ESEU

 

Cartea Întâi – Cea a ISCODIRII LEGII…

 

 

Spune un ucenic al făuritorului antroposofiei creştin-rosicruciene, Thomas Göbel, în revista Der Goetheanum, nr. 8-9/2000 – trad. de Victor Oprescu – despre Răul din secolul XX (Cele trei aspecte ale Răului, în lumea contemporană) - şi noi nu facem, deocamdată, decât să selectăm, pentru ulterior comentariu şi înţelegere:

 

“Cine priveşte cu degajare interioară agitaţia de toate zilele, aşa cum este ea astăzi, vede imense aglomerări citadine în care se stimulează, prin toate mijloacele, CONSUMUL  - şi care a şi dezvoltat o psihologie, în acest sens. Vede, în acest furnicar, cum oamenii nu-şi dau seama şi nu reacţionează în faţa acestei situaţii; privirea lor pluteşte în neant. Şi când îi vedem cum răscolesc cu aviditate rafturile magazinelor, simţim că, în acest fenomen, nu există niciun fel de orientare, niciun scop urmărit. Sunt numai figuri şterse, fără intenţii -  ceea ce este un simptom al lipsei lor de direcţie a sufletului. Visul lor este să găsească ce le-ar putea fi avantajos, profitabil. Nimic altceva! Este un fel de aviditate această căutare oarbă pentru ceva, pentru care nu există o necesitate reală: ea stăpâneşte de departe viaţa oamenilor, la acest sfârşit de secol şi mileniu. Aceeaşi aviditate stăpâneşte şi pe cei care stau în faţa televizorului, aşteptând ceva, o “lovitură”, ceva ce nici ei nu ştiu; la fel cu toţi cei care urmăresc presa zilnic, în căutarea ultimelor catastrofe şi orori. Enumerarea ar putea continua.

           Această nouă aviditate nu are o cauză, ci este urmarea unor cauze anterioare, ascunse. A unor cauze pe care fiecare le poate descoperi în sufletul său, dacă vrea s-o facă. Propriul suflet este locul atât al diagnosticului, cât şi al terapiei. Pentru aceasta trebuie să ne conectăm asupra noastră înşine, ca şi asupra destinului lumii, pe care să vrem să-l preluăm şi pentru noi. Să ne impunem această sarcină – şi apoi putem să dăm şi răspunsurile pe măsura demnităţii omului, după care noi înşine vrem să trăim. În aceasta constă calea spre o nouă morală – care de aceea este nouă, fiindcă o construim din noi înşine.(…)

           IV-Răul – faţa anonimă a “Machbarkeit”-ului [1]

           (…)Astăzi se creează o atmosferă de răceală, dacă s-ar cere să se accepte realitatea unor fiinţe spirituale. Există oameni, sau măcar un om, despre care să se ştie că a inaugurat concepţia matematic-materialistă despre lume? Dacă ar fi fost un om, s-ar fi vorbit despre el, ar fi fost cunoscut. Numele său ar fi fost, neapărat, glorificat! Dar situaţia este alta, căci tot ceea ce astăzi se percepe în acest domeniu, ŢINE DE ANONIMAT!!! Nu există niciun om care să preia, personal, responsabilitatea pentru existenţa noilor medii. Sunt doar întrepătrunderi, care înclină spre globalizare, voind să realizeze câştiguri, indiferent cu ce mijloace sau cu ce consecinţe. Şi este de “bon ton” posesorul de acţiuni, pentru că acestea sunt ANONIME – şi vor să rămână anonime!!! În numele lor acţionează managementul şi se face din anonimat – STĂPÂNUL LUMII… Şi cum asemenea intreprinderi globale decid asupra unor capitaluri care, unele, depăşesc bugetele de stat – ele pot să manipuleze guvernele chiar în mod legal:

a-     să deplaseze forţa de muncă acolo unde este mai ieftină,

b-     să transfere profitul acolo unde impozitele sunt mai reduse,

c-      să construiască locuinţe, acolo unde dispune de un mediu cultivabil etc.

           Nu este nevoie să continuăm expunerea cu urmările unei astfel de exercitări a puterii, ci numai să arătăm care este ţelul lor. Acest ţel este dominaţia unui ANONIM asupra lumii – fără  a avea nicio legitimitate democratică şi nici moralitate – şi nu recunoaşte demnitatea omului. Acest ANONIM este o putere cosmică, concentrată într-o fiinţă spirituală.

           Anonimatul şi generalizarea, pe care această concepţie despre lume le generează, de la uniformizarea produselor industriale, până la uniformizarea educaţiei sau, mai exact, condiţionarea tinerei generaţii de activităţi industriale – pledează pentru prezenţa unei anumite fiinţe spirituale. Această fiinţă ridică arta inteligenţei sale la un standard mondial, în toate domeniile vieţii omeneşti. Fiinţa care stabileşte Machbarkeitul a fost numită şi analizată, într-un articol al lui Christof Lindeman (în Goetheanum, nr. 39/1999). Inteligenţa de care vorbim aici este aceea a lui AHRIMAN, aşa cum se numeşte această fiinţă, în literatura esoterică.

           V-Care sunt caracteristicile lui Ahriman?

           -Matematismul materialist formează baze de concepte generalizatoare a Machbarkeitului. Din aceasta rezultă:

           -matematizarea fenomenelor şi a calităţii acestora (reducţionism);

           -ispita (atracţia) Machbarkeitului devine imboldul intelectual al muncii;

           -anonimatul cercetării şi a capitalului conduce spre globalizare şi cercetare de mari dimensiuni;

           -aptitudinea (înclinaţia) pentru industrie devine ţelul fiecăruia, în formarea sa profesională;

           -manipularea conştienţei publice este sarcina noilor medii;

           -năzuinţa spre dominaţia mondială, prin contopirea industriei cu marile concerne bancare şi de presă (sic!).

           ACESTA ESTE PRIMUL ASPECT AL RĂULUI!!! El este fiinţa care închide pe om în colivia de aur a inteligenţei sale celei mai pure, care este fără defecte şi, în sine, incontestabil logică. Tehnica născută din această inteligenţă duce la crearea unei anti-lumi – din spaţiul cibernetic şi Internet – şi care, social vorbind, este impregnată şi răspândită în lumea întregă. Această anti-lume este proiectată ca înlocuitor al naturii, pentru simţurile omului. Acestei lumi îi lipseşte tot ceea ce noi numim realitate în cercetarea naturii.

           Fiinţa lui Ahriman astfel caracterizată are nevoie de Eul Omului, pe care nu îl poate înlocui, dar îl poate utiliza. Din felul cum Ahriman uniformizează şi utilizează Eul Uman rezultă şi faptul că, totuşi, nu poate cunoaşte pe om în întregime. El nu cunoaşte sentimentele omului, nu cunoaşte sentimentul de milă, de compasiune şi nu ştie ce este iubirea. Omul este, pentru Ahriman, doar un obiect ce poate fi manipulat. Îi lipseşte seninătatea, liniştea interioară – care este premiza uimirii şi el nu poate înţelege că motivaţia activităţii umane se poate afla nu numai în tehnică, ci şi în problemele sociale, în nevoile şi rătăcirile sale. Prin limitarea la o raţiune restrictivă, izolată – întrega fiinţă a omului, mai ales partea care se află în intelectul lucid, nu mai este condusă de conştienţă, deoarece eul este dependent de modul de lucru ahrimanic şi închistat în el. Restul din fiinţa umană, nepreluat de Ahriman – simţămintele şi sensibilitatea – devine, astfel, un câmp deschis pentru alte fiinţe, care sunt interesate de această latură a omului. Aici apare o cu totul altă categorie de ispite, decât cele dirijate de Ahriman.

           VI-Răul ca slăbiciune a izolării în propria fiinţă

           AL DOILEA ASPECT AL RĂULUI stăpâneşte lumea de imagini, care înconjoară, astăzi, pe fiecare om – fără ca el să se poată apăra împotriva ei, decât retrăgându-se în sine. Întreaga propagandă publicitară  pe care o desfăşoară mass-media creează o puternică atracţie pentru dorinţele josnice ale omului. Ele sunt un puternic apel către tot ce apare înăuntrul sufletului când eul, stăpânit de intelect, nu se mai interesează de oamenii de jos şi de conştiinţa sensibil-visătoare. Şi cu cât acest apel acţionează la un nivel inferior, cu atât mai eficace este. De la acel “ai grijă de tine”, care ar trebui să ducă la creşterea sentimentului valorii proprii, a Ego-ului, în adolescenţă, înainte de împlinirea vârstei de 20 de ani – drumul duce până la acele fete-femei, mai mult sau mai puţin dezbrăcate, care, în toate locurile posibile, nicidecum oneste, solicită tot ceea ce se aruncă pe piaţă. Propaganda pentru sexualitate este desprinsă, de cele mai multe ori, de erotic, acţionează mult mai strâns cu cea pentru pornografie.

           Această revărsare de pornografie, ascunsă sub aspectul că “totul este la modă”, că este curentul general – duce la nepăsare gravă, obţinută forţat, şi se pierde, astfel, speranţa că ar putea să vină ceva adevărat din lume, sau din societate. Această tendinţă slăbeşte voinţa în aşa fel, încât dorinţele care pornesc din trup trebuie să fie neapărat satisfăcute. Modul cum aceste dorinţe sunt satisfăcute se află sub nivelul public de acceptare – şi, pentru aceasta, Internetul stă la dispoziţie, acolo unde pornografia crasă s-a stabilit ad-hoc. Aceasta este posibil, deoarece – contrar tendinţelor ahrimanice de generalizare – aici omul, izolat şi neobservat, nu mai este nevoit să respecte normele societăţii şi se poate lăsa în voia pasiunilor sale. Când eroticul se desprinde de iubire şi sexualitatea de erotic, satisfacerea dorinţelor care pornesc din trup a devenit unica motivaţie a faptelor, a acţiunilor omului izolat. Ceea ce este zguduitor aici nu este faptul în sine, ci inevitabilitatea acestuia, în ciuda chiar a imposibilităţii evidente a unei atare satisfacţii. Pofta care, după fiecare încercare de satisfacere, revine mai intens – împinge pe om într-o lume din care nu există ieşire, atâta timp cât el este singur şi dorinţa sa nu este înlăturată, prin intervenţia altor oameni. În această acţiune a Răului trebuie să deosebim astăzi două direcţii:  I-una care sfârşeşte chiar într-o decădere fizică, exterioară, cu brutalitate, cruzime şi animalitate – II-alta care care duce spre o subtilitate de rafinament intelectual morbid. Ultima sfârşeşte în negaţia corporalităţii, în care voinţa nu mai poate da niciun ajutor. În fiecare caz, omul nu se mai regăseşte în societate, ci se simte ca într-o lume proprie, căreia societatea trebuie să i se supună sau s-o servească, fără ca el însuşi să trebuiască să apară în ea. Rudolf Steiner face pe Lucifer, în a cărui lume pătrunde un astfel de om, să se adreseze acestuia: “Simte-te pe tine!” Ahriman, dimpotrivă, se adresează omului: “Recunoaşte-mă pe mine!”

           VII-Omul – prăbuşit în această dublă înfăţişare a Răului

           Omul luciferic, izolat în pornirile sale, simţind slăbiciunea proprie – şi omul ahrimanic, cu atracţia sa intelectuală spre Machbarkeit, cu lumea sa manipulată  - unul şi acelaşi om, nu sunt doi oameni. Egoul său este corupt şi sedus şi în funcţie de situaţie – cade dintr-una în alta din aceste situaţii: omul ca unealtă decăzută, împărţit între Lucifer şi Ahriman – aceasta este dubla înfăţişare a Răului în om. Intelectul este cuplat de Ahriman, direct cu voinţa care îl conduce, în mod cinic, dinafară. Adevăratul miez al omului este anihilat pe tăcute, în autoplăcere, prin Lucifer.

           Ahriman trăieşte în organismul viu (corpul eteric) al omului, pe care, apoi, îl stăpâneşte – dacă omul e slab şi îi cedează procesele corpului eteric; acesta este cazul când se instalează o intelectualitate izolată de toate celelalte aptitudini sufleteşti. În loc să fie condus de voinţa de gândire -  apar, fulgerător, idei fanteziste, fără efort de voinţă, în conştienţă – şi sunt conştientizate, cel mai adesea, abia când sunt deja exprimate. Apoi cuvintele şi conceptele sunt aşa fel împletite, încât cuvântul apare înaintea conceptului. Şi conceptul apare ca urmare a cuvântului. Această lipsă de voinţă în gândire se ascunde în exprimări fulgerătoare despre judecăţi (de ex., despre imperfecţiunile altor oameni). Ahriman stăpâneşte voinţa prin atracţia intelectuală a Machbarkeitului.

            Lucifer trăieşte în structura sufletească a omului (în corpul astral). El acţionează în instincte, pasiuni, pofte, în  lăcomie şi în suferinţele omului – şi de acolo inundă conştienţa în aşa fel, încât numai reacţiile propriului suflet devin conştiente. Omul devine orb faţă de cauzele care au declanşat situaţia şi au acţionat asupra sufletului său. Nu ceea ce exprimă un alt om, celălalt, devine conştient -  ci doar propria părere, care se stârneşte aici. Aceasta poate fi pricinuită atât de antipatie, cât şi de simpatie – în toate cazurile, Lucifer stimulează sufletul pentru conţinutul percepţiei, conţinut care rămâne întunecat. Partea sedusă de Lucifer în om are, întotdeauna, dreptate… El nu poate să dea ascultare! Două fraze auzite sunt deja suficiente pentru a înţelege cuvântul şi a comunica ceea ce crede propriul suflet. Aceasta este expresia izolării în propriul suflet, prin Lucifer – şi ea poate fi observată cum se produce treptat – aceasta, dacă vrem să observăm…

           VIII-Omul în faţa cufundării în abis a Eului – provocată de Rău

           Se pune întrebarea: influenţează Răul numai sufletul omului, pentru a-i domina Eul – sau pătrunde – cu o forţă teribilă – chiar în Eul însuşi, pentru a se instala în locul acestuia? Întrebarea însăşi produce o anumită oroare, în acei care s-au străduit în autoeducaţie, sau care urmează un program de pregătire antroposofică. Cine nu a ajuns să-i cunoască bine pe Ahriman  şi pe Lucifer – nu ia în serios o asemenea întrebare şi o consideră ca pe ceva caraghios, sau ca pe ceva imposibil. Refuzul lăuntric al acestei întrebări este, în prezent, în mod sistematic şi epidemic, foarte răspândit. Cât de puţin realistă este considerată această întrebare, dacă ne gândim, mai ales că sunt persoane care nu acceptă că omul are şi un eu. Pentru a răspunde în mod serios la asemenea întrebare, ar trebui, în prealabil, să examinăm ce rol îndeplinesc învelişurile eului, luat în sine – şi ce rol are Eul, în învelişurile sale, respectiv în ceea ce numim elementele constitutive ale fiinţei umane. În legătură cu învelişurile Eului nostru, să ne gândim în felul următor. Eul: I-are un corp astral sau fizic, II-are o fiziologie sau un corp temporal (eteric), III-are un suflet sau corp astral, din care sufletul priveşte lumea cu cele 3 forţe ale sale: gândirea, simţirea şi voinţa.

           Aceste 3 corpuri acţionează împreună, ca instrumente ale Eului, care apare în comunitate (societate) prin stilul său, determinat de felul cum este condus de gândire, simţire şi voinţă. Contrar regnului animal, care, în principiu, are aceeaşi organizare, corpurile umane nu sunt determinate de ereditate, ci doar alcătuirea lor fizică e moştenită prin ereditate – celelalte corpuri trebuie să sufere un proces de educaţie, pentru a se dezvolta şi evolua. Se constată, astfel, între altele, că vorbirea nu e moştenită, ci numai aptitudinea de a vorbi; că gândirea nu se moşteneşte, ci numai aptitudinea de a gândi, care s-a dezvoltat cu ajutorul vorbirii. Nici chiar voinţa nu e de natură ereditară. Voinţa e adusă, ca şi simţirea, din viaţa de dinainte de naştere. Observăm acest fapt la noul născut. Voinţa şi simţirea sa se observă din capul locului că fac parte din trăsăturile sale individuale de caracter. Dar pentru a merge, a vorbi şi a gândi – copilul are nevoie de contactul cu societatea. Omul matur îşi dirijează cu gândirea voinţa sau, cel puţin, şi-o poate conduce. Ceea ce, însă, mai ales, nu are nimic de a face cu ereditatea – este acea fiinţă spirituală, cuprinsă în cele 3 învelişuri ale omului – fizic, eteric, astral – şi care este Eul. Formarea gândirii, a simţirii şi a voinţei, în contextul social şi de limbă al unei culturi naţionale este o creaţie a familiei, a şcolii şi a profesiunii. Acest proces se încheie la vârsta de 20 de ani. Şi dacă dezvoltarea continuă, aceasta are loc numai printr-un proces de auto-educaţie, dirijat chiar de Eu.

IX-Despre lipsa Eului – şi înlocuirea lui de cea de a treia fiinţă a Răului

           Dacă luăm această sintagmă în serios, nu e nicio greutate să considerăm posibil că un Eu, într-un astfel de om, nu trebuie suprimat şi încarnarea sa cu o criză a Eului nu trebuie pregătită. Dacă lipseşte Eul, atunci apare ceva ce nu traversează niciun fel de criză, cum ar fi criza încăpăţânării, pe care copilul o are la 3 ani, ca aceea a pubertăţii sau aceea a naşterii Eului, în jurul vârstei de 20 de ani. Unui astfel de om fără Eu – îi lipsesc şi loviturile sorţii, care apar mai târziu. Toate acestea se explică numai prin eu. În toate cazurile, întreaga încărcătură a sufletului este impregnată de societate şi Eul trebuie să se transforme, dacă e necesar pentru dezvoltarea stilului. În mod necesar,unui om lipsit de eu, aflat în crizele creşterii, îi lipseşte şi capacitatea de a putea sta ca observator faţă de suflet. El ESTE un suflet uman – dar nu este Eul care ARE un suflet uman. El este un om, dar ca om lipsit de Eu, e ca un câmp deschis pentru toate fiinţele care îl înconjoară şi îl influenţează. El e deschis oricărui fundamentalism, şovinismului şi tuturor ademenirilor propagandei şi ale mass-mediei. Fără apărare, el e pradă tuturor tentaţiilor. Ar trebui să se apere, ar trebui să se integreze în medii care îl pot ajuta pe baza recunoaşterii situaţiei sale. Aceasta este o sarcină a societăţii, care încă nu este recunoscută, dar pe care  o  vede cel care învaţă să vadă Răul.

           O situaţie cu mult mai deosebită este când un înveliş al fiinţei umane este captat de o fiinţă superioară, care nu acţionează ca Lucifer şi Ahriman, asupra Eului, pentru a-l corupe. Această fiinţă trebuie să fie de un rang mult mai înalt, căci poate face din oamenii care nu au Eu – instrumente ale sale. Aceasta nu trebuie să aibă întotdeauna o dimensiune, aşa cum a fost cazul lui Hitler . Amoralitatea pură care se revelează prin asemenea fiinţă umană, care nu e decât o marionetă şi care, în modul cel mai cinic, fără ruşine, fără milă şi fără acordul (exprimat prin vot) al mulţimii – stăpâneşte şi conduce mulţimea, în mod magic, fără să dea înapoi chiar de la uciderea în masă. Hitler nu e chiar ultimul exemplu. Asemenea fiinţe se văd acum peste tot în lume. Ceea ce e îngrozitor la aceste marionete, e posibilitatea să apară ca oameni normali, pentru cei din jur – pe care îi poate împinge la fapte pe care nu le-ar fi săvârşit niciodată, din îndemnul propriului Eu. Totul, de la lipsa nemăsurată de omenie, din lagărele de concentrare – sau asasinarea populaţiei în Bosnia şi Kossovo, nu poate fi înţeles altfel. Eurile celor ce au săvârşit asemenea fapte au fost înlocuite parţial şi temporal. Cine simte plăcere în faţa unei crime, în faţa unui chin, a uciderii animalelor – are dezlănţuit în el al treilea aspect al Răului. Nu e vorba aici dacă această fiinţă, care acţionează în om, în locul eului acestuia, se numeşte Sorat, Antichrist sau Demonul Solar – e vorba să reuşim să descifrăm corect fenomenul şi, de asemenea , e vorba ca acestei fiinţe să-i opunem ceva ce îi poate ţine piept şi îi poate respinge atacurile. Dacă nu facem aceasta, ne vom afla, din nou, aşa cum mulţi germani s-au aflat, în 1933. Despre aceasta vom vorbi acum, în acest capitol.

           A TREIA CATEGORIE A RĂULUI, care poate pătrunde într-un om, înlocuindu-i Eul -  există şi, aşa cum am arătat, poate fi descrisă fenomenologic. Dacă vrem să stăm faţă în faţă cu acţiunile săvârşite de marionetele acestei fiinţe şi să ne facem o părere sigură despre ele, atunci trebuie, mai înainte, să reuşim să diferenţiem propria activitate a eului nostru, într-un mod mai clar decât ar fi necesar, pentru cunoaşterea lui Ahriman şi Lucifer. Pentru aceasta trebuie  noi înşine să înţelegem cum e un om condus, pe de-a-ntregul, de eul său faţă de lume. Această înţelegere trebuie s-o realizăm în mod dinamic, ceea ce înseamnă că întregul proces al propriului comportament în lume să-l privim ca o structură temporală. Căpătăm astfel o mare siguranţă că, în toate ocaziile de fiecare zi, suntem conduşi de propriul nostru Eu şi de nimeni altcineva. Să analizăm cum se poate obţine aceasta, în mod practic. Şi mai trebuie să arătăm cum, printr-o asemenea cunoaştere dinamică, a noastră înşine – se dezvoltă o judecată sigură, care ajunge să recunoască această a treia fiinţă a Răului – şi dacă acţiunile ei au pătruns în viaţa socială.

           X-Conducerea omului integral de către Eu

           Pentru a ajunge să cunoaştem relaţia între Eu şi suflet, în felul menţionat aici, trebuie, mai întâi, să atragem atenţia asupra a ceva ce există întotdeauna în interiorul propriului suflet, fără ca acest lucru să fie, cel mai adesea, observat. Iată ce este: observaţi starea sufletească a entuziasmului. Cine observă imediat această stare, sau imediat după, va remarca faptul că sufletul se lărgeşte în sus şi în jos (dacă ne putem îngădui să folosim o expresie spaţială, pentru acest sentiment nespaţial), fără a atinge o limită şi fără a sta faţă în faţă cu lumea, deşi motivul declanţării acestei stări sufleteşti ar putea fi găsit în lume. În această stare nu există nicio diferenţiere între Eu şi suflet – şi nici nu e posibilă. A observa acest fapt e prima obligaţie de îndeplinit. Din această stare, sufletul se poate concentra apoi în două direcţii – o dată în direcţia în direcţia gândirii şi altă dată în direcţia voinţei. În direcţia gândirii este dezamăgirea – starea care se observă imediat. Acum sufletul vibrează în concordanţă – vorbind din nou plastic – în spaţialitatea sa cu corpul viu. Conştienţa eului “pune capul la bătaie” – ca să spunem aşa -  şi observă ce anume a provocat entuziasmul. Dacă omul vrea să înţeleagă ce fenomen anterior a provocat entuziasmul – el va evoca, din mulţimea de concepte de care dispune prin experienţa sa de viaţă – ceea ce e util, pentru a forma premiza gândirii. Acţiunea interioară de gândire se declanşează şi se apleacă asupra obiectului. Înţelegerea însăşi la care duce gândirea cuprinde cel puţin 2 procese de gândire, unul mai mult de analiză, sau de individualizare şi apropiere de obiect – şi altul de prelucrare sintetizatoare utilă a conceptului sau a relaţiei conceptuale a obiectului în suflet. Dacă legătura conceptuală este maturizată până a deveni idee, se află faţă în faţă subiectul care vrea să cunoască şi obiectul care trebuie înţeles complet separat – atunci imaginea conceptului în suflet va deveni (mai mult sau mai puţin) imaginea obiectului. Eul e aici centrul activ de intenţie, în punctul central al sufletului, de unde este condusă voinţa de gândire.

           Să ne întoarcem la sentimentul de entuziasm, pentru a cerceta modul în care sufletul se concentrează spre voinţă – dar acum nu spre centrul sufletesc, pe care îl simte în cap – ci în membre, căci aici apare imboldul spre activitate. În voinţă, sufletul nu cuprinde intelectul ca în cap, ci înţelepciunea care, ca o aptitudine exersată, adaptată corpului eteric – aceasta cuprinde voinţa şi o utilizează în mod obiectiv. Dacă aptitudinile necesare prin exerciţiu nu sunt adaptate corpului eteric, ar trebui totuşi dobândite; despre aceasta nu vom vorbi acum. Fapta care urmează e acţiunea obiectivă şi oportună a exercxitării aptitudinilor. În faptă, subiectul şi obiectul sunt una, perfect integrate. Prin faptă, obiectul asupra căruia se exercită, se modifică. Omul imprimă astfel lumii pecetea fiinţei sale. Şi astfel, urmarea faptei aparţine lumii existente, lumii necesităţii. Fapta devine eveniment, întâmplare şi s-a desprins din omul activ, opera sa aparţine lumii. Să ne aruncăm, din nou, privirea comparativ, asupra noţiunilor de “înţelegere” (am înţeles, am priceput ceva) şi “faptă” (am făcut ceva). În faptă, subiectul şi obiectul se contopesc într-o unitate procesuală nedespărţită, într-o stare de fapt unică. Acum e opusă “înţelegerii", în toate caracteristicile sale, în mod polar, unde subiectul şi obiectul se află faţă în faţă, în faptul cunoaşterii.

           Cum fapta, prin sine însăşi, şi dincolo de sine însăşi, duce, în mod necesar, la producerea evenimentului, atunci înţelegerea conduce mai departe, numai dacă omul, care a ajuns la înţelegere, face din ceea ce a înţeles – motivaţie. Nimic din faptul înţelegerii nu duce, prin sine însuşi, la motivaţie. O nouă legătură între subiect şi obiect trebuie, ca şi pasărea Phoenix, să apară din cenuşa înţelegerii. Motivul (motivaţia) trebuie să fie stârnit(ă) de om, prin sine însuşi, în punctul central al sufletului, dacă vrea să se întoarcă, din nou, spre lume, în realitatea ei din imaginea pe care o are deja despre aceasta. Eul trebuie să aducă înţelegerea la starea de motiv şi să ia hotărârea să vrea să acţioneze. Şi aceasta e polar opus evenimentului; căci acum, omul care ia hotărârea stă, din nou, faţă în faţă cu lumea. El trebuie să aibă, acum, în faţa ochilor, condiţiile acţiunilor sale şi “controversa (gâlceava!) gândirii cu lumea!” – să o posteze în aşa fel, încât urmările acţiunii sale el le poate prevedea din condiţiile din lume.

           Există, oare, aici, o corespondenţă bipolară? Controversa gândirii cu lumea are loc, în mod necesar, înaintea acţiunii; urmează, după acţiune şi după eveniment, ceva ce se găseşte după aceea? Evenimentul circumscris în lume, dependent de necesitate şi purtător al peceţii Eului – stă sub legea karmei – şi acţionează asupra oamenilor retroactiv. Iar acela nu numai că ştie aceasta, ci vrea el însuşi retroactivitatea, se plasează, obligatoriu, în situaţia pe care o provoacă spiritul: el este un om echilibrat, un om în echilibru.

           XI-Omul-în-echilibru şi “Eu SUNT”

           Cine îşi îndreaptă sufletul, cu judecată, spre lume – acela e un om întreg, el este în echilibru cu sine însuşi. El e un om care îşi înţelege destinul care vine din trecut – şi îi pune în faţă datoria sa faţă de lume şi care, prin faptele sale, îşi croieşte un nou destin. (…)

           Acest proces de conducere prin Eu trebuie temeinic conştientizată, pentru a se putea exclude posibilitatea ca o altă fiinţă să acţioneze sau să conlucreze cu tine. Noul Secol va avea nevoie de astfel de oameni, care să devină stăpâni conştienţi pe propriul lor suflet şi, totodată, prin aceasta,  stăpâni pe destinul lor. Aceşti oameni înţeleg lumea ca pe o datorie, ale cărei premize le-au stabilit ei înşişi în trecut, creând, totodată, în lume, premize pentru sarcinile care îi vor întâmpina în viitor(…)

           Un astfel de om, care a mers atât de departe, în a se găsi pe sine însuşi, are şi ajutor din partea cuiva, sau e lăsat singur? Întrebarea priveşte pe fiecare om care îşi recunoaşte idealul, în această deplinătate a fiinţei umane. Putem privi această întrebare în mod pragmatic – şi s-o formulăm astfel: “Am primit eu un ajutor practic, în situaţiile în care imperfecţiunea comportării şi a gândirii mele at fi putut provoca, chiar neintenţionat, catastrofe, care, totuşi, nu s-au petrecut?” (…) Un anumit fel de ajutor poate fi totdeauna remarcat şi e cu atât mai uşor resimţit, cu cât a foat depusă mai multă străduinţă în educarea propriului suflet. Atunci aude omul vocea conştiinţei. O primă manifestare în care se aude această voce o simte omul în tinereţe, mai ales la pubertate, după unele fapte rele, care s-au produs, adesea, în furtuna entuziasmului. Conştiinţa “loveşte” atunci sufletul, şi acesta simte o ruşine amară. Astfel s-a dezvoltat o cultură, prin ascultarea acestei voci a conştiinţei. (…) Mai târziu, pentru a auzi vocea conştiinţei, omul trebuie să se scufunde într-o totală linişte lăuntrică, în propria sa forţă, în studierea sufletului(…). Spre mijlocul vieţii, omul îşi aude conştiinţa în timpul faptei, în timpul acţiunii. Atunci fapta fie este frânată, fie favorizată – şi, la maturitate (liniştea lăuntrică fiind dobândită prin exerciţiu) vocea vorbeşte înaintea faptei, ba chiar te incită la faptă. Cine e această voce a conştiinţei, cui aparţine acest ajutor? Este ea oare vocea fiinţei mele superioare – şi este, totodată, vocea Aceluia pe care L-a văzut Pavel, pe drumul Damascului? Faptul că această voce răsună în nucleul cel mai tainic al fiinţei mele – îmi spune că este chiar fiinţa mea superioară, care m-a condus în toate timpurile.(…) Dispoziţia sufletească ce apare spune, de asemenea, că ar fi curat orgoliu să te simţi singur. În mine, care sunt încarnat, prin natura învelişurilor mele, în Dumnezeu Tatăl – vorbeşte “Eu SUNT”(cf. “Eu sunt Cel Ce sunt” – Moise, Ieşirea, 3, 14).(…)

           Dar nu numai Răul domină sfârşitul acestui secol. Sfârşitul de secol a dat Eului un nou conţinut. Vocea care vorbeşte în Eu are Eul ca pe un recipient al ei. Un recipient pe care omul îl poate crea singur, prin forţa fiinţei sale. Din certitudinea acestui ajutor apare încrederea că e posibil un viitor demn, pentru om. Aceasta e forţa care stimulează preluarea preluarea de noi conţinuturi, în Eu. Asemenea conţinuturi constau în imaginile tripartite, pe care ni le creăm despre oamenii cu care trăim. Acestea vor evolua după cum un alt om îşi pune dinamica întregii sale fiinţe umane, în slujba societăţii.  Un nou creştinism, deci, se anunţă în om. Din asemenea percepţii apar intuiţiile, de care am nevoie să-i creez un climat social, care să-l împingă mai departe, pe drumul de dezvoltare a umanităţii. Omul în al cărui suflet condus de Eu mă adâncesc astfel – este lumea spirituală cea mai aproape de mine.

           Viitorul va avea nevoie de asemenea începuturi ale unei fraternităţi spirituale, dacă cele trei entităţi ale Răului îşi vor continua atacurile asupra Eului uman – mereu cu alte născociri şi minciuni”.

Deci, chiar dacă textul de mai sus oferă speranţa “într-un viitor demn, pentru om” - întrebarea legitimă este: dacă Hristos s-a întrupat şi a venit pe Pământ, spre a vesti iubirea-fraternitatea – dacă poruncile/Legile Lui au fost date încă înainte de venirea Lui, în trup, pe Pământ, prin Revelaţiile unor Aleşi -  ce s-a întâmplat cu Poruncile/Legile Lui, în cei două mii de ani, de după Înălţarea Lui la ceruri? Răspunsul îl vom afla în diversele cutremure devastatoare, în spasmele cumplite, care au cuprins spiritul uman, de-a lungul istoriei pământeşti. Sângele Lui Hristos s-a adunat, în jurul Sferei Terestre, CA O SFERĂ DE FOC ÎNSÂNGERAT, şi acţionează, dincolo de ştiinţa şi sensibilitatea noastră, pentru Mânturirea noastră. Dar noi ne împotrivim lucrării Sale grandioase, cosmice, printr-o anomie aiuritoare şi revoltătoare. Şi nu mai vorbim aici doar de Legile Vechiului Testament, ci şi de Legile/Fericirile de pe Munte, insinuate, cu atâta căldură şi iubire de oameni, de către Mântutor, în predica Sa…

În eseul nostru, vom urmări tocmai acest drum al împotrivirii faţă de Legea Dumnezeiesc-Cosmică – şi vom arăta, după umila şi smerita noastră părere, cum ne putem întoarce Eul nostru umano-divin cu faţa, iarăşi,  către Legea Celui Răstignit pentru “plinirea Legii Sfintei Treimi”, întru cel făcut “după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu” – cum să ne întoarcem, spre a accepta Mântuirea, de la El … - înlăturând iluziile şi minciunile/născocirile, înlăturând efectul lucrării celei demonice, al conjugării dintre forţele antinomice, ale lui Lucifer şi Ahriman – şi al celor trei întruchipări ale Răului, care ostenesc, de zor, în lume…Ne vom coborî în lumesc, pentru a urca, înapoi, după spusa geniului Ortodoxiei ruse, Nikolai Berdiaev, “istoria pământească întru aceea celestă”…:”Istoria pământească trebuie să se contopească din nou cu istoria celestă, trebuie să dispară graniţele care separă lumea aceasta de lumea cealaltă, la fel cum nu au existat aceste graniţe în trecutul îndepărtat, în zorii vieţii universale”.

 

***

 

1.1.Educaţia Legii din cea mai “adâncă vechime”. Problema actuală: necunoaşterea Legii şi legilor (prin învăţare sistematică şi asumare interioară), întru Virtute

S-ar putea crea  impresia (dacă nu s-a şi creat) că  EDUCAŢIA JURIDICĂ ar fi ceva cu totul nou  -  şi că s-ar încărca inutil, nepermis, revoltător etc. programele şcolare, catalogul şi orarul elevului adolescent, dacă ar fi introdusă această “nouă” materie de studiu, în licee.

În primul rând, nu are cum să fie “nouă”, câtă vreme ea funcţionează, cu maxim randament moral, încă din antichitate. În al doilea rând, chiar nouă să fie (DAR ESTE ATÂT DE VECHE…) -  ea este absolut necesară, dacă avem în vedere  că nu-i decât o insipidă şi demagogică teorie , aceea că “toţi cetăţenii ţării trebuie să cunoască legile”(care toţi?  -  întrebaţi, la întâmplare, pe stradă, în cadrul unei scurte anchete juridice, şi veţi constata că, înafară de unele prevederi legislastive privind circulaţia pe carosabil şi proprietatea, oamenii cetăţii habar n-au de legi, decât după ureche…)  -  iar celor  ce-au “călcat strâmb” li se zice, rituos şi sumbru : “Nimeni nu poate invoca necunoaşterea legilor, întru apărarea sa”.

            Că “nu poate”, pentru că aşa a hotărât aparatul de guvernare şi justiţie, e una  -  dar că s-ar fi ostenit cineva să înveţe legile unei ţări, în totalitatea lor (înafară, evident, de cei siliţi prin poziţia lor, în posturi de administrare, justiţie şi conducere  -  şi asta însemnând că nu cunosc decât restrictiv, ce-i interesează în domeniul lor de conducere şi de profil  -  jurişti, notari etc.  -  care nu-şi pot exercita propria profesie, dacă nu cunosc legile)  -  este o nedemnă demagogie. Pe ici, pe colo, de-a lungul unei vieţi întregi, ne mai trece, pe la urechi, câte o formulare de lege, şi pe la ochi câte-un crâmpei de lege, întâmplător, când citim, distraţi , ziarele -  şi cam atât. Să fim bine înţeleşi: nu reproşăm Justiţiei nimic, dar reproşăm totul, tuturor formelor de stat-guvernare. Reproşăm totala neglijenţă, în ce priveşte soarta demnă a cetăţenilor, existenţa umană virtuoasă, într-o societate care să cultive VIRTUTEA. Cine a îndrăznit să acuze statul, vreodată, în plină instanţă, că este complicele, întru vină, al oricărui inculpat? Nimeni. Şi totuşi, aşa este. 90% dintre inculpaţi nu cunosc , temeinic şi sistematic, legile -  acesta este unul dintre  motivele pentru care încalcă, cu atâta uşurinţă şi inconştienţă, Legea.  Iar inculpatul devenit condamnat  -  învaţă legile (cele “pe profilul” său, legile care ţin de uzitatele şi doritele de el infracţiuni, în care “s-a specializat”), în temniţă, nu ca  să nu mai săvârşească, pe viitor, infracţiuni  -  ci pentru a nu mai fi prins, pe viitor, atât de uşor. Da, recidiviştii sunt “tobă” de legislaţie juridică  -  se pot lua la întrecere cu juriştii de meserie  -  dar nu credem a se avea de gând (sau, mai ştii?!...) a se crea o societate  sănătoasă  -   cu recidivişti, care învaţă paliere tot mai înalte ale speculaţiei juridice, pe măsură ce le creşte numărul anilor de detenţie. Or, Legea trebuie învăţată, de către cetăţean, întru păstrarea şi creşterea VIRTUŢII  -  iar nu a gradului şi nivelului calitativ al infracţiunii.

            Se impune reluarea educaţiei juridice sistematice, în cadru organizat, adică în şcolile publice  -  aşa cum s-a făcut ea  încă acum 2.500-3.000 de ani (poate şi mai mult, dar n-avem mărturii scrise, suficiente -  însă bănuim, după informaţia ce-o deţinem, că cetăţenii liberi, în special aristocraţi,  din Babilon, Egipt etc. învăţau şi ei legile, cu sfinţenie, de pe papirusuri ori tăbliţe de lut), de către  marii pedagogi, greci, traci , apoi romani, cu maeştri spirituali ca Orfeu, Zalmoxis, Pytagora, Socrate, Platon, Aristotel, Cicero etc.

                                                                       *

1.2.Steiner apud Rousseau, Rousseau apud Rabelais, Rabelais apud…sau: filiaţia pedagogiei juridice

Puţini sunt, de-a lungul istoriei scrisului pedagogic al lumii, cei care să adopte poziţia extremist-libertină, pe care pare a o adopta François Rabelais, autorul lui Gargantua şi Pantagruel. Însă, chiar mânăstirea Telema, cu celebra  ei deviză “Fă ce-ţi place!”, este, în mod subtil, o mare şcoală, un rafinat şi foarte sistematic loc de educaţie întru armonia libertăţii existenţial-umane. Rabelais este, de fapt, Rousseau al secolului al XVI-lea [2] -  căci, de fapt, sub masca libertăţii desăvârşite, el regizează o educaţie ale cărei etape şi forme de exprimare sunt foarte riguroase ( răspunzând unor legi de profunzime, ale fiinţei umane )  -  la fel şi finalitatea educaţională (obţinerea omului fără prejudecăţi: prejudecăţile   sunt foarte nocive, în formarea armonioasă, conformă cu natura divină a omului;   omul, prin educaţia telemită, respectiv rousseau-istă, respectiv steiner-iană, de la început de secol XX  -  se reîntoarce  la natura sa originară,  considerată ca fiind absolut pură, “cuminte şi cuviincioasă”). Iată argumentul celor afirmate mai sus  -  aflat în cap. LVII, p. 160  -  Cum trăiau telemiţii  în mânăstirea lor : “Oamenii liberi şi de neam bun, doritori de plăcută însoţire, au din firea lor înclinări cuminţi şi cuviincioase, ferindu-se de orice rele deprinderi ; dar atunci când sunt supuşi prin silnicie să sufere umilinţele robiei,  ei pierd râvna de a trăi în cinste, căutând să sfărâme jugul ce-i apasă. Căci aşa ne-a fost dat : să ne ispitească lucrurile oprite şi să poftim a face ceea ce nu ne e îngăduit.”

            Este însăşi pedagogia juridică a Paradisului, rectificată pentru uzul lui Adam şi al Evei, aflaţi după amara experienţă a ispitirii mărului şi  a consecutivei alungări din Paradis. Şi putem  urmări filiaţia şi originea acestei concepţii şi viziuni, până unde poate scruta ochiul omului civilizaţiei scrisului şi documentaţiei. Dacă omul va fi educat fără constrângere, ci cu grija agricultorului, care scrutează legile divine ale fiinţării , care aşteaptă să se reveleze conţinutul minunat rezumat de Dumnezeu, al seminţei   -  pentru ca, apoi, să îngrijească-dirijeze cu multă cumpănire şi înfiorare, plăntuţa, spre plenaritatea dezvăluirilor ei interioare  -  ei bine, Legile care au condus la această minunată revelaţie nu vor fi, în nici un caz, simţite drept tiranice, ci, dimpotrivă, binecuvântate, precum razele Soarelui, Lunii şi constelaţiilor sub care hălăduiesc roadele. “Agricultura umanului” revelează Legile, ca pe zodiile tainice, interior-umane,  prielnice dezvoltării totale şi armonioase a Fiinţei. (Acest lucru îl va afirma, în secolul XX, antroposoful german Rudolf Steiner, în de-acum cunoscuta sa  şcoală Waldorf  -  prin conceptul de “copil-sămânţă.”). Sau, cum atât de frumos spune C. Noica : “Ce altceva este cultura, decât cununia dintre real şi lege, atât în cunoaşterea naturii, cât şi în cea a omului?”

Între conceptele educaţionale de profunzime ale secolului al XVI-lea (Rabelais), respectiv al XVIII-lea (Rousseau) şi XX (Steiner)  -  există o nebănuită, surprinzătoare legătură şi continuitate. În cele ce urmează, vom vedea că legea continuităţii educaţiei juridice a tineretului este conturată încă din zorii umanismului antic.

                                                            *

 

1.3.Pedagogii  antichităţii :  Socrate-Platon-Aristotel

    În cetatea antică (despre care atât de erudit şi fascinant vorbeşte cărturarul francez Fustel de Coulange [3] ), grija pentru educaţia tinerilor era prioritară. Filosofii cetăţii, în cele mai multe cazuri, se autoinstituiau ca pedagogi-educatori ai tinerilor.

            Despre cei trei titani ai gândirii şi civicului antic grecesc  -  Socrate, Platon, Aristotel  -  se poate vorbi ca  ca despre oameni-instituţii publice, oameni-şcoli. Şcoala “în plimbare”, peripatetismul, care îi este atribuită lui Aristotel  -  începe deja cu Socrate, care îi chema pe tinerii cetăţii, la plimbare şi filosofare, într-o dumbravă din preajma Atenei. Multe şi de toate îi învăţa Socrate pe tineri  -  după cum aflăm din Dialogurile lui Platon, elevul său strălucit şi credincios  -  atât de multe, încât  Socrate a fost condamnat la moarte, pentru aşa-zisa “pervertire” a tineretului cetăţii. Neînchipuit de nedreaptă acuzaţie, pentru cel care i-a învăţat pe tinerii atenieni să fie, concomitent şi în egală măsură, filosofi şi regi, să posede, la perfecţie, arta regală (a conducerii de sine şi a cetăţii) şi arta de a întâmpina , cu seninătate, moartea.

            Niciodată nu s-a pledat mai mult, mai insistent şi mai convingător, în istoria spirituală a lumii  -  pentru descoperirea, de către tineri, a legilor, interioare şi exterioare, ale făpturii şi făptuirii. Socrate n-a scris (Duhul Sfânt al vorbirii-Logos fiind considerat mult superior scrisului, cel sec şi trădător), dar, la fel cum  Dumnezeu-Hristos şi-a avut evangheliştii săi, care au păstrat, pentru noi, revelaţia Duhului-Logos  -  aşa şi Socrate a avut “evanghelistul” său, pe Platon. Iar Platon dedică ultimul său dialog (al senectuţii aproape senile) exclusiv Legilor  -  iar pe unul dintre ultimele, probabil cel mai interesant şi controversat  -  Republica [4] (cum bine preciza Constantin Noica : REPUBLICA INTERIOARĂ !) îl dedică unui lucru mult mai important decât legile : Legea  -  principiul justiţiei şi consecinţelor faste ale descoperirii Legii-atotstăpânitoare cosmică: Cetatea omului  -  echilibrat regal pe dinăuntru şi pe dinafară.

            De aceea, dialogul Republica este subintitulat, îndeobşte: despre Dreptate  -  “politicul fiind  subordonat propriei înnobilări(…). În republica interioară încearcă să se scufunde Platon, cu acest dialog despre dreptate, ca virtute supremă a omului”. [5]

            Socrate, personajul central-narator al dialogului, le vorbeşte, în primul rând, tinerilor, ca viitori conducători (ca şi în dialogul Omul politic [6] ) şi responsabili ai cetăţii: Glaucon, Adeimantos (fraţii mai mari ai lui Platon) şi Cleitophon. Dreptatea (oglindă a Credinţei Sacre/Demiurgice!)  şi numai ea poate construi omul suveranităţii morale şi de cunoaştere (numit omul regal sau omul aristocratic). Cetatea ideală , pentru un om ideal, întru cultul supremei virtuţi  -  Dreptatea  -  nu poate să “ţină”, să existe, să reziste şi să fie constructivă pentru umanitate, decât prin Credinţă. “Se poate înălţa o cetate fără stâlpi de susţinere, în speţă, cu necredinţă?” se întreabă retoric Noica-comentatorul.  Şi tot el continuă:”Trebuie să crezi în ceva, ca să poţi zidi.”

            Aflăm (p. 126), din discursul lui Socrate, că părinţii atenieni (deci, “particularii”…) aveau incomparabil mai multă grijă pentru educaţia morală şi juridică a copiilor lor -  decât are, azi, statul modern (în mod normal, statul ar trebui să facă mai multe eforturi decât particularii, pentru educaţia bună a tineretului  -  întrucât el, şi nu altcineva, câştigă sau pierde, printr-o educaţie bună, sau, dimpotrivă, deficitară la capitolul LEGE-NORMĂ, deci ORDINE  -  a cetăţenilor săi). Pe lângă părinţi  -  educatorii cetăţii susţineau educaţia în spirit juridic a tineretului : (p.126, 363e) “Părinţii şi toţi cei care se îngrijesc de copii le spun şi le cer acestora să fie drepţi.” Iată şi natura dreptăţii, într-o variantă expusă chiar de tânărul Glaucon ( folosindu-se de teoria contractualistă a lui Lykophron, un fel de Jean-Jacques Rousseau al antichităţii) -  evidenţiindu-se, astfel, cât de important este să-i cooptezi pe tineri la viaţa cetăţii  -  ei dovedindu-se nu doar extrem de receptivi, ci şi deosebit de activi, căutători de profunzimi şi abisuri ascunse ale problemelor  -  şi deosebit de interesaţi  pentru soluţionări optime ale problemelor  -  soluţionări optimizate tocmai de cunoaşterea obârşiilor, naturii lucrurilor (chiar, de ce, oare, vor fi fost tinerii cetăţii greceşti antice atât de interesaţi de problemele obştii? Răspuns: pentru că erau perfect conştienţi, ŞI AVEAU GARANŢIA ADULŢILOR  -  că cetatea va fi a lor, va fi preluată de ei, spre a fi condusă după idealurile stabilite, de comun acord, cu intermediarii dintre generaţi : EDUCATORII!!!): (p. 122 , 359 a )”Astfel încât, după ce oamenii îşi fac unii altora nedreptăţi, după ce le îndură şi gustă atât din săvârşirea, cât şi din suportarea lor, li se pare folositor celor ce nu pot nici să scape de a le îndura, dar nici să le facă, să convină între ei, ca nici să nu-şi facă nedreptăţi, nici să nu le aibă de îndurat. De aici se trage aşezarea legilor şi a convenţiilor între oameni. Iar porunca ce cade sub puterea legii se numeşte legală şi dreaptă. Aceasta este  -  se zice  -  naşterea şi firea dreptăţii, care apare a se găsi între două extreme  -  cea bună: a face nedreptăţi nepedepsit  -  şi cea rea: a fi nedreptăţit fără putinţă de răzbunare. Iar dreptatea, aflându-se între aceste două extreme, este cinstită  nu ca un bine, ci din pricina slăbiciunii de a făptui nedreptăţi. Fiindcă cel în stare să le făptuiască, bărbatul adevărat, n-ar conveni cu nimeni, nici că nu le va face, nici că nu le va îndura. Căci altminteri ar însemna că şi-a pierdut minţile. Iată, Socrate, natura dreptăţii şi obârşia ei, aşa cum se spune.”                          

            Doar cunoscând obârşia logică, poţi intui şi acţiunea pentru cucerirea finalităţii optime a existenţei umano-divine  -   armonizarea întru legile Binelui  -  cunoaşterea supremă [7] : (p. 303, 505a) “Ideea Binelui  este cunoaşterea supremă, ideea prin care şi cele drepte şi toate celelalte bunuri devin utile şi de folos. Şi nu doar teoretizând, ci considerând lupta pentru instaurarea, înăuntrul şi înafara omului, a legii Binelui-Dreptatea, suprema virtute  -  drept sarcina supremă de acţiune a oricărui veritabil cetăţean  (n.n.: şi toţi cei cu care dialoghează Socrate sunt tineri care au drept scop suprem a ajunge cetăţeni buni  -  şi paznici ai Virtuţii, adică ai Vieţii Autentic-Spirituale a Cetăţii): (p. 318, 519c)”Este, prin urmare, sarcina noastră, a celor ce  durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care mai înainte am numit-o<<supremă>>, anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie”(n.n.: e vorba de recăderea în robia prejudecăţilor-iluzii, ucigaşe de Spirit şi Adevăr, deci de Viaţă). Legea e spre binele atât individual, cât şi obştesc (n.n.: paznicii cetăţii platoniciene sunt fericiţi şi individual, nu doar laolaltă  -  cu accent, însă, pe fericirea obştească)  -  oamenii-indivizi, armonizându-se interior pe ei înşişi, prin constrângerea morală a Virtuţii, vor putea purcede să armonizeze şi Cetatea, întru Fericire :  Norma-Lege Morală creează, deci, Cosmosul-Spirit şi Cosmosul-Societate-Cetate Umană: (p. 319, 520a)”Legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine, în cetate  -  ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere(s.n.), făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni , nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii."”Cetatea Virtuţii este Cetatea Raţiunii Divine  -  şi ea exclude fericirea înjositor-materială: (p. 320, 521a) "Căci numai[instituind Raţiunea ca Normă a Fericirii] în ea [cetatea] vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională.”

            Educaţia juridică a tinerilor din Cetatea Antică, în spiritul Dreptăţii, este o acţiune divină  -  însăşi zeitatea Dreptăţii poposind asupra celor împărtăşiţi din acest fel de educaţie: (p. 340, 536b)”E treaba noastră, deci, să băgăm bine de seamă la aceste aspecte: căci dacă supunându-i unor învăţături şi unui antrenament atât de serioase, vom educa tineri bine proporţionaţi şi cu spiritul bine proporţionat, atunci nici Dreptatea însăşi nu ne va putea reproşa ceva şi vom păstra neştirbite cetatea şi orânduirea ei”.

            Doar aşa, tinerii vor căpăta, prin educaţia Dreptăţii, “chipul şi asemănarea divinului”, după vorba lui Homer (Platon, op. cit., p. 298, 501b).

            Aristotel nu poate merge mai departe, în propunerea demersului educativ pentru tineri, pentru nici nu are unde să meargă mai departe decât divinul. În Politica, Cartea a V-a  -  Despre educaţie  -  afirmă răspicat că “educaţia copiilor trebuie să fie unul din obiectivele de căpetenie ale grijii legiuitorului”  -  că “educaţia trebuie în mod necesar(…) să fie un obiect al supravegherii publice”(p. 157) şi că armonia cetăţii este obţinută prin subordonarea legislativă a părinţilor-cetăţeni ai trupului-cetate-obşte. Chiar dacă nu pronunţă direct numele educaţiei juridice  -  prin insistenţa asupra educaţiei tinerilor prin muzică, Aristotel afirmă , de fapt, educaţia întru rigoare, măsură, armonizare divină  -  prin supunere la legile care stăpânesc, prin matematica muzicii şi prin virtutea înălţătoare a muzicii  -  întreg cosmosul. Ca şi Platon, încă din debutul Eticii nicomahice [8] , Aristotel  afirmă că scopul educaţiei şi al oricărei acţiuni “trebuie să fie binele, şi anume binele suprem”(p. 8), şi că politica trebuie să se ocupe de “frumosul moral şi de dreptate”(p. 9)  -  şi afirmând că “fericirea  este binele suprem”(p. 17)  -  va identifica fericirea cu virtutea: (p. 25)” Atunci, ce ne împiedică să-l numim fericit pe cel ce acţionează în conformitate cu virtutea perfectă şi, pe lângă aceasta, este înzestrat cu suficiente bunuri exterioare, şi nu numai pentru un timp, ci de-a lungul unei întregi vieţi împlinite?(…) lauda se cuvine virtuţii, pentru că graţie ei suntem capabili să înfăptuim lucruri frumoase.” Şi, mai departe: (p. 28)”Fericirea este o activitate a sufletului conformă cu virtutea perfectă”, iar virtutea este “cea a sufletului.” Virtutea dianoetică , dobândită şi dezvoltată prin învăţătură  -  şi virtutea etică,   -  dobândită şi dezvoltată prin formarea deprinderilor -  nu apar “nici natural, nici contra naturii, ci ne-am născut cu aptitudinea de a le primi, pentru a le perfecţiona prin deprindere.”Aceasta trebuie să dea de gândit atât dascălilor, cât şi juriştilor: oare când un om al cetăţii , şi mai ales un tânăr, este inculpat şi, apoi, condamnat  -  nu înseamnă că educatorii cetăţii (şi, după cum am văzut la Pytagora şi Socrate-Platon, educatori sunt şi legislatorii, şi cunoscătorii legilor  -  deci, juriştii moderni…) nu şi-au făcut datoria, şi trebuie să intre sub incidenţa pedepsei, în temniţă, alături de tânărul condamnat? Căci bine zice Aristotel, citându-l pe pe poetul Theognis: (p. 237)”Virtutea   -  de la oameni de virtute o înveţi”  -  şi dacă tânărul, despre care se pretinde că a învăţat, se dovedeşte a fi bun pentru puşcăria accelerat-degradantă moral  -  aceasta înseamnă că de la proşti învăţători a învăţat, iar aceşti pedagogi sociali nu numai pe ei s-au ratat, ci s-au dovedit, prin prostia sau incapacitatea lor profesională, mascată sub pretenţii deşarte  -  şi se dovedesc, mai mult decât inculpatul, (n.n.: care este doar produsul educaţiei, şi n-a avut pretenţia şi sfruntarea să-i înveţe rău/răul şi pe alţii)  -  vinovaţi şi sancţionabili. Ba, chiar pericole publice! Cu condiţia ca mediul social să nu fie asigurat de politicieni stimulatori de non-virtute, chiar anti-virtute…E de interes suprem: pe cine lăsăm să exercite funcţia platoniciană de “paznici ai cetăţii”?

            Educaţia juridică, deci, este proba de foc a oricărei acţiuni educative  -  este o problemă extrem de serioasă, mai ales că ea trebuie să fie aplicată tinerilor cetăţii, care sunt viitorul cetăţii: deci, trebuie, dacă vrem o cetate care să reziste şi să propăşească  -  să avem, în primul rând, educatori buni ai armoniei normativ-legislative  -  pentru a putea avea, apoi, pretenţia la un tineret care să se poată angaja ca “paznic al cetăţii”  -  “om aristocratic şi regal al cetăţii”, cum spune Platon despre omul politic.

                                                                       *

1.4.Juriştii lui Dumnezeu (Evul Mediu) şi juriştii omului (utopiştii Renaşterii). Pierderea semnificaţiei sacre a educaţiei întru Lege

În Evul Mediu timpuriu (sec. I-IV), Sfinţii Părinţi ai Bisericii (care încă nu suferise trista primă schismă) nu numai că n-au părăsit (cum s-ar putea crede, judecând după aparenţe) educaţia juridică  -  ci au transfigurat-o în forma ei cea mai înaltă: contopirea intereselor umane cu cele divine, urmând traiectul divin  -  a poruncilor cosmice, cu cele pentru oameni  -  vizând subordonarea absolută faţă de exigenţele Legii Divine. Evul Mediu făptuieşte ceea ce nu va mai făptui niciodată, de atunci, vreo societate umană , istoriceşte constituită:  tentativa, încordată la maxim, de a smulge Cetatea din determinările legilor terestre  -  pentru a o reda legislaţiei celeste. Tânărul călugăr, dar şi tânărul aristocrat, sau monarh ( socotiţi factori de influenţă şi decizie definitivă, în Cetatea Medievală) trebuie să se înveţe şi să-i înveţe pe ceilalţi cetăţeni, din straturile sociale următoare, să se supună, cât mai desăvârşit, legislaţiei divine, întru MÂNTUIRE şi, deci, recucerire a stării paradisiace (“binele suprem”, “chipul asemănării cu divinitatea”  -  cum formulau anticii).

Sfântul (Fericitul) Augustin (354-430 p. Ch.)  -  iar cu o mie de ani mai târziu, Toma d'Aquino şi Meister Eckhart  -  în Apusul Roman  -  şi cei Trei Grigorie, în Răsăritul Bizanţului (Grigorie din Nyssa, Grigorie din Nazianz şi Grigorie Palamas  -  sec. IV p. Ch.), precum şi  Vasile cel Mare (episcop de Caesarea  -  330-379), rup realitatea cadrului Normei în două:

   a - pe de o parte, cetatea istorico-cezarică, terestră(Imperiul Roman),

   b – căreia îi contrapun Cetatea lui Dumnezeu-eternă  : (p. 223)”Există două cetăţi: una a celor răi, alta a celor sfinţi. Ele durează de la începutul neamului omenesc, până la sfârşitul lumii. Acum ele sunt amestecate prin trupuri, dar separate prin voinţe. În ziua judecăţii, ele vor fi separate şi cu trupurile...Ierusalimul  este această splendidă cetate a lui Dumnezeu  -  Ierusalimul înseamna cetatea şi societatea sfinţilor, iar Babilonul cetatea şi societatea celor nelegiuiţi. [9] ”

Izvorul acestei rupturi este, evident, în interiorul uman -  dubla direcţionare a iubirii: (p. 227)”Două iubiri au făcut două cetăţi: iubirea de sine dusă până la dispreţul lui Dumnezeu, a produs cetatea pământească; iubirea lui Dumnezeu , împinsă până la dispreţul de sine, a produs Cetatea cerească. [10] ” Modul de acţiune va fi, logic, dublu şi el: (p.227) “Cea dintâi este posedată de pasiunea de a domina prin conducătorii săi, şi prin ei asupra neamurilor pe care le subjugă; cealaltă se bazează pe serviciu reciproc, în timp ce conducătorii săi se devotează, iar supuşii ascultă. [11] ” Sfântul Augustin sugerează că, dacă am face efortul de a vedea adevărul  -  legislaţia divină ne-am apropria-o mult mai uşor, firesc  -  pentru că ea este însăşi firea adevărată a omului.

Scopul cetăţii cezarice este obscur  -  pe când al Cetăţii lui Dumnezeu este clar precum lumina divină: Cetatea lui Dumnezeu “răspunde că viaţa veşnică este Binele suveran, moartea veşnică Răul  suveran şi pentru a merita  pe una şi a evita pe cealaltă trebuie să trăim bine. Iată de ce este scris:<<Dreptul trăieşte din credinţă>>. Fiindcă noi nu vedem încă Binele nostru, trebuie să-l căutăm prin credinţă; apoi, a trăi bine nu vine de la noi înşine, aşa că credinţa şi rugăciunea noastră au nevoie de ajutorul Aceluia care ne-a dat însăşi credinţa [12] ”.

Cetatea lui Dumnezeu nu este arogantă, nici nemiloasă cu cei obsedaţi de cetatea pământească  -  ea s-a instituit în forma supremă de chemare spre mântuire a întregii omeniri, de transfigurare supremă a sensului păcii, adică de intrare (până la asimilarea totală întru ea) cu Legea lui Dumnezeu: (p.241)”Cetatea Divină cheamă la sine cetăţeni din toate naţiunile; ea alcătuieşte şi adună o societate de pelerini de toate limbile. Ea nu se preocupă să ştie dacă ei se deosebesc prin moravurile lor, prin legile şi instituţiile lor; ea nu se preocupă de pacea pământească, ce lipseşte unora şi pe care o au alţii. Ea nu suprimă nimic, nu distruge nimic din obiceiurile lor; dimpotrivă, ea păstrează şi observă tot ce, deşi diferit în diferitele naţiuni, este îndreptat spre unul şi acelaşi scop al păcii pământeşti, numai să nu se opună nimic religiei singurului adevărat Dumnezeu suprem. În timpul acestui pelerinaj, Cetatea cerească se serveşte deci de pacea pământească; ea foloseşte tot ce se potriveşte cu natura muritoare a oamenilor şi cu înţelegerea despre voinţele umane, în măsura în care pietatea şi religia o permit, o favorizează şi o  doresc. Numai că ea orientează această pace spre pacea cerească, singura pace veritabilă care poate exista între creaturi raţionale. Această pace constă în societatea perfect ordonată şi pefect unită a tuturor acelora care se bucură de Dumnezeu şi de ei înşişi în Dumnezeu. Când se va ajunge acolo, viaţa nu va mai fi muritoare, ci deplină şi cu adevărat vie” [13] .

Probabil că ultimul locuitor autentic al Cetăţii lui Dumnezeu a fost, în secolul XIII, Francisc din Assisi (1182-1226), “Il Poverello-Sărăcuţul”: cel mai blând dintre sfinţi (înţelegea până şi graiul animalelor, cu care discuta îndelung şi rodnic)  -  dar şi cu autoritatea spirituală cea mai puternică din lume, dominând-o, prin duh pur, chiar pe cea papală (l-a convins, în vis, pe papa Inocenţiu al III-lea, să aprobe legislaţia monahală cea mai severă din lume: cea a fraţilor minori, apoi pe cea a surorilor minorite-clarise).

Dacă s-ar fi rămas, moral-spiritual, la acest nivel, al Cetăţeanului Cetăţii lui Dumnezeu  -  lucrarea de faţă n-ar fi existat, căci nu şi-ar fi găsit argumentul existenţei  -  iar Educaţia Juridică n-ar mai fi fost o problemă de dezbătut între oameni  -  căci se găseşte dezbătută gata şi rezolvată, în Imperiul Divin.

Din păcate, decăderea spirituală continuă, a umanităţii, începând din acel veac de sincopă (veacul XIII, al legendei despre autenticul Christian Rosenkreuz, care ar fi recapitulat, pentru stocare, întreaga spiritualitate umană de până-n secolul al XIII-lea, şi, apoi, ar fi deblocat, spiritual, planeta Terra [14] ) va duce la punerea sub semnul întrebării a însăşi divinităţii  -  deci, cu atât mai mult a legislaţiei societăţii umane şi a relaţiei om-normă (Lege). Prin schisma protestantă (începută, esenţial, încă din sec. XII, dar evidenţiată formal în sec. XIV-XV) -  tot ce era de la sine înţeles, în materie de legislaţie divină  -  este pus sub semnul întrebării, dimpreună cu statutul divinităţii. Iată de ce considerăm că azi, sau de azi înainte, trebuie să ne preocupe regăsirea reperului stabil absolut  -  Dumnezeu (prin regăsirea forţei invincibile, teribile, a credinţei), iar nu fărâmarea şi disiparea, prin scepticism atoaterelativizant, a tuturor reperelor ontologico-existenţiale, a tuturor normelor, ba chiar a NORMEI.

Am văzut, mai sus, cum renascentistul François Rabelais (1494-1553) , printre altele, şi jurist  -  propune (cel puţin la prima vedere) o ieşire totală, anarhică, de sub orice normă-Lege: “Fă ce-ţi place!” (lucrurile, cum le-am arătat, sunt, însă, mai nuanţate). Aproape contemporani cu Rabelais, alţi doi utopişti, englezul Thomas Morus şi italianul Tommaso Campanella, se impun atenţiei (poate prea mari) a umanităţii, prin lucrările lor fundamentale; Utopia, respectiv Cetatea Soarelui.

 Morus (1478-1535), pasionat de lucrările Sfântului Augustin, dar neînţelegând imperativul credinţei  -  lord-cancelar, monah-episcop şi jurist, totdeodată  -  Campanella (1568-1639), monah şi jurist. Ambii, complotişti anti-monarhici. Deci, subminatori ai Jurisdicţiei Divine  -  propunând-o, ca substitut, pe cea terestră.

În ţara Utopia şi, mai cu seamă, în cetatea de scaun, Amarauton, preocuparea cetăţenilor pentru educaţia tineretului este la fel de intensă şi vastă ca şi în cetatea platoniciană. Rigoarea şi ordinea sunt comandamentele supreme, pentru tineret. Dar nu sub regimul credinţei, ci sub acela al raţiunii. Şi cine ar condamna acest lucru, ar greşi  -  căci Morus sesizează un mare adevăr( deşi nu-i poate vedea decât consecinţele, nu şi leacul real): pierderea credinţei a adus societatea umană către anomie şi anarhie  -  iar Morus formulează dezastrul spiritual, în mod ambiguu: (p.26)”Dar n-ar însemna atunci că rânduiala dumnezeiască nu poate să aibă decât atâta putere câtă îi îngăduie legea omenească? “ Adică oamenii, micşorându-şi credinţa, îşi micşorează şi “bătaia” săgeţii înţelegerii(şi acceptării) legilor  -  şi, intrând în cercul vicios, diminuarea înţelegerii Spiritului Legii terestre, diminuează şi viziunea omului asupra puterii divine(deci, şi asupra Legii Divine)  -  şi, neînţelegându-l pe Legislatorul Divin, oamenii nu-şi mai ascultă şi nu-şi mai înţeleg nici rostul propriilor legi etc. etc.

Pierderea semnificaţiei spirituale, cosmic-existenţiale, a Legii, credem a fi cauzată de pierderea credinţei, ca forţă de înstăpânire în Cetatea Cosmico-Divină a Spiritului nostru.

Remarcăm, pentru Amarautonul lui Morus: cultul pentru organizarea muncii de folos obştesc  -  combinat cu respectul faţă de voinţa individuală. Liantul moral este absolut necesar(dar el devine doar surogat al forţei credinţei religioase), pentru educarea tineretului  -  tineret  împrejmuit de grija ocrotitoare a cetăţenilor vârstnici, dar şi stimulat  -  la (re) formularea personală a problematicii morale: (p.56) “Fiecare prânz şi fiecare cină se încep cu citirea unei istorisiri morale, care este însă scurtă, pentru a nu deveni plictisitoare. Pornind de la subiectul ei, cei mai în vârstă se dau în vorbă despre felurite lucruri cuviincioase, dar nici triste, nici lipsite de duh. Ei n-au însă obiceiul să vorbească într-una, şi numai ei  -  ci bucuroşi dau rândul şi tinerilor, pe care-i îi îndeamnă dinadins să vorbească, putându-i judeca astfel după firea şi mintea lor, ce ies mai bine la iveală în aceste convorbiri nestingherite. [15] ” A nu se închina bogăţiei materiale  -  ci ştiinţei şi virtuţii. Dar, ca şi anticul Cicero, în lucrarea Despre binele şi răul suprem [16] , amarautonienii relativizează şi (se) interoghează prea mult, filozofează stufos, abstract  -  iar plăcerea nu se poate constitui în adevărata şi statornica fericire umană(ca finalitate existenţială). Dar şi prea multa raţionalitate-raţionalizare a fericirii  -  duce la stingerea şi degenerarea ei. Angajament spiritual prea mult diminuat  -  în  favoarea celui abstract-raţional, slab angajant al fiinţei spirituale şi sufleteşti.

Declarat adept al lui Platon şi Aristotel, Morus îi aduce pe cititori “în turma de porci a lui Epicur”. Virtutea înseamnă, doar aparent şi temporar, “iubirea şi cinstirea măreţiei dumnezeieşti”(cum pretinde Morus)  -  în realitate, e alergarea spre”viaţa cât mai veselă şi mai lipsită de griji”(p.64). Rousseau-ist avant la lettre  -   Morus vorbeşte de “necesitatea de a trăi potrivit naturii”, căci, spune epicureul Morus, “natura însăşi ne porunceşte să ducem o viaţă voioasă, adică să facem din plăcere chipul cel mai înalt al faptelor noastre”. Plăcere (spune Morus la p. 65):”A năzui la fericirea ta, fără a călca legile, e o dovadă de înţelepciune; (…) Ei numesc plăcere orice stare sau mişcare a sufletului sau a trupului în care omul, călăuzit de firea lui, se simte bine (…) acele plăceri pe care le dobândim fără a săvârşi vreo nedreptate, din pricina cărora nu trebuie jertfite alte plăceri mai mari şi care, în sfârşit, nu sunt urmate de dureri [17] ”. Virtute= a trăi potrivit poruncilor naturii. Dar Natura – oare nu înseamnă Creaţia Lui Dumnezeu – iar Dumnezeu nu este, oare, Supremul Factor Legislativ Cosmic?! Unde-i Legea, în acest climat epicureu? Să n-o calci. Dar nu mai spune Morus: „s-o cunoşti şi s-o aprofundezi în esenţa ei supraindividuală, supraumană”. Iată o mare pierdere, faţă de antecesorii antici (pretinşi a-i fi maeştri spirituali…), respectiv faţă de cei ai Evului Mediu timpuriu.

Totuşi, educaţie juridică se face tuturor, iar soluţie legislativă există la Morus : legi cât mai puţine şi mai simple (p.78).

“De altfel, în Utopia fiecare e un învăţat în ale dreptului, de vreme ce , cum am spus, la ei numărul legilor e foarte mic, şi, pe lângă aceasta, când este vorba de tălmăcirea lor, cea mai nemeşteşugită e socotită cea mai dreaptă: Legile, zic ei, au fost făcute doar pentru ca fiecare să-şi cunoască drepturile şi datoriile [18] ”. Despre cantitativul steril al legilor, neadaptate la realitate, vorbea şi Erasmus din Rotterdam, în celebra carte Elogiul nebuniei (p.80): ”Primii (n.n.: aşa-zişii <<înţelepţi>>) îmi vin la îndemână legiuitorii . Ei se cred întâii între învăţaţi şi nici un muritor nu se închipuie mai desăvârşit decât ei, pentru că, asemeni lui Sisif, împing neîncetat spre vârful muntelui o stâncă ce se prăvăleşte la loc, de îndată ce au ajuns cu ea sus, adică înjgheabă laolaltă cinci-şase legi, fără să se sinchisească dacă au sau nu vreo legătură cu lucrurile pe care  ar trebui să le rezolve, îngrămădesc glose peste glose, citate peste citate, dând astfel de înţeles obştei că ştiinţa lor este din cale afară de complicată. Şi asta din pricină că le-a intrat în cap că nimic nu e demn de laudă decât ce se naşte din multă suferinţă şi muncă de istov” [19] .

Şi Tommaso Campanella presupune, în Cetatea Solară, educaţia tinerilor, pentru dezvoltarea virtuţilor  -  iar virtuţile presupuse şi propuse de Tommaso Campanella sunt mai înalte decât “plăcerea” epicureică a lui Morus  -  şi dau nume magistraţilor care conduc cetatea:  (p.125)”Mărinimie, Vitejie, Castitate, Generozitate, Justiţia criminală şi civilă(…), Cumpătarea” etc.

Ierarhie foarte severă, climatul moral foarte sever  -  ca-ntr-o sectă neo-protestantă de azi. Justiţia, deşi se vrea dreaptă şi îngăduitoare, în acelaşi timp  -  este perversă şi sălbatică, veterotestamentară: “Condamnatul nu moare însă decât fie sfâşiat, fie ucis cu pietre de popor, începutul făcându-l acuzatorul şi martorii; căci călăi şi lictori nu au, ca să nu pângărescă  republica” [20] . Şi nu se observă că, tocmai prin sălbăticie şi lipsă de răspundere individuală, conceptul abstract de republică este compromis total. Soluţia nu este să fie toţi cruzi, pentru a nu se spune că unul este crud  -  ci să nu fie nimeni crud, sau să fie redus la maxim gradul de cruzime, şi mărit acela de responsabilitate iubitoare de oameni. Sectarismul ipocrit al cetăţii lui Campanella ne creează repulsie; parcă ar fi URSS-ul lui Stalin, sau România lui Dej, cu procese dominate de delaţiune şi de “culpabilizarea loturilor”: (p.149) “Condamnatul la moarte este silit să spună în faţa poporului, cu scrupulozitate, cauzele pentru care crede că nu trebuie să moară, şi păcatele celorlaţi, care ar trebui şi ei să moară, precum şi greşelile magistraţilor, afirmând, dacă aşa crede el în conştiinţa sa, că aceştia merită un supliciu mai mare. Dacă reuşeşte să învingă prin argumentele sale, este trimis în exil, după care întreaga Cetate se purifică prin rugăciuni, sacrificii şi  emendaţii [21] ”. (Dacă tot sunt porniţi pe omorât şi schingiuit, de ce nu-şi lichidează magistraţii, în cazul când aceştia sunt dovediţi, de către pârât, ca fiind culpabili?: “Celor învinuiţi de către pârât, nu le aduc nici o atingere, ci îi admonestează numai”. Nu miroase prea grozav în Cetatea Soarelui!…).Aceasta nu este educaţie juridică -  ci anti-juridică  -  pentru că Legea umană este (sau trebuie să fie) oglindirea (fie şi aproximativă, vagă etc.) , în conştiinţa noastră, a Legii Divine. Căci legile fundamentale, ale omului-individ şi ale omului social  -  au fost date de divinitate  -  dimpreună cu comandamentele morale(de aceea, se observă că nu există deosebiri calitative de ruptură, între sistemele juridice ale diverselor societăţi umane terestre). Iar distorsionarea legii, până la a îndemna la ceea ce e potrivnic naturii legii  -  înseamnă Anti-Lege (tot aşa cum cel ce e potrivnic naturii lui Hristos, divino-umane, se numeşte Anti-Hrist).

Nu e de mirare că, în cetăţile-stat ale Italiei (unde scrie Campanella), domneau anarhia, legea junglei, sfâşierile fratricide, în neîncetate războaie civile şi ale clanurilor aristocratice.

Ce exemple de educaţie juridică poate avea tânărul, într-o cetate în care i se cere  să-i “toarne” pe cei pe care i-ar vrea morţi  -  sau să participe la lapidări publice  -  adică, vrea-nu vrea, să se uite în ochii îngroziţi de moarte ai condamnatului, să ridice piatra şi să izbească letal cu ea, obrazul ori fruntea, pe care le priveşte? Se pare că Renaşterea, însemnând epicureism  -  întoarce la  ultimele veacuri, cele de supremă degradare, disoluţie a puterii Legii  -  ale Romei antice plebeene şi tiranice, în care Sylla, Nero, Caligula etc. ofereau aşa-zişilor “cetăţeni” (pentru a-i ţine în zgarda josnicelor plăceri, a josnicelor instincte  -  fără eforturi spirituale) spectacole cu gladiatori, creştini mâncaţi de fiare sau incendiaţi în grădinile palatelor, pe post de “făclii vii” etc. Unde nu e divinitatea Legii (şi Legea Divină şi credinţa în ea)  -  dispare preocuparea serioasă pentru umanitatea Legii. Iar umanismul, se vede treaba, nu înseamnă, din acest punct de vedere, mai multă umanitate  -  ci tocmai dimpotrivă.

*

N-ar fi drept să încheiem acest subcapitol, fără a aminti, măcar în trecere, nişte lucrări cu totul speciale  -  şi anume, două cărţi de pedagogie renascentistă a conducerii.

            Evident că, în paginile lor, găsim multe elemente de pedagogie juridică  -  aplicabilă, însă, doar de către “cei de sus”  -  principi-monarhi. Prima lucrare vizată de noi, Principele, a florentinului Niccolờ Machiavelli ( apărută în 1513)  este cunoscută de întreaga lume (poate, nociv de bine cunoscută…). A doua carte pe care o avem în vedere, carte care ar fi meritat cu asupra de măsură să fie cunoscută de toate neamurile Pământului, pentru că ar fi sporit enorm BINELE social  -  este, din păcate, cunoscută doar cu numele de înşişi românii…   -  şi nu e citită de aproape nimeni. E vorba de Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Evident, autorul ei este preaînţeleptul şi desăvârşit cultul domnitor muntean Neagoe Basarab  -  elaborarea ei se face în anii premergători morţii voievodului  -  1521.

            Florentinul Machiavelli îşi adresează sfaturile (patriotice, e drept, în sensul strâmt de atunci  -  dar şovine şi de un cinism luciferic, care s-a propagat, din păcate, fulgerător, în întreaga politică modernă şi contemporană a lumii europene) celui mai vestit depravat şi criminal al vremii sale  -  fiului papei incestuos (el însuşi, fiul, fiind incestuos) şi însângerat, Alessandro Borgia  -  Cesare Borgia.

            Din  punctul nostru de vedere, n-am recomanda niciodată, nici unui conducător politic, un addagiu ca acesta:”patria este bine apărată, oricare ar fi modul în care o aperi, prin josnicie sau prin glorie” (cf. Niccolờ Machiavelli, Discursuri, III, p. 41)  -  căci noi suntem de părere că:”Decât să învingi printr-o infamie, mai bine cazi luptând pe drumul onoarei.”

            Să nu-l învinuim, însă, prea mult, pe “pedagogul”, extrem de “în vogă”, modern, Niccolờ Machivelli (un cărturar desăvârşit şi foarte „mintos”, de altfel…dar unde-i prea multă minte, şi NUMAI minte, fără de suflet, acolo suflă şi vântul NEBUNIEI…  -  da, „cărturar”… - dacă noţiunea de “cărturar”n-ar trebui să implice, după opinia noastră, un înalt grad de responsabilitate, pentru consecinţele afirmaţiilor proprii şi alegaţiilor) : el nu este decât seismograful, extrem de fin, al vremurilor care erau şi care s-au dezvoltat după Renaştere, al catastrofei moral-spirituale, în mijlocul căreia trăim, şi noi, azi. Machiavelli este  profesorul de oportunism şi cinism al unor  vremi degenerate spiritual. “Este mai bine să fii violent, decât precaut, deoarece soarta este ca şi o femeie: dacă vrei s-o stăpâneşti, trebuie s-o baţi şi să i te împotriveşti.(…)Trebuie să ştiţi că există două feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celălalt pe forţă: cel dintâi este propriu oamenilor, celălalt aparţinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să recurgem la al doilea; deci îi este necesar unui principe să ştie să fie  tot atât de bine animal şi om.” [22] Şi unui astfel de politolog celebru, instigator la violenţă premeditată, mondială  -  nu a îndrăznit nimeni să-i organizeze un  proces moral  -  cum s-a făcut în cazul lui Nietzsche  -  şi nu numai. Ba, învăţătura lui este respectată şi utilizată de toate politicile mondiale moderne. De aceea, leul şi vulpea (spiritul violent şi viclenia), Ianus-ul machiavelic, stăpânesc şi azi lumea, într-o blestemată şi distructivă simbioză. Simbolurile machiavelice din secolul XVI au fost reluate de politologul Vilfredo Pareto, în secolul XX (cf. “teoria elitelor”, din Tratat de sociologie generală.)

            De remarcat că această carte de pedagogie a conducerii nu conţine niciun capitol despre lege  -  ci doar despre necesitatea aplicării nelegiuirii. Primul şi cel mai recomandat procedeu de a stăpâni o ţară care a cunoscut legea şi libertatea  -  este “s-o distrugi” [23] . Şi meticulosul şi eruditul apostol al nelegiuirii aduce, imediat, anumite exemple din istoria Romei  -  autoritatea morală a lumii antice (evident, escamotând premeditat atitudinile de dreptate şi generozitate, din istoria romană): “Romanii, pentru a-şi menţine stăpânirea în Capua, Cartagina şi Numantia, le-au distrus, şi în felul acesta nu le-au pierdut.” De unde se vede că diavolul e mare savant  -  şi pedagogii juridici ai zilelor noastre trebuie atenţionaţi , să folosească istoria legislativă cu onestitate, nu cu “machiavelism”.

            Prea mult am insistat asupra unui condottier moral al Renaşterii  -  şi ne-a rămas puţin răgaz pentru înţeleptul, nobilul, generosul şi binecredinciosul voievod Neagoe Basarab, care, în ultimul an al domniei sale, scrie sfaturi de cea mai profundă spiritualitate creştină, pentru iubitul şi nenorocosul său fiu, Theodosie, care a murit înainte să poată pune în aplicare nestematele de înţelepciune creştină ale tatălui său:  “(…) nici foarte să te veseleşti de slava lumii aceştiia, nici iar foarte să  te întrestezi, ci neîncetat să mulţumeşti lui Dumnezeu de toate [24] (…)Hristos dete ţie  chip de răbdare şi de nerăutate, ca să faci şi tu aşa celor ce te-au urât şi ţe-au făcut rău şi să nu dai rău pentru rău, nici să-ţi aduci aminte pentru rele, ci să-i milueşti şi să-i erţi, cum şi stăpânul tău Hristos s-au rugat pentru nemulţumitorii şi neînţelepţii jidovi” [25] (p. 183)”Iar domnul care nu va judeca pre dreptate şi pre legea lui Dumnezeu, acela nu iaste domn, nici să va chema îndreptător şi unsul lui Dumnezeu, ci va fi pierdut în periciunea cea de veci şi pentru făţărnicia lui nici faţa lui Dumnezeu nu o va vedea [26] (…) când veţi vrea să işiţi la judecată în divan, întâi vă să cade să vă rugaţi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să vă fie întărire şi învârtoşare(…) să ziceţi: “(…) Şi ne dă judecată dreaptă, ca nu cumva pentru nedreptăţile noastre să fim lepădaţi şi izgoniţi la înfricoşata-ţi judecată, şi să nu vedem lumina feţii tale(…) [27] (…)  ”cu ce dreptate veţi judeca săracii într-această lume, cu aceia vor fi judecate şi faptele vostre la împărăţia cea cerească.  Vedeţi ce lucru mare este judecata? Pentru aceea şi voi, când veţi şădea să judecaţi la divan, să şază lângă voi tot oameni buni şi aleşi. Şi să fie şi boiari tineri lângă voi, ca să ia toţi învăţătură bună şi dulce din gurile voastre [28] ”. (…) “Şi să nu făţăreşti celui bogat , nici iar să miluieşti cu judecata pre cel sărac, ci să faci judecată dreaptă şi bogaţilor şi săracilor(…)nu cumva să fiţi unora dulci şi altora amari(…) şi la judecată să nu vă pripiţi, ca nu cumva neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frică şi să va ului şi nu va putea spune dăsluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori, până i să va potoli frica. Deacii cu blândeţe şi cu cuvinte dulci îi ziceţi:<<Frate, nu-ţi fie frică(…) , ci te trezeşte şi te dăşteaptă ca din vis, şi-mi spune pre dreptu, ca să-ţi putem lua seama şi noi şi să te judecăm pre dreptate>> [29] (…) Iar de veţi şi greşi la judecată şi boiarii voştri vor pricepe că aţi greşit(…) să nu vă pae că vă fac ruşine sau să ţineţi mânie în inima  voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas să primiţi acel cuvântu şi iar să chemaţi pre sărac să-i faceţi dreptate, ca nu cumva, după ce aţi făcut judecată rea, să vă pară rău şi aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea(…). Că mai bine să nu vă fie voia deplin şi inima înfrântă, decât să faci săracului strâmbătate.”  Dacă aşa arăta “dictatura” domnitorilor Evului Mediu românesc, ea e preferabilă oricărei democraţii ditirambice şi demagogice. Patriarhalitatea acelei vieţi produce nostalgie paseistă, dar cine e de vină?! În nici un caz domnitorii de felul  strălucitului , înţeleptului şi cu frica lui Dumnezeu,  Neagoe Basarab. Fără seamăn în lume, ca strălucire a actului de conducere-diriguire socială, ar fi fost domnia unui tânăr monarh, care ar fi acceptat, din toată inima, să pună în practică învăţăturile sfântului Basarab! Iar educaţia juridică a tinerilor de pe lângă el ar fi tocmai ce şi cum  trebuie: plină de dreptate, înţelepciune şi sub oblăduirea spiritului dumnezeiesc.

            Veşnic izvor de minunare şi de smerenie ar trebui să fie, pentru orice jurist, conducător, sau om de rând  -  aceste rânduri  -  decât care pedagogie juridică mai înaltă numai în sfintele evanghelii vom găsi. Cât rău fac lumii cei ce ar putea traduce în toate limbile pământului această carte  -  şi nu o fac!…

 

1.5.Jean-Jacques Rousseau  -  ultimul mare pedagog  (angajat social)  al umanităţii europene

A fost, apoi, secolul XVII, cu pedagogul Pansofiei (ştiinţa universală), fondator al didacticii  -  prin lucrarea Didactica Magna : Comenius (Jan Amos Komensky  -  1592-1670)

Ne aflăm, acum, în secolul al XVIII-lea: monarhia este în plină disoluţie, prin absolutismul degenerativ, a cărui culme nevăzută a fost atinsă de Ludovic al XIV-lea, “Regele Soare”(1643-1715)  -  iar culmea vizibilă, stârnind reacţia de apărare, deocamdată înăbuşită, a poporului Franţei  -  este Ludovic al XV-lea, de la care, înafară de vestea unor inimaginabile orgii, n-a rămas decât afirmaţia-culme a iresponsabilităţii:”Après moi, le déluge!” Laşitatea acestuia a făcut ca trăsnetul mâniei acumulate de către peste măsură batjocoritul popor francez să cadă peste capul unui cvasi-nevinovat: Ludovic al XVI-lea (secondat, pe eşafod, de frumoasa lui soţie, Maria Antoaneta).

Ei bine, ironia sorţii şi a istoriei a făcut ca domnia celui mai iresponsabil monarh absolut al Franţei şi, probabil, Europei, Ludovic al XV-lea (1715-1774) să se suprapună, aproape, peste viaţa de genială, frământată, sinceră şi îndârjită autoanaliză şi creaţie, profund răscolitoare şi reformatoare de minţi, suflete şi state (dar şi răscolită de contradicţii grave şi schizofrenii spirituale) -  a lui Jean-Jacques Rousseau (1712-1778). În timp ce unul dărâma Franţa cu târnăcopul  -  pe dedesubtul plebei, celălalt, Rousseau,  lucra pentru reconstrucţia, din temelii cu totul noi, a socialului şi mentalului european. Nu Voltaire, conciliatorul  versatil şi corupt   -  şi nici savanţii enciclopedişti (d'Holbach, Diderot, Hélvétius, d'Alembert etc.)  -  ci plebeul Rousseau, care (paradoxal, pentru un atât de cald pedagog!) a încredinţat statului creşterea celor cinci copii, făcuţi cu o servitoare analfabetă, avea să zguduie minţile şi sufletele lumii, pregătind teribilul seism moral, social, politic  -  tragic şi înspăimântător, al finalului de veac 18 şi început de veac 19.

            Din mormânt, spiritul lui Rousseau i-a condus şi povăţuit, cu maximă autoritate, pe iacobinii regicizi (…cu toate că Rousseau, în mod sigur, n-ar fi votat moartea regelui…) -  de dincolo de mormânt i-a vorbit Rousseau unei Europe cotropite de trupele şi ideile Revoluţiei franceze  -  trupe care-şi închipuiau că sunt conduse de un împărat Napoleon I Buonaparte)  -  şi idei cu care se împopoţonau nişte epigoni insignifianţi şi impostori ca Barras, Sieyès etc.). Dar şi împăratul, şi epigonii au servit de portavoce teribilului Rousseau.

            De aceea, când încercăm să investigăm, în spaţiul limitat al prezentei lucrări, opera pedagogică şi, mai cu seamă, de pedagogie juridică, a lui Rousseau, n-avem dreptul să ne mărginim la tratatul de pedagogie aplicată, care este cartea Emil sau Despre educaţie (1762)  -  ci trebuie să avem în vedere cel puţin încă două scrieri, fundamentale pentru influenţa lui Rousseau asupra educaţiei revoltate şi revoluţionare asupra tineretului european:           Contractul social (1762) şi Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni (1755).

            Apărută în acelaşi an cu Contractul social, dar după acesta  -  cartea Emil sau despre educaţie trebuie considerată ca o revoluţie a unor revoluţii  -  conţinând, adică, ecourile seismice ale primelor două lucrări (Discursul asupra inegalităţii  -  1755 şi Contractul  -  1762). E o concluzie, după o recapitulare. Nu poţi reforma o societate, înainte de a reforma, mental şi spiritual, individul. Căci nu ai cu cine să faci reforma socială şi juridică -  reforme care nu sunt abstracţiuni, ci viraje teribile în istoria umanităţii, salturi în gol sau transfigurări măreţe. Deci, reforma Normei sociale trebuie să înceapă cu reformarea tânărului (căruia să i se propună, de la-nceputul căii vieţii, de când e extrem receptiv, un sistem de norme care să-i permită o evoluţie şi dezvoltare spirituală liberă, (auto) revelatoare a valorilor îngropate în el de Dumnezeu. Dar educaţia despre noua Normă nu poate fi făcută decât cu educatori convinşi până-n fundul sufletului de eficienţa şi viitorul prolific al tânărului, prin noua Normare socio-spirituală. Deci, educaţia educatorilor  -  a părinţilor, în primul rând.              

            Precum spuneau şi unii filosofi antici (de la care au preluat ideea renascentiştii) , omul e bun, de la natură. Societatea umană rău normată  -  îl înrăieşte, îl perverteşte pe tânăr.  Tocmai în perioada de dezvoltare interioară, a sentimentelor şi pasiunilor, a iubirii de sine şi amorului propriu, a observării şi studiului societăţii, prin studiul istoriei, a dezvoltării capacităţii de raportare raţională la lume, a formării dispoziţiilor pentru judecata estetică şi morală  -  societatea rău normată îi oferă tânărului exemple nedemne de forţele şi disponibilităţile sale spirituale. Şi, capac la toate, educatori răi. Ei bine, perioada de la 15 la 18 ani, pe care o denumim adolescenţă  -  este crucială, pentru destinul viitor al actualului tânăr: ori pătrund în el toate viciile lumii  -  ori Norma Dreaptă.

            El poate fi pregătit pentru a iubi din toată inima, cu toată generozitatea  -  şi, deci, pregătit să acţioneze social în numele iubirii  -  sau poate deveni un nenorocit şi o secătură nemiloasă, o brută: (p.169  - Cartea a IV-a) “un om aspru la inimă este întotdeauna nenorocit, pentru că starea lui sufletească nu-i lasă nici un prisos de simţire, pe care să-l dea suferinţelor altora.”

            Să nu ne jucăm cu vârsta adolescenţei  -  căci ne jucăm nu doar cu soarta unui om, ci cu destinul configurativ al societăţii umane proxime: (p.171) “Modul cum folosim copilăria nu e mare lucru, răul care se strecoară se poate îndrepta, iar binele care se face acum poate să vină şi ai târziu. Dar nu e la fel cu cea dintâi vârstă în care omul începe cu adevărat să trăiască (n.n.: adolescenţa) . Vârsta aceasta nu durează niciodată îndeajuns pentru folosinţa pe care trebuie să i-o dăm, iar importanţa ei pretinde o atenţie neîntreruptă; iată de ce stărui asupra artei de a o prelungi(…) împiedicaţi-l pe adolescent să devină bărbat, în momentul în care nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut decât să devină”.

            Da, pentru că s-ar putea să vă îngroziţi  -  de ce va ieşi din el. Şi vina, evident, nu va fi în primul rând a lui, ci a celor care au sădit în el buruieni otrăvite, iar nu “moravuri sănătoase, bun-simţ, curaj, mari şi nobile funcţiuni de înţelepciune şi de raţiune, care caracterizează şi cinstesc omul, prin acţiunile sale frumoase, prin virtuţi, prin îndatoriri în adevăr utile” (p. 172).

            În contextul acestei vârste, prin care tânărul “îşi lărgeşte relaţiile(…) se deşteaptă sentimentul raporturilor sale faţă de altul şi se trezeşte conştiinţa datoriilor” -  trebuie ca educatorul să-şi facă datoria sa  -  pe deplin. Sau, dacă nu şi-o face, să fie sancţionat drastic, ca pentru o gravă crimă morală  -  pentru neîmplinirea datoriei faţă de larga disponibilitate pentru Raport şi Normă a tânărului  -  şi să fie înlocuit cu un educator bun. Nu trebuie pierdut nici un timp, nici o picătură  din poţiunea fermecată a potenţialului adolescenţei. Totul trebuie valorificat optim, spre optima viitoare fiinţare a individului-tânăr şi a societăţii, al cărei membru va deveni tânărul actual.

            Atenţie! Tânărul-individ care, ca om, e o fiinţă imperfectă, trebuie învăţat , spre binele şi împlinirea sa fericită, să devină fiinţă socială, factor iubitor-armonizator social  -  altfel, nefericit va fi individul, iar societatea, la rândul ei, va fi de schilozi nefericiţi, urâcioşi, egoişti care, din veninul a-socialităţii lor, vor dospi germenii distrugerii globale: (p. 162)”Dacă o fiinţă imperfectă ar putea să-şi fie sieşi suficientă, s-ar putea bucura de ceva? Ar fi singură, ar fi nenorocită. Nu concep cum cel ce are trebuinţă de  nimic poate iubi ceva; nu concep cum cel care nu iubeşte nimic poate fi fericit(…) Noi ne ataşăm de semenii noştri mai puţin prin împărtăşirea plăcerilor lor, cât mai ales prin împărtăşirea suferinţelor lor(…) Dacă trebuinţele comune ne unesc prin interes, suferinţele comune ne unesc prin afecţiune.”

            Calvinistul(de fapt, panteist-fideist) genevez este nu doar un reformator vizionar şi extrem de generos, ci şi, paradoxal (dacă ţinem cont că doctrina sa i-a influenţat decisiv pe iacobinii atei de la 1789), un înfocat partizan al atitudinii creştine fundamentale  -  mila şi iubirea faţă de toţi şi de toate ale vieţii terestre  -  întru armonia desăvârşită a Legii Divine: (p. 164)”Cum se produce în noi mila dacă nu transportându-ne în afara noastră şi identificându-ne cu animalul care suferă, părăsind, aşa zicând, fiinţa noastră, pentru a o lua pe a lui? Noi nu suferim numai întrucât judecăm că suferă el  -  căci nu suferim în noi, ci în el. De aceea, nimeni nu ajunge sensibil decât atunci când i se aprinde imaginaţia şi începe să-l ducă în afară de sine.”

Dar, proiectând viziunea asupra individului  -  înspre  societate, Rousseau face, despre legi, următoarea remarcă: (Contractul social, p. 111)”Inflexibilitatea legilor, care le împiedică  să se mlădieze după evenimente, poate, în anumite cazuri, să le facă vătămătoare şi, în timp de criză, să pricinuiască pieirea statului. [30] ”  Patria deasupra individului: “şi niciodată nu trebuie să pui stavilă puterii sacre a legilor, decât dacă este vorba de salvarea patriei.” Dreptul şi binele public, deasupra interesului meschin: (Contractul social, p. 95)”când cel mai josnic interes îşi arogă cu neobrăzare numele sacru al binelui public, atunci voinţa generală amuţeşte. Toţi, călăuziţi de motive tăinuite, nu-şi mai spun părerea ca cetăţeni, ca şi cum statul n-ar fi existat niciodată; şi încep să trecă în mod fals, sub numele de legi, nişte decrete nedrepte, care nu au alt scop decât interesul particular [31] ”.

Tânărul social, deci, trebuie, pentru a fi şi armonizator-reformator social, să fie educat în spiritul iubirii şi moralei creştine  -  şi, concomitent, al dreptului sacru(vom vedea, mai jos, contradicţia gravă a lui Rousseau  -  care se încăpăţânează să refuze să recunoască originea divină şi necesitatea garantării-arbitrării divine a Legilor) [32] . Altfel, surplusul său de imaginaţie, care ar fi putut fi folosit, prin justa educaţie, spre armonizare atotiubitoare, va fi pervertit în născocirea de tehnici de-constructive, escamotoare ale legii  -  tehnici ale fraudării şi infracţionalităţii. Dacă nu iubeşti  -  urăşti. Sau eşti indiferent. Tot aşa, dacă nu construieşti  -  fie că distrugi, fie nu preţuieşti construcţia, ca act al normării umano-divine.

            Dacă nu e educat spre cinste, de către educatorul de meserie  -  evident că se vor găsi indivizi care să-l “educe"”invers, spre făţărnicie, obrăznicie, afectare  -  spre MASCA DE OM [33] : ”Ceea ce este nu înseamnă nimic  -  tot ce-l interesează este cum pare”.

            Şi va vedea în norma socială, în lege, cel mai crâncen duşman, care-l opreşte să ajungă la fericirea promisă, iresponsabil, de către educator (fără ca acesta să-i fi arătat calea justă către dobândirea fericirii, natura fericirii, semnificaţia fericirii  -  cum făceau anticii Socrate, Platon, Aristotel, cu ucenicii lor) [34] : “Dascălii se plâng că focul acestei vârste face tinereţea de nedisciplinat; văd că e aşa, dar nu e oare vina lor? De îndată ce au lăsat ca acest foc să aprindă simţurile, nu ştiu că nu mai poate fi stins? Predicile reci şi lungi ale unui pedant vor şterge oare ele din mintea elevului său imaginea plăcerilor pe care şi le-a închipuit? Vor alunga oare din inima sa dorinţele ce-l frământă? Potoli-vor oare înflăcărarea unui temperament a cărei folosinţă o cunoaşte? Nu se va întărâta el contra piedicilor care se opun singurei fericiri despre care are idee? Şi ce va vedea el oare, în legea aspră, care i se impune fără  să i se poată face înţeleasă, dacă nu capriciul şi ura unui om care caută să-l chinuiască? E oare ciudat că el, la rândul său, se răzvrăteşte şi îl urăşte?(…) Când un nenorocit ia banii pe care te prefaci că vrei să-i dai şi se vede înrolat fără voia lui, strigă că e nedreptate; nu eşti oare şi mai nedrept când ceri elevului tău plata îngrijirilor pe care nu le-a voit? [35] ”

            Învaţă-l, deci, pe tânăr, cât mai e vreme  -  ce anume trebuie să vrea, cum să caute să vadă lumea socială, pentru a-i fi bine şi a i se face bine.

            Pricina injustiţiei? Alături de lăcomia după proprietate particulară, o percepţie aberantă asupra lumii : (Discurs asupra inegalităţii, p. 106)” Aş dovedi că dacă se vede un mănunchi de oameni puternici şi bogaţi, în culmea măririi şi a bogăţiei, în timp ce mulţimea se târăşte în întuneric şi mizerie, pricina stă în faptul că cei dintâi nu preţuiesc lucrurile de care se bucură decât atâta vreme cât ceilalţi sunt lipsiţi de ele şi că, chiar fără o schimbare a situaţiei, ei ar înceta de a mai fi fericiţi, dacă poporul n-ar mai fi nenorocit [36] ”. Şi un respect nefiresc pentru nemuncă şi aroganţa goală:” cu cât o familie avea mai mulţi trântori, cu atât devenea mai ilustră”(p.105) . Nu egalitarismul rezolvă injustiţia, ci formarea percepţiei valorii umane autentice : ( p. 143)”Rangurile cetăţenilor  trebuie deci să fie reglementate nu după meritul lor personal, ceea ce ar însemna să se lase magistraţilor posibilitatea de a aplica legea în mod aproape arbitrar, ci după serviciile reale pe care le aduc statului şi care sunt susceptibile de o apreciere mai exactă [37] ”.

            Educatorul să-i arate educatului neajunsurile sociale şi să-i explice atât originea lor, cât şi unde se află antidotul [38] :  “în starea socială există o egalitate de drept himerică şi zadarnică, pentru că forţa mijloacele destinate a o menţine servesc ca să o distrugă şi pentru că forţa publică adăugată celui puternic ca să-l apese pe cel slab rupe echilibrul deosebit, pus de natură între ei(…) Întotdeauna mulţimea va fi jertfită unui mic număr şi interesul public, interesului particular; întotdeauna aceste cuvinte pompoase de dreptate şi supunere vor fi uneltele violenţei şi armele nedreptăţii, de unde urmează că ordinele distinse(n.n.:clasele privilegiate) care se pretind folositoare celorlalte nu sunt în adevăr folositoare decât lor înşile, în dauna celorlalte; prin aceasta putem vedea câtă consideraţie li se datorează după justiţie şi după raţiune(…) (…) pentru că masca nu e omul şi pentru că nu trebuie să-i înşele aparenţa acestuia, zugrăvindu-i oamenii, zugrăveşte-i aşa cum sunt, nu spre a-i urî, ci spre a-i plânge şi a nu dori să le semene. Cred că aceasta e părerea cea mai înţeleaptă pe care o poate avea un om despre specia sa”.

            Şi să nu fie dădăcit, ci să i se stimuleze gândirea socială autonomă, singura care va face din el un factor responsabil şi de influenţare pozitivă, eficientă, a mediului social [39] : ”Faptele! Faptele!  -  şi să judece el însuşi; în acest fel învaţă să cunoască oamenii”(…)şi [40] : ”Pe temeiul cărei ciudate judecăţi suntem puşi să învăţăm atâtea lucruri inutile, pe când arta de a acţiona nu se ia în seamă? (…) Ca să trăieşti în lume, trebuie să ştii să te porţi cu oamenii, trebuie să cunoşti instrumentele cu care îi poţi stăpâni; trebuie să calculezi acţiunea şi reacţiunea interesului particular în societatea civilă şi să prevezi atât de just evenimentele, încât să fii rareori înşelat în întreprinderile tale sau cel puţin să-ţi fi asigurat totdeauna mijloacele cele mai bune pentru a reuşi” (…) la orice vârstă este permis să fii binefăcător; la orice vârstă poţi să-i ocroteşti, supravegheat de un om înţelept, pe nenorociţii care n-au nevoie decât de sprijin(…). Pune-l pe elevul tău să săvârşească toate acţiunile bune pe care le poate îndeplini: interesul nevoiaşilor să fie întotdeauna şi al său; să-i ajute nu numai cu bani, dar şi cu îngrijiri; să-i servescă, să-i protejeze, să le consacre persoana şi timpul său(…); nu va putea îndeplini în viaţă o sarcină mai nobilă decât aceasta. Când din cei apăsaţi, pe care nimeni nu  i-ar fi ascultat, vor obţine dreptate când o va cere el pentru ei, cu acea fermitate neînfrântă pe care ţi-o dă exercitarea virtuţii; când va forţa uşile celor mari şi celor bogaţi, când se va duce, dacă va fi nevoie, până la picioarele tronului, să facă să se audă vocea nenorociţilor, cărora le sunt închise toate porţile, din pricina mizeriei lor, şi pe care teama de a nu fi pedepsiţi pentru relele care li s-au făcut îi împiedică chiar a îndrăzni  să se plângă!”

            Şi iată, în sfârşit, ce este, în esenţa ei, în natura ei de provenienţă divină  -  şi ce trebuie, noi, oamenii, să redescoperim , în legile noastre, şi s-o reconvingem să fie  -  JUSTIŢIA [41] : “Justiţia este inseparabilă de bunătate(…). Există în fundul sufletelor un principiu înnăscut de justiţie şi de virtute, pe temeiul căruia, împotriva propriilor noastre maxime, judecăm acţiunile noastre şi pe cele ale altuia ca bune sau rele; acestui principiu îi dau numele de conştiinţă(…). Conştiinţă!Conştiinţă! Instinct divin, nemuritoare şi cerească voce; călăuză sigură a unei fiinţe ignorante şi mărginite, dar inteligente şi libere; judecător infailibil al binelui şi al răului, care faci pe om asemeni lui Dumnezeu, tu faci perfecţiunea naturii sale şi moralitatea faptelor sale; fără tine nu simt nimic în mine care să mă înalţe deasupra animalelor decât tristul privilegiu de a rătăci din eroare în eroare cu ajutorul unei inteligenţe fără regulă şi a unei raţiuni fără   principiu.” [42]   -  iar apoi, impresionant [43] :”Cultul esenţial este cel al inimii. Dumnezeu nu înlătură ofranda, când este sinceră, sub orice formă i s-ar oferi.”

*

1.6.Concluzii parţiale...

Una singură: ce păcat că şirul marilor pedagogi înţelepţi (dacă nu geniali) , care să-şi pună toată patima, toată fiinţa, să se autosacrifice pentru ideea de pedagogie ameliorativă, revelatorie a divinităţii din om  -  s-a întrerupt, odată cu moartea fizică a lui Rousseau!

            Dar învăţătura sa poate fi preluată şi dusă mai departe (evitând, evident, pe cât posibil, contradicţiile şi schizofreniile lui spirituale, care l-au durut, în primul rând, pe el însuşi, şi au făcut Contractul social de neaplicat), pentru folosul întregii societăţi umane  -  de către orice breaslă de educatori de bună-credinţă. Numai să permită structurile (şi finalitatea structurilor) societăţii actuale să fie îngăduiţi astfel de educatori ai Armoniei Normative Sociale. Pentru că, din păcate, societatea globalizantă actuală respinge, cu o brutalitate primitivă, orice idee activă de bunătate şi generozitate, în educaţia din şcoli  -  şi propune, cu insistenţă nefirească, înlocuirea conştiinţei şi sufletului  -  cu informaţia(o informaţie,  de cele mai multe ori, diversionistă, dirijată şi  falsificată)  -  a pedagogului uman  -  cu maşina (computer, Internet, televiziune etc.).

            Educaţia juridică a adolescentului nu poate fi făcută de maşinării, de simulacre şi surogate umane: căci a-l coninge pe om de necesitatea Normei, condiţie supremă a armoniei interioare şi exterioare (a se vedea Cetatea lui Platon) presupune nu doar credibilitatea educatorului, ci chiar CREDINŢĂ  -  atât din partea educatorului, cât şi din partea subiectului educat. Or, religia maşinilor  -  este o aberaţie, cu totul neproductivă, total opacă la factorul credinţă spirituală. Înapoi, la oameni, deci  -  ŞI PRIMUL OM SOCIAL SĂ FIE CONSIDERAT TÂNĂRUL  -  şi omul va re-învăţa, treptat, să  fie OM  -  adică să-şi redobândească “chipul şi asemănarea” divinului.

                                                                  ***