LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CAPITOLUL VI: Adevăr şi Māyā, în nuvela „Comoara”

 

            Ce-i adevărat şi ce este iluzie pe lumea asta? se întreabă I. Slavici, prin personajul Duţu, din nuvela Comoara.

            Duţu îşi răspunde (în felul sentenţios al lui Slavici), la începutul şi sfârşitul nuvelei:

             (cf. II, p. 5) „Sănătatea? Binecuvântata de sănătate! Sănătos să fii, şi ţi-e destul un pumn de mălai ca nici pe un împărat să nu te dai!”;

            (cf. II, p. 93) „Adevărat ţi-e numai ceea ce crezi”.

            Nu sunt răspunsuri prea uşor de dezlegat, dacă nu îndeplineşti două condiţii:

            a – să ai sufletul curat, dobândind forţa de a respinge Răul, sub toate formele sale perverse şi ispititoare;

            b – să fi trecut prin probe reale ale ispitirii, pentru a putea ajunge la concluzii nu de suprafaţă , nu teoretice – ci la un mod de viaţă.

            În definitiv, ce-nţelege Duţu prin sănătate? Să nu te doară mâna, piciorul, capul, sau ce? Este vorba despre o ciudată sănătate - ca victorie a pumnului de mălai în faţa împăratului. Iar împăratul nu e sinonim cu iniţiatul – ci antiteza pumnului de mălai. Cum poate fi, şi prin ce anume,  pumnul de mălai mai puternic decât împăratul? Răspunsul ar fi: un pumn de mălai înseamnă şansa vieţii, izvorul viţii, solaritate a vieţii -  pe când  a fi împărat e o convenţie socială, o iluzie de viaţă: un împărat, dacă n-are pumnul de mălai, în Deşertul Lumii – moare. Şi se poate să nu-l aibă, ditamai împăratul? Evident că se poate: împăratul poate fi plasat în mijlocul unei pânze de păianjen, înconjurat de patimi şi de pătimaşi, care-i sug vigoarea şi nu-i dau nimic în schimb. Îl înşeală, apoi îl părăsesc. La ce i-a folosit, atunci, numele de împărat. Numa-rupa (numele şi forma) sunt înşelătoare . Dacă cel din mijlocul pânzei de păianjen ar fi avut un pumn de mălai care să contracareze furturile energetice ale Răului şi răilor din pânza de păianjen (a convenţiilor care l-au fixat într-un Centru al Distrucţiei = Fals Centru al Lumii) – ar fi scăpat cu viaţă şi fără ruşinea împăunării cu ceea ce nu-i era intrinsec,  ci-i era acordat prin convenţie, de alţii ca el, oameni – iar nu de Centrul Dumnezeu.

            Se pare, deci, că răspunsul lui Slavici-Duţu este: să ai sănătate morală – căci esingura viaţă adevărată, aceea care este viaţa spiritului. Munceşte, cu sudoarea frunţii, să convingi stihia Pământului şi stihia Soarelui-Foc şi pe acelea ale Apei şi Aerului – să-ţi dea pumnul de mălai. Pumnul de Mălai devine simbolul Soarelui-Centru Moral al Lumii şi al Omului. Dacă nu te bizui pe Pumnul de Mălai – restul este iluzie. Şi iluzia, dacă te potriveşti ei, şi te încrâncenezi s-o crezi şi să pătrunzi în străfundul străfundului ei – devine nebunie: nu mai ştii, în Labirintul-Māyā, ce să crezi şi ce nu – dacă nu ţi-ai deşertat dinăuntru şi desfăcut de pe tine ispitele. Omul trebuie să vină în faţa lui Dumnezeu aşa cum l-a făcut Dumnezeu, iar nu împopoţonat cu Pene de Pupăză – strălucitoare, pestriţe, dar spurcate şi duhnitoare, de se depărtează toată lumea de el şi lui îi este silă de sine însuşi. Şi mai curând ar omorî, ori s-ar omorî, decât să mai trăiască normal. Or, după ce te încarci de păcatul omorului (de alţii sau de tine), cu atât mai mult te înfunzi în anormalitate, şi cu atât te depărtezi de Centrul-Normalitate.

            „Adevărat ţi-e numai ceea ce crezi”.

            Dar crezi? Da, Credinţa este opusă Minciunii, şi, deci, Răului Suprem – dar trebuie să faci efortul de a te purifica moral la modul absolut – pentru ca a ta Credinţă să devină forţă spirituală supremă, să devină forţa de a te contopi cu Hristos-Adevărul – iar nu să devină o „credinţă” oarecare, una dintre în-crederile în nimic, în înşelătoriile lumii şi oamenilor fără credinţă.

            Căci, în definitiv, nuvela Comoara creează un roi de muşte respingătoare (elemente sociale diverse) – cum li se spune cu o vorbă savantă – care se strâng deasupra lui Duţu. Duţu care a fost, întâi, Omul Primordial – Omul Gol şi Superb, strălucind în Soarele Centrului Moralităţii. Apoi, păcatul superbiei l-a dus la păcatul lăcomiei şi putea să-l ducă la păcatul crimei:

            (cf. II, p. 10) „Ah! de ce nu erau numai amândoi, căci, chiar general dac-ar fi fost, l-ar fi lăsat mort pe loc” – îşi spune Duţu gândindu-se la căpitanul care îl pune să scoată cazanul cu bani din pământ; sau

            (cf. II, p. 40) „Diavolul i-a scos în cale femeia asta: nu-i rămânea decât să sară la ea şi s-o gâtuie, să-i sucească gâtul ca la un pui de vrabie” – gândeşte  Duţu despre „domnişoara” Lina.

            Toate aceste gânduri din cauza unei comori dezgropate. El, Duţu, a rămas până în finalul nuvelei cu credinţa că comoara era blestemată. Da! era blestemul pe undeva – dar nu în comoară, ci în sinele său, care, pe un segment al existenţei sale, coborâse în bolgiile întunecate ale infernului – din pricina slăbiciunilor mortale, care i-ar fi putut aneantiza definitiv spiritul. Cum de a scăpat, însă, Duţu -  şi s-a purificat iarăşi? Mereu şi mereu, prin aceeaşi calitate: pocăinţa din străfundul (înspăimântat de chipul demonului) al sufletului său de ţăran curat (antrenat întru curăţenie timp de o viaţă şi de o lumină-suflet), care „nu şi-aducea aminte ca să se fi făcut vreodată de ruşine spuind minciuni” (cf. II, p. 10). Căci, aşa cum afirmă Slavici şi-n nuvela O jertfă a vieţii (cf I, p. 459): „iară minciuna e portiţă spre orice răutate”.

            Ceea ce l-a înspăimântat de Māyā şi scârbit pe sine pe Duţu a fost năvala de minciuni asupra sa şi din sine, din momentul în care nu a mai fost om normal, adică om cu rostul şi ritmul său normal. Când şi-a ieşit din fire – şi s-a transfigurat negativ, schimbându-şi pielea strălucitor-umană  (a Omului Moral, deci senin, împăcat în Centrul său interior, care corespundea Centrului lumii – Centrul Dharmic) – pe pielea de reptilă, iute năpârlitoare, a straielor „nemţeşti” (adică de orăşean).

            Şi reptila încolăceşte pe reptilă, de se face cuib de şerpi în toată regula, iar Răul dansează. Dansează cu chipuri diverse:

            1 – primul chip al răului – a fost răspunsul la visul deşart al lui Duţu de a descoperi o comoară: şi Răul a luat chipul comorii de aur (cf. II, p. 7) „Nu prea punea nici un preţ pe averea altuia fiindcă nu se îndoia că va fi odată şi el avut. Avea mâna norocoasă, şi pe ce punea el mâna lui nu putea decât să-i iasă decât bine. Deprins cu gândul acesta, nu o dată, dând cu cazmaua în pământ el se întreba de ce adecă n-ar fi cu putinţă să găsească vreo comoară în calea lui”;

            2 – al doilea chip al Răului a fost la fel de stingheritor-chinuitor pentru Duţu: să-şi mintă tovarăşul de muncă cu care răscolea măruntaiele pământului la forturile de lângă Focşani – Dumitru, şi pe căpitan, şi pe (mai ales) nevasta lui, Stanca;

            3 – apoi, plecat la drum spre Bucureşti, ca să preschimbe banii, chipurile Răului s-au multiplicat în mod halucinant: actriţa depravată şi lacomă, Lina, evreul Şvarţ, escrocul Ahil Panaiot, Tereza Bodoni – Proxeneta, cu fecioraşul ei, Kalman-Costică ... Sărmanul Duţu s-a trezit şi fără identitate (era acum transfigurat în Diavolul Râmnicului Sărat: Gheorghe Râmniceanu), şi fără bani. Căci muştele de hoit s-au repezit sâşi facă treaba dezintegratoare de cadavru [1] : Trupul-Iluziei-Comoară a fost rupt şi despicat, în dureros de realul trup al lui Duţu – cu atâta repeziciune, încât Duţu s-a trezit (după ce falsul comisar Ahil Panaiot, i-a luat cazanul cu bani, iar „fetele” proxenetei Bodoni i-au suptilizat portofelul) – scăpat aproape total de Coşmarul-Comoară. Mai rămăseseră vreo sută de monede răsfirate prin pământul din jurul cazanului – iar Duţu le-a cusut în fundul căciulii când s-a gândit să facă moliftă cu aghiazmă şi tămâie. Dar a-nceput să-l doară capul! Şi, datorită Stanchii în faţa pomojnicului a dat şi banii din căciulă. Şi durerea de cap i-a trecut:

            (cf. II, p. 81) „Nu-mi trebuie, domnule, nu-mi trebuie; mulţumesc lui Dumnezeu c-am scăpat de ispită! Grăi Duţu uşurat. Am fost om sărac, dar mulţumit cu sărăcia mea şi nu mă dădeam pe nici un om bogat, nu râvneam la bogăţie; de când am găsit comoara aceea, nu mai am linişte, mi-am perdut rostul m-am smintit [s.n. – n.n.: da, şi-a schimbat centrul, s-a des-centrat] parcă”. Iar Stanca, femeie arhetipală, deci curată moral şi ea, confirmă:

            (cf. II, p. 81) „Vezi, Duţule, grăi dânsa – a fost destul să dai căciula din mână pentru ca să fii om iar în toată firea [s.n. – n.n.: adică centrat, con-centrat]”.

            S-ar zice de unii că Duţu e un ţăran prost care a vrut să scape , nu de comoară, ci de firica şi ruşinea de a fi arestat, legat şi dus între „călăraşi”, la ocnă.

            Dar pomojnicul care ia banii din căciula lui Duţu (punându-l pe Duţu, indirect, să nege existenţa banilor, deci şi a realităţii: „Ia-ţi căciula şi spune că ţi-a povestit cineva ceea ce ai păţit” cf. I, p. 82) – preia el ştafeta Māyā. Cu banii preschimbaţi, făcându-şi rost de certificate medicale, pomojnicul pleacă în urmărirea bandei de escroci (ahil Panaiotul, Lina, Tereza Bodoni şi Kalman-Costică) însoţindu-se cu samsarul evreu Şvarţ. Ahil şi Lina o luaseră spre Viena, Tereza cu „fetele” spre Pesta, Kalman-costică spre Triest. Pomojnicul nu se lasă, şi evreul nici atât – şi o iau spre Viena, apoi spre Paris ... şi află că Tereza s-a ruinat făcându-şi un stabiliment la Pesta, că Ahil a deschi la Marsilia un tripou pentru ca să-şi recupereze banii tocaţi cu Lina şi alte femei şi plăceri – iar Lina s-a întors la Bucureşti cu vreo 40000 de lei. Şi pomojnicul ia legătura cu doctorul de plasă să-i certifice o boală, pentru a putea continua goana după bani, să-l pună pe Duţu în faţă cu Lina ... căci, zice pomojnicul, nu e blestemată nici o comoară:

            (cf. II; p. 87) „De orişicare bogăţie se foloseşte numai cel ce ştie s-o preţuiască: s-au folosit şi de comoara aceasta mulţi, nu s-a folosit ţăranul, pentru că bogăţia era un fel de năpastă, nici Ahil Panaiot, care nu se simte bine câtă vreme mai are vreun ban în pungă; se vor fi folosi însă femeile, care lţau despuiat pe Ahil, şi sţa folosit îndeosebi domnişoara Lina care s-a întors la Bucureşti cu mulţi bani, cel puţin 400000 lei, precum a aflat şi Şvarţ”.

            Şi aşa de înverşunat pledează pomojnicul pentru înţelepciunea  în/întru bogăţie – încât nuţşi dă seama cum se afundă în iluzie-Māyā şi în nebunie. Căci ce altceva este un osedat de bani, un dominat de bani, decât un biet demon aberant truditor? Lina, Şvarţ ... Ce putea să facă o comoară de aur, dintr-o prostituată şi un „specialist” al Mamonei? nu putea decât să-i înfunde şi mai mult în slăbiciunea lor morală, în Mlaştina Labirintului.

            Iar el, pomojnicul, când Duţu refuză să-şi ia cuvântul înapoi că ar avea ceva în comun cu vreo comoară, pomojnicul este privit de medic ca nebun:

            (cf. II, p. 92) „Lasă-l îi zise prietenul său [n.n.: doctorul îi zise pomojnicului depre Duţu care neagă realitatea Banului Mamonic] – nu te mai irita. Nu vezi că e zmintit? - Ba eu văd că vreţi să mă faceţi pe mine smintit! strigă domnul pomojnic”.

            Şi, când lucrurile se mai liniştesc:

            (cf. II, pp. 92-93): „- Nici un om în toată firea n-o să creadă ce spuneţi voi, răspunse medicul strâmtorat. Şi tu totuşi ai crezut – grăi pomojnicul, căci altfel nu intrai în dandanaua asta.

            Domnul doctor era foarte strâmtorat, foarte ruşinat, foarte supărat. – N-am crezut – dar nu voiam să te supăr mărturisindu-ţi că nu cred. – Şi cu toate aceste toate sunt adevărate -  întâmpină d-l pomojnic. – Dacă nu vrea să creadă  - adause Duţu – nu poţi să-i faci silă”.

            Stând strâmt şi judecând drept, Duţu are dreptate din ambele puncte de vedere:

            a – cine are „credinţe” false va fi mereu cu armura spartă în faţa răului şi mereu rob Māyei;

            b – cine are o singură credinţă în transcendenţa divină – nu-şi va pune problema Mamonei, ci problema lui Hristos-Adevărul. Aşa că – totul depinde de natura Credinţei, de obiectul Credinţei.

            Până una alta, Comoara a devenit nuvela care reia mitul lui Apuleius din Măgarul de Aur. Omul Gol Strălucitor, Omul Moral, (omul con-centrat spiritual) poate cădea temporar sub penele Pupezei-spurcare cu iluzie. Dar îşi va reveni. Restul lumii... – nici nu face să mai discuţi despre acest rest. E Diavolul, Răul, Māyā. Dumnezeu să ne păstreze Bunătatea Morală – ingenuitatea lui Duţu, puterea lui de lepădare de Māyā cu toată forţa credinţei sufletului simplu, îndelung exersat întru respingerea Minciunii. Şi să ne ferească Dumnezeu de Boala Năpârlirii,  de boala îmbrăcării cu penele Pupezei. Căci chinuiţi vom fi – şi  zadarnic chinuiţi, iar nu mahayanic-cristic chinuiţi. Spre pierzare de Sine şi Neant vom fi chinuiţi – iar nu spre Golgota Mântuirii Resurecţionale.  

 

 

*

*      *