LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CAPITOLUL VIII: Leiba  Zibal  - şi  dezvăluirea  mâinii dinspre sine

 

După părerea noastră,  O faclie de Paşte, departe de a fi doar o nuvela natura­listă   - ilustrează o transfigurare mistică, un misteriu. Pentru a fi creştin adevă­rat, trebuie să sacrifici 1umina-luminare(sufletul), ca rezultat al frământării, întru căutarea spre găsirea Unicului Dumnezeu, ca SUPRA  -  SINE (SUPRA  -  EU)  SPIRITUAL - să sacrifici  Eul    -   Focului-Lumină Absolută-Hristos.

              Or, tocmai cu acest sacrificiu fundamental, cu trecerea PODULUI  -  PODENI (podul, dinspre eul terestru spre SINEA SPIRITUALĂ TRANSPERSONALĂ) avem de-a face în  nuvela O făclie de Paşte. Vom demonstra cât de superflue şi absurde sunt interpretările pro   -   sau anti   -   semite, asupra nuvelei acesteia.

 Cine este LEIBA ZIBAL? Un evreu care urcă Golgota, fără să conştientizeze  crucea enormă din spatele său   -   şi fără să conştientizeze, mai ales, că este ALESUL PENTRU A DUCE CRUCEA (SIMON CIRENAICUL). Şi semnificaţia esoterica a durerii Crucii   -   prolog al SFINTEI NEBUNII a transcenderii-mântuire.

  Toate viaţa lui Zibal stă sub semnul mizeriei. Care e semnalul mistic, ce-a  fost dat  din ceruri, pentru Începutul Drumului Mizeriei ? Semnul mistic, sub care stă Leiba    - este DEZVĂLUIREA MÂINII DINSPRE SÂN. Atât în copilărie, cît şi la maturitate, e imaginea-semn obsedantă :

            I  -  în copilărie, e dat afară din "postul" de "băiat la marea dugheană cu vinaţuri” (VIN = SÂNGE MISTIC), pentru că LEŞINASE la proba MÂINII CU SÂNGE – VIN, mâna care dădea moartea (dar el leşinase pentru că n-a avut tăria să privească dincolo de Moarte - Învierea): „Doi hamali coborâră în beci un boloboc sub privigherea băiatului Zibal. O neînţelegere se ivi între dânşii la împărţeala câştigului. Unul din ei luă un crâmpei de lemn [s.n.  -  n.n. : lemnul are în el Focul – şi, astfel, poate face parte din Crucea Învierii Celui ce se născuse – întrupase în Casa Lemnarului] ce-l găsi la îndemână şi lovi în frunte pe tovarăşul său, care căzu ameţit şi plin de sânge la pământ.”. [Hamalii pot fi Charon şi Hermes   -   care trăgeau sufletul peste POD-la Podeni]. „Mizerabilul, trecând pe lângă băiat, ridică mâna                     asupra-i...(s.n.). Zibal pică...”

II – La maturitate, GHEORGHE-REVELATORUL FOCULUI SUBPĂMÂNTEAN [1] „slugă rea, leneş şi obraznic (...) a vârât repede mâna în sân (s.n.) strigând „Iudă”-şi a voit să se năpustească asupra stăpânului (Zibal)”. În primul rând, Zibal nu mai leşină-ci aşteaptă finalitatea gestului. În al doilea rand  - strigătul de „Iudă”, în mod ocult, ca şi strigătul CUCULUI   -   îl desemnează pe însuşi Gheorghe   -   care trebuie să vândă şi să cumpere pe ZIBAL-SPIRITUL, cu ceea ce scotea din sân. Ce scotea, atunci, din sân? Scotea MÂNA DE SÂNGE – sinecdoca lui Adam-Protogonos – Adam cel Roşu – şi scotea preţul ciclului sacru: 30 de arginţi. căci 0 = semnul ciclului, Manvantara încheiat, iar 3 desemnează treimea aseică sacră (Fiinţa ce reuneşte cele 3 lumi: CER – PĂMÂNT - OM).

Gheorghe – Iuda. Cine va fi fiind el, dacă din moment ce, auzindu-se harabaua (devenită, ulterior, obsedanţa „dilijenţă” – simbol psihopomp, dar şi al Carului Lumii şi al Trecerii Iniţiatice) – Gheorghe nu mai scoate din sân (INIMĂ) semnul mistic – ci transformă yantra în mantra, gestul consacrator în Logos Consacrator [2] :  „Să mă aştepţi în noaptea Paştelui, să ciocnim ouă roşi, jupâne ... Să ştii că ţi-am făcut şi eu socoteala (...) Să ne vedem sănătoşi la Înviere, coane Leiba.”.

Gheorghe este Fratele Negru (Ocult) al lui Leiba Zibal. Ciocnirea ouălor roşii, are multe semnificaţii, dintre care:

a – e semnul ocult al recunoaşterii frăţiei sacre, întru SOARELE – HRISTOS.

b – e spargerea PIEII MATERIEI, care separă trupurile roşii-solare-pentru recontopirea în Unicitatea Solară.

c – sinteza principiilor yin-yang – întru Unicitatea Sacră.

Nu e o ameninţare, ci o promisiune ocultă (un angajament de frăţie sacră): să devenim sănătoşi (=purificaţi moral)  şi, astfel, să dobândim calitatea de a învia spiritual.

Dacă Ianus are două feţe, una ALBĂ şi una NEAGRĂ, Soarele şi Luna şi Hristos are două chipuri, ca şi Hermes Trismegistul: faţa emergentă, solară – este Leiba. Dar nu din această faţă solară se confirmă Purusha – Hristos: este nevoie de „zgândărirea” latenţei – trup, prin STRĂPUNGERE cu Purusha. Asistăm la un joc (care, în D’ale  carnavalului, rămâne steril la nivelui qui-pro-qou-ului profane  -  pe când în O făclie... devine misteriu eleusino-cristic, fertil spiritual: Răul şi Binele se susţin reciproc, se împletesc şi se transfigurează reciproc).

Să nu uităm câteva aşa zise amănunte (de fapt, chei):

a – starea de friguri – e pregătirea ritualică a lui Prakrti – Leiba, pentru primirea misticei revelaţii-FULGER, de pe DRUMUL DAMASCULUI. Leiba e bolnav de AŞTEPTAREA FULGERULUI – RĂSTIGNIRE – de aceea, el nu mai aparţine senzorial de lumea profană – el trăieşte ÎNTRE LUMI, la răscrucea Logos-ului: are halucinaţii sonore sacre, are viziuni sacrale (studenţii TRUPULUI-MEDICINISTUL-şi SUFLETULUI=SPIRIT - FILOZOFUL) „spun”, la modul liturgic evanghelia jertfirei de sine a transfigurării Vechiului Testament în Noul Testament – sub semnul numărului sacru al lui Vishnu: 5. Şi spun despre reversie (reversia fundamentală e transfigurarea Omului Profan în Adam Protogonos)-iar „trupul” (medicinistul) are revelaţia schopenhaueriană: „spre cer către lumină!” [3] .

„...e, cum am zice, fiara care de-abia de curând a reuşit să stea numai pe labele dinapoi şi să-şi ridice capul în sus spre cer către lumină!”.

Evident că, încă ne-preparatul Zibal (pentru transfigurare) nu înţelege decât partea fiarei, din portretul lui Adam Protogonos: „Pentru întâia oară poate, în aerul umed al Podenilor, se rostogoleau aşa de înalte vorbe, aşa de nobile subtilităţi de gândire. Ceea ce pricepuse însă Leiba (...) era portretul lui Gheorghe” (dar nu se precizează, în mod ciudat, dacă e vorba de portretul lombrozian al criminalului – sau ...).

b – Casa de Piatră a hanului lui Zibal e simbol al VOINŢEI DE A NU MAI LEŞINA (a refuza Revelaţia) – pe drumul dintre borboros-ul mlaştinii – Prakrti pasivă – şi ridicătura de la Miazănoapte: MUNTELE CĂPĂŢÂNII – GOLGOTA [4] : „între partea băltoasă şi partea mai ridicată despre miazănoapte, în mijlocul văii, stă hanul lui Leiba: e o clădire veche de piatră, sănătoasă ca o mică cetăţuie.”

„Cetăţuia de Piatră” poate fi Turnul Iniţierii – tot aşa cum poate fi FRICA DE INIŢIERE, strângerea-restrângerea în sinele egoist. Trebuie văzută evoluţia ulterioară a conţinutului evangheliei.

c – Crâşma în miezul târgului (prima revelaţie a MÂINII OCULTE) este acum crâşma de la Podeni: centrul fals (al „târgului” profan) se schimbă în Centrul Adevărat: Crâşma Vinului – Sânge (care aşteaptă transfigurarea) din mijlocul Podului Trecerii spre Dincolo. Figurile vin prin vampirismul sacru al ţânţarilor – care, însă, nu doar extrag sânge – ci PRESCHIMBĂ sânge. Înlocuiesc sângele fizic cu cel eterico – astral.

d – Viziunea (în afara dualităţii dihotomice real – ireal căci suntem în plin misteriu sacral transfigurator de Fiinţă) jidanului pe care NEBUNUL l-a muşcat de obraz [5] : „Pe un jidan (...) l-a muşcat de obraz”) – adică Transfiguratul – Transfigurator i-a produs SCHIMBAREA LA FAŢĂ: smulgerea măştii efemerului carnal – pentru dezvăluirea chipului etern, divin-spiritual.

e – NEBUNUL este o viziune obsesivă, prin persostenţa şi re-iterarea viziunii (şi asumarea viziunii) de către Leiba: NEBUNUL LITURGIC ciocneşte, ca şi Gheorghe – Logosul, ouăle roşii-capete, ale principiului masculin şi feminin (Ştrul-copilul-alter-ego-ul lui Leiba-şi Sura-soţia) până la amestecul, confuzia sacrală [6] : „le izbeşte pe unul de altul cu atâta putere că le confundă ca pe nişte ouă moi” (s.n.).

Insistenţa pe simbolul solar-cosmic al OULUI este prea evidentă – pentru ca un cititor, cât de cât avizat asupra simbolisticii sacre, să nu aibă revelaţia transfigurării (căci OUL este, cum spune Ion Barbu „pat de nuntă şi mormânt”-e mormântul mortului iniţiatic-care nunteşte cu „crăiasa/ A lumii mireasă”-Supra-Eul Cosmic atrage sub-eul terestru, în hierogamie teandrică).

Teoria noastră despre FRAŢII MISTICI: Leiba Zibal – Gheorghe, despre reversia sacră Rău-Bine-e confirmată de text [7] : „cazul de reversie el îl cunoştea în carne şi oase (s.n.  – n.n.: deocamdată, îl cunoştea în aspectul material, fizic-nu spiritual): era portetul lui Gheorghe. Acest portret din care până mai adineaori păstra numai trăsăturile fundamentale, i se redeştepta acum în spirit, cu o perfectă palpabilitate (s.n. Zibal e conştient, parţial, cel puţin, de limitele percepţiei şi reprezentării sale – şi anume, că se restrânge la sfera senzorial – materială-şi de aceea păstrează confidenţialitatea chipului dezvăluit: simte că acesta fie nu-i întreg, fie nu este adevărat-esenţial), până în cele mai neînsemnate amănunte. „Poate (noi zicem: sigur)– erau neînsemnate în raport cu percepţia spirituală a CHIPULUI, percepţie pe care fără desăvârşirea transfigurării interioare e imposibil s-o aibă, deodată.”

Deci, Gheorghe [8] e Şarpele Bimorf şi Bifuncţional – care şarpe este în spiritul lui Leiba Zibal. Fiinţa are, cu necesitate, nevoie de lupta (alchimică) a balaurilor şerpi, care, prin autodevorare, în procesul alchimic – să nască PIATRA FILOSOFALĂ – Şerpii stând sub semnul ARIPATULUI MERCUR şi NEARIPATULUI LEU! Leul fixează (unind androginic) – GRIFONUL – DRAGONUL.

Leiba Zibal şi Gheorghe sunt, pe rând, LEU şi DRAGON – Bine şi Rău, Soare şi Lună. Sunt cele 2 feţe ale lui Ianus – intrate în athanor, pentru a restaura Fiinţa. Athanorul este Crăşma în care arde VOINŢA-LAMPA CU FITIL, voinţa de alchimist autotransfigurator (şi transfigurator cosmic) al lui Leiba Zibal – Gheorghe : (pag. 33) „A! e cu mult mai mică deosebirea între soare şi cea mai de nimic scânteie, decât între această (lumina lămpii din crâşmă) şi întunericul orb.”.

Zibal renunţă la paharul profan - pentru „şipul”(nu doar sticlă ci  pocal ocult şi ocultator) – Potir Graal. Ce bea? Nu vin – ci VITRIOL – Sânge Transfigurat. De ce? Pentru că e ceasul Învierii.

De partea cealaltă a Zidului Crăşmei – Han (Butoi cu Foc – Vin şi Athanor) – Gheorghe îi revelează lui Leiba Zibal: PĂTRATUL – Cer al Învierii [9] : „4 borte în 4 unghiuri ale unui pătrat, între ele herăstrăul [Fulgerul Divin Zimţat] trage liniile, în centrul pătratului s-a înfipt sfredelul mai dinainte [n.n.: Sfredelul – Lancea lui Longinus – Purusha, care fecundează Prakrti – şi Spirală Cosmică a Evoluţiei Spirituale], când bucata o fi cu totul dezlipită [şi redată întregului – Spirit, desfiinţând zidul material - Prakrti] de trupul întreg al lemnului [pentru a revela Focul din Lemn, se trage afară în pneuma, aitheros], prin golul rămas o mână puternică [sinecdocă a Fiinţei Umane, ca şi Piciorul – dar în sensul de LOGOS DEMIURGIC EFECTIV, nu doar ca urmă a ritmului sacru] se introduce, apucă bârna (fosta axă descendentă a lumii), o dă-ntr-o parte şi ... goii sunt la Leiba Zibal în casă”.

GOII ar însemna spurcaţii, necuraţii. Prin REVERSIE (obsesiva reversie, din text) – va însemna, însă, răsturnat: VESTITORII LUMINII, ÎNGERII şi ARHANGHELII de la ieslea cristică şi de la mormântul Învierii cristice glorioase.

Şi, imediat, viziunea sacră, a RĂSTIGNIRII – FIXĂRII, în Athanor, a volatilului – scuturatului de friguri-Leiba Zibal [10] :  „Doi gâzi or să ţină victima răstignită jos şi Gheorghe, cu călcâiul pe pântecele ei o să vâre încet ca în blana de lemn moartă, sfredelul în osul viu al pieptuli, adânc, mai adânc, până să atingă inima pe care s-o oprească din zvâcniturile-i nebune şi s-o ţintuiască pe loc”.

Sunt reflexe zalmoxiene, într-un text esoteric creştin: 2 gâzi sunt preoţii de stânga şi dreapta sacrificatului întru Fulgerul-Zalmoxis (Stăpânul Lumii Sacre, Diovinul)-sunt tâlharii de stânga şi dreapta, în raport cu AXA-HRISTOS.

Iar Gheorghe se uneşte, mistic - pe Crucea supliciului transfigurator  -  cu Leiba evreul veterotestamentar – prin „Câlcâiul” (barzaq şi loc al împărtăşirii – comuniunii de substanţă sacră) şi SFREDELUL vârât în OSUL VIU AL PIEPTULUI – adică în OSUL-AXĂ A INIMII. S-o ţintuiască pe loc. Fixarea alchimică, prin care Gheorghe cel Negru şi Leiba Zibal, Noua veste – legământ spiritual (ă) şi vechea veste – legământ spiritual (ă) – fuzionează – pe NOUA AXĂ, cea ascendentă (spre starea IERUSALIM CERESC).

Leiba Zibal – jertfă (dar şi ucigaş al Sinelui-Gheorghe, Fratele Negru), este vita (MIELUL) conştient (imperios!) că „trebuie să se părăsească pe ea însăşi”- transfigurarea taborică şi golgotică (definitivă).

Ţintuirea pe loc fixarea alchimică în Athanorul (Han şi Crâşmă) e o obsesie relevantă [11] :  „Da! s-o ţintuiască pe loc...da! s-o ţintuiască pe loc.” Volatilul scuturat seismic, versatil, în veterotestamentarul Leiba – va fi fixat – ţintuit, prin AXA GOLGOTICĂ a REVELAŢIEI NOII CREDINŢE ATOTMÂNTUITOARE, echilibrând JUSTIŢIA cu MILA (pedepsirea Sinelui – Gheorghe şi Iertarea Sinelui-Leiba-sau invers).

Mâna ce intră prin Pătratul Gol-CERUL-este MÂNA DIVINĂ, Revelaţia Noii Fiinţe (în sinecdocă). Noua Fiinţă trebuie s-o smulgă pe cea veche – prin moarte şi foc (renăscător).

Leiba ce trebuie fixat – FIXEAZĂ MÂNA, la rândul lui : „Într-o clipă  operaţia  (s.n.) fusese gata... Două răcnete o însoţiseră, unul de pierzanie, altul de triumf (n.n..: aşa a fost pe Crucea de pe Golgota : Hristos, încărcat de păcatele omenirii, moare-se pierde – iar Omul-Adamul Absolut Purificat prin „pierzania” primului Hristos – scoate strigătul de triumf-Înviere mâna era „ţintuită pe loc”). Cine credeţi că a pus ghilimelele/sublinierile relevanţei, la pierzanie, respective la triumf? Noi? Nu, vă înşelaţi: I. L. Caragiale!!! Cele două răcnete sunt ritualice: Răcnetul Morţii iniţiatice şi cel al Învierii Iniţiatului (indiferenţi la ZID, Strânşi, Gheorghe şi Zibal, în aceeaşi Fiinţă Nouă, Atotsintetizatoare: HRISTOS). Hristos a înviat! (a murit iniţiatic). Adevărat a înviat (s-a fixat-trezit spiritual iniţiatul)!.

Dacă cineva se îndoieşte de interpretarea noastră asupra misteriului, dăm glas de mărturie lui I. L. Caragiale [12] :

 „Lumina captivă între gratii ieşi deasupra veselă şi victorioasă, redând viaţă hotărâtă formelor nebuloase din preajmă-i”(n.n.: forme-umbre ale profeţilor Vechiului Testament, cu privire la Hristos).

Iar imaginea ALCHIMISTULUI LEIBA ZIBAL, care coace PIATRA FILOZOFALĂ-MÂNA-FIINŢA CEREASCĂ (situată pe Axa Nouă - ascendentă) – este imaginea fiinţei foetus renăscut spiritual şi îmbătrânit de eternitate. În acelaşi timp [13] :„Ca un savant care, în amestecul unor elemente, ar căuta să prinză un secret subtil al naturii ce de mult îi scapă şi-l necăjeşte, Zibal ţine ochii aţintiţi asupra unui lucru spânzurat (s.n.), negru şi inform, sub care, pe un alt scaun, la o potrivită înălţime, arde o făclie mare.” Spânzurat pe lemn şi negru de păcatele omenirii – este Hristos. Şi tot Hristos e Cel ce priveşte înainte, străpungând cu Spiritul şi Porţile Infernale şi Bolţile Cereşti – către VITRIOL = Spiritul Veşnic = starea de Paradis.

Leiba Zibal a devenit, prin Athanor, şi prin Fixarea Mercurului în Sulf – apoi prin coacerea secretă a PIETREI FILOZOFALE – CREŞTIN. Adică a primit revelaţia supremă a Dharmei – devenind fratele spiritual al lui Mitică cel Alb (Represivul), cel care mestecă – păşeşte în ritmul aştrilor, prin noaptea cosmică a ceştii-emisferă neagră (şvarţ): Leiba nu mai are numele dinaintea OPERAŢIEI  (Leiba)   -   ci numele Paraşabdei: AUM.

            „Şi omul plecă (pentru că acum e NEBUNUL COSMIC, care merge prin şi peste lume, cu VESTEA-FĂCLIA lui Hristos) spre răsărit la deal, ca un călător cuminte (s.n.) care ştie că la un drum lung nu se porneşte cu pasul pripit”.

            Da, în eternitate „mergi” cu pasul (sau rotirea LINGURIŢEI în sferele divine) Dharmei. Ce deal urcă Omul? Dealul propriei Căpăţâni   -   păşim peste vechea căpăţână pământească-ADAM   -   spre noua căpăţână celestă-HRISTOS. Urcă Golgota NEBUNUL HRISTOS, întru veşnica mântuire şi transfigurare a lumii. Căci şi El, Hristos   -   s-a transfigurat în AUM: Dharma Sfintei Treimi Aseice. La Răsărit, OMUL ÎNVIAT aude muzica de neauzit: Paraşabda Divină, muzica aştrilor spirituali împreună-armonizaţi.

 

*

*                      *