LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CAPITOLUL VII: Moara şi Hanul. Apa – ca personaj central

 

            Între lumi sunt multe lucruri caudate, în veci neînţelese. Şi influenţa lor presează asupra acestei lumi. Parcă între lumi ar fi  o a treia lume, şi aceasta ar fi Dharma: iar presiunea ei are cosecinţe, riguroase şi categorice, asupra lumii noastre.

            Aceste lucruri le-a constatat şi Taşcă orzarul, din nuvela Hanul Ciorilor (I, p. 579) Această nuvelă, singura, dintre scrierile lui Slavici, care construieşte o admosferă tenebroasă, amintind de Edgar Allan Poe sau de romanele gotice ale primei jumătăţi a sec. al XIX-lea englez – aduce aminte însă, în mod izbitor, de nuvela Pe povârniş a aceluiaşi Slavici. Acolo, Radu Miezin zărise mănăstirea Golgota (care avea ca revers semantic, mănăstirea Viforâta) – dar când porneşte spre ea, se pomeneşte că a parcurs distanţa în sens invers în raport cu Centrul Golgota.

            Aici, în nuvela Hanul Ciorilor din aceeaşi pricină a des-centrării conştiinţei dharmice (sau, cu alte cuvinte, de situare ex-centrică a conştiinţei, faţă de Principiul Dharmic-Centru-Cosmic-Mistic) – orzarul din Obor, Taşcă, venind de la Alexandria, şi dorind să ajungă la Cârcei – se pomeneşte cu o inversare, suspect de subită a vremii-timp:

            a – în primă instanţă: „soarele strălucea pe cerul senin de-ţi era drag să treci călare peste şesul întins”

            b – pentru ca, după prânz, să se pornească „crivăţul, domol la început şi apoi din ce în ce mai aspru (...) crivâţul îl lovea tocmai în faţă şi, parcă era făcătură, nici buiestraşul nu mergea ca alte dăţi”.

            De observat că Slavici anticipează procedeul artistic al nuvelisticii interbelice al nuvelisticii lui Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu (şi nu numai), prin care spaţiul şi timpul sunt dimensiuni convenţionale, iar nu obiective; relative şi relativizante, discontinuie, revelând, dintre fisurile care se creează între segmentele lor dispersate aleatoriu, realităţi şi esenţe arhetipale, nebănuite şi neperceptibile decât de oameni de excepţie – sau în împrejurări spirituale de excepţie.

            Căci, în finalul nuvelei, nu doar vremea-timp (meteorologic), ci şi timpul durată se dislocă şi se relativizează:

            (cf.  I, p. 582) „- Bine, zice el [n.n.: Taşcă], aveţi de gând să staţi toată noaptea treji?

            Hangiul se uită mirat la el, iară neamţul începu iar să râdă

            - Bine trebuie să fi dormit ca să zici că e noapte şi acum, grăi hangiul.

            - Eu n-am închis ochii de când am plecat de aici, răspunse Taşcă. Afurisită casă!”

            Revenind la spaţialitate – Taşcă ştia şi voia să facă Drumul Drept până la Cârcei, apoi constatând că nu e posibil, împotmolindu-se în „mlaştina” temporală a vremii – vrea nedoritul, adică popasul la „Hanul Ciorilor”.

            Direcţia şi sensul, nu le hotărăşte prin mijloace volitiv umane, ci prin jocul sorţii, lăsând astfel să intervină, din acea lume dintre lumi, forţele de avertizare şi corecţie:

            (cf. I, p. 573) „Ajuns la răspântie, el băgă mâna în buzunar şi scoase toţi banii ce-i mai rămăseseră. Erau trei lei, o băncuţă şi patru gologani [n.n.: 3+1+4=8= simbolul echilibrului cosmic].

            -Cu pereche, şise el, şi se abătu spre stânga”.

            De ce spre stânga? Fără explicaţie logică ci doar „nu era însă lucru curat”

            „Hanul Ciorilor”, ca şi Golgota, este Centrul Principiu al Lumii des-centrarea spirituală a lui Taşcă provoacă imposibilitatea găsirii Centrului Lumii – „Hanul Ciorilor”: va face eforturi uriaşe de a ajunge la ţintă – şi va ajunge în locuri opuse ţintei: „calul mergea şi mergea, dar Hanul Ciorilor nu stetea parcă nici el în loc, ci se ducea încât lumina din ferestrele lui se vedea tot mai departe, ba deodată se perdu, ca şi când ar di stins-o cineva (s.n.) (...) deodată el îşi opri din nou calul. Hanul Ciorilor era în dosul lui, rămas departe înapoi, cu toate ferestrele lui bine luminate”.

            Aparent, acareturile hanului au astupat lumina. În realitate, păcatul din conştiinţa lui Taşcă se interpune între el şi Centrul Lumii – Hanul Ciorilor.

            Care păcat? Unul vechi şi nerecunoscut faţă de fratele său mort:

            (cf. I, p. 577) [n.n.: dulgherul Sfredeluş îi sfredelise sufletul, făcându-l conştient, de mult de acest păcat, de acum învechit şi dospit în conştiinţa lui Taşcă] „Lasă că răposatul [n.n.: fratele lui] îi fusese şi tovarăţ de neguţătorie, dar mai lăsase şi o fetiţă, pe care Taşcă o ţinea, cum s-ar zice, aşa de pomană, în casa lui Sfredeluş, care scociorea toate lucrurile de la temelie, ţinea strună că curată pomană nu e şi că Taşcă ar trebui să facă socoteală cinstită şi să despartă ceea ce era al lui de ceea ce i se cuvenea fetei; asta însă nu-l ierta pe Taşcă firea s-o facă, şi de aceea el se simţea strâmtorat când vorba venea de frate-său”.

            Intrând, în cele din urmă, în han (care fusese casă bisericească! cf. I, p. 574, îi spuse o slugă, într-o primă instanţă) Taşcă pătrunde într-o zonă obscură, un fel de bucătărie fără bucate, în al cărui cel mai întunecat cotlon râdea hâd şi adânc sfredelitor, atotcunoscător sarcastic, însuşi Mefisto în persoana unui „neamţ” (Străinul, Cel Venit din Alte Lumi):

             (cf. I, p. 578) „Întunerec aproape deplin era mai ales în colţul de unde râdea neamţul, o stârpitură de om spân [n.n.: Spânu, Maestru Spiritual la Creangă, este neguţător de suflete, prin „perforări” de conştiinţă la Slavici], cu câteva fire de păr roşu [n.n.: şi Omul Roşu – ciudat! – dar probabil ca şi la Creangă, Diavolul este dublu funcţional: roşeaţa părului este focul de avertisment] drept barbă, cu glasul piţigăiat şi cu ochii mărunţi şi vii, curat cum Taşcă şi l-ar fi închipuit pe Satana”.

            Da, în felul acesta Hanul Ciorilor devine un cuptor alchimic, în care focul, savant dozat, arde materiile impure, spurcate, produse prin „dospirea metalelor” – şi lămureşte Principiile Fundamental-Spirituale.

            Nu doar Neamţul este „Străinul”. Şi hangiul este al altor lumi:

            (cf. I, p. 575) „hangiul, grec, bulgar ori albanez, ce-o fi fost, îşi rânduia dichisurile”. Hangiul este ordonatorul pragmatic, pe când Neamţul este ordonatorul mitologic al Logos-ului. Râsul său ciudat şi urât („Hâhâhî”) face parte din instrumentarul de demolare al Labirintului Orbului-Taşcă. În înafară de Neamţ şi Hangiu – doi olteni „cu paharele pline în faţă”: deţintorii amritei/ambroziei, băutura sacră a nemuririi – sau băutura anamnezică.

            Taşcă recunoaşte că stă în mijlocul Vârtejului Cosmic, (Demonic) al Ciclurilor: „curat că vântul m-a adus aici!” – şi i se răspunde, ca şi cum toţi ştiau dinainte adevărul rătăcirii lui Taşcă: da, Rătăcitul a nimerit în Locul Rătăciţilor şi Rătăcirilor:

            (cf. I, p. 576) „Eu [n.n.: Neamţul] am plecat de la Vârşeţ la Viena ca să caut un frate al tatei, şi am ajuns umblând pe urma lui pe aici, unde nu mi-a trecut niciodată prin cap să vin”.

            Măi să fie! Ciudată rătăcire, între Vârşeţul bulgăresc şi Viena austriacă! Dar lămurirea se dă degrabă în limbajul esoteric:

            – hanul n-a fost han, dar nici casă bisericească, ci „casă fără stăpân. Stăpânul lor, unul foarte bogat a murit fără copii şi a lăsat cu limbă de moarte ca averea lui să treacă la doi nepoţi ai săi pe care nu e chip să-i găsească. Se iveşte, cei drept, pe fiecare săptămână câte unul, dar nu cel adevărat. Îi fi dumneata! şice hangiul. – Dac-am fi doi fraţi, răspunse neamţul, dar suntem numai opt. Hâhâhî (...) – îi fi dumneata îi zise unul dintre olteni. [n.n.: lui Taşcă]. Sunteţi doi fraţi buni şi, dacă nu mă-nşel, numai doi.”

            Lucurile au devenit clare, dacă le citim în cheie mitologico-esoterică:

            a – hanul este casa demonizată, învrăjbită cu Centrul Dharmic al Lumii – este sufletul lui Taşcă, descentrat, translat spre întunericul infernal;

            b – Diavolul este Mamona: Diavolul = 8 fraţi = cei 8 bani, sinecdoca averii materiale a lui Taşcă (cei 8 bani îl aduseseră la Hanul Ciorilor – deci Mamona l-a adus la prima şi poate cea din urmă confruntare dharmică);

            c – cei doi fraţi care trebuie să se întâlnească pentru moştenirea mamonică – sunt Taşcă şi fratele său, aversul şi reversul monedei demoniace. Figuraţia fraţilor o fac „oltenii” – a căror băutură, ca şi cea oferită zeilor de şchiopul Hephaistos, poate fi Lethe = uitarea demoniacă, sau Amrita – licoarea nemuririi. Depinde de calitatea ultimă a spiritului-Taşcă, dacă băutura va fi otravă veşnică, ori mântuire veşnică;

            d – Stăpânul Casei-Athanor este Satana (Mamona în varianta de faţă) – slăbiciunea proprie a omului zgârcit:

            (cf. I, p. 577) „Nu-mi aduc aminte să fi avut vreun unchi bogat – zice Taşcă (...) – N-ai nevoie ca să-l ştii pentru ca să-l cruţi. Fiecare om are norocul lui. Zgârcitul e om fără noroc, care adună pe norocul altuia şi păstrează pentru acesta fără să voiască”.

            Încă o dată I. Slavici dovedeşte că figuraţia de la Hanul Ciorilor e o alegorie. În realitate, Diavolul, sunt slăbiciunile şi lenile noastre spiritual, ignoranţa noastră revoltătoare, lipsa totală de coerenţă spirituală.

            Povestea cu spirite continuă, dar din acest moment, ştiind că e alegorie morală, o vom rezuma: Culcându-se şi blocând uşa camerei cu o masă, Taşcă constată că mai sunt şi alte uşi spre camera sa încuiate, (sunt fisurile grave din blindajul moral al Spiritului):

            (cf. I, p. 579) „Omului primejdia tot numai de la om poate să-i vină în lumea asta (n.n.: adică, de la Sinele său corupt, orbit de patima Mamonică) şi Dracul, aşa zicea şi Sfredeluş, tot prin oameni îşi face răutăţile”.

            Şi, după ce stinse lumânarea şi îl cuprinse gândul nedreptăţii făcute şi al absurdităţii ei  (căci el, Taşcă,  n-avea copii -  deci Neamţul-Daimonul din conştiinţă nu greşise: „aduni pe norocul nepoatei tale – parcă-i striga neamţul. (...) şi ai să mori după ce vei fi adunat detul, când lumea-ţi va fi mai dragă”) tresări speriat: uşa se deschisese, răsturnând masa, iar stafia fratelui stătea în uşa deschisă.

            În mod coerent, pentru I. Slavici, fratele nu conversează cu fratele, ci cu sinele său nedrept şi aberant:

            (cf. I, p. 581) „Am să fac socoteala şi să despart cinstit al ei de-al meu”.

            Şi, din acest moment al hotărârii oneste, totul revine la normal (pe cât mai era posibil...). Uşa nu era deschisă, masa nu era răsturnată, hangiul era om paşnic, neamţul mânca slănină (saturnismul spiritului lui taşcă, îngurgitat şi aneantizat de un daimon redevenit veghetor-priveghetor [al Dharmei], iar nu agresiv), iar figuranţii „jocului” – misteriu al frăţiei, oltenii, dispăruseră.

            Ajuns acasă, în spiritul recentrării dharmice, „Taşcă s-a ţinut de vorbă: a făcut socoteala şi a despărţit cinstit ceea ce e al fetei de ceea ce e al lui”.

 

*

 

 

            Hanul însă, la I. Slavici are în spate, o vizibilă ori ba, Moară. Moara Dracilor, de care pomeneam şi la capitolul Tetramorful Uman (cu referire la nuvela Moara cu noroc). Moara Timpului Falsificat, istoricizat, accidentalizat prin supunerea conştiinţei umane la Māyā. Moara care macină forţele spirituale umane, ducând totul la zădărnicie, sterilitate a acţiunii umane.

            Hanul pare o fixare a Roţii Morii – dar, în realitate, Hanul se învârte conform rotaţiei palelor morii: se învârte spre stânga, mereu spre stânga, în folosul-câştigul Răului.

            Dacă în Hanul Ciorilor – Hanul era Athanor, fixare a conştiinţei fugare (Mercur-Cervus  fugitivus) – în Moara cu noroc Hanul trebuie să învârtă-deplaseze lumea spre unitatea finală cu daimonul xilomorf: Stejarul cu Corbi. Iată, deci, o asemănare între Stăpânii Spirituali ai Hanului: Ciorile şi Corbii – semnalizări ale descompunerii spirituale umane, dar, de ce nu, şi simboluri ale transfigurării, prin focul distructiv: în tradiţia irlandeză, Corbul este Pasărea Focului; şi din tradiţia celtică, simbolul a migrat în tradiţia getică. În tardiţia românească, Corbul aduce, în cioc, Apa Vie – reunind contrariile (Foc-Apă) pe linia semantică a Nemuririi. Moara-Han a lui Lică arde – şi, din cenuşă, iese cuplul adamic Ghiţă-Ana transfigurat în cei doi copii ai Trăznetului, conduşi-călăuziţi de Bătrâna Ciclurilor, spre Coliba Liniştită – Paradisul Celest.

            Şi, cu aceasta, am ajuns la Moara dintr-o nuvelă extrem de ciudată prin construcţie: Vatra părăsită, în care Apa este personajul central (dublată de Focul interior al personajelor).     

 

Ce se-ntâmplă aici? Oamenii se luptă, între ei, cu patimile lor, cu calculele lor pragmatice, strâmte şi strâmbe – fără să ia seama că stihia APEI nu se supune stihiei Pământului, şi nici raţiunii arhitectonice a Omului.

            Vatra părăsită este un spaţiu ciudat:

            a – aparent urgisit şi părăsit:

            (cf. II, p. 95) „Era un fel de ceair părăginit, vreo 40 de pogoane, ici mlaştină, colo viroagă, mai departe zăvoi stricat de vite (...) dimpreună cu vatra veche.”;

            b – dar deşi „vechea vatră a satului a rămas loc părăsit în mijlocul ogoarelor stăpânite de săteni” – ea, vatra părăsită de ignoranţa sau neputinţa arogantă a oamenilor, capătă o personalitate a ei. Vatra Părăsită este o zonă a complicităţilor secrete şi necruţătoare, APA folosindu-se de PĂMÂNT, pentru a manevra acţiunile şi destinele oamenilor.

            Apa vine, năvalnică, şi

            a – pe de o parte, inundă pământul originar (vatra părăsită a satului) – transformând, dintr-o dată, spaţiul normal în spaţiu contradictorial:

                        I – adevăratul sat este cel originar, aflat în posesia duhurilor versatile ale apei;

                        II – s-a creat, astfel, falsul sat, falsa existenţă (sau: existenţa în falsitate) a oamenilor;

            b – pe de altă parte, APA determină o complicitate cu MOARA, pentru a regla tensiunile dintre oameni, divergenţele dintre oameni etc. Între Moară şi Casa Anei, spre exemplu, se produce moartea copilului Anei, Silea, căci Safta, fiica lui Bucur,şi periodic, doica lui Silea a fost alungată de Ana. Sau, a se vedea bătălia de iarnă, a întregului sat, pentru a păstra Moartea Demonică nestricată de sloiuri: Oamenii nu relizează că Moara este o instituţie luciferică, prin care duhuri extramundare le intersectează şi influenţează, le ritmează ori le opresc vieţile:

            (cf. II, p. 157) „Acum râul se umflă (...). Fugi în sat şi mai chemă oameni pe care-i găsi (...) Apa-şi căuta însăşi ea drumul ei (...) Când oamenii au început să vină (...) trebuiau să lucreze cu toţii ca să-i dea drumul prin stăvilare”.

            A se observa că singura entitate care-şi urmează Drumul, pentru că şi-l cunoaşte şi şi l-a însuşit - este APA. Iar oamenii, ignoranţii oameni, foşgăiesc neputincioşi nu doar să stăpânească apa, ci în primul rând, să înveţe de la Apă – DRUMUL. Apa urmează Dharma Cosmică, iar furnicile umane urmează iluzii, meschine interese, legate de avuţii trecătoare şi de un Pământ cu totul versatil. Acesta este principalul mesaj al lui I. Slavici: Pământul nu e valoare sacră (în condiţiile în care nu e văzut decât prin valoarea lui de „fond funciar”, pentru fala/mândria şi concurenţa cu finalitate strict umană, iar nu mitică!)   -  şi, de aceea, e sub stăpânire, de aceea intră, aparent, în stare de entropie, sub şuvoaiele Apei  - de fapt, în stare de Reordonare. Apa – provenind din Cer, revărsată-exprimată în diverse forme de curgere, ca agresiune, ca semnalizare, ca resurecţie-reîmprospătare, ca reorientare a lumii şi destinelor – căci oamenii-şi urmează viaţa şi aşa zis „statornicile” sălaşuri în funcţie de „toanele”, de poruncile Apei (Apa este Vocea Tunătoare a Sacralităţii).

            Ana, văduva lui Nae – este văduva unui ORDONATOR. A primului care a înţeles mesajul sacral al Apei – şi a intrat în rezonanţă de rigoare şi de rectitudine spiritual-morală cu ea:

            (cf. II, p. 95) „Mai întâi s-a îngrădit cu nuiele din zăvoiul lui, apoi şi-a făcut un grajd, ca peste iarnă, vitele să nu-i stea în câmp. Pogoanele de la moară le semănase cu rapiţă. Nouă din pogoanele lui erau semănate cu grâu, şi mai era învoit şi la arendaş cu 6 pogoane. După ce şi-a făcut arătura, şi-a îngropat via, s-a pus apoi să cârpească zăgazurile, şi iarna l-a prins făcând pleter în spărturile ţărmurilor”.

            Văduva Ordonatorului este Ignoranţa Agresivă: îmbătrânită şi murdară, neglijentă, lacomă (rudă spirituală a Marei, din romanul omonim) – ea îşi foloseşte farmecele trecute – pentru a atrage un nou Ordonator, pe Zamfir din Balş (sau de pe-aproape) de peste Olt. dar Zamfir este Stăpânul Safirului: nevinovat şi blând cum e cerul, dar fără forţă demiurgică. Binevoitor, el n-o poate refuza pe Ana, când aceasta-i cere ajutorul:

            (cf. II, p. 162) „Zamfir era biruit, simţea că şiţar face viaţa lui toată mustrări dacă nu ar lua-o [n.n.: sarcina de a o ajuta pe Ana]”. Dar el nici nu ştie în ce conjuraţie stihial-umană intră.

            Deocamdată, ca Stăpân al Morii, se supune ritmurilor Apei. Apoi, însă, prin Bucur al lui Cimbru, tatăl Saftei (servitoare în casa văduvei) şi, indirect, prin Ghiţă, fratele Anei, intră în posesia secretului stihial al Vetrei Părăsite. De fapt, în secretul cosmic al Apei Nedespărţite de Pământ – al Oceanului Originar, abia intrat în ZIUA A TREIA A CREAŢIEI DIVINE:

            „Şi a zis Dumnezeu: <<Să se adune apele cel de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!>> şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul”.

            Deocamdată, cu Vatra Părăsită, suntem, încă, în Noaptea dintre ziua a doua şi ziua a treia a Genezei veterotestamentare. Căci Apa conţine Pământul. Apa modelează Pământul – şi, odată cu el, pe oamenii pământului.

            Marele secret al Vetrei părăsite nu poate fi spus decât fragmentar, în funcţie de dispoziţia şi interesele „maeştrilor” (Bucur-Ghiţă) şi în funcţie de evenimentele accidentele fenomenale, legate de acest tărâm încă neintrat în ZIUA A TREIA  -  şi-l deducem din „morga” eroico-zeiască (de zei acvatici/neptunici), pe care o afişează, cu fală, prin discurs, cei doi :          

            (cf. II, p. 134) „Degeaba te uiţi ca Toma la mine, căci aşa e! îi zise iar Bucur. Uite colo, peste gârlă, e moşia mea. Era mai mult decât jumătate viroagă şi zăvoi prost, iar acum e cel mai bun pământ. Am muncit 4 ani de-a rândul ca să podmolesc viroaga şi să dreg locul, şi l-am dres: uite bine ! Te uiţi de aici şi vezi că ţărmurele de dincolo e mai sus decât cel de dincoace şi orişicât de mare ar veni apa, ea se revarsă încoace peste vatră , dar încolo nu poate să apuce. Ce folos însă dacă m-am încurcat şi câştigul nu e al meu, ci al lui Ghiţă! El m-a ajutat ca să-mi dreg moşia, apoi, după ce am dres-o, a luat-o de la mine.”

            (cf. II, p. 135) Bucur zice:„Ba da! tare mă pot aştepta (...). E destul să vadă Ghiţă, că se revarsă apa, şi nu mai vrea să ţie pogoanele mele. (...). Las' numai să vie apa, că dă pogonul cu 10 lei, ba şi mai jos. Păcat numai că e slab şanţul tău şi-l ia apa. (...)Eu făcusem tot ca tine; am tras  un şanţ ca apa să nu apuce spre pogoanele mele. Lasă c-am rămas în groapă, dar apa şi-a făcut în cele din urmă o spărtură şi mi-a măturat şanţul. Am făcut din nou şanţul şi l-am întărit cu gard: mi-a luat apa şi gardul. Am făcut pleter: mi l-a luat şi pe acela. Aşa m-am frământat 3 ani de-a rândul; apa e mai rea decât focul(s.n. – n.n.: de fapt, lucrează în complementaritate cu Focul Patimilor Umano-Istorice ...): eu cârpeam mereu şi ea struca mereu.(...) . nu vezi tu că împotriva apei nu te poţi pune? Trebuie s-o laşi să-şi urmeze drumul. Am făcut şanţul tocmai dincolo de pogoanele mele, şi când a venit apa mare, s-a făcut moşia mea baltă, de puteai să umbli cu luntrea, dar tocmai fiind baltă, nu mai avea destulă putere să rupă, ci se prelingea pe ici, pre colo, peste şanţ(...). Când a scăzut apoi apa, nu mai era groapă: era podmolit ras locul, parcă un inginer îl umpluse după nivel ca şoseaua”.

            (cf. II, p. 136) „Nu acum ai tu să faci lucrul ăsta, îl dumiri Bucur pe Zamfir. Lasă mai-nainte să vie apa mare şi să apuce peste pogoanele mele, ca să-l moi pe Ghiţă. Dacă-ţi strică şanţul  şi-o ia peste vatră, tu stai şi te uiţi ca omul la pagubă, dar nu faci nimic: las' că vine Ana la tine, ca să te roage(...). Mai aşteaptă pân' în primăvară.

            (cf. II, pp. 155-156) „De, eu nu ştiu, zise Zamfir – dar prea tare n-ai să te sperii. O fi pe ici, pe colo mai afânat pământul, şi îi este destul apei să găsească o gaură de sobol pentru ca să apuce pe ea şi să-şi facă loc.(...) Bucur aruncă furca din mână, făcu un pas spre Ghiţă şi se opri stând drept în faţa lui: - Mă(...) eu şi tu, noi amândoi, suntem de neam din Vadu-Morii şi ner cunoaştem, ne ştim foarte bine unul pe altul. Tare trebuie să te fi prostit tu ca să crezi că eu nu înţeleg ce vrei tu şi că eu, om în toată firea, Bucur al lui Cimbru, aş fi în stare să fac mişelia la care te gândeşti(...). Eşti cu mult mai viclean decât să zici, dar omul nu numai cu gura vorbeşte. Mie nu-mi pasă dacă vine ori nu vine mare Vedea: ale tale sunt pogoanele! fă tu ce-i fi făcând(...) şi să mă ferească Sfântul să nu prind pe vreunul dintre voi  pe aici, că e rău de mine  -  m-ai înţeles? – de mine-i rău!”

            (cf. II, pp. 162-163) „Cum s-a întâmplat lucrul acesta?! cum apa care n-a stricat valul când ea era mare, a putut să-l măture după ce a scăzut? Trebuie să-i fi făcut cineva drum (...) iar de vină era numai el, care ştia gândul lui Ghiţă şi n-a stat şi noaptea asta de pază.”

            (cf. II, p. 166) „Îi părea rău lui ghiţă că apa şi-a făcut drum peste pogoanele lui Bucur, dar îi părea bine că a spălat valul lui Zamfir şi a apucat-o spre vatră. Îi părea şi Anei rău de aceasta, dar se bucura că iar umblă moara şi sţa retras apa în matcă”

            (cf. II, p. 167) „Acela care se bucura de toate era Bucur. I se împlinise un gând: îşi făcuse apa drum peste pogoanele lui. Îl cunoştea foarte bine pe Ghiţă şi ştia că el n-o să facă nimic pentru ca să dreagă iar locul, şi nici n-o să pună nimic pe el dacă trebuia să se teamă că apa se revarsă peste el de câte ori vine mare.”

            (cf. II, p. 170) „Despodmolind matca dinsus de moară, apa a cărat pitriş în dosul morii, unde sâa făcut un fel de reni care ţinea apa vâltoare şi o mâna în ţărmri. Vedea Zamfir cum malul se scobeşte şi se surpă încetul cu încetul, dar Bucur a găsit şi leacul răului. El a pus caii la căruţă şi sţa dus la Piteşti ca să se înţeleagă cu antreprenorul şoselei, cum unde, şi cu ce preţ să care pietrişul, apoi s-a pus cu băiatul: l-a ciuruit, l-a încărcat şi l-a cărat”

            (cf. II, 172) „Să vezi de ce, răspunse Bucur. Viind apa mare, ea dă mai întâi de zăgaz, şi se revarsă la stânga peste el, în viroagă. dacă rămâne tot mai multă, ea se revarsă peste puţin şi la dreapta şi acoperă pogoanele mele. Nu mai rămâind prea multă, se revarsă şi peste vatră. Tu ai dar puţină apă pe vatră, şi o să ai din zi în zi mai puţină, fiindcă peste pogoanele mele, ea îşi face drum din ce în ce mai mare şi mai adânc. Peste vatră curge apa, numai de când am ridicat eu cellalt ţărmule, acum, după ce iar curge pe acolo, nu mai ajunge şi aici, şi la toamnă n-o săţi mai vie nici o picătură de apă (...) nu vezi că n-ai  destulă apă ca s-o poţi potmoli? (...) Trebuie să se lucreze deodată şi aici şi acolo. Tu ai să faci valul tău, nu de-a lungul ţărmului, ci tocmai dincolo de vatră, pentru ca apa să se reverse peste toată vatra şi să potmolească toate gropile, dar să nu se mai poată revărsa nici în matcă, nici în viroagă. Iar ghiţă are să facă la loc pleterul pe care l-a luat apa, pentru ca nici pe acolo să nu mai poată curge. Atunci apa se bălteşte peste tor şi se ridică amundoi ţărmurii deopotrivă de nu mai poate să curga decât pe matcă şi pe viroagă”

            În josul casei, însă, pe dedesuptul tuturor planurilor omeneşti de a se institui ei, cu de la ei putere, în ZIUA A TREIA A GENEZEI, de a fixa Vatra Părăsită, ca izvor de avuţie luciferică, şi în nici un caz ca recuperare a originarităţii fiinţei satului – veghează, măsurând cu măsura demonică: MOARA. Ea-l ucide pe Silea, sancţionând goana după averi iluzorii-versatile a Anei:

            (cf. II, p. 180) „Prea era dusă cu gândul pe la holde, pe la vie, pe la moară, mai ales pe la moară, iar femeia trebuie să rămâie cu gândul la casa ei, aici îşi găseşte rostul, aici mulţumirea vieţii, aici treaba, pe care poate s-o facă mai bine decât orişicine. Depărtată de la casa ei, ea umblă buimacă, şi tot buimacă era şi acum Ana. Tot vraişte îi era curte, tot rău îi cloceau găinile, tot nemăturată îi era casa, tot neaşternut îi rămânea patul, tot ruginite îi erau lingurile, vroia să nu fie dar erau, şi tot nespălaţi şi gălbejiţi îi erau copiii, mai ales Silea, pe care în adevăr, n-ar fi trebuit să-l ia de la moară.”

            Dincolo de entropia infernală din zona Anei – Moara şi Safta sunt Ritmurile Ordinii Subordonate Ritmului Dharmic al Apei. Pe când Ana este Anti-Dharma, entropizând şi distrugând tot ce atinge cu gândul sau mâna – Safta şi Apa restabilesc Ordinea. De aceea, căsnicia-hierogamia este posibilă doar între Safir-Zamfir şi Safta [1] .

            Cum de Moara a fost părăsită de Draci şi s-a supus Ordinii Cosmice? Datorită forţei autosacrificiale a Femeii Arhetipale, disimulată în fiinţa urâtă, ciupită de vărsat a Saftei, fiica lui Bucur, cel care este STĂPÂNUL MISTERULUI ZILEI A TREIA A GENEZEI, cel care a fixat, într-un timp legendar – Pământul, depărtându-l de Apă. Dar ura faţă de Ghiţă, viciul băuturii, intrarea în complicitate cu viciile societăţii căzute (a se vedea procesul cu Ghiţă) – îl vor condamna, pe acest demn urmaş (reîncarnare a) al lui Nae Dascălul (Dascălul-Ravvi, Primul Maestru) – prin înseşi faptele lui de complicitate la Rău – să se scufunde, ca formă de lut, îngemănată cu forma de lut a lui Ghiţă, sub Apele Justiţiare – şi să alimenteze scocul Ritmurilor Morii:

            (cf. II, p. 200) „Mai era încă mult până la scocurile morii, şi până acolo îl ajungea, iar amândoi erau împreună, mai tare decât fiecare dintre dânşii, numai el singur. Se luă dar înot după el, şi se apucară de mână după ce-l ajunse. (...). Ghiţă, care era la loc mai puţin adânc, îl trase după sine, dar peste puţin pierdu el pământul de sub picioare şi ieşi Bucur deasupra. Astfel, ajutându-se unul pe altul, se apropiară, cu chiu cu vai, de cellalt ţărmure, şi Ghiţă puse mâna pe rădăcină de salcie şi începu să se tragă în sus (...) şi Bucur nu se mai putea ţine pe picioare. Ghiţă răsuflă uşurat: N-avea decât să-i dea drumul şi toate erau sfârşite, şi nimeni nu ştia nimic despre cele petrecute. Aşa voia să facă dar nuţl ierta firea : el îşi rezemă piciorul în ţărmure ca să-l poată trage pe Bucur cu toată puterea după sine, îşi încordă toate puterile şi trase până ce nu rămase cu rădăcina ruptâ în mână. Căzând şi el acum înapoi, valurile se izbiră odată până în slaiuri şi până în stăvilare, apoi iar se liniştiră, parcă n-ar fi fost niciodată nimic. Numai dincolo de scocuri, în dosul morii, se mai auzi peste puţin o izbitură, căderea în adâncime a celor două trupuri îmbrăţişate.”

            Jertfa justiţiară, care i-a îngemănat pe maeştrii-reîncarnări ale Primului Maestru (Nae Dascălul) – devine şi jertfă soteriologică: Vatra Părăsită iese de sub Blestemul Nopţii Tranzitorii, dintre zilele 2-3 ale Genezei – iar Pământul se separă iarăşi de Ape, după hotărârea lui Dumnezeu (Cel  exprimat în Stihia Apei), iar nu după calculele strâmte/strâmbe ale oamenilor:

            (cf. II, p. 201) „Au fost odată acestea şi au trecut cum toate trec în lume, dar multe trec fără de urmă: Aici, pe vatra părăsită, azi iar e sat, nu mare, dar frumos, un sat de oameni harnici, care nu se mai tem de Vedea [2] şi se uită la Zamfir şi la Safta parcă le-ar fi părinţi, şi le poartă copiii în braţe parcă ar fi a lor, şi o cinstesc pe Ana, parcă le-ar fi tuturora naşă”.

            Spaţiul recuperat (paradisiac-terestru) stă sub ocrotirea hierogamică Safir-Safta (Dumnezeu este 7 - Perfecţiunea). Doar aşa se poate menţine ciclul Genezei întreg. observăm şi transfigurarea Anei, prin pocăinţă, în urma sancţiunii divine (moartea lui Silea).

            Iar locul demonilor formei (pretinşi maeştri, dar fără puritatea faptei de Maestru) este „în dosul morii”, (sub veghea dharmică a ritmurilor Roţii şi Apei), înfrăţiţi-disimulaţi ca falşi martiri ai „opririi” (despărţirii de Pământ) a Apei: Iar din jos de sat, în dosul Morii, unde viroaga da în matca Vedei, tocmai deasupra cotiturii, sunt cele două cruci puse pe un singur mormânt şi ştiu toţi copiii şi o să ştie şi copiii lor că acolo sunt îngropaţi Bucur şi Ghiţă, care s-au înecat dându-şi silinţa să oprească apa” .

            Iată o frumoasă şi teribilă poveste biblică respusă, cu nume şi opinteli istorico-fenomenale. Oricum, ceea ce are importanţă e că VATRA PĂRĂSITĂ, Originea Lumii – a fost recuperată. Tradiţia păstrată, sub veghea hierogamică a cuplului re-sacralizat (şi cu demonii puşi sub straja Morii transfigurată în slujitoare a ritmului Dharmic-Cosmic) este garanţia victoriei Spiritului asupra tribulaţiilor materiei.

*

*        *