LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CAPITOLUL IX: Patriot, patriotism. România, român, româncă... Dimensiunea metafizică a Moftului

 

            Departe de a-şi urmări ascendenţa idriotă (greco-albaneză), I. L. Caragiale e absorbit perfect de Loja Iohanică Românească. Pentru a se face credibil cititorului român, excedat de/sau neîncrezător în originea străină a familiei Caragiale   -   I. L. Caragiale inventează un personaj, foarte activ, ca LIANT SOCIAL   -   uneori şi ca ACTANT PARODIC: eul auctorial cameleonic. I. L. Caragiale se implică, astfel, cu o râvnă, de data aceasta, absolut suspectă de ironie   -   în acţiunile anti-dharmice   -   la care îl împing adevăraţii actanţi, care au ca esenţă ANTI-DHARMA.

            Iată-l pe eul auctorial cameleonic, preluând sintetic discursurile de presiune anti-dharmică asupra „dascălului prost” (de fapt, Maestrul Dharmic, obnubilat în menţinerea zonei morale, integre) [1] : „- Ei! nu fi şi tu aşa de... cum să zic... de sever... Ştii că de când te cunosc... şi de! slavă Domnului! ne cunoaştem din copilărie... nu te-am supărat cu vreo rugăminte (...) Fireşte, nu zic, trebuie să ne hotărâm odată, mai ales când e vorba de şcoală, de la care depinde viitorul naţiunii noastre, noi românii, să încetăm, mă-nţelegi (...)  Nu-ţi cunoşti interesul! De ce să te pui cu nişte oameni mari, cari au atâta influenţă?... De-aia v-a ieşit vorba la toţi dascălii că sunteţi mojici şi brutali, mai ales cu copiii de familie bună!” Slavă Domnului că I. L. Caragiale foloseşte, în legătură cu Dascălii=Maeştri, care sunt „mojici şi brutali” cu „cei de familie bună” (adică, Strigoiul-goe et Co.)   -   pluralul...

            Iată, apoi, progresivitatea cameleonică (Bacalaureat):  

a   -   în primă instanţă este Inocentul, Neangajatul, Neutrul: „ – Sărut mâna, madam Georgescu (...) cu cea mai mare plăcere, madam Georgescu, dacă pot...”,

            b   -   urmează faza intermediară de mirare a năucelii, a dezechilibrului interior, sub presiunea obrăzniciei agresive anti-dharmice a „madamei” Georgerscu: ”- Ţi-este prieten... ştiu că ţi-e prieten! Să nu zici că nu ţi-e prieten (...)   -   Suntem cunoscuţi ce e drept, dar chiar aşa buni prieteni,nu pot să zic... – Las’ că ştiu eu...”

            c   -   Rătăcitul Spaţial:”- Nu ştiu unde şade... - Ştiu eu... ce-ţi pasă! La dreapta birjar! „Cameleonicul eu auctorial se complace în INTRAREA ÎN LABIRINT, pentru a ne fi, de fapt, nouă   -   Călăuză-Hermes (de aici şi cuvântul HERMENEUTICĂ=analizarea şi descifrarea resorturilor infernale ale Cărţii-Text   -   aici, ale Pervertirii Ramurii Justiţiare a ARBORELUI SEPHIROT),

            d   -   Cameleonicul eu auctorial mimează discursul parlamentar antilogos şi antidharmic:  „Frate Popescule, ciudate sunt şi programele şi regulamentele şcoalelor noastre (...) Ce are Morala cu cariera de avocat, pe care vrea tânărul s-o îmbrăţişeze?... Ba nu, spune d-ta!” „Ambalat de altilogos   -   dezvoltă o antilogică anti-dharmică perfectă.

            e   -   Ultima fază, demascatoare a parodiei cameleonismului   -   constă în substituirea logosului propriu cu cel al SECĂTURII ANTI-DHARMICE, care l-a „iniţiat” în amoralismul agresiv şi obraznic (există şi anti-iniţiere, şi contra-iniţiere...): „Am revenit să te rog... să nu zici că nu poţi! ştiu că poţi! trebuie să poţi!”

            Masca cameleonică a căzut de pe faţa STRĂJII DHARMEI. Justiţia va fi încălcată   -   dar injustiţiarii, complici (dascălul şi ţaţa ciocoaică   -   unul slab de fire, concesiv cu Demonul   -   iar ţaţa întruchipându-l chiar pe Demonul anti-dharmic) vor rămâne demascaţi, goi şi hâzi, în faţa noastră   -   căci cameleonul s-a dat complet la o parte   -   DUPĂ CE A ADEMENIT DEMONII PÂNĂ SUB OCHII NOŞTRI.

 Situaţiunea [2] : câtă vreme Nae nu dezvăluie motivul sterilei sale revolte logoreice   -   eul auctorial cameleonic îşi păstrează logos-ul propriu. Când, însă, Nae trădează motivaţia domestic-meschină, individualistă (strict) a pseudo-revoltei sale   -   eul auctorial cameleonic (e.a.c.) SE PLIAZĂ peste logosul lui Nae   -   tocmai pentru a îngroşa-sublinia grotescul stârnit de diferenţa dintre conţinutul Logosului şi motivaţia Logosului   -   şi fraza e.a.c. sună à la Nae (Mitică, Lache, Mache etc):  „- Nae, scuză-mă, e aşa de târziu, care nu pot pentru ca să mai merg (s.n.: logos-ul parazitat cu „bule de aer”, absolut sterile: „care nu pot pentru ca să...”) (...) – Mi-e aşa de somn, care trebuie negreşit pentru ca să mă culc. La revedere.”

            Alteori, eul auctorial nu subliniază, nu îngroaşă, nu parodiază   -   ci asistă, ca martor ocular şi spiritual (deci, şi ca reper moral subtil), la degradarea anti-dharmică a actanţilor reali: cf.   Diplomaţie,  Mici economii etc.

            Rareori, eul auctorial este actant şi chiar MAGISTER, cu aer demonstrativ-ludic   -   jocul ducându-se între farsă şi sacral (cf.  O conferinţă [3] ).

            Dar eul auctorial are şi misiuni mai complexe, ţinând de comentariul spectacolului anti-dharmic   -   atât în nuvele-schiţe (În vreme de război:”D. Stavrache a plâns mult, mult etc.”   -   cât şi în schiţe şi momente: Bubico: ”Ah! Lovi-te-ar (...) Vedea-te-aş la Babeş (...)”   -   sau: „Ea leşină iar... eu trec ca un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră...” (parodie a atmosferei satanic-romantice). „Olecuţă! diminutivul acesta îmi pare un categoric superlativ” [4] (tachinarea logos-ului moldav   -   şi a gestualităţii interioare încetinite: dar, niciodată, demonii autentici caragialieni nu provin din ZONA LOGOS-ULUI ÎNCETINIT   -   căci tocmai în încetinirea lumii nebune, se poate crea spaţio-temporalitate pentru meditaţie asupra propriei condiţii uname şi şanse soteriologice); [5] „Uf! Niciodată n-am să uit etc.”  „D-na Z..., una dintre invitate, o văduva respectabilă (...) Mare noroc pe Guvidi!” (mare noroc e imunitatea faţă de bun-simţ şi faţă de legea morală cosmică);  Boborul: „Când i-au strigat călăreţii din goană <<Stăi!>> el, care era pe jos, a avut curajul să stea” etc.   -   sau  „Maiorul face patru paşi mari şi trage o puternică lovitură cu palma pe masă. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiţi. – Cine te-a pus pe tine aici? răcneşte straşnic reacţionarul. – Boborul! răspunde foarte răguşit republicanul. Atâta i-a trebuit Reacţiunii! Când a auzit de bobor a turbat:l-a şi –nhăţat pe Stan şi, val-vârtej, cu el, drept la hanul Călugărului. Aşa s-a sfârşit cu Republica noastră. Aşa Reacţiunea a sfâşiat cea mai eroică pagină a liberalismului Sau [6] Românca: „şi după Pomery extra–sec frappe (s.a.), iar ciucalată fierbinte... (s.n.)”.

 

*

 

            Am spus şi am repetat mereu, în cadrul lucrării de faţă, că I.L. Caragiale este Revelatorul Anti-Dharmei   -   dar şi Paznicul Dharmei (cel puţin implicit)   -   în cadrul lojei iohanice româneşti   -   lojă care trebuie în esenţa ei, să-şi întindă influenţa ei spirituală asupra tuturor românilor şi asupra întregului spaţiu românesc.

            În această calitate, Paznicul Dreptei Măsuri Divine trebuie să atragă atenţia celor din ARCA SA (ROMÂNIA) asupra pericolelor de a cădea peste bordul Arcei, la un capăt sau la celălalt   -   dacă depăşesc limitele Legii Divine:

            I   -   un capăt este acela al discernământului moral şi situaţional (spaţial, temporal, emoţional etc.). Dacă acest capăt al balanţei e depăşit, se trece în entitatea metafizică numită moft   -   care nu-şi are numele de la sinonimia cu capriciu („a face mofturi”), ci de la relativizarea absolută, fără discernământ, fără Centrul Spiritual (Naţional şi Uman), ca reper de atitudine dharmică: Moft poate fi moartea, fără să te oboseşti să înţelegi Moartea   -   poate fi viaţa, când nu te oboseşti să înţelegi Viaţa [7] : „ – Acriviţo! dacă nu mă iubeşti mă omori! – Mofturi!”   -   nici cel ce ameninţă cu moartea, nici cea care nu se lasă impresionată de cuvântul şi realitatea morţii nu ştiu ce vorbesc, ba, mai rău, nici nu au de gând să se gândească la conţiutul celor spuse-vomate, cu atâta „lejeritate” malativă   -   sau: „ – Doctore, mor! – Mofturi!”   -   Pacientul-Om şi Medicul-Divinitate au pierdut din frâne semnificaţiile vitale ale CUVINTELOR şi, implicit, pe cele ale vieţii). MOFTURI pot fi modificările cosmice oculte („ – Mâine seară e o eclipsă de lună. – Moft!”), cultura spiritual („A propos, iese o gazetă nouă. – MOFT!”). Din această oboseală demonică, sau oboseală divină   -   din această extrem de îngrijorătoare stare de boală a omenirii   -   RELATIVIZAREA   -   prin operaţie defensivă de transfigurare I. L. Caragiale formează PAVĂZA-ZIAR: Moftul român   -   profilaxie prin defularea numelui adânc, adevărat, al pericolului în prăpastia indiferenţei totale faţă de sensurile CUVÂNTULUI   -   prăpastia Neantului Spiritual   -   ca înţepenire a dinamismului ascendent şi descendent, spiralat, pe AXA POLARĂ A LUMII (abulie cosmică);

            II   -   celălalt capăt este în atitudinea ipocrită, leneşă, falsă, mincinoasă, egoistă   -   tocmai când este nevoie de sinceritate, râvnă reală şi angajare, până la auto-sacrificiu. De data aceasta, I. L. Caragiale nu mai foloseşte numele generic-categorial, al entelehiei dezechilibrului prin indiferenţă (MOFT)   -   ci foloseşte consecinţa în plan concret a atitudinii metafizice de MOFT: MOFTANGIII. Aşa cum subliniază în Meteahnă.. [8] , atitudinea faţă de cosmos, deci şi faţă de patrie, neam şi tot ce apare ca emanaţie spirituală a patriei şi neamului   -   nu trebuie tratată ca mofturi   -   dar nici absolutizată aberant. Legea cosmică este a echilibrului a măsurii în toate. Ce-i fără măsură   -   e de la demon. Sau, cum spune Hristos în Predica de pe Munte „ce este mai mult, este de la demon”.

            Patria e sacră nu pentru că pretinde cineva, în propriul interes, de a ieşi în evidenţă   -   patria nu e o modă, nu e nimic de care să se poată atinge moftangiii, adică ignoranţii desăvârşitei lipse de măsură în toate. Patria e sacră în sine   -   şi se cheamă TĂCEREA CONTEMPLATIVĂ, de reculegere şi contact cu spiritul ei   -   iar în nici un caz stridenţa demagogic-declarativă. Altfel [9]  „o apucătură bună a omului, trecând măsura, poate deveni pernicioasă, cum o virtute împinsă peste o anumită limită, începe a fi curată nebunie.”

            Ungurul din Meteahnă..., care afirmă, aberant, absolutul poporului şi exprimării poporului maghiar   -   de parcă ar fi intrat în paradis şi în posesia adevărurilor imuabile divine )”limbă?... numai cea naţională maghiară! Literatură?... numai cea naţională maghiară! Artă?... numai cea naţională maghiară! Ştiinţă?...tot aşa. În fine, idee, muncă, investiţie, spirit, judecată, rachiu, vin, braânză, ardei, danţuri, costume, vite, capital, oameni, sfinţi, Dumnezeu ş.c.l.... toate, tot   -   tot aşa. Apoi... Maghiarul nu se teme de nimeni pe pământ, contra lumii întregi, maghiarul luptă nepăsătoor, sigur pe victorie,... fiindcă... are-ncredere în Dumnezeul străbunilor săi... căci... maghiarul în veci nu piere!”

            Concluzia despre prietenul maghiar şovin: „Nu! Patriotismul lui este o meteahnă, nu mai e o virtute. Bine că ne-a ferit Dumnezeu pe noi, românii, de aşa meteahnă!” Asta o spune e.a.c., adaptându-se la un incipient şovinism românesc, ca reacţie involuntară, subtilă, la şovinismul maghiarului.

            I. L. Caragiale, însă, ştia altceva   -   pe care-l declară, necruţător ca spada justiţiei Dharmice, în Moftangiii [10] : „Moftangiul este eminamente român. Cu toate astea, înainte de a fi român, el este moftangiu.” Lipsa de măsură nu mai duce la extaze delirante, ca la ungur   -   ci la snobisme grobiane   -   indiferent de zona socială (PENIA sau POROS, din punct de vedere al avuţiei materiale):

            „Născut dintr-o familie săracă dar onestă, el este fiul faptelor sale, şi, deşi democrat prin naştere, el face parte din aristocraţia inteligenţii, a meritului, ştiinţei, artei, culturii ş.c.l.

            Dar... născut dintr-o familie de adevăraţi boieri, cari au ştiut totdeauna să pună interesul patriei mai presus de interesele de clasă renunţând la privilegii   -   el, aristocratul get-beget, este adevăratul democrat...”

            Şi iată cum I. L. Caragiale pune sub semnul întrebării, ca relativizare cu consecinţe analitic-reconstructive   -   aristocraţia şi democraţia (care nu mai seamănă   -   nu cu cele platoniciene   -   dar nici măcar cu cele deja pernicioase ale Politicii aristotelice). Sunt, ambele   -   atitudini de moftangii   -   într-o societate care nu-şi identifică reperul moral, centrul spiritual, interiorul sacral.

            Românca [11] este, şi ea, o ţoapă(„Crudă, adică necoaptă, primeşte cadouri de la răscopţi bogaţi   -   răscoaptă, face cadouri la săraci necopţi, adică la cruzi: - Ah! Crudule!” etc.”   -   e snoabă („Dânsa are unul sau mai mulţi adoratori, nu de plăcere sau de pasiune, ci de datorie: o femeie de aşa înaltă extracţiune trebuie să aibă un suivez-moi”)   -   un veritabil gunoi, o aventură moral, cu statut de GOLEM distructiv, de Dalilă   -   molestând şi demolând Logos-ul Naţional sacru, prin barbarisme şi barbarie snob-prostesc-îngâmfat-antilingvistică (agramată). E absolut iresponsabilă, dezorientată, entropică spiritual: „Când vrei să flirtezi cu moftangioaica, se răţoieşte şi fleorţăieşte. Îi vorbeşti serios, râde   -   glumeşti, e foarte serioasă   -   o saluţi, d-abia moţăie   -   o iubeşti, te spune târgului”. Anti-orfică   -   este întruchiparea MUŞTII INFERNALE, a bruiajului infernal asupra Logos-ului sacru: „Astfel, dacă-ţi place muzica, fereşte-te să mergi la acele concerte: de câte ori orchestra o avea un pianissimo, moftangioaica commencera a causer fortissimo...”

            Expresia cea mai clară a borboros-ului, face totul pentru a relativa ( în linia lui moft-mofturi) adevărata aliată spirituală românească: „O moftangioaică gătită şi împopoţonată de şapte ori mai scump decât s-ar putea explica prin mijloacele consoartelui d-sale, dacă o întrebi ce părere are despre prinţesă: - Fie, mon cher, nu zic! E tânără, frumuşică, si vous voulez   -   da...prea luxoasă!

            Când vorbeşte de regină, zice: la pauvre!”

            Ciocoaică şi impostoare prin natură, Dalila-ţoapă care şi-a castrat „consortul” ca şi „amantul”   -   se caţără, „ca scroafa în copac”, prin intermedii dintre cele mai dubioase, imorale la modul absolut. Ajunge să combine, cu nonşalanţă, banii „soţului” cu cei ai „amanţilor”   -   şi când îi dă, şi când îi ia...

            „Culmea ambiţiei   -   un minister pentru bărbat şi un secretariat pentru amic.”

            Impostura spirituală e mai gravă, cu repercusiuni mari asupra alunecării, fără potenţialităţi resurecţionale, în jurul Axei Polare   -   când e vorba de „savantul” [12]   -   „membru în toate societăţile cultural-naţionale etc.” El descoperă „apa fiartă şi mersul în picioare   -   provocând reiterări steril-spirituale,derizoriul spiritual: ”Teorii nouă din cărţi vechi etc.” Impostorul spiritual e Demonul Hipopotam, Demonul Nesimţirii, imun la stimulii autentic spirituali, la profilaxia morală, prin critică [13] :  „Când moftangiul e un imbecil, îi pasă de critică mai puţin decât îi pasă unui suveran african de opiniile presei europene   -   când are oarecare talent şi spirit, critica-l iritează şi-l neodihneşte ca pe o cochetă bătrână care se teme să nu se afle în sfârşit ca are dinţi falşi şi păr prepus.”

            Ironia din finalul schiţei de caracter (de fiziologie amorală) e, în fapt, condamnarea la moarte, definitivă, fără drept de recurs, a impostorilor, falsificatorilor de „imagini ale spiritului” şi de atitudini spirituale constructive   -   „savantul” impostor se închide în statuia de piatră   -   ca demonul în sticlă: „Culmea moftangiului savant: a-şi comanda statuia încă din viaţă şi a prezida la inaugurarea ei şi la apoteozarea sa   -   a acestui mare luptător în ogorul ştiinţei române! „dar demonii din sticle ies, după... un timp   -   iar microbii şi viruşii doar „hibernează”...

            Ar trebui (dar nu e aşa...) ca apoteozarea de care face vorbire I. L. Caragiale să însemne condamnarea la rătăcirea eternă în întunericul infernal al ignoranţei fudule. Dar noi, cei de azi, prin indolenţa noastră spirituală, le creăm, prin propriile noastre suflete de neo-moftangii, mediul propice de a „învia” şi a se umfla... de neant, chiar în mijlocul nostru, punându-ni-se pe suflet. Unde-i Paznicul Dharmei? Doarme puţin...

            Nu contează străinii dinafară   -   ci străinii dinăuntru: impostorii spiritului sunt ucigaşii anticorpilor naţiunii române (faţă de naţiunile celelalte, oricare or fi fiind ele).

            Ce trebuie să fie patria, deci, conform lui I. L. Caragiale? În nici un caz DECLARAŢIE   -   ci TĂCERE PIOASĂ. Patria e o stare spirituală: starea de concentrare în jurul Centrului Spiritual divin Interior. Cine spunea că I. L. Caragiale, fiind „străin” de origine română, nu poate fi patriot? El este, ca şi Aminul-Eminescu   -   sacerdotul orfico-pitagoreic al Patriei (şi implicit, al Neantului...). Căci Patria este MITROPOLITUL GHENADIE de la Căldăruşani   -   iar „nu tagma jăfuitorilor”, asimilabili ciorchinilor de muşte din mahalaua-borboros „naţional”.

            Patria, ca stare spirituală   -   nu are neovie de cantităţi industriale de patrioţi. Ea poate fi doar RUGĂCIUNEA, singuratică, fierbinte şi curajoasă   -   a unuia sau a altuia, dintre cei care au reuşit un miracol: să evite impostura iluzionismului ieftin   -   şi să se (şi să ne) transforme în SCARA DIVINĂ. La Căldăruşani   -   sau în sine [14] : „E frumos drum, e minunată mânăstirea. Dar nu mai merg la Căldăruşani, până nu s-o încheia campania pastramei şi a mustului, şi mai ales, până n-o da Dumnezeu să plouă.”

            Adică, până când ofensiva borborosului va scădea   -   iar ploaia nu va fi creatoare de NOROI   -   ci de efect liturgic   -   apă lustrală şi soteriologică.

 

*

*                      *