ESEU

Cartea a Doua: Cea a DESCOPERIRII LEGII CA FORMĂ DE EXISTENŢĂ UMANO-DIVINĂ…

 

2.1.Existenţa juridică

 

Existenţa cosmică este o existenţă juridică de gradul I, pentru că ea se raportează la Legi imulabile şi la punctul de reper absolut: divinitatea.

Existenţa umană este supusă unei duble jurisdicţii:

a-        din punctul de vedere al existenţei în sine, biologice  -  ca şi, mai ales, din punctul de vedere al existenţei spirituale  -  deci, existenţa umană este, şi ea, o existenţă juridică de gradul I  -  pentru că spiritul omului este în dependenţă directă de funcţia  divină: aparţine, prin toate mişcările lui, imergente şi emergente, sistemului de legi cosmico-divine, imuabile  -  şi reperului absolut, divin;

b-              dar omul, multiplicat oameni  -  are şi o a doua formă de existenţă, specifică: existenţa socială. Iar pe aceasta o numim existenţă juridică de gradul II. Este adevărat că, toate sistemele juridice primare ale societăţii umane ( care sisteme se confundă, în incipitul  existenţei umane social-terestre, cu sistemele etico-morale) au provenienţă divină. Absolut toate neamurile îşi revendică codurile de comportament de la zeii lor. Iudeo-creştinismul se revendică dublu: I- de la Tablele Legii , date direct de Dumnezeu-Iahve, lui Moise  -  iar acesta, împărtăşindu-le triburilor vechilor evrei; II-de la Hristos-Dumnezeu , care a predicat şi revelat o completare a legislaţiei veterotestamentare (este vorba de FERICIRILE neotestamentare). Aceste două revelaţii corespund, de fapt, la două stadii diferite de evoluţie spirituală terestră.

Tot aşa de adevărat este că societatea umană modernă, de la Renaştere încoace, s-a laicizat într-atât, încât au fost elaborate şi promulgate legi care sunt în flagrantă contradicţie cu codurile etice de provenienţă divină. Dincolo de aprecierea noastră  -  acest lucru este o realitate obiectivă, de care trebuie ţinut cont, în discuţia noastră.

În capitolul care urmează, vom încerca să deducem inconvenientele majore, născute de situaţia desprinderii codurilor legislative sociale moderne, de codurile religios-etice ale antichităţii şi Evului Mediu. Căci, în mod categoric, un sistem de legi care n-are girul unei autorităţi absolute  -  poate stârni fie nemulţumiri şi revolte multiple  -  fie poate crea o stare de apatie, de non-combativitate-non-angajare socială, de pasivitate socială  -  ca formă de respingere. Ceea ce impietează enorm asupra aplicării şi eficienţei codului legislativ. Oamenii se ştiu pe ei cât de imperfecţi sunt  -  şi, de aceea, prin deducţie, consideră( şi pe bună dreptate) că legile elaborate şi promulgate de semeni de-ai lor, fără girul divin şi fără raportarea la divin  -  sunt imperfecte, deci sunt de pus sub semnul relativităţii sceptice. Deci, nu merită obedienţă, nici efort de înţelegere şi aprofundare. Aceasta şi este cauza, atât a revoluţiilor din ultimele două secole (punerea sub semnul întrebării a dreptului divin naşte revoluţiile burgheze  - punerea sub semnul întrebării a întregului sistem legislativ creştin a născut şi naşte dictaturile, de tip comunist, fascist etc.  – dar şi oligarhiile liberale, de tip mafiot-imperialist). Percepţia generală este că, în codurile actuale de legi, este reflectată tot mai puţin dorinţa de bine şi interesele larg-obşteşti  -  şi, tot mai mult, interese particulare sau ale unor grupuri restrânse, oligarhii financiare.

*

 

2.2.Ştiinţa Dreptului. Dreptul şi Contractul social al lui Rousseau

Ştiinţa Dreptului “studiază natura juridicului, elementele sale structurale, legăturile interne ale sistemului dreptului, reprezintă o generalizare a experienţei socio-umane într-un anumit domeniu de activitate, un complex de concepte, noţiuni, categorii şi principii, precum şi un ansamblu de forme şi metode de investigare şi cercetare a fenomenului juridic.” [1] Aceasta este teoria despre DREPT, funcţionarea şi utilizarea lui.

Pe de altă parte, obiectul ştiinţei DREPTULUI  -  DREPTUL (etimologic, din latinescul directus=sens direct, respectiv regulă de conduită) “ (…) este forma conştiinţei sociale sub care se exprimă normele de conduită ale oamenilor, a unora faţă de alţii şi a tutrora faţă de întreaga societate” [2]   -  iar Rousseau afirmă că  “reprezintă ansamblul  normelor generale de conduită instituite şi recunoscute de puterea de stat, norme care exprimă voinţa socială generală şi au ca scop reglementarea relaţiilor sociale, în acord cu interesele fundamentale ale  societăţii şi a căror respectare este garantată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.” [3]

Chiar aşa: statul se pare că a fost creat să aibă calitatea de instituţie politică centrală, care să vegheze la aplicarea dreptului, în cadrul unei societăţi umane.

Din tot ce-am afirmat în capitolul anterior, credem că rezultă  concepţia iniţială, din sistemele filosofice vechi: Norma asigură Ordinea, Ordinea asigură Viaţa. În cazul societăţii umane  -  Norma şi Ordinea asigură viaţa socială. Aşa cum, în biologie, structurile aberante, monştrii, care reprezintă abateri de la norma divină a construcţiei vieţii, sunt eliminaţi de viaţă  -  tot aşa, a-socialii(sau anti-socialii) ca monştri sociali, care perturbă Ordinea Organismului Social  -  sunt eliminaţi (sau, măcar, izolaţi). Altfel, există pericolul ca însuşi Organismul Social , prin contaminare, prin proliferarea dezordinii        (precum procesul cancerigen, care înnebuneşte toate celulele corpului şi produce metastaza, ca blocare globală a vieţii)  -  să intre într-o metastază socială, şi Organismul Social să piară. Nu sunt rare cazurile , în istorie, ba chiar întristător de dese, când imperii întregi, intrate în metastază socială, au dispărut. Şi au fost înlocuite fie de natura primară(jungla), fie de alte popoare, sănătoase juridic.

Problema este la alt nivel: atunci când se afirmă că”norma exprimă voinţa socială generală”  -  imediat se nasc două întrebări:

a-societatea viitoare (compusă, într-adevăr, din fiinţe ca indivizi volitivi) ştie, oare, ce vrea, pentru a-i fi bine? Cine îi dă ideea despre ce-i bine, pentru ea, să vrea? Căci Pytagora spune: “Poporului care se plânge de sărăcie , dă-i pâine şi nu libertate”.

b-cine garantează că “voinţa” este “socială şi generală”  -  şi nu a unei oligarhii (dacă nu, uneori, chiar a unui individ –tiran)?

După cum lesne se poate observa, în spatele cuvintelor  -  se profilează necesitatea unui garant dinafara societăţii   (sau dinăuntrul nevăzut al societăţii   -   “spiritul” societăţii)  -  oricum, un arbitru superior ca situare existenţial-morală, şi absolut neutru faţă de interesele societăţii active, care societate îşi desfăşoară activitatea din inerţie, cuprinsă de focul treburilor existenţei;  dar dacă, cumva, se creează premizele obiective sau subiective ale opririi activităţii sociale  -  va folosi răgazul opririi, pentru a medita la rostul şi finalitatea acţiuniii, tocmai întrerupte. Aceste rupturi de ritm ale activităţii umane din ultimele două secole  -  au provocat revelaţia lipsei Arbitrului Superior, ca garant al normării legăturilor inter-umane, din cadrul activităţii sociale  -  şi s-a produs, în consecinţă, revoluţii, reaşezări, reorientări etc. Dar aceste convulsii s-au produs tot pe verticală, şi tot fără găsirea unui Arbitru superior activităţii subiectiv-umane. Un Arbitru situat deasupra patimilor şi intereselor (de grup sau individuale) sosocial-umane  -  un Arbitru Neutru.

În aceasta constă, de 200 de ani, dramatismul Contractului social, imaginat de J.J. Rousseau. Pe de o parte, Rousseau afirmă, în esenţă:”Fiecare din noi, în cadrul contractului, pune în comun persoana şi toată puterea lui, sub conducerea supremă a voinţei generale, şi primim, in corpore, pe fiecare membru, ca parte indivizibilă a întregului.”

Sau, în comentariul lui H.H. Stahl:”Fiecare individ cedează comunităţii toate drepturile sale. Dar, în acelaşi timp, fiecare membru al comunităţii, ca parte a comunităţii, primeşte în dar drepturile celorlalţi membri ai comunităţii, legaţi, în mod indivizibil, de întreg. Astfel, în aceeaşi formă, fiecare individ e privit sub două aspecte deosebite: ca particular şi apoi ca parte a suveranului.”

Pe de altă parte, însă, Rousseau recunoaşte:  (p. 95)”În sfârşit, când statul, ajuns aproape de ruină, nu mai dăinuieşte decât într-o formă iluzorie şi goală, când legătura socială e ruptă în toate inimile, când cel mai josnic interes îşi asigură cu neobrăzare numele sacru al binelui public, atunci voinţa generală amuţeşte. Toţi, călăuziţi de motive tăinuite, nu-şi mai spun părerea ca cetăţeni, ca şi cum statul n-ar fi existat niciodată, şi încep să treacă în mod fals, sub numele de legi, nişte decrete nedrepte, care nu au alt scop decât interesul particular.”

Cine este, deci, Suveranul cu Suveranitate, al lui Rousseau? Este expresia egoismului membrilor corpului social. Rousseau recunoaşte, silit de legea socială, necesitatea Garantului Suprem, Arbitrului Neutru: (p.30)”Oare nu tocmai pentru aceea că nu se află nimeni care să nu-şi însuşească cuvântul <<fiecare>>şi care să nu  gândească la el însuşi, atunci când votează pentru toţi? “  -  şi p. 41 :” Pentru ca un popor care ia fiinţă să poată gusta maximele sănătoase ale politicii şi să urmeze regulile fundamentale ale raţiunii de stat, ar trebui ca efectul să poată deveni cauză(…) ca oamenii să fie, deci, înainte de a avea legi, ceea ce trebuie să devină datorită lor(…).Iată ce i-a silit dintotdeauna pe părinţii naţiunilor să recurgă la intervenţia cerului şi să-i înzestreze pe zei cu propria lor înţelepciune(…) Dar nu îi este dat oricărui om  să facă zeii să vorbească, nici să fie crezut atunci când vesteşte că e interpretul lor. Sufletul cel mare al legislatorului este adevărata minune care trebuie să facă dovada misiunii sale [4] ”.  Dar cine garantează pentru “sufletul mare” al fiecărui om-legislator? Căci tot om e(pentru că aşa vrea Rousseau…), şi oamenii sunt prea năuciţi de nedreptate , ca să-şi dea seama raritatea-nonraritatea legislatorilor: ei ştiu doar despre interesele legislatorilor dintotdeauna.Comentează H.H. Stahl:”Societatea burgheză  nu poate face apel la nimic mai sigur decât la egoism.”

Frământatul genevez, cu geniul său, acum amar, consemnează îngândurat:”Poporul  nu poate fi niciodată corupt, dar adeseori este înşelat  -  şi atunci el pare a voi ceea ce este rău”. Şi consecinţa confuziei voinţă socială-voinţă oligarhică (întreţinută mereu, şi azi): “Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri (s.n.).”

Revoluţiile, cu excepţia unicei revoluţii spirituale planetare (cea de pe Golgota) nu au reprezentat niciodată soluţii, ci noi motive de noi abuzuri, exercitate de tot mai multe şi mai variate segmente ale corpului social (de la dictatura regală  -  la dictatura proletariatului  -  nu e decât un pas ). Şi revoluţia, pentru că nu se face în domeniul spiritual, ci e o zvârcolire oarbă, fără finalitate umano-divină  -  oboseşte, până la infarct, corpul social, care poate cădea, imediat după toiul revoluţiei, în comă profundă, sau ajunge la deces :”Alungarea tiranilor n-ar putea avea loc de două ori la acelaşi popor(…) Atunci (n.n.: prin repetarea revoluţiei) tulburările îl pot distruge, fără ca revoluţiile să-l mai poată restabili  -  astfel că, de îndată ce lanţurile lui sunt zdrobite, statul se spulberă şi nu mai există: de aici înainte îi trebuie un stăpân, iar nu un eliberator. Popoare libere, nu uitaţi această maximă: libertatea poate fi dobândită, dar niciodată recâştigată.” Da, urmează ticăloşirea popoarelor, coruperea lor spirituală, adâncă, prin care-şi vor accepta rangul de sclave. Pytagora spunea, cu peste 2.500 de ani în urmă: (p. 91)”Rămâi sclav, dacă nu preţuieşti mai mult decât stăpânii tăi. Poporule! Numai virtutea are dreptul să se răscoale!”

Eroarea lui Rousseau (de care acesta este semi-conştient, după cum am văzut mai sus) şi a urmaşilor săi de azi ( unii dintre aceştia din urmă, direct interesaţi în perpetuarea erorii şi a consecinţelor ei) provine:

a-                             din faptul de a considera părţile contractante ca neavând nevoie de arbitru-garant al respectării prevederilor contractului, dar chiar şi al valabilităţii, în timp şi spaţiu, a termenilor contractului (şi Rousseau se auto-amăgeşte cu Legislatorul Rarissim, cel cu “suflet mare”…);

b-              din faptul de a considera că arbitrul-garant sunt Legile emergente: în definitiv, dacă nu se descoperă imergenţa sacrală a Legii  -  ceea ce se vede este o elaborare artificială, a unui corp social restrâns ; legislatorii sunt nişte oameni care se unesc spre a face nu legi pentru a răspunde”voinţei sociale generale”  -  ci unor interese de grup. De aceea, societatea-stat e surdă(şi rămâne surdă) la durerile şi injustiţiile cotidiene: scopul conformării corpului legislativ nu era alinarea durerilor tuturor (căci, nu-i aşa?   - asta ar însemna “voinţa generală a societăţii”, pusă în termeni de necesitate)  -  ci rezolvarea problemelor egoiste ale unui grup social, mai mare sau mai mic.

De aceea, şi suspiciunea care planează asupra legilor şi aplicării lor  -  de aici, şi greutatea educatorului de a se face înţeles şi, mai ales, crezut, de către subiectul-educat, atunci când vrea să-l convingă de sublimul legii. Dar situaţia reală este mult mai rea: nu există, practic, nici măcar intenţia ca, în şcoală, să se instituie EDUCAŢIA JURIDICĂ.

*

                                   

2.3.Dreptul şi Pedagogia  - ştiinţe care studiază şi formează personalitatea umană

            La o privire neatentă, s-ar putea spune că Dreptul şi Pedagogia au teritorii prea depărtate şi specifice, pentru a li se cere să conlucreze: Dreptul normează, Pedagogia educă. Dar pentru ce sunt elaborate normele de drept?  Pentru CONDUITA SOCIALĂ. Şi comportamentul social este , oare, determinat exclusiv de norma de drept? Nici vorbă: dacă omul-individ ar nimeri, din greşeală, în mediul social normat de drept, fără ca respectivul om-individ să fi fost pregătit, în prealabil, prin altă normare, mai blândă, dar mai insidioasă şi profundă  -  NORMAREA PEDAGOGICĂ  -  acel om-individ s-ar adapta foarte greu la mediul social normat juridic  -  şi, mai rău, ar considera normarea juridică drept un factor arbitrar, fără nici o obârşie sau continuitate existenţială (ceea ce, din păcate, unii membri ai societăţii, şi gândesc-simt, devenind agresiv-negatori,  faţă de orice stare normată a societăţii  -  situându-se, astfel, în zona periferic-socială, ca pegră, ca paria). Şi, prin urmare, ar considera mediul social normat juridic drept un mediu ostil, alienant al fiinţei umane. Tot aşa cum, de fapt, îl considera şi Rousseau însuşi, pe cel al sec. al XVIII-lea.

Pe de altă parte, dacă tânărul subiect-educat, prin normele pedagogiei, ar nimeri într-un mediu social străin de normare, anomic -  ar pune la îndoială valabilitatea şi finalitatea efortului educaţional de pus asupra sa, de către educator( i ). Fiinţa sa s-ar lepăda, destul de repede, de efectele normării pedagogice  -  şi s-ar adapta la armonia junglei sociale  -  pe viitor, dispreţuind total orice formă de normare preventivă, pedegogică  -  şi refuzându-i pe urmaşii săi pentru acţiunea pedagogică, lăsându-i să se dezvolte ca fiare anomice. Căci, definitiv, pedagogia nu este pe deplin, cum spunea Rousseau, în sensul naturii, ci, mai curând, împotriva sensului naturii, aducând specificitate acţiunii umane: e drept că Rousseau dă, ca model educaţional, stupul de albine  -  dar tot naturii aparţin şi haita de lupi şi mediul junglei. Or, educaţia pedagogică înalţă fiara spre orizontul de om: când acţiunea pedagogică este sistată, se creează şi premizele re-căderii omului , înapoi la rangul de fiară.

            Sintetizând observaţiile de mai sus, rezultă că Dreptul şi Pedagogia sunt ştiinţe cu efect absolut complementar asupra fiinţei umane. Una fără alta nu-şi au justificare, deci nici eficienţă.

            De ce nu se contopesc, atunci, teritoriile de acţiune ale celor două ştiinţe?

            Pentru bunul motiv că, chiar dacă ele lucrează asupra aceleiaşi fiinţe umane (elementul invariant, constant), această fiinţă umană este preluată, spre lucrare, în două momente diferite ale evoluţiei ei, fizice şi spirituale. Omul fiind o realitate evolutivă, iar ştiinţele, în modernitate, nemaifiind,  ca-n antichitate, sau ca în Evul Mediu-Renaştere  - atotînglobatoare, ci specializate, deci blocate pe fragmente de expertizare şi cunoaştere  -  este nevoie de relativa autonomie de acţiune a Dreptului, respectiv Pedagogiei.

            a-Pedagogia îl preia pe “puiul de om”, încă din primele luni de viaţă, şi-i prelucrează simţurile, capacităţile de mişcare etc.  -  apoi cuvântul, gestul etc., apoi sentimentele, gândurile, idealurile etc. Nu se poate spune că Pedagogia lucrează într-un mod mai abstract, iar Dreptul într-un mod mai concret. Căci Omul, subiectul-invariant, atât al Pedagogiei, cât şi al Dreptului, este cât se poate de concret şi real. Atâta doar că Pedagogia lucrează asupra in-formatului, asupra unei plămade foarte proteice, căreia îi poate da orice formă vrea sau trebuie. Fireşte, ţinând cont şi de codul genetic, de datele ereditare , dar în nici un caz cu exclusivitate, mai ales în epoca noastră , în care comandamentul central este tocmai învingerea eredităţii, prin  stimularea maximă a factorilor spirituali din om. Spiritul învinge ereditatea  -  căci, spre deosebire de viziunea marxistă (atât de îmbâcsită, încât rămânea la credinţa nestrămutată că ECONOMICUL determină, absolut şi inexorabil, existenţa umană  -  şi nici viziunea ateu-liberală nu e deloc departe de esenţa materialistă marxistă!!!)  -  viziunea spiritualistă (atât cea rousseau-istă, a secolului XVIII, cât şi antroposofia Şcolii[încă experimentale] steineriene Waldorf, din secolul XX etc.) bazându-se pe fapte reale           (precum cere Rousseau:”Faptele! Faptele!”), demonstrează că o fiinţă cu spirit puternic, bine educat şi bine potenţat, înfrânge orice barieră    economică, ba chiar şi surprinzător de multe bariere materiale, prejudecăţi materiale. Aşa-zisele experimente parapsihologice, care evidenţiază, în orice om, potenţele telepatice, telekinetice, antigravitaţionale etc.  -  stau mărturie, şi ele (dacă e nevoie, neapărat, de excesul de zel al demonstraţiei spectaculos- “concrete”…).

c-                        Dreptul se va găsi, deci, în situaţia de a prelua un rezultat, mai mult sau mai puţin definitiv  -  o fiinţă definitivată, mai mult sau mai puţin, în formarea ei, corporal-materială şi corporal-spirituală. Şi, s-ar putea spune, dacă am aplica metoda mecanicistă  -  că Dreptul, aflându-se în faţa unui obiect devenit invariant, cu interiorul şi exteriorul , de acum încolo, neschimbate  -  poate să dea comenzi brutale, jandarmereşti, acestei făpturi monolitice. Şi, dacă nu se supune comenzilor definitiv normative  -  să distrugă monolitul-fiinţă.

Nu e aşa. E adevărat că Pedagogia, având ca obiect o plămadă proteică, trebuie să aplice, la rându-i, legi şi metode oarecum proteice, să schimbe metodele din mers, să se adapteze la fiecare caz-individ în parte şi la fiecare moment al evoluţiei sale, rapide sau lente  -  iar Dreptul, având de-a face cu o corporalitate umană mai stabilă, interior şi exterior, poate adopta norme mai stabile, mai puţin schimbătoare, mai puţin flexibile. Dar fiinţa umană nu este monolit, ci este în continuă schimbare subtilă   -  chiar dacă schimbările, după vârsta de 18 ani, sunt mai puţin rapide şi mai puţin evidente, faţă de perioada 0-18 ani.             

            Având în vedere acest lucru, Dreptul nu-şi poate permite, faţă de făptura umană evolutivă, atitudinea extrem rigidă, de “cazarmă”, de parcă ar fi vorba de nişte roboţi umani. Ci Dreptul trebuie să continue ce-a început Pedagogia  -  să continue, adică, educaţia făpturii umane mai lent evolutive, prin normare şi adaptare şi re-adaptare a normelor, la educaţia individuală  -  dar, fireşte, şi la cea  socială, a fiinţei umane.

            Dreptul trebuie să devină o Pedagogie în forme mai dinamice, mai fermă, mai puţin proteiformă. Dar să respecte realitatea evolutivă a fiinţei umane  -  şi, deci, să fie o Pedagogie de moment II (Pedagogie socială)  -  lăsând Pedagogia propriu-zisă să fie Pedagogie de moment I (Pedagogie individuală, de observare şi stimulare a evoluţiei de structură, definitorii pentru fiinţa-personalitate umană). Fiinţa umană este permanent educabilă (  pentru că e relativ flexibilă)  -  pe tot parcursul existenţei ei terestre. La orice vârstă [5] .

            Să nu uităm ce-am precizat mai sus: Dreptul trebuie să respecte, mai mult decât Pedagogia propriu-zisă, cea de moment I  -  şi o altă realitate, oarecum nouă, a fiinţei evolutiv-umane: SOCIALUL. Omul-individ educat, în casă şi şcoală, nu trebuie considerat a-social, rupt de realitatea socială. Dar Psihologia socială ne spune că percepţia raporturilor sociale devine puternică abia după vârsta de 14 ani. Deci, chiar dacă se spune, uneori, că şcoala prea e un clopot de sticlă, prea-i fereşte pe tinerii-elevi de influenţele dure, directe şi brutale ale mediului social  -  şi-i face, astfel, vulnerabili, în vederea viitorului contact, definitiv, cu mediul social “junglă”  -  realitatea e, oarecum, alta:

  a-percepţia asupra mediului şi relaţiilor sociale e slabă, la copilul sub 14 ani ;

  b-de obicei, dacă am lăsa mediul social, cu invarianţa, inflexibilitatea lui brutală, cu toate ispitele lui brutale şi, deseori, cu influenţe degenerative, perverse  -  să acţioneze asupra plămadei proteiforme a sufletului şi trupului de copil  -  am distruge această plămadă. “Fiecare lucru la timpul lui”  -  nu e o lozincă, ci exprimă o realitate profundă: I- trebuie pregătită, întâi, structura conformativă a corporalităţii umane, fizice şi spirituale; II- trebuie construită structura de rezistenţă a copilului, în vederea confruntării cu realitatea invariantă a socialului(sau variabilă după legile dure ale socialului mercantil)  -  social despre care Rousseau spune că este contrar naturalului, în rău; III- pregătirea anticorpilor, pentru ca corporalitatea fizic-spirituală a copilului, viitor adolescent, să ştie să răspundă, atât defensiv, cât şi ofensiv  -  adică, să fie pregătită atât să se apere de noxele spirituale ale mediului social, cât şi să fie pregătită şi înzestrată cu cunoştinţele necesare modificării , de structură şi esenţă, a mediului social  -  în sens ameliorativ.

Şi, atunci, de ce Dreptul n-ar folosi autoritatea şi forţa, preponderent invariantă, pentru dezvoltarea unei PEDAGOGII ANTICIPATIVE?  Adică, să se implice direct în Pedagogia de moment I, pentru a anticipa realităţile din momentul II, pentru a-şi pregăti, de fapt, o viaţă şi acţiune mai uşoară, în raport cu viitorii tineri-cetăţeni?  În sensul că normele de Drept ar fi primite (prin prealabila înţelegere-aprofundare organică )  mai uşor şi firesc, de către tânărul, devenit cetăţean responsabil, activ, participativ la mediul social  -  dacă tânărul, încă de pe băncile şcolii (Pedagogia de moment I) ar fi prevenit, sistematic, în sens educativ, de existenţa normativă slab-proteică a Pedagogiei de moment II (al educaţiei sociale continue şi existenţei umane), ca moment al intrării adolescentului în existenţa socială efectivă, în invarianţii parametri(sau puţin variabilii factori sociali, dependenţi de alte legi de existenţă, decât legile naturale) ai mediului social.

Având în vedere flexibilitatea din ce în ce mai redusă (dar niciodată anulată!) a fiinţei umane, după 18 ani, Ştiinţa Dreptului trebuie să se implice în prevenirea reacţiilor adverse, faţă de normativele non-proteiforme ale mediului socio-juridic. Dar Ştiinţa Dreptului trebuie să aibă în vedere, mereu, că legea nu-i “bătută-n cuie”, atâta vreme cât este producţie umană (originea ei relativă fiind tot umană) şi elaborată pentru uzul oamenilor. Doar comandamentele divine sunt neschimbate  -  şi ele nu se referă la amănuntele evolutive ale fiinţei umane, ci la structura generală a omului şi a evoluţiei umane. Dreptul trebuie să fie pregătit, în orice moment socio-istoric,  să se adapteze EL la realităţile obiective ale evoluţiei spiritual-umane (şi, tocmai de aceea, este necesar ajutorul Psihologiei juridice, ca şi al Psihologiei generale)  -  şi nu să mutileze omul, împotriva firii, împotriva legilor evolutive şi a realităţilor socio-istorice obiective.Legile-norme trebuie să se plieze pe : I- realitatea evolutivă umană şi pe II-  realitatea socio-istorică evolutivă obiectivă.

            Atitudinea preventivă a Dreptului normativ, prin care Dreptul “îşi face viaţa mai uşoară”(pregătind subiecţii educaţi, de către Pedagogie, pentru realitatea slab variabilă a mediului social, normat juridic  -  şi prevenind, astfel, reacţiile adverse ale subiectului, care ar îngreuna nespus, precum o şi fac acum  -  activitatea socială normativ-juridică)  -  se numeşte EDUCAŢIE JURIDICĂ. Şi ea trebuie să fie făcută în mediul anticipativ social : ŞCOALA. Pentru că, aici, eficienţa anticipării ar putea fi sporită  rodnic, şi prin metodele proteice, intens adaptative, ale mediului Pedagogiei momentului I.

            Şi mai este ceva:

            Dreptul şi Pedagogia trebuie să se verifice reciproc, dacă tot îşi împart momentele evolutive ale aceluiaşi OBIECT  -  SUBIECT EDUCAT. Şi să-şi indice, reciproc, nivelul de responsabilitate şi sancţiune. Căci existenţa obiectivă a momentelor I şi II este una unitară, în fapt. Iar rezultatele negative (recte: starea mărită de infracţionalitate socială) trebuie să aibă ca responsabil nu pe cel educat, în primul rând( căci, cu toată participarea lui la actul educativ, el este, totuşi, preponderent, un receptor, este un produs, un rezultat: NU  copilul îi face pe pedagogi  -  pedagogi, decât într-un sens teoretic şi formal-administrativ  -  ci pedagogii au responsabilitatea de a trezi şi stimula-eficientiza, în copil, apoi în tânăr  -  forţele prin care acesta va răspunde la comandamentele existenţial-divine, cât şi la cele socio-istorice umane). Şi pentru ca să nu cumva să se ajungă la acuze reciproce excesive, grave, în legătură cu chestiunea în cauză (responsabilitatea pentru gradul de educaţie socio-istorică, a subiectului educat), e bine ca Dreptul să renunţe la atitudinea sa de independentism  -  şi să coboare în şcoli. EDUCAŢIA JURIDICĂ să fie efectiv apanajul unui jurist, cu normă didactică în şcoală, având rubrică în catalog  -  la care rubrică să se pună note, nu calificative  -  pentru a mări, astfel, scala aprecierii.

            Iar metodele juristului-profesor să fie cele proteiforme, ale Pedagogiei  -  căci numai aşa îşi va putea permite, în viitor, aplicarea non-proteiformă a normei juridice, a Pedagogiei de moment II. Poate, atunci, abia (atunci şi nici atunci), i se va putea spune,  fără prea mari remuşcări, omului matur, sancţionat normativ:”Ţi-am dat atenţie, ţi-am oferit, zi de zi, ani în şir, învăţătură asupra normelor de ontologie socio-istorică  -  te-am educat şi avertizat în tot felul. Nu educatorii tăi sunt de vină pentru pedeapsa ta: tu singur te pedepseşti, pentru refractaritatea ta spirituală, pentru încăpţânarea şi refuzul tău de a deveni semenul, fratele nostru întru societatea istorică.” Şi, poate, nici măcar în acest caz, educatorii nu vor putea fi absolviţi de rebutul social  -  tânărul educat, devenit, între timp, obiectul inculpat. Căci, unde este eficienţa muncii lor de educatori, dacă ei produc mai mult rebuturi sociale, decât “piese bune”?

            În cazul în care se vor obţine rebuturi sociale, adică indivizi de moment pedagogic II, aduşi pe banca acuzaţilor, ca infractori, criminali  -  pe această bancă să ia loc şi factorii educativi, ai momentelor I şi II  -  şi să asculte sentinţa, însuşindu-şi-o  -  ca ca factori-subiecţi direct implicaţi în modul de aplicare a normei socio-juridice. Fiinţa umană fiind unitară, dar unitară în cadrul celor două momente principale  ale evoluţiei material-spirituale şi psihice  -  şi fiinţa-subiect educat fiind, totuşi, REZULTATUL educaţiei, iar nu AUTORUL educaţiei  - trebuie făcuţi co-responsabili, pentru eşec (dacă nu cumva chiar PRINCIPALI RESPONSABILI ) autorii educaţiei: reprezentanţii şcolii, respectiv ai justiţiei cu caracter anticipativ.

            Noi considerăm, având în vedere datele stadiului actual al evoluţiei spirituale umane pe Terra  -   care spun că trăim epoca victoriei forţelor spirituale (voinţa spirituală) asupra eredităţii  -  că, în afară de cazurile patologice şi teratologice (monştrii umani)  -  cel care a fost subiectul educat este rebutat  -  tocmai pentru că pedagogii (profesori şi jurişti, în momentul I, anticipativ pentru capacitatea juridică a momentului II) au fost neglijenţi sau incompetenţi. Sau de rea-credinţă. Ei trebuie consideraţi ca fiind primii factori de rebutare  -  şi sancţionaţi cel puţin  la paritate de pedeapsă, cu fostul (şi actualul) subiect educat. În felul acesta, mereu se va pune problema responsabilităţii reale, “de obârşie”  -  şi nu se va mai putea face educaţie de mântuială, şi nu se va trata adolescentul ca fiind singurul vinovat de eşecul său social. (Evident, şi implicarea şi responsabilitatea factorului politic în educaţie  -  vor trebui să crească, exponenţial). Eliminarea din mediul social, izolarea în penitenciar etc.  a tânărului  -  nu corespund vinii şi defecţiunii reale din sistemul social, defecţiune care a făcut posibilă rebutarea socială a subiectului educat. Dacă nu va fi acceptată discuţia despre IZVORUL VINII, despre “DEFICIENŢA-MAMĂ”  -  nu se vor obţine decât paleative sociale  -  iar nu tratamente şi vindecări sociale.  Evident că şi pedagogii (profesori şi jurişti) rebutaţi profesional (pentru că ei sunt REBUTORI, creatori de rebuturi  -  iar finalitatea muncii lor nu este rebutul !  -  ei nu trebuie plătiţi pentru rebuturi!)  sunt, la rândul lor, rezultatul unei deficienţe de Pedagogie de moment I şi/sau II (de fapt, unitatea educaţiei urmează unitatea fiinţei umane  -  rezultă că cele două momente sunt complementare, sunt de continuitate, iar nu de ruptură  -  unitare, nu alternative şi nu selective). Nu şi-au însuşit, ei înşişi, responsabilitatea existenţei şi muncii lor sociale.

            Se va spune că dorim culpabilizarea colectivă, după modelul comunist. Dar, oare, societatea nu este şi o realitate continuă, pentru funcţionalitatea ei  -  căci societatea este global-umană, iar nu fracţional-umană? Societatea nu trebuie să fie fracturată uman  - ci trebuie concepută ca un macro-organism uman funcţional. Da, societatea bolnavă naşte oameni bolnavi. Îmbolnăvirea  indivizilor survine NU DIN VINA LOR  -  ci din vina macro-organismului uman-social, căruia i-au fost distruşi , sau reduşi  -  anticorpii. Şi un medic care-şi ucide pacientul, prin neglijenţă sau incompetenţă, este pedepsit de lege! Considerăm că răii pedagogi sunt răii medici spirituali ai societăţii  -  şi, deci, EI trebuie pedepsiţi  -  iar nu bolnavii lor prost îngrijiţi.

            Să ascultăm, din nou, vocea lui Pytagora:”Nu supunerea poporului e ceea ce lipseşte legiuitorului. Legiuitorilor! Voi sunteţi aceia ce nu ţineţi seama cum se cuvine de nevoile poporului.”

            Că medicii pot fi, şi ei, victime ale unei boli metafizice? A unei scăderi a potenţialului spiritual divin din umanitate, prin păcate de ordin general şi colectiv? Se poate. În acest caz, trebuie să vorbim despre o vină morală(greu atribuibilă, prin dificila identificare şi nominalizare a Răului-germen de boală)  -  şi se poate institui un tribunal moral, care să aibă pe rol procesul a însăşi societăţii umane, din momentul istoric respectiv(gen tribunalul moral modern, care-şi propune rejudecarea  procesul lui Hristos, prin inculparea factorilor colectivi ai societăţii care l-a condamnat la crucificare pe Iisus).

            Dar, dincolo de aceste evanescenţe, rămâne figura, vinovată sau glorioasă, a MEDICULUI. De ce, când e medic bun, i se dau recompense şi i se face reclamă pozitivă  - iar când greşeşte şi ucide, se lasă o tăcere suspectă şi se arată , ca vinovat  -  “mortul”? Nu “mortul social” e vinovatul  -  căci, dacă vom continua să judecăm aşa, vor apărea, pe bandă rulantă, alte mii de “morţi sociali”, rebutaţi sociali  -  şi se va considera cauza morţii lor sociale o enigmă, şi vom ridica din umeri, fatalişti  -  aşteptând să fim şi noi suiţi pe targă, ori pe catafalc.

            Nu. Responsabilitatea trebuie identificată ferm şi corect.

            Iar pentru a preveni severitatea unor pedepse cu autori corect identificaţi  -  considerăm că însuşi corpul medical-social (recte, profesorii şi juriştii, solidari) ar trebui să solicite, insistent, introducerea acestei materii: EDUCAŢIE JURIDICĂ, în şcoli, în cataloage, dar, mai ales, în conştiinţa tinerilor, aflaţi la vârsta psihologică a maleabilităţii şi flexibilităţii spirituale maxime(propice educaţiei), a responsabilităţii , a spiritului de demnitate şi onoare. Ei, tinerii, vor detecta invarianţii nocivi ai legii  -  şi-i vor semnala juriştilor-profesori. Iar aceştia trebuie să reacţioneze prompt, eliminând(iată relativul proteism al momentului II, al Pedagogiei) factorii de perturbare spirituală, pe care nimeni, mai bine decât sufletul şi mintea tinere, nu-i pot identifica mai fără greş. Astfel, prin colaborare preventivă şi anticipativă se va putea reconstrui, mereu, corpusul de legi, poate reformula textul legilor, pentru ca mediul legislativ social să-i primească deschis, relaxat, cu optimism şi zâmbet pe buze  -  pe tinerii ieşiţi din şcoli(moment Pedagogic I) şi intraţi în momentul Pedagogic II, societatea relativei invarianţe, societatea deciziilor cu vigoare, stabilitate , durată şi grad mărit de generalizare (şi grad sensibil micşorat, de proteiformitate).

            Iar nu, tânărul şi mediul social-juridic, să se privească reciproc ostil  -  de la începutul  cunoştinţei lor, anticipând confruntarea şi, deci, eşecul armoniei, ordinii sociale.

            Pledoaria noastră pentru introducerea EDUCAŢIEI JURIDICE, ca materie de bază în şcoli este, deci, pledoarie atât pentru binele profesorilor şi juriştilor  -  deci, pledoarie ÎN NUMELE profesorilor şi juriştilor  -  cât şi pledoarie pentru mult-visata şi dorita ORDINE ŞI ARMONIE SOCIALĂ( dacă se poate, chiar o reîntoarcere la “vârsta de aur”, evocată de atâţia aşa-zişi “utopişti”, printre care şi Eminescu  -  dar, de ce nu? cui nu i-ar conveni o societate a Armoniei?…)  -  deci, nu atât în numele societăţii umane prezente, în general  -  cât, mai ales, în numele societăţii  umane viitoare  -  în care se vor situa copiii noştri, şi“urmaşii urmaşilor noştri, în veacul vecilor”. De ce să lăsăm, la voia întâmplării, soarta lor(ba, chiar s-o “zălogim” intereselor noastre, personale şi de moment)  -  când putem s-o anticipăm şi s-o influenţăm , fertil şi pozitiv, prin efortul nostru educativ preventiv, de azi  -  proiectându-ne, pe noi înşine, într-o lume a fiinţei umane viitoare ameliorate?

                                                                               *