tot de mecanisme. Ce e “comunitatea” aceasta  -  şi în ce scop superior ar ceda, un individ-membru al ei, drepturile sale de individ  -   -  şi care sunt, în definitiv, “drepturile” sale? Care e compoziţia interioară uman-individuală, care este CEDATĂ, în cadrul acestei ciudate “alchimii” sociale?

            Comunitatea umană, conform lui Rousseau, poate fi:

            a-naturală  -  şi singura pură, de acest fel, este FAMILIA;

            b-socială, sau social-politică, creată după modelul familiei, dar neputând funcţiona, spune Rousseau, decât prin contract social/vs/ tiranie( eventual, despotism: dacă tiranul  poate, eventual, să nu fie despot, în schimb, orice despot este tiran  -  despotul fiind conducătorul total egoist, care conduce fără lege, după bunul plac). Căci contractul stă, în definitiv, spune tot Rousseau, şi la baza familiei [20] : “Familia e, deci, dacă vreţi, primul model al societăţilor politice: şeful e o imagine a tatălui, iar poporul e o imagine a copiilor: fiind născuţi cu toţii liberi şi egali, ei nu-şi înstrăinează libertatea decât în folosul lor. Deosebirea stă doar în faptul că, în familie, dragostea tatălui pentru copiii săi este răsplata îngrijirii ce le-o dă. Pe când în stat, plăcerea de a comanda(s.n.) înlocuieşte această dragoste, pe care şeful nu o are faţă de supuşii săi.”

            Iată, deci, cum comunitatea-societatea (cetatea cetăţenilor) e o zonă de primejdie (iar nu de indivizibilitate-întreg), prin apariţia şefului-NON-TATĂ(sau: anti-tată. “plăcerea de a comanda înlocuieşte dragostea faţă de copiii supuşi”). Şi, atunci, cum să se opereze atât de frivol cu individualitatea şi drepturile individului, când, cedându-le, le-ar înstrăina către o zonă echivocă, nestăpânită de sentimente cinstite  -  nu există deloc garanţia că cedarea dreptului pesonal nu înseamnă pierderea definitivă a oricărui drept, fără vreo compensaţie de vreun fel superior, nicicum să primească “în dar” drepturile celorlalţi membri sociali. Repetăm, : dacă, nu cumva, în subconştient, Rousseau nu îi consideră, pe indivizii sociali, ca şi Caligula  -  “vite”. Sau, poate, drepturile individuale ale componentului corpului social sunt atât de neînsemnate(în concepţia lui Rousseau), încât nici nu merită să ţină la ele individul social.

            Cum, dar, putem explica această nonşalanţă a operaţiunii de “mecanică socială”(care maschează, în fapt, o operaţiune de trafic ilicit spiritual), care conţine transferul TOTAL de drept individual  -  către o comunitate care nu-ţi oferă o garanţie la fel de TOTALĂ(precum este cedarea), a întoarcerii către tine-individ, a acestor drepturi , sub forma, extrem de generoasă în intenţie, dar extrem de nesigură în realitzare, a “darului drepturilor tuturor celorlalţi membri”? Căci comunitatea are “şefi”, care au “plăcerea de a comanda”, iar nu de a întoarce, în forme echitabile, măcar(dacă nu farmaceutice, ori sporite…) DREPTUL  -  către indivizii comunităţii.

            Cum se explică? Nu se explică.

            Ce este SUVERANUL, în viziunea lui Rousseau  -  SUVERAN căruia se prezumă că individul ar trebui să-i devină PARTE (concomitent cu starea lui de individ-“particulă”)? Spune Rousseau [21] : “Nu este decât o fiinţă colectivă”  -  de tipul Suveranului Consiliu al Republicii Geneva(al cărei onorat cetăţean este J.J.Rousseau). Ce forţă are SUVERANUL? Este el, oare, factor LEGISLATIV  -  (ceea ce ar fi extrem de important, căci Rousseau consideră comunitate ideală  -  REPUBLICA, iar republică este”orice stat reglementat prin legi”)? Este şi nu este  -  căci SUVERANUL nu este legislator REAL  -  căci Rousseau, printr-un reflex moştenit de la strămoşii săi ne-“iluminaţi”, recunoaşte că [22] “Ar trebui zei să dea legi oamenilor” [23]   -  dar, se spune [24] : ”are, în calitate de corp politic, o putere absolută asupra tuturor membrilor săi(…) şi această putere diriguită de către puterea generală, poartă(…)numele de suveranitate”. N-o fi el zeu, şi nici nu râvneşte prea tare să fie zeu  -  dar se descurcă binişor, cu “puterea absolută”, aici, pe pământ…

            De fapt, SUVERANUL CU SUVERANITATE este expresia EGOISMULUI MEMBRILOR CORPULUI SOCIAL (şi, dacă am gândi ca Rousseau, adică materialiceşte, i-am lăsa în plata Domnului, să se descurce şi să se păruiască între ei  -  dar chestiunea nu e aşa cum o spune Rousseau  -  sau nu e DOAR aşa) [25] : “Oare nu tocmai pentru aceea că nu se află nimeni care să nu-şi însuşească cuvântul <<fiecare>> şi care să nu se gândească la el însuşi atunci când votează pentru toţi”  -  şi comentariul adecvat al lui H.H.Stahl:”Societatea burgheză nu poate face apel la nimic mai sigur decât la egoism. Şi, dacă e aşa şi, într-o societate obsedată de materie, iar nu de spirit, aşa şi trebuie să fie  -  de ce n-ar fi suspect de comportament ipocrit şi egoist însuşi”  -  sau: mai ales  - zicem noi… - „suveranul-corp colectiv”( traficând cu “voinţa generală”)? Căci tot Rousseau (cu mari frământări de conştiinţă) recunoaşte [26] : “Poporul nu poate fi niciodată corupt, dar adeseori este înşelat şi atunci a voi ceea ce este rău”. De aceea, şi este şi va rămâne valabilă, mult timp încă, afirmaţia lui Rousseau: “Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri”. Experimente , “contracte” cu poporul(“contracte” care s-au dovedit păguboase unilateral: pentru popor…) au mai făcut şi alţii decât “iluminaţii” veacului XVIII  - în epocile ulterioare, de intensă şi cronică despiritualizare şi luciferizare: comuniştii, naziştii, liberalii “democraţi”şi “liber cugetători”…

            În definitiv, într-o societate bazată pe EGOISM, în mod esenţial  -  de ce ar mira abuzurile de încredere, încălcarea flagrantă a contractelor de tot felul  -  câte atitudini efective de ÎNŞELARE A OAMENILOR DE CĂTRE SUVERAN nu se pot declanşa, fără ca să poată exista un factor reglator, un mecanism de “feed beck”? Revoluţiile nu au reprezentat niciodată, cu excepţia unicei revoluţii spirituale planetare  -  cea de pe Golgota  -  soluţii, ci noi motive de noi abuzuri, exercitate de către tot mai multe şi mai variate segmente ale corpului social. Mai că am fi de acord cu Rousseau, care mărturiseşte, la un moment dat, că “alungarea tiranilor(…) n-ar putea avea loc de două ori la acelaşi popor(…). Atunci(n.n.:prin repetarea revoluţiei) tulburările îl pot distruge fără ca revoluţile să-l mai poată restabili  -  astfel că, deîndată ce lanţurile lui sunt zdrobite, statul se spulberă şi nu mai există: de aici înainte îi trebuie un stăpân, iar nu un liberator. Popoare libere, nu uitaţi  această maximă:<<libertatea poate fi dobândită, dar niciodată recâştigată>>.” [27]

            Popoarele au nevoie de revelaţii spirituale, de curăţiri morale  -  iar nu de dubioase măceluri materiale, din care folosul îl trag, totdeauna, forţele oculte din umbră, şmecherii “suverani”, corpuri nu binefăcătoare, nu instituite întru BINELE PUBLIC, ci ca nişte mafii, nesăturate niciodată de puterile materiei.

            Zice Rousseau: “Suveranul , ca legislator, redactează doar legile . Acela care redactează legi nu are deci, sau nu trebuie să aibă nici un drept legislativ  -  iar poporul nu poate, nici dacă ar voi-o, să se lepede de acest drept netransmisibil, pentru că, potrivit pactului fundamental, numai voinţa generală poate obliga pe particulari, şi nu poţi fi niciodată sigur că o voinţă particulară este conformă cu voinţa generală, decât după ce ai supus-o liberului sufragiu al poporului” [popor despre care  spunea însuşi Rousseau că poate fi deturnat de la bine  -  şi, atunci, nu vedem, pe de o parte, de ce să nu se poată sustrage “operei” legislative  -  cine l-ar împiedica?   -  căci, pe de altă parte, nu vedem cum ar putea fi opriţi din opera lor de deturnare a poporului de la binele REAL, cei interesaţi material de o astfel de deturnare: Rousseau e categoric în exprimare  -  dar nu se bazează, în demonstraţia sa, pe forţe categorice, în zona binelui  -  căci singurele forţe CATEGORICE, absolut garantate, sunt doar forţele divine].

            Revenim: Suveranul nu are drept legislativ integral, pentru că poporul trebuie obligat (“obligat”  -  spune Rousseau : obligat de cine? De morală? De conştiinţă? Dar o obligaţie atât de categorică precum o pretinde Rousseau n-ar putea avea loc decât într-un context fie dictatorial-tiranic, sau despotic, fie într-un climat religios cât se poate de profund  -  or, Rousseau exclude ambele variante)   -  să-şi exercite, prin sufragiu, forţa legislativă “ -  un fel de <<termometru>> al voinţei generale. Şi iar ne vedem siliţi a repeta întrebarea: dar dacă “temperatura” termometrului a fost falsificată de “specialişti sociali” în măsluire şi diversiune şi dezinformare  -  toate acestea funcţionând din plin, ca propagandă, în preajma revoluţiei franceze regicide din 1789?

            Cine mai poate fi sigur de instinctul poporului, când acesta e pradă atitudinii permanent şi consecvent egoiste?  -  pentru că nu i se arată omului , de către “specialiştii sociali”, decât ţinte materiale, false, sau abstracţiuni complicate, sofistice unele  -  prea rafinate, sau prea labirintice şi nefireşti, în orice caz, pentru cei cu viziune “simplă şi sănătoasă”: şefii “cu plăcere de a comanda”  -  plăcerea de putere instituindu-se, de fapt, prin “comandamentul” mult mai urgent decât orice, al josnicelor interese şi câştiguri materiale inechitabile, nemeritate  -  dar imediate.

            Zona comunităţii umane-cetate se dovedeşte mult prea primejdioasă, pentru a-i încredinţa, fiecare individ şi toţi indivizii la un loc  -  TOATE drepturile lor, în mod ABSOLUT.

            Decât dacă, am spus-o mai sus, aceste drepturi nu înseamnă cine ştie ce. Ce înseamnă, aşadar, şi în ce constau aceste drepturi ale individului-cetăţean? Rousseau n-o spune decât vag, pe ocolite  -  dar “restul nespus” se poate întregi, în mintea noastră, a celor de azi, care ştim “contururile  hărţii materialismului”: “În locul unui mod de viaţă nesigur şi precar, un altul mai bun şi mai sigur  -  în locul independenţei naturale, libertatea  -  în locul puterii de-a dăuna altora, propria siguranţă  -  şi în locul forţei proprii, pe care alţii ar fi putut-o înfrânge, un drept pe care uniunea socială îl face de neînfrânt. Însăşi viaţa, pe care şi-au încredinţat-o statului, este necontenit ocrotită de acesta"”

            Deci, avuţia cetăţeanului-component al poporului, constă în:

            a-mod de viaţă(înţelegând prin aceasta bunuri materiale şi facilităţi materiale, mai mari sau mai mici);

            b-libertate(care e un concept extrem de labil, în cadrul concepţiilor materialiste  -  iar la R. chiar mai”clar”, în relativitatea şi echivocul său ameninţător, chir periculos: Rousseau emite o teorie a dictaturilor revoluţionare  -  în care spune că, pentru “a asigura libertatea tuturor, statul trebuie să-şi exercite constrângerea asupra tuturor” [28] );

            c-siguranţa-securitatea personală(şi ea, un concept cu mare grad de echivoc, atunci când se pune problema transpunerii lui în realitate  -  din moment ce nu se poate calcula niciodată unde începe zona de drept a celorlalţi, faţă de un “mine”  -  mai ales când societatea este concepută cu fundamentele pe EGOISMUL DECLARAT, iar şefii au “drag” de “comandă”-putere, iar nu de calcule matematico-sociale, în legătură cu zonele de libertate ale supuşilor);

            d-forţa( cea proprie, înlocuită de dreptul legal  -  ceea ce ne introduce într-un nou cerc vicios  -  căci nu putem şti ce e drept, decât ştiind ce e forţa  -  şi forţa, Rousseau vrea s-o îngrădească prin drept  -  adică prin ceva nedefinibil prin sine, sau prin ceva superior sieşi şi superior tuturor termenilor prinşi în vârtejul definiţiei: în loc să accepte etalonul divin, transcendenţa  -  Rousseau obligă, mereu, la definiri în cadrul relaţiilor cu forţele egale, interşanjabile şi interfuncţionale, care “mârâie”, într-o agresivitate ce ameninţă continuu edificiul social, şi aşa extrem de şubred, conceput mental de Rousseau);

            e-însăşi viaţa. Da, viaţa individului. Ce înseamnă viaţa lui? Biologie curată, ordinară  -  căci nu se întrevede nici un ţel superior şi durabil în eternitate(fie şi în eternitatea relativă)  -  decât acela de a-şi apăra pielea lui de individ biologic, laş şi egoist. Şi aceasta, prin situarea într-o “turmă” de laşi şi egoişti. Unde mai e “securitatea”? Un “animal uman” laş-egoist renunţă total la drepturile sale (în speţă, la VIAŢĂ )  -  în favoarea unei mulţimi de laşi-egoişti, printre care se ascund, cu abilitate, cei cu “drag de comandă”. Profitorii de meserie. Atunci, nu-i de aşteptat ca iubita lui viaţă să-i fie în primejdie maximă, şi să devină obiect de şantaj şi tranzacţie de tip sclavagist(“îţi las viaţa, dacă îmi dai tot ce ai fi făcut cu viaţa , dacă ar fi fost a ta”)  -  tocmai de ce se ferea mai abitir Rousseau? Căci iată ce zicea el [29] : “Întemeind dreptul de viaţă şi de moarte pe dreptul de a înrobi, şi dreptul de a înrobi pe dreptul de viaţă şi de moarte, nu e limpede oare că astfel se ajunge într-un cerc vicios?(…) Primind robia drept preţ al vieţii sale[robul] n-a primit din partea învingătorului nici o favoare: în loc să-l omoare fără folos, acesta l-a omorât în mod util(…). Deci, oricum ai privi lucrurile, dretul la sclavaj e nul, nu numai pentru că e nelegitim, ci şi pentru că e absurd şi lipsit de înţeles. Aceste cuvinte , sclavie şi drept, sunt contradictorii: ele se exclud reciproc. Fie că ar veni din partea unui om către alt om, ori din partea unui popor către alt popor, acest fel de discurs va fi la fel de lipsit de sens:<<Fac cu tine o convenţie, cu totul în dauna şi în folosul meu, pe care o voi respecta cât îmi va plăcea, şi pe care tu o vei respecta cât îmi va plăcea>>.”

            Oricât ar încerca să râdă Rousseau  -  aceasta este situaţia creată în orice societate dez-dumnezeită: SCLAVIA celui mai naiv şi mai slab fizic, faţă de cel şmecher şi tare fiziceşte.

            Nimeni nu neagă (şi nu trebuie să nege) premiza de bună-credinţă şi de bună-voinţă(faţă, însă, de o umanitate abstractă, obiect experimental viitor), de la care pleacă Rousseau, în excursul său. El ar voi:

 

      I  - o societate revoluţionată moral  -  dar fără să accepte că morala, dacă nu e de esenţă divină [30] , e vorbă goală, o convenţie aproximativă, rămasă între foile de hârtie ale filosofului reformator [31] : „Cel care cutează să pornească la făurirea unui popor trebuie să se simtă în stare să schimbe , ca să spunem aşa, însăşi natura umană, să transforme pe fiecare individ, care prin el însuşi e un întreg perfect şi solitar, făcându-l să devină o parte dintr-un întreg mai mare, de la care acest individ primeşte, întrucâtva, însăşi viaţa şi fiinţa sa, el trebuie să se simtă în stare să schimbe constituţia omului, pentru a o întări. Să înlocuiască existenţa fizică şi independentă pe care am primit-o cu toţii de la natură, printr-o existenţă parţială şi morală[moralitate  -  în cadrul strict material…]  -  să ia omului forţele lui proprii şi să-i dea în schimb altele, străine, de care să nu se poată folosi decât cu ajutorul altora. Cu cât aceste forţe naturale vor fi mai stinse şi mai anihilate [n.n.: ciudat pentru autorul lui Emil să afirme că lumea ar începe de la “iluminaţi”…  -  că, adică, omul n-ar fi cunoscut, înainte de sec. 18, epoci de evoluţie spirituală cu mult superioare  -  fie şi doar stihinice], cu atât cele câştigate vor fi mai mari şi mai durabile, cu atât legislaţia va fi mai solodă şi mai perfectă (…). „Astfel că se poate spune că legislaţia a atins cel mai înalt grad de perfecţie spre care poate năzui, abia atunci fiecare cetăţean nu este nimic şi nu poate  nimic decât prin toţi ceilalţi, iar forţa câştigată de întreg va fi egală sau superioară sumei forţelor naturale ale tuturor indivizilor.” V-aţi lămurit, credem, de unde începe ofensiva REALĂ împotriva LIBERTĂŢII. Acest discurs social-liberal dezvăluie că libertatea trebuie să fie atacată şi distrusă din ambele părţi:

   a-dinspre  zona cer-al-religiei, prin ateizarea lumii, şi

               b-dinspre însuşi individul stingher, fără Dumnezeu: el este somat să renunţe la sinele său, pentru a fi “reformat” de alţii. Cine “alţii”? Bănuiţi, credem…”Doriţii” de putere, de “plăcerea de a comanda”.

În esenţă, discursul lui Rousseau anunţă şi proclamă  -  paralizia cerebrală, mancurtizarea omului-individ   -  în numele unui fals “bine public”  -  căci societatea “iluminaţilor” nu are ţeluri spirituale, ci pur materiale. “Binele public, deci, nu va fi “normalizarea funcţionării spirituale a entităţii spirituale-NEAM”  -  ci pregăteşte comunismul bolşevic din 1917, stalinizarea, precum şi…nu doar vetusta “internaţională proletară”, ci (cu precădere!) mondializarea plutocratică liberală, de după al doilea război mondial şi, mai ales, de după anul 1989…

            Ştia, oare, marele şi pătimaşul gânditor Rousseau, cui şi pentru ce slujea? Probabil că nu ştia. Căci schizofrenia lui spirituală izbucneşte tot mai des, culminând cu criza dedublării, cu privire la LEGISLATOR : Rousseau se simte, el însuşi, paralizat, în faţa gândului despre NATURA LEGILOR BINEFĂCĂTOARE PENTRU UMANITATE. Rousseau e gata să cedeze, încăpăţânatul ateu( ? ) e gata să recunoască faptul că pierde totul de sub control, simte CLAR că, pentru reforma moral-legislativă REALĂ, trebuie acţionat acel “ceva” care-i repugnă: INTERIORUL SPIRITUAL AL UMANITĂŢII  -  misterios şi inaccesivil oricărui “iluminat”  -  dar atât de fascinant ... Şi Rousseau aproape că ar cădea în extaz, prăbuşindu-se din paginile propriei cărţi:”Pentru ca un popor care ia fiinţă să poată gusta maximele sănătoase ale politicii şi să  urmeze regulile fundamentale, ale raţiunii de sta, ar trebui ca efectul să poată deveni cauză, ca spiritul social, care trebuie să rezulte din legiferare, să prezideze la crearea legislaţiei, ca oamenii să die, deci, înainte de a avea legi, ceea ce trebuie să devină datorită lor.“ Adică, spunem lor, să intervină graţia divină, care să-l reîntroneze pe om în sfinţenia spiritului său, mântuindu-l de cel rău.

            Poporul, deci (trecem noi peste baricada mentală, pe care Rousseau şi-o autoimpune), ar trebui să ştie de Dumnezeu, să aibă într-însul LEGEA LUI DUMNEZEU(singura şansă eliberatoare reală)  -  fapt care, probabil, nu doar ar uşura nemăsurat de mult efortul oricărui legislator uman  -  ci l-ar face, pur şi simplu, superfluu;

I-                                            o societate bazată pe echitate  (şi aici, Rousseau suferă de un nou atac de schizofrenie spirituală: pe de o parte, se exercitau ocultele presiuni ale “iluminaţilor”…liberali…, care doreau rămânerea proprietăţii, cu schimbarea doar a proprietarilor…“sacrosancta” proprietate liberală…  -  pe de alta, Rousseau îşi dă seama clar că proprietatea, dacă e absolutizată, ca factor de construcţie socială  -  devine, tocmai pe dos,  factor de disoluţie socială  -  prin ruptura tot mai adâncă, spirituală şi materială, dintre bogaţi şi săraci, şi prin lupta, aparent, doar socială… -  măcinătoare de forţe, fizice şi spirituale) este dezbinatoare decisivă şi definitivă a corpului social, a legăturii dintre stat şi suveran.

II-                                           Rousseau consideră , la modul cartezian, că legătura dintre stat şi suveran este similară celei dintre suflet-corp  -  însă, iar, suflet NU dumnezeiesc, ci animal-senzitiv [32] :  “Gândirea mea nu e de a distruge în mod absolut proprietatea particulară, căci acest lucru e cu neputinţă (n.n.: despre câte lucruri “cu neputinţă” a  fabulat Rousseau până aici, parcă nu încăpea şi acesta?  -  dar presiunile…), ci de a o închide în limitele cele mai strâmte, a-i da o măsură, o regulă, o frână care s-o stăpânească, s-o dirijeze, s-o subjuge (s.n.: curios cum apar, mereu, la acest înflăcărat apărător al libertăţii, verbe ale îngrădirii violente…) şi s-o ţină întotdeauna subordonată binelui public(…). Proprietatea statului să fie cât mai mare, cât mai puternică, iar cea a cetăţenilor cât mai mică şi cât mai stabilă cu putinţă”. Da, a căţeilor  -  dar a dulăilor?  Şi mai departe:”Starea  de societate nu e de folos oamenilor decât în măsura în care au toţi câte ceva şi nimeni nu are nimic de prisos” [n.n.: nici un liberal de azi nu l-ar mai iubi pe Rousseau, dacă l-ar citi cu atenţie…]. Dar soluţia reală  -  adică: cum să facă această visată, imaginată funcţionare, să devină una DE FAPT  -  rămâne o enigmă pentru noi  -  şi un deziderat nu doar neîmplinit, ci de care se depărtează, pe zi ce trece, tot mai mult, “iluminaţii” de tipul binevoitor-ROUSSEAU.

Căci, precum s-a zis mai sus, nu poţi considera ca GARANTAT SOCIAL un corp social NUMAI prin sine însuşi, dacă acest corp social conştientizează doar nivelul biologic, de pofte josnice(dorinţe, voinţe etc.  -  toate legate de domeniul strict material). Nimeni nerenunţând, esenţial, la EGOISM  -  nu poţi construi o societate cu vreo dimensiune altruistă (căci a renunţa la propriul drept, în prezent  -  presupune un idealism altruist, deoarece înseamnă că tu CREZI în viitor ŞI ÎN CEVA SUPERIOR  -  or, cineva redus la biologic, nu lasă vrabia din mână, pentru cioara din par…). Ba, nici măcar nu poţi obliga(decât prin modalităţi tiranic-teroriste) pe cineva să CEDEZE( nu TOTAL, cum spune Rousseau  -  dar nici măcar PARŢIAL) DREPTURILE (şi ele, reduse la strictul orizont biologic)  -  dacă nu are garanţia SUPRA-BIOLOGICĂ(zicem noi: divină) că nu-şi va pierde “darul” său către stat(nicicum să se mai pună problema aşteptării “darurilor” din partea celorlalţi, către sine revărsate…). În definitiv, ce “dar” are de dăriut fiecare, într-o societate rousseau-istă?  BIOLOGICUL  -  singurul lucru pe care-l posedă individul sosial. Cum să-şi dea cineva STRIST MATERIAL(constituit juridic şi existenţial)  -  materialitatea (aneantizându-se…)  -  către o altă materialitate întrutotul similară materialităţii lui? Şi de ce ar face-o, spre ce câştig nemaipomenit? Pentru un vis de securitate viitoare(prezumtivă) sporită? Dar individul biologic, ne vedem siliţi a repeta  -  nu poate vedea şi concepe existenţa şi lumea  -  decât LA MODUL STRICT BIOLOGIC  -  adică ÎN PREZENT. Degeaba râde Rousseau de teoria lui Caligula, căci el însuşi, Rousseau, vorbeşte despre omul-bestie. Ce contract s-ar putea stabili cu fiarele biologice?

Până şi Rousseau, cu “idealismul” său materialist obstinat, percepe adevărul, într-o nouă criză de dedublare a personalităţii [33] : “În sfârşit, când statul, ajuns aproape de ruină, nu mai dăinuieşte decât într-o formă iluzorie şi goală, când legătura socială e ruptă în toate inimile, când cel mai josnic interes îşi arogă cu neobrăzare numele sacru al binelui public, atunci voinţa generală amuţeşte. Toţi, călăuziţi de motive tăinuite,  nu-şi mai spun părerea ca cetăţeni, ca şi cum statul n-ar fi existat niciodată, şi încep să treacă în mod fals, sub numele de legi, nişte decrete nedrepte, care nu au alt scop decât interesul particular”.

Rousseau spune aceasta vis-à-vis de societatea aristocratică, aflată în plin proces de despiritualizare şi descompunere morală  -  dar ce-au făcut, ce altceva au făcut şi fac “iluminaţii” liberali, de la iacobini încoace, decât să promulge legi pentru “interesul particular”?

            Deci: a- ca particular, individul este egoist  -  şi, deci, vrea garanţii că va câştiga mai ult decât va pierde  -  or, aceste garanţii, după Rousseau, i le oferă nişte egoişti asemenea lui, avizi de câştig şi complet reticenţi la cedarea către alţii  -  a ceva, a orice e folosibil spre “biologic”;

        b-ca  parte a suveranului  -  individul nu poate fi decât formal schimbat într-un “şef”  -  şi, atunci, nu-l putem gândi în ambele locuri sociale deodată: şi jos, în gloată, şi sus, ca arbitru al gloatei. E de neconceput, moral vorbind, să-l consideri posibil de transfigurat metafizic, într-un suveran metafizic ( ca expresie a colectivităţii, ca supra-individ altruist, pregătit nu doar să se protejeze pe sine, ci să le redea drepturile umane şi altora)  -  făcând abstracţie de egoismul fundamental al membrilor societăţii umane  imaginate de Rousseau  -  O SOCIETATE A CĂMĂTARILOR  - căci cel ce se vede SUVERAN, nu se mai vede şi “individ din gloată”  -  şi, din locul de sus, vrea să profite, ca “şef”, furând cât poate din drepturile celor deasupra cărora se poziţionează social.

O dublă ipostaziere  -  de INDIVID PARTICULAR şi de SUPRA-INDIVID METAFIZIC(SUVERAN)  -  în cazul aceluiaşi om  -  nu poate ficoncepută decât într-o societate reformată moral (“reformată înainte să vină reformatorii iluminaţi”…), din adâncuri: O SOCIETATE RELIGIOASĂ. Şi, spunem noi, în primul rând o societate autentic creştină  -  după modelul comunităţilor creştine ale sfintelor începuturi  -  secolele I-IV, de la începutul mileniului I.

            Oricum ar întoarce-o Rousseau  -  se loveşte de Dumnezeu  -  şi o recunoaşte, cu obidă şi ciudă (şi calomniind divinitatea: “zeii” ar fi înzestraţi de/cu  înţelepciunea oamenilor…) [34] : “Iată ce i-a silit dintotdeauna pe părinţii naţiunilor să recurgă  la intervenţia cerului şi să-i înzestreze pe zei cu propria lor înţelepciune, astfel încât popoarele, supuse fiind legilor statului ca şi celor ale naturii şi recunoscând aceeaşi putere în crearea omului ca şi în aceea a cetăţii, să asculte de bunăvoie şi să poarte jugul fericirii publice.” Cât de relative sunt toate !  -  dar, parcă, nimic nu se face, dacă omul nu se gândeşte, măcar, la Dumnezeu …Altfel, în definitiv, ce-i acela “bine public”? Fiecare înţelege:

            a-fie cum îi convine,

            b-fie cum au alţii, mai vicleni ca el, interesul să-l determine să creadă că ar trebui să-i fie convenabil, de folos  -  de fapt, convenabil şi de folos fiind pentru o oligarhie de escroci sociali(naţionali şi/sau mondiali).

            Marea eroare a lui Rousseau şi a urmaşilor săi(aceştia din urmă, direct interesaţi în perpetuarea erorii şi a consecinţelor ei) provine:

            a-fie din faptul de a considera părţile contractante ca neavând nevoie de arbitru-garant al respectării prevederilor contractului, dar chiar şi al valabilităţii, în timp şi spaţiu, a termenilor contractuali(ceea ce ar fi o absurditate de neadmis, pentru un jurist),

            b-fie din faptul de a considera că arbitrul-garant sunt LEGILE  -  dar legile elaborate “artificial”, de către “noua ordine mondială”. De fapt, de un corp social restrâns, de impostori juridici mondiali, care se prefac a fi deasupra corpului social real. Aceştia nu numai că nu sunt “elita” socială, dar devin tot mai dubioşi, prin modul cum silesc umanitatea să “navigheze” istoric   -  ei, şi nu alţii, sunt contravenienţii care, din pricina infracţiunilor comise: înşelăciune, fraudă, abuz de încredere   -  ar trebui izolaţi-excluşi din corpul social real, şi în nici un caz acceptaţi-toleraţi ca “legislatori”  -   terţi, garanţi ai polarităţii contractuale indivizi-suveran, şi cu totul falşi garanţi ai unui aşa-zis mecanism de cedare şi primire, reciproc avantajoasă, de putere-“dar”, din partea contractanţilor. În realitate, aceşti contravenienţi mondiali se interpun între părţile  contractante şi, sub chip că arbitrează de pe poziţii superior-morale, chiar cu pretenţii de cvasi-sacralitate(“puternicii “…)  -  îşi însuşesc, fără ruşine, fără nici un fel de scrupule, ceea ce se “scurge”, ca cedare de putere şi “daruri”, din ambele părţi: şi dinspre individ spre corpul social, şi dinspre corpul social spre individ. Aceste “legi” sunt false legi, căci ele nu mai pot fi garante şi arbitrante: ele nu au gradul de impersonalitate (relativă) al legilor-variante ale LEGII DIVINE  -  ci ele aparţin de părţile contractante, fac parte din zona “rivalilor contractanţi”. Ele nu aparţin unui arbitru, ca terţ situat , moral, deasupra părţilor contractante(şi, deci, neimplicat direct în interesele conţinute în termenii contractului)  -  ci aparţin cuiva din interiorul celor două părţi contractante: indivizii “cu dragoste de comandă”, indivizi marcaţi de setea de satisfacere a intereselor lor personale (sete pe care o implică total, în formularea şi în traducerea în viaţă-realitate socială, a termenilor contractuali). Dacă omenirea nu ar fi orbită de curentele de gândire antispiritualistă, ar vedea marea “cacialma”, care asigură “iluminaţilor” zilelor nostre puterea de fapt şi de drept( ! ) asupra umanităţii: se face paradă de “Ştiinţa juridică”, ca fiind desprinsă total de teologie  -  laicizată  -  când, de fapt, nu există, în întreaga lume, vreun cod de legi care să nu-şi aibă originea(în modul cel mai propriu şi mai profund, mai “ştiinţific”) în codurile de legi morale SACRE, ca revelaţii divine. Lumea modernă ar trebui să funcţioneze măcar pe LEGEA INVARIANT MOZAICO-IUDAICĂ  -  dacă nu pe LEGEA INVARIANT( mult superior-spirituală) HRISTICĂ. Din păcate, “iluminaţii” au pervertit în aşa hal atât variantele laicizate ale legilor revelate, cât şi mintea oamenilor  -  încât nici o lege nu mai recunoaşte în ea chipul ARBITRULUI DIVIN, nu mai reflectă impersonalitatea sublimă a CODURILOR MORALE REVELATE  -  iar oamenii(corpul social) sunt înşelaţi, orbiţi de la obraz, de sute de ani, că legile UMANE(“ILUMINATE”…) au şi pot avea autoritate absolută. UMANISMUL şi, apoi, ILUMINISMUL  -  nu sunt altceva decât numele campaniei furibunde de mancurtizare a umanităţii (cel puţin în zona europeană)  -  de convingere a oamenilor asupra unui lucru absurd: precum că nişte impostori pot ţine locul lui Dumnezeu. Deci, pot fi factori legislativi  -  LEGISLATORI ÎN ABSOLUT(din moment ce pot pronunţa chiar pedeapsa cu moartea!).

            Din momentul în care legea nu mai provine din LEGEA INVARIANT-DIVINĂ, ca variantă  adaptată social, spaţial şi temporal la o anumită societate, a unei anumite epoci , dintr-un anumit spaţiu spiritual (repetăm: înţelegem prin LEGE INVARIANT-DIVINĂ, în modernitate, fie INVARIANTUL SACRAL-SINAI=LEGILE MOZAICO-IUDAICE, revelate , ale Vechiului Testament  -  fie INVARIANTUL HRISTIC=FERICIRILE enunţate-revelate de Hristos, în Iudeea anilor 30-33, mileniul I  -  ca nouă lege, a umanităţii chemate la re-spiritualizare  -  lege ca testament-legământ-relegare a Omului de Dumnezeu)  -  legea nu mai are valabilitate de lege, ci e un text oarecare, fără nici o autoritate. Căci autoritatea garantă(de raportare ontologică) trebuie să fie divină, şi numai divină(doar Dumnezeu a creat Lumea şi Omul!)  -  şi doar DELEGATĂ către legislatorul terestru, care revelează legea divină(Moise sau Hristos, în ipostaza lui uman-corporală  -  dar cu autoritatea, parţial ocultată de trupul  material  -  de VERB DIVIN). Şi, în continuare, dar cu legătură indestructibilă de INVARIANTUL REVELAT şi de LEGISLATORUL PRIM-DELEGAT (Moise-omul sau Hristos-Dumnezeul Întrupat)   -  delegată de gradul doi către factorii umani legislativi (popor, corp social, suveran sau cum vor vrea să le spunem sau să-i considerăm, din punct de vedere formal: căci esenţialul APLICABIL al LEGII  va rămâne, pentru cei care refuză orbirea  -  AUTORITATEA DIVINĂ  -  iar nu delegaţii vizibili, corporal-umani).

            Repetăm: din păcate, azi, lucrurile nu stau aşa  -  din pricina unor grave distorsionări, produse de impostorii “iluminaţi”. Legea, azi (şi de câteva sute de ani încoace) provine din interiorul corpului social (iar nu din exterior, dinspre un terţ al REVELAŢIEI ORDINII DIVINE)  -  dinspre un segment interesat strict personal (fără nici o urmă de impersonalitate-transpersonalitate  -  care trebuie să fie caracteristica fundamentală a unei legi în care se pun în discuţie chiar VIAŢA ŞI MOARTEA OMULUI…)  -  interesul ţinând de ajustarea grosolană şi criminală , prin total abuz de încredere, în raport cu umanitatea  -  a “contractului social” (ca fals contract, fără terţ garant, prin autoritate morală superioară) la interesele specifice ale uneia dintre părţile contractante  -   şi nici măcar în întregul ei: profită o mafie parazită, un segment uman infim, poziţionat la intersecţia indivizilor particulari cu suveranul sau cu corpul social global. Poziţionare infracţională, căci duce la raptul drepturilor  -  atât individuale, cât şi sociale  -  şi scurgerea lor  înafara societăţii, în zona unui grup de interese egoiste, meschine.

            S-ar putea replica: Hristos a spus “Daţi cezarului ce este al cezerului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Noi nu putem spune, însă, dimpreună cu Fustel de Coulange [35] : “creştinismul este prima religie care n-a avut pretenţie ca dreptul să depindă de ea(…). În ceea ce priveşte guvernarea statului, se poate spune că creştinismul a transformat-o în esenţa sa, tocmai pentru că nu s-a ocupat de ea.”

            Nu  -  pentru că Hristos, chiar dacă a semnalat oamenilor lumea spirituală şi prăpastia care se adânceşte tot mai mult, prin păcatele omului, între lumea trupului şi lumea spiritului  -  el nu a făcut acest lucru ca pe o simplă constatare a unei realităţi de neschimbat, a unui destin implacabil. Hristos nu poate fi conceput ca acceptând ineluctabilul! El a pornit sublima luptă şi operă de implicare efectivă, activă, a lumii materiale, a oamenilor(“corp social”…)  -  în transfigurare, în conformarea la lumea superioară-spirituală. Altfel, care ar fi şansa acordată omului şi lumii, dacă Hristos ar lăsa schizofrenia ontică să-şi facă de cap? Hristos implică lumea spirituală în lumea materială, transfigurând-o  şi invitând-o, totodată, la exerciţiul transfigurării, pe aceasta din urmă. Nu poţi spune, dacă eşti creştin adevărat:”Am şi voi avea, de-a pururi, două fiinţe, pe care nu le voi împăca niciodată: una din ele aparţine statului, şi va aparţine pentru vecie  -  şi alta aparţine religiei, şi va aparţine ei pentru vecie”. Nu, Hristos nu întreţine schizofrenia, ci o conduce spre ameliorare  -  promiţând o viitoare transfigurare totală a omenirii, întru recuperarea paradisiacă ! “Iluminaţii” şi doar ei provoacă perpetuarea şi agravarea schizofreniei moral-spirituale şi social-ontologice.

            Din moment ce relaţiile prin legi ale statului implică VIAŢA ŞI MOARTEA OMULUI, îi implică acestuia modificări ale statutului său ontic, ale existenţei sale duble şi simultane(trupească şi sufletească)  -  înseamnă că Hristos a spus, de fapt, ceva ce trebuie înţeles în spiritul lui Hristos, iar nu în litera falsificată de oamenii-“suverani”(cu dragoste de putere…), care doresc blocarea culoarului dintre om şi divinitate, pentru a depărta glasul divin, de urechile “corpului social”  -  spre a-şi face ei jocul intereselor rentabile: “Daţi cezarului ceea ce consideră el ACUM, adică înainte de pornirea sfintei Mele lucrări în lume, că ar fi al său (dar voi ştiţi bine că nimic nu aparţine, în fapt, omului, ci totul aparţine lui Dumnezeu Atoatecreatorul)  -  până când, învăţând, prin sfânta Mea lucrare în această lume, să dea ŞI EL ce este al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu(adică totul, adică să-şi descopere spiritul)  -  va înţelege că ierarhia pământească trebuie să reflecte şi să dubleze ierarhia cerească, treptat(“precum în cer, aşa şi pre pământ”)  -  până la suprema revelaţie a contopirii întru unica realitate REALĂ: SPIRITUL DUMNEZEIESC”.

            Deci: Fundamentele dreptului modern, care sunt falsificate de “iluminaţi”  -  trebuie reconsiderate cu toată înţelepciunea şi bunăcredinţa  -   cu toată hotărârea şi vigoarea, regândite , reformulate şi reapropiate de ceea ce trebuie să redevină DREPTUL TEOLOGIC, ca întoarcere la originaritatea legală, ca regăsire de sine a ORDINII, în “corpul social”, întru măsurile divine. Ca revenire a rădăcinii LEGII la LOGOS-ul DIVIN   -  la sursa de alimentare spirituală cu Adevăr-Justiţie, numită ORDINE DIVINĂ.

*

3.5.Nikolai Berdiaev şi Noul Ev Mediu: “Mutaţia Lăuntrică” şi transcenderea istoriei-lege

            În fine, rusul Nikolai Berdiaev, în plin secol XX (Un Nou Ev Mediu, Omniscop, Craiova, 1995), afirmă că umanitatea, după rătăcirile spirituale ale veacurilor moderne, se situează într-un moment de criză supremă, care nu se va putea rezolva decât printr-o transfigurare, printr-o nemaivăzută revoluţie interioară şi exterioară, prin care adevăratele dimensiuni divino-umane vor fi revelate. După experienţa falimentară a socialismului şi capitalismului, ambele situate în zona Antihristului-Antispiritului (socialismul “divinizând munca materială” [36] , în dispreţul valorilor calitative, “uitând scopul şi sensul vieţii”, aducând “satanocraţia”:”un astfel de monstru nu cuprinde un suflet omenesc nou, căci nu-l conţine deloc” [37]   -  capitalismul aşa-zis democratic reificând societatea umană, “nivelând individualitatea umană” [38] , “atomizând societatea” [39] , “ignorând, în realitate, poporul” [40] , “născând toate nenorocirile societăţii” [41]   -  concluzia:”Sub veşmântul burghez sau socialist se poate adăposti aceeaşi substanţă sau, mai degrabă, aceeaşi lipsă de substanţă” [42] )  -  lumea, pământul  -  se cutremură şi cedează sub picioarele noastre. Au dispărut “speranţa şi iluzia, totul este dezgolit şi demascat”  -  omul care s-a împotrivit teocraţiei Evului Mediu, voind să se echilibreze spiritual  -  “a trecut la afirmarea de sine şi această afirmare a sfârşit cu exterminarea omului prin sine însuşi, autoexterminarea” [43] . Căci “autonomia nu trebuie să fie decât un drum spre TEONOMIE, spre o stare de suflet superioară, spre libera acceptare a voinţei lui Dumnezeu, spre libera subordonare a acesteia” [44]

            N. Berdiaev trasează, în cartea sa Un Nou Ev Mediu, drumul Omului, printre obstacole înfiorătoare, pentru A SE LEPĂDA DE ANOMIE ŞI A AJUNGE LA TEONOMIE. În fapt, acesta este şi drumul tânărului, care repetă drumul umanităţii, în propria persoană evolutiv-spirituală  -  de la ANOMIA copilăriei  -  la conştientizarea universului normat dublu: prin legi cosmice divine şi prin legi sociale.Când această dublă marcare se va armoniza spiritual, în conştiinţa adolescentului/maturului(cosmico-divinul şi socialul intrând sub acelaşi cerc al înţelegerii)  -  se va ajunge la starea de TEONOMIE. Omul-tânăr trebuie să înţeleagă că-şi va rezolva destinul nu  prin egoismul copilăriei, nici prin schizofrenia actuală cosmic-social  -  ci prin solidaritatea socială, conformă cu armonia cosmico-divină. Problema destinului individual este “irezolvabilă în limitele istoriei”  -  spune filosoful rus: “În limitele istoriei, este irezolvabil şi conflictul tragic al destinului individual cu destinul întregii umanităţi. De aceea, istoria trebuie să se încheie. Lumea trebuie să intre într-o realitate superioară, într-un timp integral, în care să se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acestui destin individual cu destinul universal trebuie să-şi găsească o soluţie. (…) Istoria nu are o evoluţie infinită în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale tocmai pentru că istoria este declin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicii istoriei(…) Metafizica istoriei ne învaţă că ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei se rezolvă dincolo de limitele ei. Acesta şi este cel mai important argument în favoarea faptului că istoria nu este fără sens, că ea are un rost superior. Dacă ar avea numai un sens pământesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurdă, fără sens, pentru că atunci toate dificultăţile fundamentale, legate de natura timpului, ar fi irezolvabile, sau toate rezolvările ar fi fictive, aparente şi neadevărate. O astfel de metafizică a istoriei relativ pesimistă rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului şi răstoarnă ideea de progres, dar întăreşte speranţa şi năzuinţa în soluţionarea suferinţei istoriei din perspectiva eternităţii, din perspectiva realităţii veşnice. (…) Trebuie să aibă loc o anumită mutaţie lăuntrică(s.n.), după care istoria universală nu se va mai înfăţişa în perspectiva fluxului distrugător al timpului, aruncată parcă în afară din adâncul spiritului  -  ci în perspectiva eternităţii, a istoriei celeste. Istoria universală se va întoarce în adâncime, ca un moment din veşnicul mister al Spiritului.” [45]

            Dacă această înţelegere profundă a fiinţei sale istorice şi a rezolvării crizelor ei de identitate  -  întru Normă Cosmico-Divină va putea fi pusă în operă de către EDUCATOR, care-l va transfigura pe tânăr, dintr-o fiinţă animală, instinctual-oportunistă  -  într-una armonios-umană, cu ritmuri spiritual-cosmice, cu privirea mereu în sus, spre sursa Binelui Suprem  -  atunci se va putea vorbi despre victoria deplină a educaţiei şi prin educatori. Deci, în opera de educaţie juridică, tocmai pentru a-i revela acesteia finalitatea superioară, prin care se transfigurează jungla în paradis, şi fiara în fiinţă cu chipul lui Dumnezeu  -  este necesară, pe lângă “nunta” spirituală a Dreptului cu Pedagogia  -  devoţiunea amândurora, în zona RELIGIEI.

*

            3.6.Invariabilul Legii şi Autoritatea Divină

            Deocamdată, Justiţia nu face decât gesturi de concesie trufaşă (dar, şi acestea, extrem de zgârcite!) , de condescendenţă arogantă, faţă de Religie. Jurământul conducătorilor sociali pe Biblie(nici măcar pe crucifix) şi prezenţa crucii în sala de judecată  -  ar fi singurele câştiguri ale Religiei, după ateismul comunist. Dar aceasta-i prea puţin, atingând un nivel spiritual superficial. Suntem încă extrem de departe de o recunoaştre cinstită şi deschisă a planării permanente a DIVINULUI, asupra Balanţei Justiţiei umane. Un ocean de neînţelegere mai este de parcurs, până când se va recunoaşte că actul justiţiei trebuie supus normei divine şi finalităţii divine  -  iar legile să reflecte, clar biblic  -  INVARIANTUL LEGII DIVINE dublu revelată (veterotestamentar şi neotestamentar  -  complementar!).

            Căci, din momentul în care legea nu mai provine din Legea Invariantă Divină, ca variantă adaptată social şi spaţio-temporal, la o anumită societate, a unei anumite epoci istorice şi dintr-un anumit spaţiu spiritual(înţelegem prin Lege Invariantă Divină  -  fie invariabilul Sacral-SINAI, Legile mozaico-iudaice, revolute, ale Vechiului Testement  -  fie Invariantul-HRISTOS  -  Fericirile din Predica de pe Munte)  -  legea nu mai are valabilitate de lege, ci este un text oarecare, fără autoritate reală. Autoritatea eroică, de care vorbea G.Vico, era consecinţa tot a apelului la autoritatea divină: braţul care crea spaţii pentru popoare era subordonat hotărârii Braţului Divin, conştiinţa ctitorului de state şi naţiuni era “turnată” în Potirul Conştiinţei şi Voinţei Divine(a se vedea mitologia întemeierii, la toate neamurile-naţiuni). Nu acelaşi lucru se poate spune despre autoritatea uman-comună, a ultimelor veacuri.

            Autoritatea ori este divină sau delegată de către divinitate  -  ori nu e deloc. (A se vedea crimele bestiale ale Revoluţiei Franceze-1789: Dumnezeu n-a delegat “poporul francez” să ucidă şi să comită regicid  -  ci, cum s-a dovedit ulterior, Revoluţia Franceză, ca orice revoluţie umană  -  a fost rezultatul unei conspiraţii din partea unei minorităţi luciferizate. De aceea, ea rămâne, ca şi războaiele mondiale ale secolului XX, un obiect de studiu pentru medicii patologi  -  şi un motiv de serioasă reflecţie pentru Biserică).Legislatorul trebuie să accepte ca autoritatea să-i fie delegată pentru a se împărtăşi din lumina divină a ORDONĂRII. Deci, autoritatea divină să fie delegată către Legislatorul terestru, care revelează(nu opacizează, nu ascunde  -  cum face azi  -  trâmbiţând fals “umanismul” legilor  -  adică impostura şi arbitrariul) Legea Divină   -  cândva, cea proclamată, pentru sânge(adresată MEMORIEI şi FIZICULUI), pe Muntele Sinai  -  astăzi, cea proclamată, DIRECT PENTRU SPIRIT, pe Muntele Măslinilor.

*

3.7. HRISTOS-LEGISLATORUL

            Dumnezeu-Tatăl, prin aspectul său filial (Dumnezeu-Hristos) , devine cel mai mare legislator al tuturor timpurilor pământeşti (concomitent cu cele cereşti). Trebuie să se înţeleagă foarte clar că legislaţia umană terestră a început în Legislaţia divină şi trebuie să se-ntoarcă, logic(chiar dacă sub forme  diversificate) , în esenţa legislativă din care a pornit. Tocmai această cale de întoarcere la obârşia divină a legislaţiei terestre şi premizele ei le înfăţişează Hristos-Dumnezeu , prin predicile şi parabolele de la Templul din Ierusalim şi, în primul rând, prin Fericirile expuse la Predica de pe Munte(Matei, cap. 5,6,7), ca şi lămuririle către apostoli, la Cina cea de Taină (Ioan, cap.14,15,16,17). El spune, foarte clar, că, prin toate legislaţiile istoriei, prin toate orânduielile şi orânduirile umanităţii  -  nu se face altceva decât împlinirea, discretă, progresivă şi secretă(mistică, ascunsă ochilor ne-spirituali) a MARII LEGI, Unicei Legi; Obârşia preaputernică a tuturor legilor ce vor fi fost vreodată pe faţa Pământului: (Matei, 5,18)”Căci adevărat zic vouă : Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate.” Deci împlinirea Legii prin legi se va face desăvârşit şi absolut integral, prin însăşi trecerea-istorie(“mentalitatea”…), continuu evolutiv-spirituală, a mediului uman-terestru  -  atât în forma-emergenţă(iota=semnul literei de început al lui Iahve-Dumnezeu), cât şi în conţinutul-imergenţă(cirta=semnul literei de mijloc).

            Cine afirmă că legea creştină e prea îngăduitoare, sau, chiar, că n-are sancţiuni, ci doar îngăduinţe [46]   -  amarnic se înşală şi nu are habar despre creştinism. Da, ne sunt dezvăluite, prin noua Lege, a lui Hristos, limitele cele mai depărtate, spre desfiinţarea limitei spirituale, către Dumnezeu  -  dacă ne supunem desăvârşit Legii: acestea sunt Fericirile  -  dar starea de FERICIT se traduce prin DESĂVÂRŞIT MORAL-SPIRITUAL, desăvârşit virtuos, desăvârşit supus Legii  -  până la renunţarea completă la egotism şi egoism, deschiderea definitiv generoasă, autosacrificială, către “ceilalţi”, către Iubire  -  care Iubire, adusă în parametrii cristici, echivalează cu desăvârşirea paradisiacă a lui Dumnezeu (prin Adam-Omul reordonat spiritual, rearmonizat legislativ, perfect conformat Legii  -  adică eliberat deplin de anomia satanică). Dar acesta este scopul cel mai înalt, pe care bietele legi omeneşti nici nu-l întrevăd, prin formulările lor ambigui şi din greu gâfâite, îngăimate, bâlbâite. Legile umane, însă, dcă vor să mai existe(ca autoritate efectivă) în istoria evolutiv-terestră, trebuie “să tragă cu urechea”, cât mai atent, tocmai la scopul legislativ cristic.

            Nimic din legile umane nu are, deocamdată, prevăzută finalitatea legislativă supremă, dreptul legislativ formulat în Fericiri  -  dar tocmai acesta este motivul pentru care legile umane nu sunt ascultate decât cu o jumătate de ureche, şi în silă: ele nu sunt în stare să zărească, să exprime ce zăresc (dacă zăresc)  -  anume, obiectivul legislativ cristic, care este transfigurarea fiinţei umane, dintr-una anonimă, aflată în permanentă stare de zavistie cu sine şi cu mediul său social  -  într-una perfect împăcată-armonizată cu sine şi cu mediul său socio-natural(căci întregul COSMOS este “societatea” Omului!). O foarte palidă imagine a Cetăţii Legislative a lui Dumnezeu [47] , o vedem în unele mânăstiri creştine, unde ascultarea legislativ-divină (alături de voturile sărăciei şi castităţii  -  care au tot o natură legislativă, dar mai înaltă şi mai greu de înţeles pentru oamenii de rând: desfiinţarea totală a egotismului, prin sărăcie trupească-socială, desfiinţarea seminţei metafizice de vrajbă, sexualitatea  -  care a despărţit şi învrăjbit Omul cu Dumnezeu şi, astfel,  pe om cu sine însuşi, orice cu orice, opunând totul istoric, autodistructiv şi perisabil  -  TOTULUI CERESC ETERN-DESĂVÂRŞIT)  -  este atât de aspră, cât nu şi-a închipuit niciodată vreun legislator că vreo lege ar putea avea vreo astfel de teribilă consecinţă.

            Dar, dacă răsplata-finalitate a efortului spiritual-legislativ este desăvârşită, doar printr-o ascultare desăvârşită, a unei Legi (aparent supraumane  -  dar care priveşte, în mod direct, doar FIINŢAREA UMANĂ, şi nimic altceva [48] )  -  ei bine, pedeapsa pentru neintegrarea Omului în Lege şi, mai cu seamă, a celor chemaţi să reprezinte Legea şi să-I călăuzească pe oameni spre Lege, dar care-şi încalcă sistematic misiunea juridico-umano-divină(PREOŢII-JURIŞTI AI TEMPLULUI) este marcată prin exclamaţia prevestitoare de prăbuşire apocaliptică:”Vai vouă!” [49] :

            -“Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi oamenilor împărăţia cerurilor, căci voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi!(…) Nebuni şi orbi, ce e mai mare? Aurul, sau biserica, care sfinţeşte aurul?(…) Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că daţi zeciuială din mintă, din mărar şi din chimen, şi nesocotiţi cele mai de samă ale legii: dreptatea, mila şi credinţa. Acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi!(…).Drept aceea, înşivă mărturisiţi de voi, că sunteţi fiii celor ce au ucis pe proroci. Şi împliniţi şi voi măsura părinţilor voştri. Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată Eu trimet la voi proroci, înţelepţi şi cărturari, şi pe unii din ei îi veţi ucide, şi-i veţi răstigni  -  şi pe alţii din ei îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi alunga din cetate  -  ca să vină asupra voastră tot sângele drept, care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel celui drept până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între biserică şi altar. Adevărul vă grăiesc: toate acestea vor veni peste voi! (…) Iată vi se lasă casa voastră pustie, căci vă spun: de acum, nu Mă veţi mai vedea până nu veţi striga: binecuvântat fie Cel ce vine întru numele Domnului!” Sancţiunea supremă a frivolităţii faţă de Lege şi Misiune a Legii: dez-identitatea şi atoate-învinuirea, urmate de orbirea faţă de lumină  -  până la descătuşarea CONŞTIENTĂ, ABISALĂ  -  a conştiinţei răului din Sine.

            Cei care sunt chemaţi să dezvăluie, în om, prin educaţie şi credinţă, Legea sădită de Dumnezeu   -  şi încalcă, sfidător şi iresponsabil, menirea  -  sunt supuşi imprecaţiei cristice pe pământ  -  dar Legea nu e de pe Pământ. De aceea, acest “vai vouă!” este vizionar: legislatorii şi juriştii, care se fac că nu văd Legea, şi scot legi supte din deget, pentru confortul lor personal  -  vor primi suprema pedeapsă: DES-FIINŢAREA (scoaterea înafara planului divin al Fiinţei). Legislatorul şi juristul care nu e vizionar , ci bucher şi tipicar, speculând meschin, rău-voitor  -  îşi auto-suprimă fiinţa, se sinucide spiritual. Căci veşnica osândă a Gheenei este Focul ce arde toate matriţele greşite ale Facerii  -  şterge din planul ontologic pe cei care nu s-au supus comandamentului Legii: “casa voastră[planul existenţei terestre şi cosmice] vi se lasă pustie.” Şi nu-L vor mai vedea (n.n.: adică, nu se vor mai putea vedea-identifica, măcar formal  -  în/cu Matriţa Fiinţei-Hristos) până când nu vor recunoaşte, dincolo de legile chiţibuşăreşti-egotiste  -  pe Dumnezeu-Legea:”De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”.

 

*

3.8.Civilizaţia creştină  -  civilizaţie legislativă

            Multă lume (jurişti şi nejurişti) are o părere complet falsă despre lege şi creştinism, crezând a identifica, chiar, o incompatibilitate între cele două noţiuni. [50] De fapt, adevărul constă exact în formularea inversaă a judecăţii: cine nu vede că numai prin creştinism, legile capătă valoarea de Lege  -  acela habar nu are ce-i Legea, acela nu vorbeşte, de fapt, despre Lege  -  ci despre ce vrea el, adică, despre nimic.

            Este tot atât de absurd să afirmi că religia creştină n-are de-a face cu legislaţia, precum este de absurd să afirmi că legislaţia nu are de-a face cu morala, sau că morala nu are de-a face cu religia.

            În definitiv, ce scop are Legea? Are scop în sine? Nu poate,  căci e pentru oameni  -  iar nu un text pentru un text( “artă pentru artă”…). Dar oamenii, sunt în sine? Nu, pentru că nu sunt propria creaţie  -  ci creaţii ale lui Dumnezeu, cu finalitate de la Dumnezeu. Sunt legi pentru Dumnezeu? Dumnezeu este Legea, deci n-are nevoie de legi. Atunci, pentru ce sunt legile? Pentru oameni care vor să ajungă la Lege   -  adică la Dumnezeu.

            Cât despre faptul că legea nu are de-a face cu Morala  -  aceasta este o afirmaţie pe care numai infractorii pot s-o admită, fără mustrare de cuget. La fel, că Morala n-ar avea de-a face cu Religia. Adică, de ce să te comporţi bine, dacă nimeni nu veghează asupra Binelui, şi nici nu ştii ce-i acela Bine? Dar dacă admiţi că Binele există şi că este Cineva care veghează la împlinirea lui  -  te vei  supune legilor Binelui. Arbitrat-Supravegheat. Altfel , în ruptura Moralei de Religie şi a moralei religioase de Lege apar rădăcinile ANOMIEI. Ale crimei generalizate, trecând drept “bine public”…

            Juridica trebuie să conţină şi Pedagogia. Şi invers. Omul dacă nu e învăţat să înveţe legea  -  şi dacă nu-i este stimulată înţelegerea scopului final al legii  -  devine fie terorizat de lege, fie indiferent faţă de lege. Iar prin teroare şi indiferenţă n-a funcţionat lungă vreme nici o societate umană  -  ci societăţile bazate pe lipsa de raţiune şi implicare raţională a cetăţenilor în treburile Cetăţii  -  s-au sinucis, au dispărut din istorie. Omului trebuie să i se explice, în amănunt, cu multă răbdare, la vârsta când plămada lui umană este maleabilă şi permeabilă  -  cine este el şi cum să acţioneze şi de ce să acţioneze, într-un fel şi nu în altul. Pedagogia juridică trebuie făcută chiar de la 2-4 ani, când apar primele scântei de înţelegere  -  pentru ca fixarea strategiei juridice şi a finalităţii ei să aibă loc la vârsta deplinei înţelegeri, a deplinei formări a capacităţilor raţionale, emoţionale, atitudinale, spirituale: adolescenţa. Numai un om educat spre înalta şi cât mai  deplina înţelegere a întregului sistem juridic, social şi cosmic, va avea posibilitatea să acţioneze ca un om adevărat, să-i formeze, la rândul lui, prin convingere raţională(dar şi intuitivă) pe alţi oameni(tovarăşi, copiii lui, chiar pe părinţii lui neinstruiţi)  -  şi doar astfel poate să se-nchege şi să reziste o societate umană sănătoasă  -  autentic umană, prin spiritualitate evoluată.

            Accidentele istorice nu sunt de neglijat, nici de dispreţuit  -  dar nu ele dictează marele mers al istoriei umanităţii. Trebuie acordată asistenţă socială materială, dar şi morală, înţelegere şi respect pentru efortul lor uman, tuturor celor care nu pot ţine pasul cu cerinţele ritmului evolutiv al spiritului uman terestru  -  dar trebuie stimulate şi respectate, în primul rând, elitele, vârfurile societăţii, CĂLĂUZELE, cei care menţin constant , fără sincope prea mari, ritmul evoluţiei spiritului terestru. Apostolatul trebuie să fie misiunea nu doar a dascălilor de şcoală, ci şi a juriştilor, întorşi în şcoli, redeveniţi dascăli (căci, în Noul Ev Mediu, prezumat de N.Berdiaev, funcţiile sacerdotală, educaţională şi juridică trebuie cumulate de acelaşi om  -  omul vremii noi, vreme despre care Malraux spunea:”Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”).Că azi a căzut unul, din disperare, că mâine vor suferi mulţi şi vor cârti  -  trebuie să le acordăm întreaga noastră compasiune  -  iar pe cei ce trăiesc, fizic şi spiritual  -  să-i înconjurăm cu blândeţe şi, asemeni lui  Hristos, să-i sfătuim, să-i însoţim câţiva paşi, să le explicăm cu înţelepciune, cu spirit de autosacrificiu şi cu răbdare îngerească: “Iacă Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor: fiţi deci înţelepi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”(Matei, 10, 16). Să-i mustrăm pe cei prea(şi nejustificat) leneşi, să-i izolăm, parţial sau total, pe cei care fac totul cu rea-credinţă conştientă şi refuză orice sfat bun [51]   -  să-i îndepărtăm de societatea umană, pentru a n-o contamina cu răul lor (dar în izolare, să le încercăm, neobosit, puterile sufletului, să trezim în ei, fie şi întârziat, germenii salvării  -  viziunii umano-divine: preoţii şi pedagogii să intre cât mai des, în clasa de elevi cât şi-n închisoare, într-un ritm susţinut, pentru a forţa uşile întunericului). Dar, evident, grija principală să fie pentru susţinerea ritmului general al UMANITĂŢII: aceasta este misiunea legilor şi legislatorilor  -  să nu-şi ia ochii de pe Lege  -  STEAUA ETERN CĂLĂUZITOARE. Căci vor exista mereu cetăţi-oameni care-L vor refuza pe Hristos-Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos  -  şi nu avem dreptul să rămânem la aceste cetăţi, să ne contaminăm de răul lor încăpăţânat  -  ci avem datoria să mergem spre cetăţile-oameni care acceptă Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos.

            Spun unii:”Legile să nu urmeze creştinismul, căci pedepsele vor fi prea mici, sau nu vor fi deloc.”. Creştinismul autentic nu pedepseşte cu ghilotina, scaunul electric, nici cu parul. Dar viziunea noastră despre sistemul de pedepse este greşită.

            Noi reacţionăm precum păgânii sau primitivii veterotestamentari, fără gând şi inimă, ci doar cu instinctul primar şi cu pumnul, cu violenţa fizică: “dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Există, însă, o reacţie spirituală, de autopedepsire, extrem de severă, decât care mai îngrozitoare nici nu există pe faţa pământului şi în istorie: este pedeapsa de tip creştin, cu efect nu de mutilare, schilodire, lichidare fizică [52]   -  ci de transfigurare spirituală, repunere, a celui ce era doar umbră de om  -  în rangul deplin şi adevărat de OM. Această pedeapsă cumplită este pedeapsa pozitivă, specifică doar creştinismului, adică NOII LEGI, care, chiar dacă încă nu e instituită şi nu se întrezăreşte măcar posibilitatea instituirii ei generale  -  aşa va fi, peste tot pământul. Abia atunci, legile vor fi Lege, şi se va vedea limpede că toate sistemele legislative, purcese din morala divină, se îndreaptă către finalitatea omului virtuos [53] :  “ci să fie cuvântul vostru: ce e da, da şi ce e nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, e de la cel rău”  -  şi :”Eu însă vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru, Care este în ceruri; căci El porunceşte soarelui Său să răsară şi peste cei răi, şi peste cei buni, şi dă ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi(…). Deci fiţi desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru cel ceresc” [54] .

            Problema “obrazului întors către noua palmă” a făcut să curgă râuri de cerneală. Considerăm că avem dreptul să ne spunem părerea şi noi, împotriva celor care afirmă că “creştinul are mentalitate de sclav” (l-am citat pe Emil Cioran…): este cea mai mare stupizenie, câtă vreme Hristos vrea să-l readucă pe Om în ipostaza de FRATE DIVIN. Or, Dumnezeu este ATOTSTĂPÂNITOR, deci nimănui supus  -  cu atât mai puţin sclav cuiva.

            Deci, palmele despre care vorbeşte Hristos nu le înduri pe orizontala existenţială, adică, de la om la om. Ci pe verticala recunoaşterii permanente a raportării om-Dumnezeu. Palma primă, pe obraz, este expresia pedepsei lui Dumnezeu, prin mâna unui trimis-om. Dar trimisul-om tot om rămâne, şi deci puterea lui de pedepsire în numele lui Dumnezeu este redusă şi restrânsă de către chiar limitele condiţiei sale umane. Deci, pentru că eu mă recunosc mult mai vinovat, în faţa lui Dumnezeu, decât poate un om să-mi arate că sunt vinovat, întorc şi celălalt obraz, pe care ar trebui să mi se “completeze” pedeapsa, de la limita umană a pedepsitorului-trimis divin  -  până la deplina pedepsire divină, conformă cu imensul meu păcat către Dumnezeu. Din acest moment, cel care ne-a pălmuit  va realiza  că nu poate el să ne lovească, atât cât ar trebui, prin justiţie divină-nonumană, să ne lovească. Atunci, abia, îşi va da seama de limitele lui, de faptul că nu e decât supusul (robul) către Dumnezeu-Legea (şi Sancţiunea). Deci, NEPUTINŢA  lui de a ne lovi îl va re-întoarce între limitele sale umane. Dacă se va căi sau nu, dacă va lovi iar, sau nu  -  aceasta nu se poate garanta omeneşte  -  dar, deja, suntem ieşiţi de sub “jurisdicţia” umană a oricărei lovituri deplin-divine. Dar:

            a- lui i s-a făcut demonstraţia că e neputincios, fie şi în aşa-zisa “dreptate”, “violenţă punitivă”( când, de fapt, nu e decât voinţa Domnului, prin mâna lui, atât cât poate mâna şi forţa mâniei sale de om);

            b-lovitorul, neputincios de a lovi mai mult decât a lovit, rămâne de ruşine: îşi va da seama că e un biet om, şi-atât; din acest moment, îşi va pune problema că  -  lovitura fiind a lui, nu a lui Dumnezeu  -  s-ar putea ca pedeapsa lui Dumnezeu, pentru impostura lui de a se considera cu drept de pedepsire, de parcă ar fi fost Dumnezeu  -  va fi pedepsită de Dumnezeu(şi numai Dumnezeu ştie cât de grea va fi pedeapsa divină, lovitoare pentru SUPERBIE…);

            c-cel lovit nu are de pierdut nimic, ci câştigă conştienţa cât mai acută, deplină, a vinovăţiei faţă de Dumnezeu, şi va şti (va fi gata) să aştepte O COMPLETARE (oricând) la lovitură  -  ceea ce, oricum, este o mângâiere spirituală: lovit deja fiind, de către inconştientul impostor, ştie că lovitura lui Dumnezeu, pentru păcatele sale, va fi mai mică decât o merita , până în momentul lovirii umane (mai mică exact cu lovitura trimisă de Dumnezeu prin impostor, lovitură prin care păcatul parţial al lovitului este adăugat păcatelor, până atunci nerecunoscute, ale lovitorului). Este, pentru lovit, prefigurarea MARTIRIULUI, în numele lui Dumnezeu  -  începutul studiului legislaţiei punitive a lui Dumnezeu. Dar şi semnul-şansă a viitoarei mântuiri. De la această “palmă” încolo ar trebui, pentru adevăratul creştin, să urmeze revelaţia Împărăţiei lui Dumnezeu ! Aşa că, aceia dintre noi care se revoltă împotriva “palmei”(şi a primei, şi a prezumatei…)  -  ar trebui să ceară ei, cât mai degrabă, şi de la oricine, semnul loviturii-prefigurare a mântuirii, al milei divine, semnul că “Dumnezeu nu te-a uitat”…

            Cine mai ţine cont, în zilele de azi, ale legislaţiei laice  -  că ar putea fi trimis în judecata Focului Veşnic, al retopirii “matriţelor fiinţiale”  -  “doar” pentru insultarea “fratelui”(oricare semen): “netrebnicule, nebunule”?   -  când toţi suntem călcători de Lege, deci”netrebnici-nebuni”…

            Cine ar accepta azi, în legislaţia laică (Doamne, ce-i mai place omului s-o facă pe Dumnezeu, pedepsind, în stânga şi-n dreapta, cu mintea lui de om…), să se autoexileze  , definitiv şi irevocabil, de propriii copii  -  dacă aceştia L-ar nega pe Dumnezeu-Obârşia a Toate, singura garanţie a Binelui? [55] Cine ar accepta azi, în legislaţia laică, atât de “severă”(?…)  -  să-şi taie mâna sau să-şi scoată ochiul, pentru o “simplă” minciună, trădare? Doar trădarea e relativă, nu?… La fel  -  Adevărul: mereu, în societatea laică avem “puncte de vedere”  -  adică pretexte de a (ne) minţi cu neruşinare. Fii pregătit, în orice clipă a vieţii tale, să fii torturat inimaginabil şi să mori pentru Dumnezeu!Adică, pentru revelarea SINELEUI TĂU REAL-DIVIN.

            “Hotărât lucru, legislaţia creştină este mult prea severă  -  şi nedemocratică!”  -  vor spune, acum, aflaţi, oarecum, în cunoştinţă de cauză, cei care ziceau, până acum , că-i legislaţie prea blândă şi că orice creştin are mentalitate de sclav. Da, este severă, pentru că Dumnezeu are pretenţii mari de la om(dacă vrea omul să fie Fratele lui Dumnezeu…)  -  dar şi răsplăţi pe măsură: Dumnezeu îl vrea pe om FERICIT  -  fericit cu adevărat, adică asemeni Lui. Dar aceasta înseamnă: PERFECT CURAT-CURĂŢAT DE REZIDUURI NON-PARADISIACE (adică, potrivnice Luminii Lumii)…

            Nedemocratică? Dumnezeu nu ştie decât despre o singură categorie umană  -  de fapt, despre un singur om: ADAM (să-l întoarcă de unde a purces, plângându-şi greşeala  -  în Rai-Paradis). Iar discriminarea”nedemocratică” ar începe de la doi…

            Greu, teribil de greu, dar şi teribil de măreţ şi nemăsurat nobil lucru este să fii creştin. Fratele lui Hristos-Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Prima şi singura condiţie: respectă Legea Armoniei(cu tine, cu ceilalţi, cu lumea). Lege pe care Hristos(cel mai teribil Legislator!fără alt scop decât Dreptatea: “Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura!” [56] ) o numeşte atât de frumos: IUBIRE.

            Legea îl transfigurează pe om în Dumnezeu. Respectă dumnezeieşte Legea!  -  porunceşte Juristul Suprem-Hristos. Altfel, pedeapsa ta va fi esenţială şi eternă! Vei pierde(sau amâna indefinit) Mântuirea, adică starea de ieşire de sub Timp-Eveniment-Moarte!

                                                                  *

           

            Jugul Legii lui Dumnezeu este uşor sau teribil de greu, după gradul de încredere (în Reperul şi Scopul Suprem), de credinţă şi de supunere faţă de Lege: cine s-a obişnuit cu ceva, zi de zi şi clipă de clipă(oricât ar fi de cumplit, aparent  -  acel “ceva”)  -  va constata că e uşor şi firesc. De aceea, educaţia întru Lege trebuie făcută de mic copil  -  dezvoltată şi explicitată în adolescenţă  -  pentru ca omul matur să fie Omul Legii, tot aşa cum este Omul Respiraţiei sau al Bătăii Inimii. “Căci jugul meu este bun şi sarcina mea uşoară” [57] .

*

3.9.Tânărul educat şi Dumnezeu

            Când tânărul va simţi boarea divină în sala de clasă, se va lăsa modelat de către “delegatul” lui Dumnezeu, până când el însuşi va afirma că NUMAI viaţa întru armonie cu oamenii , cu Legea,  cu Dumnezeu este viaţă reală. Aşa cum bine zicea Pytagora, tânărul nu trebuie înşelatprin intruziunea, pe canalul dintre substanţa divină şi sufletul tânărului, a intereselor meschine ale educatorului/legislatorului. Confiscarea(grosolană şi brutală) a căii dinspre Dumnezeu  spre sufletul tânărului va duce la grave tulburări spirituale , ale actualei şi viitoarei societăţi umane, care va fi lipsită de harul transfigurării, singurul factor care poate revela teleologia cosmică şi socială.

            Cine-l va înţelege pe Dumnezeu, pătrunzând în “mintea” lui Dumnezeu, în intenţiile Sale sublime  -  acela va fi subiectul ideal pentru educaţie. Cine nu, va reprezenta un rebut educaţional şi, consecutiv, un potenţial pericol de destabilizare socială, prin faptul că el însuşi nu e stabilizat spiritual  -  şi, deci, se constituie în focarul epidemiei non-armoniei  -  epidemia anomică. Epidemie care , deja, “cutremură pământul sub picioarele noastre”, cum spune un gânditor  -  el înţelegând prin aceasta că, în curând, Dumnezeu nici nu va  mai ţine cont de alegerea noastră, şi se va revela în toată măreţia lui legislativă. Dar pentru că noi nu suntem pregătiţi să ne supunem Legii şi Legislatorului Suprem  -  vom fi înspăimântaţi de moarte, în loc să-i aducem slavă şi să ne transfigurăm de bucuria supremei revelaţii.

            Deci, de reţinut: Dreptul nu e doar o ştiinţă -  ci o cale potenţială de a-l întâlni pe Dumnezeu. O cale pe care poate fi iniţiat mult mai uşor omul tânăr  -  dacă conştiinţa responsabilităţii duble(faţă de Dumnezeu şi faţă de chipul său oglindit -  omul) ar fi trezită în educatorii momentului I şi momentului II pedagogic. Cu o condiţie: legile să nu uite de Lege.

*

3.10. În loc de concluzii finale: Replierea socială şi cenzura moral-divină a tânărului

            În trecut, mai ales în lumea satului, autoritatea divină era dublată de autoritatea socială a obştei, în chip, deseori, armonios  -  şi, în mod sigur, totdeauna flositor, pentru păstrarea moralei: “gura lumii”, “gura satului”  -  o adevărată şi bine formată(şi informată) opinie publică  -  autoritatea obştei.

            Egoismul, individualismul, însingurarea modernă, pustiirea sau urbanizarea satelor (mai ales ca mentalitate)  -  au distrus autoritatea obştei. A rămas autoritatea divină  -  prin “delegare educaţională”.

            Cum trebuie văzută ea? În zeci, sute de cazuri  -  discutând cu elevii, cu tinerii  -  ne-am dat seama că autoritatea divină, dacă e conştientizată şi dublată de stimulul religios al familiei(evlavia, morala creştină)  -  împiedică săvârşirea de lucruri neplăcute, şi chiar de lucruri periculoase, nocive în cel mai înalt grad  -  din punct de vedere social. Tânărul trebuie învăţat să aibă un preot-duhovnic stabil, în care să aibă deplină încredere. Şi atunci, cenzura moral-divină va veni pe două căi, diminuând sau chiar suprimând pornirile rele ale firii tânărului, sau obiceiurile, deprinderile sale proaste:

             a-sentimentul veghii, permanente, deasupra sa, a ochiului divin neadormit şi mustrător (în cazul neadaptării sau încetei adaptări la morala creştină);

             b- controlul periodic(ca la medic) al sufletului: pregătirea periodică pentru întâlnirea cu confesorul-duhovnicul  -  o întâlnire de maximă şi severă sinceritate.                    

            Astfel, treptat, credinţa şi încrederea re-conformează spiritul, rectifică, şlefuiesc spiritul şi inhibă pornirile pernicioase ale firii.  Acesta este, în definitiv, OMUL NOU de care vorbeşte Hristos, omul renăscut spiritual  -  nu acela al comunismului ateu, nici acela al liberalismului libertin şi anomic. Pur şi simplu, HOMO RELIGIOSUS REDIVIVUS, despre care face vorbire Mircea Eliade [58] . Omul religios regăsit-renăscut, şi pus între parametri de eficienţă spirituală  -  care va deveni corectitudine şi omenie socială. Din dezvăluirile tinerilor, aflaţi fie în plină terapie religioasă, fie după terapia religioasă (într-un moment de relaxare luminoasă, evlavioasă, recunoscătoare) s-a putut vedea cum atât mici carenţe psihice şi deprinderi rele, nu foarte vinovate în sine(cochetăria celei care pierdea ziua la oglindă, mizeria fiziologică a celui care se masturba sau se scobea între degetele de la picioare etc.)  -  cât şi mari deficienţe psiho-fiziologice(porniri homosexuale, cauzate de grave disfuncţii, deficienţe fiziologice, din pricini congenitale etc.  -  sau nestăpânirea nervilor, neascultarea de nici o autoritate exterioară etc.)  -  prin concentrarea atât sub Ochiul lui Dumnezeu, cât şi sub cuvântul de folos al duhovnicului  -  fie au fost autoreprimate, fie ţinute în frâu, stăpânite mental, volitiv, pentru a nu face rău celor din jur, şi nici sieşi să nu-şi mărească răul, până la scârba de sine şi la sentimentul culpabilităţii , hiperbolizat până la dorinţa de autoeliminare. Împăcarea cu sine, redobândirea respectului de sine şi a cumpenei interioare, re-armonizarea interioară  -  este ceva de nepreţuit. Şi doar sentimentul religios autentic(nu superstiţia sau bigotismul!!)  rezolvă aceste probleme .

            ABIA OMUL RELIGIOS POATE FI, ORICÂND, O FOARTE BUNĂ FIINŢĂ JURIDICĂ  -  DACĂ SE FACE EDUCAŢIA JURIDICĂ DE RIGOARE. Este mai puţin valabil inversul afirmaţiei. De multe ori, jurişti merituoşi, pierzând busola spirituală, au clacat moral şi profesional.

***

 

RESTABILIREA  CREDIBILITĂŢII TINERILOR. “BĂTRÂNEŢEA” ŞI “TINEREŢEA”  -  CATEGORII PSIHO-SOCIALE

 Forţele spirituale tinere :

a-dacă vor fi educate în direcţia generozităţii spirituale, a orizontului spiritual deschis şi liber spre “sus”  -  iar nu al unui pozitivism meschin şi fosilizat în automatismele de “animal de pradă”, strict orizontalizat(sub zodia “economicului”);

b- dacă vor fi convinse să accepte cunoaşterea şi aprofundarea Legii-Normă( în semnificaţiile ei adânci, vitale) şi a sistemului general de funcţiune socială  - 

în mod sigur, vor găsi soluţii nu numai noi, ci şi mai  fiabile şi viabile, multiple şi cu grad de soluţionare mai înalt. Se vor angaja într-o autentică spirală a reformei sociale şi morale ( nu în simulacre reformiste)  -  aşa cum s-a întâmplat în toate  momentele critice ale istoriei omenirii : tinerii minoriţi au deblocat Biserica Occidentală, scoţând-o din criza de credibilitate , care a produs, pe cale de consecinţă, tirania religioasă a sistemului inchizitorial ;  tinerii artişti , savanţi şi exploratori  -  au deblocat Evul Mediu ( care alunecase în manierism factice) - spre Renaştere; tinerii masoni ai veacului 18 au deblocat sistemul social feudal ( încrâncenat în forme golite de divin, în absolutismul despotic, cu pretenţii de drept divin, arogant şi distructiv de avânturi creative), spre democraţie (care, la începutul ei, părea reală…)  -  şi tot tinerii au achiesat primii şi la idealurile anului (est şi central-european) 1989, doar că, peste tot în Centrul şi Estul Europei, a existat o capcană, gen “Piaţa Universităţii”-Bucureşti 1990 -  revelată mai degrabă sau mai târziu, cu amărăciune. Forţele tinere nu trebuie măcinate, pervertite şi exasperate  -  ci folosite în mod loial, vizionar, curat  -  determinate, printr-o educaţie prealabilă, de înaltă şi susţinută ţinută spirituală, să se “înjuge” singure, cu entuziasmul specific vârstei, la operaţia denumită “ameliorare socială”. Numai aşa se pot ele purifica şi lumina, constant, de Idealul Umanităţii  -   fără a se înţepeni în starea psiho-spirituală,  numită “bătrâneţe”, ci păstrând, chiar în vârsta senectuţii, flexibilitatea şi generozitatea extremă, atât de vie, a stării spirituale de “tineret”. Căci, după cum credem a se vedea, nu există un real conflict al generaţiilor, decât atunci când cei vârstnici se încăpăţânează să semnifice “cei bătrâni”-îmbătrâniţi  -  şi să-şi aroge drepturi pe care nu le au, în virtutea unor “virtuţi”deloc onorabile: îşi apropriază , fără să şi merite, din punct de vedere medical, toate anchilozele psiho-spirituale posibile  -  lucru care duce, inexorabil, la atitudini egoiste şi tiranice. “Bătrâneţea” şi “Tinereţea” se dovedesc a fi, în cele din urmă, dar, de fapt,  în primul rând  -   categorii psiho-spirituale şi  grade  de atitudine volitivă    ( în cazul celor ce vor să arate şi să fie “bătrâni”, este şi complacerea de a arăta şi a fi astfel  -  iar despre “tinerii” cu prejudecata că ei trebuie să fie cu totul altceva decât generaţia anterioară, iar dacă nu sunt, se autoblochează moral-spiritual, se poate spune, la fel, că se complac într-o atitudine categorisită, doar,  drept “tânără”  -  hyppies, rockers, rappers, punkers etc.  -  dar, în realitate, “îmbătrânită”prematur,  fără finalitatea , neliniştea creatoare şi forţa de a fi şi însemna“tinereţe” autentică). “Le lipseşte educaţia”  - spunem. Dar chiar li se dă educaţie adecvată, într-un mediu social adecvat (???) şi de către factori adecvaţi(fie şi ca atitudine şi nivel spiritual)  şi de bună-credinţă? O educaţie care să stimuleze, în ei, generozitatea şi energiile constructive, specifice (în mod normal…) vârstei tinere?…

Noi nu credem asta – şi, tocmai de aceea, optăm pentru/propunem, cu mult discernământ, o variantă nouă (şi, în acelaşi timp, veche…) de societate, în care să nu mai existe păcălici şi păcălitori, şi nici obidiţi şi obiditori: SOCIETATEA TEOCRATICĂ, în sensul propus de Nikolai Berdiaev, în lucrarea sa – Un Nou Ev Mediu: o societate în care CREDINŢA CREŞTINĂ (autentică şi ferventă…!!!) să fie forţa spirituală motrice – în care Biserica să fie Instituţie Divino-Umană, nu cu misiune neapărat de supraveghere  a  nivelului de spiritualitate al mediului social – nu atât instituţie cu misiune corectivă, cât preventivă, pentru evitarea nu doar a catastrofelor spirituale, cum sunt cele prin care trecem azi, de s-au zăpăcit de tot până şi sacedoţii lui Hristos-Mântuitorul… -  ci, în special, pentru alinarea durerilor spirituale din mediul social, pentru catalizarea şi cultivarea forţelor spirituale nucleice, ascunse în om/umanitate - pentru adeverirea, întărirea şi Revelarea Stării de REALĂ con-fraternitate, dintre oameni: TEOCRAŢIA propusă de noi NU trebuie să fie o nouă societate totalitară, şi nici să nu utilizeze constrângerea, brutală sau discretă (tot siluire a libertăţii divino-umane ar fi, sub orice formă s-ar exercita brutalitatea/constrângerea non-spiritualizantă!) – să nu aibă scopuri DELOC lumeşti, ci exclusiv, obsesiv,  ţinând de Revelarea Lui Hristos… – să nu se nimerească, Doamne fereşte, din nou, cum a fost în zona papală a secolelor Vechiului Ev Mediu – Inchiziţia, sau orice alt fel de „poliţie bisericească”…Nu, nicidecum! Ci să fie Zona Terestră şi Zona Divină (totodată! – întâlnite!!! - prin Lucrarea Cea Mai Înaltă a HARULUI    Dumnezeiesc!), zona de REVELAŢIE, la nivel de individ, dar, mai cu seamă, de SUPRAINDIVIDUALITATE / NEAM. În felul acesta, doar, Biserica va fi iar ceea ce a vrut şi vrea Hristos: Mireasa Lui Hristos, Sfânta Unealtă de Mântuire/Re-armonizare întru Duh a Omului/Umanităţii, ANTICAMERA PARADISULUI.

Dar, pentru o astfel de societate nouă, şi totuşi veche, originară, dacă ne gândim că ea a fost întâia propunere a Lui Hristos – preoţii trebuie să înceteze definitiv de a se considera un soi de funcţionari – ŞI SĂ RE-DEVINĂ JERTFELNICI ÎNTRU MISIUNE SFÂNTĂ/COSMICĂ/SUPRAISTORICĂ!!!

Şi aceasta, pentru ca istoria să aibă finalul prorocit de acelaşi mare filosof al Ortodoxiei, Nikolai Berdiaev – re-contopirea istoriei pământeşti cu istoria celestă (cf. Sensul istoriei, Polirom, Iaşi, 1996, pp. 195-197) – deci, să reluăm şi să completăm, ca pe un memento, ceea ce deja am citat din geniul rus al Ortodoxiei: „În viitor va avea loc o luptă fără precedent între bine şi rău, între Dumnezeu şi diavol, între lumină şi întuneric. Sensul istoriei constă în deschiderea acestor principii opuse, în lupta lor şi în conflictul tragic al acestor principii (…)Am început cu prologul celest al istoriei, pentru a trece la istoria pământească, iar de la această istorie pământească trebuie să trecem iarăşi la istoria celestă.Numai în acest caz istoria are un sens pozitiv: dacă se încheie. Întreaga metafizică a istoriei (…) conduce la conştiinţa sfârşitului inevitabil al istoriei. Dacă istoria ar fi un proces nesfârşit, o infinitate rea, ea n-ar avea nici un sens. Tragedia timpului ar fi de nerezolvat, iar sarcina istoriei – irealizabilă, pentru că, în interiorul timpului istoric, aceasta nici nu se poate înfăptui. Destinul omului, aflat la baza istoriei, presupune un scop supraistoric, un proces suoraistoric, o soluţionare supraistorică a destinului istoriei într-un alt timp, veşnic. Istoria pământească trebuie să se contopească din nou cu istoria celestă, trebuie să dispară graniţele care separă lumea aceasta de lumea cealată, la fel cum nu au existat aceste graniţe în trecutul îndepărtat, în zorii vieţii universale. (…).În acest mod simbolic se vorbeşte în Apocalipsă. Se rupe legătura timpurilor,  cercul închis al realităţii încetează să mai existe. În realitatea lumii se revarsă energiile unor alte trepte ale realităţii, istoria timpului nostru se sfârşeşte şi tocmai de aceea capătă sens. O zi din viaţa noastră individuală este absurdă luată în sine, viaţa noastră capătă sens doar prin alăturarea tuturor zilelor ei.

(…) În limitele istoriei, este irezolvabil şi conflictul tragic al destinului individual, cu destinul întregii umanităţi. De aceea, istoria trebuie să se încheie. Lumea trebuie să intre într-o realitate superioară, într-un timp integral, în care să se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acesti destin individual cu destinul universaltrebuie să-şi găsească o soluţie. Istoria este, înainte de toate, destin – şi trebuie să fie înţeleasă ca destin, ca soartă tragică. Soarta tragică trebuie să aibă, ca în orice tragedie, un act final, care rezolvă totul. În tragedie, catharsis-ul este inevitabil.  Istoria nu are o evoluţie infinită în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale, tocmai pentru că istoria este destin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicei istoriei. Destinul uman, pe care trebuie să-l urmărim prin toate perioadele istoriei, nu se poate soluţiona în limitele istoriei. Metafizica istoriei ne învaţă că ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei, se rezolvă dincolo de limitele ei. Acesta şi este cel mai important argument în favoarea faptului că istoria nu este fără sens, că are un rost superior. Dacă ar avea numai un sens pământesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurdă, fără sens, pentru că atunci toate dificultăţile fundamentale, legate de natura timpului ar fi irezolvabile, sau toate rezolvările ar fi fictive, aparente şi neadevărate. O astfel de metafizică a istoriei, relativ pesimistă, rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului şi răstoarnă ideea de progres, dar întăreşte speranţa şi năzuinţa în soluţionarea suferinţei istoriei din perspectiva eternităţii, din perspectiva realităţii veşnice. Iar această metafizică pesimistă a istoriei este mai optimistă, în sensul ultim şi cel mai profund al cuvântului, decât optimista concepţie despre progres, concepţie sumbră şi aducătoare de moarte pentru tot ce este viu. Trebuie să aibă loc o anumită mutaţie lăuntrică, după care istoria universală nu se va mai înfăţişa în perspectiva fluxului distrugător al timpului, atuncată parcă înafară din adâncul spiritului, ci în perspectiva eternităţii, a istoriei celeste. Istoria universală se va întoarce în adâncime, ca un moment din veşnicul moment al Spiritului”.

 

                                                             

 

                                                 ***