LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CAPITOLUL V: Nostalgia Paradisului.Din nou despre Natura ca intermediaritate. Războinicul Dharmic şi Cenuşăreasa. Harap-Albul slaviciano-confucianist. Copilul ca sămânţă spre Bine – şi copilul ca brazdă a Dracului

 

            Omul, odată născut, are nostalgia Arheului din care a destins şi a spaţiului arheic pe care, prin păcatul metafizic originar, nu-l mai percepe decât ca desprindere de propria-i împlinire (dintr-o anterioritate paradisiacă). Singurul element al acestei lumi care-i păstrează neştirbită imaginea propriei soteriologii este Natura. Natura – ca Paradis Originar. Problematica, deci, nu se cantonează la nivelul existenţei?non-existenţei Paradisului (căci el este prefigurat şi menţinut ca nostalgie a originii pure şi a Arheului şi Arheităţii – prin Natură) – ci a diverselor grade de distanţare (individuală şi colectivă), faţă de acest obiectiv sacral; a diverselor grade de putere de percepţie şi de voinţă de percepşie a Naturii – ca zonă de promisiune a reintegrării mântuitoare. A continuităţii noţiunii de reintegrare umană în originaritatea sacrală.

            Există la I. Slavici şi o semnificaţie aparte a Naturii: natura, ca fază primă de intermediaritate-vestibul spre o a doua fază-Natură: Natura Originară cu o soteriologie completă. Nu trebuie luat sensul de Purgatoriu în accepţiunea lui catolică, pentru că I. Slavici este unul dintre cei mai echilibraţi, dar şi mai definitivi creştini ortodocşi din literatura română. Nu e vorba, deci, de o fază sacrală intermediară, ci, pur şi simplu, de o intermediaritate, ca zonă de meditaţie umană, asupra propriilor devieri de la Calea Dao. O zonă în care au loc transfigurări, conştientizări, expieri necesare – care devin factori de permisivitate pentru o ulterioară viziune sintetică, globalizantă revalorificatoare, asupra potenţelor sacrale ale fiinţei umane de a merita (sau de a spera în) reintegrarea sacrală. Evident, printr-o corijare conştientă a factorilor fiinţiali specifici fiecărei entităţi umane în parte –pentru înscrierea spirituală cât mai exactă în rigoarea şi armonia (mistice) ale lui Dao.

             Baba Dana, din nuvela omonimă, Bătrâna Lumii:

             (cf. II, p.559): „Pe baba Dana eu numai babă o ştiam, iar de cum am ajuns flăcău ea mi se părea mai puţin bătrână decât mi-o aduceam aminte din timpul copilăriei mele” – are nelinişti metafizice în legătură cu continuitatea actului uman de percepţie a Naturii-Paradis. Căci baba Dana are un contact continuu cu esenţele sacre ale Naturii, cu forţele sacre terapeutice ale Naturii: buruienile vindecătoare, căci a fi sănătos implică o dublă legătură: cu viaţa deplină a corpului fizic dar şi cu revelaţia naturii, ca forţă stimulatoare a fiinţei resurecţionale (spiritual) din om:

            (cf . I, p. 560) „Orişicât de lungă ar fi viaţa şi orişicât de multe i-ar fi nevoile, câtă vreme ai sănătate nu te saturi de a-ţi înşira zilele (...). Mama, fie iertată, m-a învăţat cum să culeg buruieni de acestea şi cum să mă folosesc de ele pentru vindecarea boalelor. Toată buruiana e bună la ceva. Vorba e numai să ştim la ce e bună şi cum avem să ne folosim de ea. Multe din ele sunt într-un fel hrană, într-altul leac, şi iar într-altul otravă (...). Cum ar fi cu putinţă să mi se fi urât a-mi aştepta sfârşitul când mai sunt atâtea şi atâtea asupra cărora nu m-am dumirit încă!? (...) Apoi, mă întreb, în tot cazul, ce se alege, după ce voi fi murit, de întreaga trudă a vieţii mele? O să mai fie cumva de vreun folos ceea ce trăind pe pământ, am adunat în sufletul meu ?”.

            Truda ei a fost să stea, cu suflet şi minte, cu întreaga fiinţă, la pieptul Naturii, cu potenţe soteriologice (în plan fizico-astral, ba şi al Sinelui Spiritual). Sufletul ei a adunat o ştiinţă sacră a re-legăturii om-Lumea Paradis. Dar va fi existând, oare, o punte de suflet între lumi, pentru a transmite pe această punte, câştigul efortului religios faţă de fosta stare de unitate paradisiacă (om-lume).

            (cf. II, p. 661) „Eu – stărui dânsa, dau cu socoteală că ceea ce în suflet s-a adunat nu rămâne în pământ, ci trece cu sufletul în lumea cealaltă, unde bobii nu se numără numai, ci se şi cântăresc, şi sămânţa seacă nu poate să fie deopotrivă cu cea miezoasă (...) Durerea cea mare a bătrâneţilor mele e că n-am ani să las moştenire cele moştenite de la mama şi sporite prin truda vieţii mele”. Vor mai accepta iniţierea – vor mai sta cu urechea la pieptul Naturii Paradisiace, ucenici-preoţi ai Templului Naturii? Baba Dana constată ruptura, discontinuitatea în atitudinea religioasă faţă de Natură – indiferenţa faţă de iniţierea sacrală, decăderea în timpul profan, în atitudinea strict pragmatică non-spirituală:

            (cf. II, pp. 561-562) „- E o lume-ntreagă care te-nconjoară, îi zisei. – e, răspunse ea (...) băieţii şi nepoţii umblă însă fiecare în cărările sale, iar fetele şi nepoatele se leapădă de cele băbeşti. Lumea de azi e de tot nouă şi nu mai vrea să aibă nici o legătură cu cea veche (...)”

            Discontinuitatea activităţii sacral-religioase, faţă de Natură, părăsirea ritmurilor panteiste – pragmatismul sec şi imbecilizant – sunt anti-Dao, anti-confucianiste. Lumea aceasta discontinuă spiritual are toate şansele să se prăbuşească, şi în plan vital, şi în plan sacral, căci cele două planuri sunt complementare:

            (cf. II, p. 562): „Pe când mai nainte femeile veneau la mine să le dau buruieni ca să aibă, azi dau năvală, cerând buruieni ca să nu mai aibă copii. De ce adecă, să-i mai ai, dacă cer atâta bătaie de cap şi atâtea jertfe şi  pe urma lor nu te poţi aştepta nici măcar la mulţumirea de a şti că au să-ţi ducă mai departe gândul cel bun şi să scoată la capăt cele începute de tine?”

            Cu totul opus tratează problema Naturii resurecţionale spirituale un fost renegat spiritual – Ciulic, din nuvela Vecinii II. El este un fel de Gobseck sau Shylock românesc într-o primă fază a existenţei lui terestre. Un trup şi un suflet, lovite, în copilărie, de lume – şi dornice, acum, la bătrâneţe (dublată de putere financiară) să-şi răzbune cumplit şi necruţător pe lume, fie şi în forma ei germinativă: copiii.

            (cf. I, p. 500) „Om înalt, spătos şi cu umerii oarecum ridicaţi, el părea din dos mai mult tânăr de cum în adevăr era, fiindcă se ţinea drept, călca rar şi apăsat şi nu avea decât pe ici pe colo câte un păr cărunt. Din când în când în când el se oprea, îşi sucea trupul şi se uita înapoi, ca şi când s.ar teme ca nu cumva să fie apucat fără de veste. Atunci, bătrâneţea se vedea din faţa lui uscată şi zbârcită (...). Doi dintre dinţii de din şos erau ieşiţi din linie, şi ţineau buza oarecum rânjită (...) era peste putinţă să nu-ţi aduci aminte de cânele rătăcit, care aleargă de-a lungul uliţilor, şi, gonit de alţi câni, se opreşte mereu, se întoarce mereu şi-şi arată îndârjit colţii.

            Îndârjit era şi d-l Ciuric (...). O piatră zburată despre casa de pe maidan sfărâmase unul dintre cele două geamuri, iar comisarul (...) constata că piatra a fost aruncată de Ermil, băiatul de 7 ani al d-lui Anastase Călin (...). Iar slăbiciunile omeneşti pe care el nu poate să le ierte. Aşa cum s-a ivit în lume şi cum s-a făcut om, el era nemilos faţă cu sine şi nu putea fi îngăduitor faţă cu alţii (...). E omul care a muncit, a suferit, arăbdat, s-a zbuciumat o via-ă întreagă, iar acum, după ce i s-au împlinit toate dorinţele se întreabă mereu: <<Şi-apoi?! Atât e tot? nu mai urmează nimic mai departe? nimic nu mai poate viaţa să-mi deie?!>>”

            Iată ce-l salvează pe Ciulic de a sfârşi ca un Gopseck: ne-închistarea, non-retragerea pietrificantă în cochilia morţii de viu, a necuriozităţii faţă de viaţă, faţă de lume. Ciulic este lovitul de-o viaţă, darn u este suflet înfrânt: bătrân, el pândeşte încrâncenat, pe metereze, alţi şi alţi demoni, cu care să se înfrunte (mai onest sau mai puţin onest – dar să se înfrunte!). 

            De aceea, nu este de loc artificială transfigurarea lui Ciulic în faţa descoperirii noului şi adânc-semnificativului, a sacrului (pe care nu i-l relevase, până la bătrâneţe, nimic din modul profan în care vieţuise): sfânta familie (în familia numeroasă, dar plină de suflet, de o gamă nesfârşită de sentimente dinamice şi cu valenţe autosacrificiale, a funcţionarului CFR, Anastase Călin); în chipul soţiei lui Călin, Agata, „fată de preot din Bucovina”, redescoperă, anamnezic, trăsături ale propriei mame (ori potenţiale soţii karmice) – mai curând ale Mamei şi Soţiei Arhetipale. Şi, în fine, ca o consecinţă a primelor două descoperiri – descoperirea terapiei spirituale prin Natura-Paradis. Pentru Ciulic, expediţia cu carul în care a încărcat familia suferindului Anastase Călin – la Cârligi – este o expediţie iniţiatică spre propriile origini fiinţiale. O expediţie de redescoperire a propriei fiinţe, în autenticitatea ei existenţială, sustrasă şi extrasă din orice accident fenomenal. O expediţie cu multe cotiri pentru atingerea stării de echilibru, smerit şi senin, al Căii Sufletului-Dao. Regressum at uterum:

            (cf. I, p. 558) „cerul e senin, şi o adiere lină, aproape caldă, se simte dinspre şesul nesfârşit. Epăcat de atâta frumuseţe! Ciuric se opreşte şi se uită înainte: intrat aşa deodată în vale, nu mai ştie la ce să se uite, ce să vadă înainte de toate. El nu se uită înapoi, şi acum râde, fiindcă Agata râde şi ea arătând înainte spre fundul văii” (n.n.: valea anamnezei). Drept răspuns, arată şi el, tot înainte, spre zidurile albe, care sus pe deal, ies la iveală din desimea nucilor; acolo e hanul, unde au să facă cel din urmă popas (n.n.: hanul Athanor, al fişării mercurului-Cervus Fugitivus)”.

            Trece Stix-ul-Dâmboviţa, în întuneric mistic, coteşte şi saltă, cu luntrea-arcă, pe drumul reamintirilor unor re-încarnări trecute, ale karmelor uitate:

            (cf I, p. 561) „Era o nebunie să călătorească ei acum pe-ntuneric, cu harabaua plină de oameni vii, pe drumuri cotite şi costişe, peste bolovani şi prin valuri de ape curgătoare, temându-se la tot pasul că vor da în gropi, că se vor răsturna, că valurile vor lua hărăbaua. Dar n-aveau încotro” [n.n.:Dao-Dharma karma sunt sacralităţi, deci necesităţi supreme, iar nu fenomenalităţi accidentale]; trebuiau să urmeze drumul prin acest pustiu întunecat. El, Ciulic, în fenomenalitate: câinele, (cf. I, p. 500: ) era peste putinţă să nu-ţi aduci aminte de cânele rătăcit – aici în sacralitatea drumului iniţiatic – este călăuza psihopompă pentru sinele-haraba în care şi-a încărcat karma (sub chipurile familiei Anastase Călin – conglomerat de euri spirituale aflate în diverse stadii evolutive):

            (cf. I, p. 562) „Şi mergea, ţiind caii de căpăstru înaintea harabalei, pipăia cu piciorul bolovanii [n.n.: ouăle existenţiale karmice] trecea prin râu cum treci vara prin iarba mare, ducea harabaua cum cârmaciul duce corabia în timp de furtună [n.n.: furtunile ciclurilor, Kalpelor] - -Nu te teme! striga şi inima îi râdea că toate îi merg bine”.

            Cui îi striga? Fiinţei lui proprii, pe care o afla şi o conducea în/prin toate ciclurile existenţiale. Şi cine-i stimula siguranţa în sine? Forţele spirituale adunate, comprimate în Natura-Paradis, pe care o redescoperea pas cu pas anamnezic.

            După ce a înfruntat, cu îndârjirea exersată o viaţă, anamneza ciclurilor sale karmice şi fiinţiale – Ciulic nu mai poate rămâne „Ciulic” (n.n.: probabil că ciulin, adică o plantă pierdută în imensitatea Bărăganului = infinitul sec) căci este, acum, un Buddha-Iluminatul la umbra smochinului sacru. El îi spune Agatei (agathos = bun), perechea lui karmică, Mamă şi Soţie Arhetipală – vorbe esoterice – care transmit mesajul supremei smerenii, al supremei abstragerii nirvanice, din lumea fenomenală a Numa-Rupa (nume şi formă) – lume a Māyei, pe care el a înlăturat-o prin parcurgerea curajoasă, chiar eroică, a drumului iniţiatic prin care s-a regăsit uterul divin, ca entitate anonimă, deci autentic sacrală; mesajul este al potolirii vrajbei ciclurilor, stingerii vârtejului Kalpelor – şi retragerii într-un Sus Nirvanic, etern non-fenomenal şi sustras fluxurilor de reîncarnări în ouă-bolovani (potenţialităţi) sau nume şi forme înşelătoare: „Poartă grijăde copii tăi şi pzeşte-i să nu intre în vrajbă cu lumea [n.n.: Lumea-Paradis redescoperit] (...) – Numele meu – grăi – să nu-l puneţi acolo sus!”.

            Ciulic nu mai are la ce „ciuli” urechea veghetoare, neliniştită. Neliniştitul a devenit Iluminatul.

 

*

 

 

            A te înscrie în Rotunda parcurgere a ciclurilor fiinţiale, pentru a afla capul (iluminarea)-Capnicul Rotundei – este o intreprindere primejdioasă, la care trebuie să combini starea de eroism interior cu sugestiile anamnezice, trezite în „monştri” – paznici ai Misterelor Naturii. Aceasta este semnificaţia povestirii iniţiatice O noapte fioroasă.

            Eroul ucenic într-ale iniţierii este stimulat în drumul său (care în final, ar trebui să se suprapună peste misticul Tao-Dao) de către „spaimele” Naturii stimulatoare de anamneză. Obsesia fundamentală a eroului ca şi în Povestea lui Harap-Alb – este ursul (arheul războinicilor geto-gotici):

            (cf. II; p. 442) „- Sperie [n.n.: focurile păstorilor cristici] urşii (s.n.) – ca să nu se apropie de turme şi porumbişti.

            (cf. II; p. 442) „Şi dacă vreun urs (s.n.) urmându-mi apropierea, se coboară din culme, ori se urcă pe hârtoape?”

            (cf. II; p. 443) „Coborând acum la vale, îmi era mereu, parcă aud mai la dreapta, mai la stânga, când la deal, când la vale, acea mormăială somnoroasă a ursului. (...). Nu era urs (s.n.) nicăiri prin apropiere dar eu auzeam când mormăială, când paşii greoi, vedeam mogâldeaţa.”

            Eroul este un fals erou, un erou ratat: ursul este sinele său autentic de Războinic Karmic şi Dharmic, Războinic al Kalpelor: el, pentru a-şi regăsi sinele sacru trebuie să se lase înghiţit de Ursul Arheic – pentru a fi regurgitat ca Âthman (spirit universal).

            Din păcate, Natura nu poate stârni decât spaimă şi stimulează goana retractilă spre comoditatea căpiţei, talangei, câinilor, oamenilor, în cel care seamănă leit cu feciorii mai mari ai Craiului, cei care prin ratarea expediţiei de aflare a lui Dao – se şterg din planul divin. „Eroul” se culcuşeşte în uterul-căpiţă de fân – nu spre a se naşte, ci spre a se feri de naştere, nu spre a-l întâlni în stâna şi-n ieslea bethlehemică pe Hrstos-Dao – ci spre a adormi „fericit” – adică ignorant (în sensul negativ buddhist). El, „eroul” nu poate fi pe Calea Dao, ci: „la marginea şerpuitorului [s.n. – n.n.: nu Dreptului!] drum spre Rotunda [n.n.: el este exclus din Rotunda- circulara expediţie anamnezică].”

            Natura îi ajută pe cei care se ajută. Fie bărbat, ca personajul Tudor, fie femeie ca personajul Nuţa. Yang şi Yin apar, la I. Slavici, într-un mit-nuvelă care merge în paralel cu basmul despre Cenuşăreasa.

 

*

 

            Oricare Cenuşăreasă vine de dincolo de cenuşa Keliphot-urilor (cojilor fenomenale, accidentelor fenomenalului-istorie): vine dinspre Focul Central, Natura-Paradis. De acolo vine şi Nuţa, urgisita, şi totuşi, fericita (prin contactul neântrerupt cu Natura-Paradis) calma, pururi egala cu sine însăşi, senina protagonistă a nuvelei omonime, deşi persecutată, dorindu-i-se şi plănuindu-i-se mereu moartea:

            (cf. II, p. 360) „Nuţa era de vreo patru anişori şi mai avea mult până ce se face fată de măritat, iar până atunci se puteau întâmpla multe. Neastâmpărată cum era, putea, Doamne fereşte să cadă de undeva şi să-şi frângă gâtul, să se-nece cân vine Dâmboviţa mare. Câte nu ise pot întâmpla unui copil rău nărăvit!? Iar după o asemenea

nenorocire, toate treceau la Ana şi la copiii ei. Le chivernisea dar Ilie toate, parc-ar fi fost ale lui”.

            (cf. II; p. 362) „Iar Nuţa tot ea. Acum te pomeneai cu ea căţărată ca o pisică pe acoperişul şurii (...) dar nu-şi frângea gâtul. Se scălda-n Dâmboviţa (...) dar nu se-neca (...) Decsulţă, flămândă şi rebegită, mânca pe apucate, dormea unde o prindea noaptea (...) copilul nimănuia şi a tuturora, neîngrijită de nimeni, dar dragă tuturora, afară de Ilie, care o vedea adeseori prin vis”.

            Numai omul e păcătos şi merită toate suferinţele lumii. Natura însă (...) animalele şi plantele (...) este nevinovată la modul absolut. Ea este trasă  cu forţa în lumea păcatului  - sau cel puţin aşa îşi închipuie cea mai rea şi cea mai ticăloşită creaţie a lui Dumnezeu (nu ticăloasă!) – căci Dumnezeu l-a conceput pe om ca pe capodopera sa – dar omul a ales să „evolueze”, adică să treacă prin toate stadiile ticăloşirii, decăderii). Sunt însă oameni neticăloşiţi, tocmai pentru că refuză să se instituie în „stăpâni” ai Naturii  -  şi, dimpotrivă, ascultă ei,  cu o religiozitate vitalistă, plenară, de poruncile şi miracolele necontenite ale Naturii. Aceşti oameni, oricât vor încerca semenii lor ticăloşiţi să-i corupă, să-i distrugă

            (cf.II, p. 366):”De!Ce mai ştii?!Sunt atât de multe fetele curăţele care se pierd fără de urmă în toiul Bucureştilor. Iată Nuţa nu e numai curăţică, ci totodată şi zburdalnică să-i fugi din cale”    - nu vor putea fi siliţi să se autodistrugă total. Esenţa lor va asculta, totdeauna, de Vocea Arhetipală  -  de Dumnezeu, cel exprimat în necurmatul miracol al Naturii Proaspete. Blestemaţii, ticăloşiţii  -  nu văd Paradisul din Natură  -  nu simt că Natura e pregătită, oricând, să le ofere vindecarea de păcat: prin clipa de răgaz, de meditaţie, prin viziunea miracolelor. Terapia prin miracol, însă  -  este folosită tot numai de către cei care nu s-au desprins de la sânul Naturii  -  nu au trădat Natura, n-au refuzat şansa opririi, cu ochii mari şi cinstiţi, în faţa Misterului Viu al Naturii. Cine e născut să distrugă  -  va distruge şi se va autodistruge. Din fericire, distrugerea, în cazul lui, se suprapune peste autodistrugere  - şi, deci, nu are vreme şi putere să distrugă infinit. Cine e născut să asculte de Natură  -  va crea şi se va autocrea. Şi, în cazul lui, autocreaţia nu se suprapune doar peste ea însăşi, ci lasă loc „prozelitismului” creator: prin iubire şi credinţă, Natura poate oferi un şir/şirag de „mătănii” soteriologice.

            Şi nuvela Nuţa vorbeşte despre un misteriu dublu transfigurator, după o perioadă (precedată, şi ea, de probe de tip labirintic-infernal  - prin concursul dat de „cocoana” Tinca, Spiridon Taiefugă, doamna Olga Florentina  -  cea care „semăna cu o florentină pentru că-i semăna colonelului Luluţă [ un „crai bătrân”] cu o florentină cu care petrecuse zile frumoase la Monte Carlo”, căpitanul Rancu etc.): Nuţa Cea Uitată de Oameni sub cenuşa anonimatului social (după ce trece prin Labirintul Infernal al Bucureştilor)  -  se regăseşte pe sine cea Originară, Regină a Ciclurilor Naturii  -  prin re-întâlnirea cu Tudor-Theodor („râvnitul de Dumnezeu”...)  -  şi el ascuns sub cenuşa „vitezei” istorice şi a începutului de viciere morală din Labirintul-Bucureşti. Cei doi, NUŢA şi TUDOR  -  abia atunci când refac cuplul adamic şi întemeiază Sfânta Familie Originară (în mijlocul Naturii)  -  permisiunea (socio-divină) de a-şi lepăda „pieile de porci”  - şi de a redeveni Regele şi Regina, Iniţiaţii-Stăpâni, Diriguitori Generoşi şi Înţelegători (dar nu înafara Rigorii!!!) ai Lumii Fenomenale. Trec peste intenţiile trecute  -  criminale şi lacome  -  ale rudelor şi „cunoştinţelor” interesate în POROS-ul material  -  şi reinstituie o ordine a Prezentului Rigorii Morale. Ei sunt conştienţi de fiecare etapă a iniţierii lor  -  de aici aparenta „toleranţă”, care, de fapt, este anamneza Purgatoriului-Natură (necesar, după îmbâcsirea cu cenuşile infernale ale Labirintului):

            (cf.II, p. 428)”Multe nefăcute vom fi făcând noi, dar atât de ticăloşi cum ne socotim nu suntem”.

            Aceasta nu e o judecată de valoare asupra propriei persoane doar  -  ci o evaluare a stării lumii post-purgatoriale şi post-infernale: expresia nefăcute făcute se referă la starea de Māya din Labirint. Acolo s-au „petrecut” fapte zadarnice, false fapte, ireale fapte  - iluzorii fapte. Dar cel (cei) care are/au găsit forţa morală de a depăşi Labirintul nu mai sunt cei de dinainte de Labirint sau din Labirint: nu mai sunt şi nu mai trebuie să fie obsedaţi de Păcat  -  pentru că proba trecută a Labirintului tocmai asta urmăreşte: dizolvarea, prin efort spiritual pozitiv(şi mistic) a obsesiei Păcatului  -  a aşteptării stării de pozitivitate. Cei care se socot, şi după Labirint, ticăloşi  - vor rămâne ticăloşi, în sensul de neputincioşi spiritual. Cei care vor scăpa de obsesia ticăloşiei  -  prin forţa morală şi prin recunoaşterea Căii Morale, oferite de Natura Autentică (iar nu de jungla socială) – aceia vor fi aleşii, iniţiaţii, transfiguraţii. Durică-Tudor va redeveni THEODOR(Cel Dăruit/dorit de Dumnezeu), iar Nuţa va redeveni HELENE (Făclia-Fericita întru Lumină).

            Unde sunt, totuşi, urmele fostelor „deraieri” de la Dao, ale Nuţei? Cum de îi îngăduie karma să fie fericită, fără să-şi plătească „datoriile”? Căci, „Cine nu urmează Tao, va pieri!” [1] – spunea, teribil avertizator, Lao Tse. Păi, „datoriile” ei le-au plătit/le vor plăti cei care i-au făcut şi pănuit Răul/Moartea (fizică şi spirituală). Totul se echilibrează „până într-un fir de păr”.

            De observat că I.Slavici nu şovăie în a „construi” o foarte exoterică transfigurare (care o dublează pe cea esoterică, într-o complementaritate armonioasă), în cazul Durică:

            a - „Durică” era numele decăzutului bărbat, prăbuşit în Labirint;

            b - TUDOR  -  este numele bărbatului conştient de purificarea necesară, prin Iubirea faţă de Femeia Arhetipală (Nuţa);

            c - ceea ce nu se mai numeşte este ipostaza bărbatului terestru mort:

            (cf.II, p. 421) ”Cu Tudor Săndulescu s-a mântuit: alt om trăia acum altă viaţă(s.n.), mai liniştită şi mai frumoasă. Era, cu toate acestea, o legătură între cele trecute şi cele viitoare”  -  şi, renăscut,  „nomenul” sacral aduce cu sine funcţia Theodor. Aruncându-şi trupul-iluzie în vârtejurile apei  -  Tudor nu mai este Dezertorul din Armata Terestru-Umană  -  ci Războinicul Nou al Iubirii:

            (cf.II, p. 425) ”Trebuie neapărat să te iau şi să te duc cu mine (...) trebuie cu orice preţ! Nu ştii, precum se vede, că pentru toată lumea eu sunt mort, înecat, pierit în apa Dâmboviţei!” [îi spune Nuţei, regăsite la Dragoslavele, după fugirea-evadare din Labirintul multiplu: Labirintul-Bucureşti- social, Labirintul-Capu-Coatei – al trădării, al falsei iubiri, din partea demonicului cuplu Ana-Ilie  -  Ana=nepoata de vară a lui Drăgan, soţul Bunicii-Văduvă, soacră a Tatălui-Ghiţă Bucur al Văduvei... – de observat cât de încâlcită este „rudenia-rubedenia” Diavolului! – Labirintul propriului sine, chinuit de ispite: cf. II, p. 241  -  când Nuţa îşi propune transfigurarea interioară radicală:”Tot pe poteci neumblate!” – s.n.].

            Cuplul adamic, refăcut pe pământ, capătă binecuvântarea carească:

            a – prin cununia religioasă-panteistă: (cf I, p. 472) „binecuvântarea preotului e binecuvântare şi ce-a legat popa, legat rămâne”;

            b – prin copilul dobândit, ca răspuns al lui Dumnezeu cu privire la terminarea-neterminarea stagiului cuplului în Paradisul terstru. Semnul că a fost depăşit Paradisul terestru pentru Paradisul Celest este sentimentul de for-ă morală în faţa ispitei stăpânirii terestre: (cf. I, p. 427) „le auzea pe babe şoptindu-i la ureche: <<toate ale tale sunt!>> <<- Nu, ale mele nu! îşi zicea. Eu nu am nevoie de ele. Ale lui însă sunt [n.n.: ale copilului, chezăşie a trecerii prin Paradisul terestru] el trebuie să le aibă>>” - iar Tudor îi dă răspuns întru acelaşi duh autosacrificial, transfigurator, martiric şi cristic: „şi dacă vom fi şi tu şi eu prigoniţi, grăi Tudor, el va sta la adăpost; dacă vom fi batjocoriţi, n-are să se reverse batjocura asupra lui; orişice am suferi noi, pentru binele lui ispăşim!”

            Copilul lor este sinecdoca omenirii – dacă transformăm povestirea din registrul strict narativ, în cel mitologico-simbolic.

            Din poziţia Âthman, Tudor poate să instituie, pe verticală în jos, asupra Pământului, regimul de Război Metafizic contra Răului, contra Labirintului infernal, ca stare generală de decădere a lumii umane:

            (cf  I, p. 427) „Haid’ la vale! dă năvală-n mijlocul lumii şi-nfruntă toate, că toate vin şi trec”.

Cine ajunge la concluzia Ecclesastului şi a lui Heraclit deopotrivă – şi ajunge în mod organic, fiinţial, nu teoretic, ci ca normă spirituală, ca exerciţiu spiritual metafizic este un iniţiat şi se poate spera, prin cuplul iniţiat (Helene Theodor) la mântuirea lumii, la retranscederea adamică.

 

*

 

 

            Pentru că tot am pomenit de copilul cuplului adamic – Helene-Theodor, ca garanţie dată de Dumnezeu că stagiul terestru al cuplului era apreciat ca fiind rodnic în fapte şi atitudini corecte şi bune – să spunem că, de obicei, COPILUL, la I. Slavici, nu este privit în sine – ci ca DESTIN. Aşa am văzut că a fost cazul părăsitului orfan Bucur, din nuvela Din valurile vieţii, aşa în cazul exersatului ucenic al vieţii, Ciulic, din Vecinii II, aşa Nuţa cu privirea senină spre Miracolul Cosmic rezistând, prin viziunea Paradisului Originar, presiunilor coruptive ale societăţii umane – Labirint infernal etc. Şi aşa este şi corect – căci copilul nu este un decor al lumii – ci o-ntrebare a lui Dumnezeu care se exprimă în Lume. Copilul poate fi sămânţă spre Bine (înţeles ca iniţiere în Dharma Cosmică) – sau, dacă nu se coformează dharmei cosmice – „brazdă a dracului”.

            Se formează, uneori, cupluri antinomice, în ceea ce priveşte atât destinul, cât şi comportamentul. Am amintit, în treacăt, despre Gogu şi Goguşor din povestirea omonimă - unul fiu de bogătaş, celălalt fiul spălătoresei rufelor bogătaşilor: Gogu este inadaptat la lume – căci are o mamă denaturată, care-şi caută distracţii şi petreceri înafara casei – „creşterea” copilului şiind lăsată pe seama guvernantei, iar educaţia „predându-i-o” fiul spălătoresei. Dar Goguşor al spălătoresei, adaptat la lume, rezistă intemperiilor (în sens propriu şi figurat) ale lumii – pe când sărmana făptură de seră, Gogu, nu ţine pasul – şi-i prilejduieşte mamei sale descoperirea celei mai elegante toalete: cea de doliu.

            Dar mai sunt la I. Slavici, astfel de cupluri comportamentale.  Doi prieteni (II, p. 434) este  o povestire despre doi copii aparent antinomici. În ceea ce priveşte comportamentul, este (sau pare) clar că Pârvu „e băiat aşezat şi silitor”, iar Pintea „sfârlează neastâmpărată şi pornită pe drăcii”. Vecini, cei doi, aparent nepotriviţi comportamental – îşi adaptează comportamentul în diacronia vieţii. Mai exact, Pintea devine „maestrul” lui Pârvu – în armată. Apoi, când Pintea devine logofăt de moşie, îl ia pe lângă el pe Pârvu, şi acesta din urmă îşi depăşeşte maestrul în ticăloşie: fură cu neruşinare mai mare decât „profesorul” de descurcăreală, Pintea şi îl sileşte pe Pintea să-i fie complice a unor furturi grosolane, cu martori – din care abia scapă logofătul, iar Pârvu aproape că apare ca erou. La nunta lui Pintea, Pârvu, arogant, îl ameninţă cu denunţul, iar Pintea plănuieşte asasinarea, la focurile varniţelor înalte, a celui care, din complice se instituise în stăpânul potenţial, determinantul potenţial al destinului său.

            numai că destinul unui om este rezultatul întregului şir de fapte ale vieţii, iar nu al ultimei fapte din diacronia vieţii. Aşa că, per total, faptele celor doi, care se legaseră prea strâns de tot ceea ce era contrar căii drepte – îi răstoarnă, împreună, ca pe nişte fraţi întru rău ce fuseseră o viaţă întreagă – în focul infernal, devastator (şi nicidecum regenerator sau revelator) al varniţelor – braţele celor doi împletindu-se în ultima clipă a căderii – într-o PUNTE A RĂULUI TRANSMISIBIL (întru reciprocitate):

            (cf  I, p. 439) „L-a dus pe Pârvu, s-a urcat cu el, i-a dat brânci, dară Pârvu, căutând în clipa căderii un razim, şi-a înfipt mâna în braţul lui şi l-a tras cu sine. Acolo au pierit amândoi, de n-a mai rămas decât cenuşe din oasele lor”.

            Şi în nici un caz nu se va ivi, din această cenuşă blestemată o Cenuşăreasă. Răul nu va disimula Resurecţia.

            Sunt şi copii-unicat, cum este Huţu al lui Budulea cimpoierul. Huţu se conduce după alte precepte – „Cugetul curat e podoaba creştinului” (cf  I, p. 235) şi altul, buddhist, conform căruia, prin silinţa necontenită a spiritului întru asceză şi respingerea tentaţiilor de tot felul, se alungă cel mai mare izvor de rău al Omului şi Lumii: IGNORANŢA. Şi Huţu parcurge trepte iniţiatice, multe şi în tăcere, înfrângând până şi tentaţia dragostei de femeie, în primă instanţă, lăsând, rând pe rând, pe fetele lui Clăiţă, din cele 6 – pe Cornelia, Livia, Veturia – să se mărite. Şi Clăiţă, spunând despre profesia de dascăl, afirmă de fapt despre om, în general – şi despre Huţu-Harap-Alb, în special, vorbe înţelepte şi adevărate:

            (cf  I, p. 223) „Pentru că vezi tu! nu e lucru mai plăcut şi mai frumos decât să vezi cum din copilul prost se face încetul cu încetul un băiat deştept, apoi un om cuminte cu purtări bune”.

            Huţu, la un moment dat, simte ca şi Hristos în Templu când citea cărţile sfinte de se minunau cărturarii că are o altă familie, cea a Duhului Sfânt al Cunoaşterii Adevărului – şi le spune părinţilor de carne prin intermediul tatălui:

            (cf  I, p. 228) „Nici nu ştiu de ce-ţi pierzi vremea venind să mă cauţi; parc-aş fi copil, ca să porţi mereu de grijă de mine” – ceea ce sună foarte aproape de spusa Evangheliei lui Luca [2] „La ce era să mă căutaţi? Nu ştiaţi oare, că eu trebuia să fiu în cele ale Tatălui Meu?”

            Şi totuşi, idealul familiei se dovedeşte învingător în faţa ascezei – şi Huţu – devenit Domnul Mihai Budulea – se opreşte la treapta de protopop şi la treapta a patra a „fetelor”-ispitelor lui Clăiţă: se însoară (acceptă „ispita” femeii, de fapt binecuvântarea femeii, de data aceasta) cu Mili născând (redeschizând) un nou ciclu existenţial şi destinal, în această lume, printr-un nepot al BĂTRÂNULUI ŞCHIOP CU CIMPOAIE ŞI FLUIERE      (un hibrid între Dionysos şi Hephaistos, cântăreţ veşnic vesel, dar şi urmăritor al făuriri destinului fiului său preaiubit şi, în cele din urmă, multstimat: Budulea Taichii transfigurat în iniţiatul Mihai Budulea:

            (cf  I, p. 261) „Un nou Budulea, Budulea Bunicului!”

            Iniţierea, pentru cei de pe lături, pare un vis – deşi ea este un cumplit Război Metafizic, în care trebuie să taci, o tăcere teribilă şi disperată (plină de strigăte interioare, absolut mute în afară): aşa a fost fiinţa înaintătoare, a lui Huţu, care vedea scurgându-se prin faţa lui, ca prin faţa unui Tantal însetat şi înfometat, una câte una, fetele lui Clăiţă, spre altar – cu alte perechi-parteneri decât el!. Ca şi Stan-Păţitul-Iniţiatul – el, Huţu, a ales Răul Diminuat pentru a se integra totuşi în acest Paradis Terestru – înainte de a se preda Paradisului Celest. căci numele de Mili-Emilia vine de la aimylias = blând, duios, smerit – deci este potrivită a ocupa, în cadrul cuplului adamic resurecţional, ultima treaptă înainte de Cer.

            Viziunea iniţierii, pentru cei de pe lături poate fi una de bucurie a izbânzii, dar fără cântarul jertfelor de sine necesare dobândirii izbânzii:

            (cf. I, p. 241) „şi mai întrebaţi dacă-mi pare bine? [n.n.: întreabă martorul cel mai apropiat al iniţierii lui Huţu]. Ba nu-mi pare bine, dar îmi vine să cred că numai visez bucuria ce simt”.

            Dar, luându-şi seama, acest martor priveşte şi la Magdalena pocăită, mama lui Huţu (care fugise cu „un scriitor al satului” şi se întorsese, pentru a vedea ascensiunea lui Huţu constatativ – totdeauna, „scriitorul” este un virtual ispititor, răpitor de la sursa de energie orală a Duhului Sfânt, iniţator în seaca deformare, caricaturizant vizuală a Duhului Sfânt) – şi-şi cenzurază entuziasmul, dându-şi seama că totul, în orice drum de viaţă, este combinaţie a vrerii lui dumnezeu cu puterile interioare ale omului – şi e frumoasă această împerechere când omul îl înţelege pe Dumnezeu, chiar dacă, uneori, aşa d e târziu, încât bunătatea lui Dumnezeu pare o pedeapsă, o umilire dreaptă – iar nu o sancţionare pozitivă a revelaţiei divinului în mijlocul mlaştinii promiscuităţii satanice:

              (cf. I, p. 242) „O văd apoi pe maica protopopului stând într-un colţ. cu ochii plini de lacrimi şi zicând încet: <<Tu, Doamne, m-ai pedepsit cu bunătăţile Tale şi eu nu sunt vrednică de bucuriile ce mi-ai dăruit!>>”

            Aşa că, ultima spusă a nuvelei ţine de ritualul revelării Lumii-Paradis, la modul impersonal-laudativ, generalizant şi globalizant, ca un început de rugăciune cultuală:

            (cf. I, p. 242) „Tu, Doamne, cu nemărginită înţelepciune ai întocmit lumea şi frumoasă ne-ai lăsat-o nouă locaş de vieţuire!”

            Un început de rugăciune – pentru toate vieţile destinale pe care le iveşte dintre foile sale greu osândite la truda corectitudinii Verbului, echivalentă cu corectitudinea morală – Paznicul Dharmei – I. Slavici

            Pe care vieţi, însă, nici măcar Slavici nu le poate influenţa fără a cădea în artificialism, şi, de acest păcat, un iniţiat nu trebuie să sufere niciodată.

            Karma este (cel puţin în mod evident-emergent) individuală. Cât de deosebite de karma lui Huţu sunt cele ale unor germeni-copii anonimi, stinşi în uitare sau în moarte fizică – pentru că părinţii lor le-au transmis o încărcătură karmică rea – sau, pur şi simplu, pentru că „aşa le-a fost scris”. Şi ce e scris în Cartea lui Dumnezeu e bun şi corect. La modul absolut. Şi soarta nefericită, de orfană anonimă, a fiicei Elenei-sinucigaşa din nuvela Norocul – poate mai rea decât soarta fetiţei Lia din Răul din fire (cf. II, p. 202), care a fost părăsită de „mamă ticăloşită” – pentru a fi lăsată unui tată patetic, dar la fel de imoral. Şi atunci, biata fată a Ciocârliei (Lia) – s-a ridicat spre ceruri şi nu s-a mai întors. Spre mulţumirea senină şi inconştientă a tatălui scufundat în indiferenţa „epicureică” – de fapt, înfundat-rătăcit fără scăpare în Labirintul iluziei de fericire. Hisrionismul nu-l ajută să scape de condamnarea morală amar-acidă a lui I. Slavici, pe acest individ vânător de himere şi de perechi fluide, mereu altele şi mereu fără consistenţă, uitând că singura consistenţă în lanţul vieţii pe această lume este autosacrificiul pentru Omenirea Copil sau pentru Copilul Tău (ori crescut de tine). Consistenţa Copilului este dată de misiunea preluată de la generaţia trecută întru împlinirea resurecţiei adamice finale:

            (cf. II, p. 216) „- Îţi prezent pe nevastă-mea, grăi dânsul făcând un pas înapoi, ca s-o pot vedea mai bine.

            Nevasta lui? Eram foarte strâmtorat [n.n.: căci ştia că-l părăsise]. Acea pe care o ştiam eu, ori alta? Aşa ori aşa, mă bucuram din toată inima. – Mă bucur, zisei, mult mă bucur. Dar copila (…) ea ce-ţi face? (...) – Lia nu mai trăieşte, răspunse el scurt. <<A scăpat, sărmana!>> îmi zisei eu şi n-am mai turburat fericirea noilor căsătoriţi.

            Sănătos să fii şi cu inima curată că toate le treci!”

            Niciodată nu va putea fi asemănată această blestemată seninătate inconştientă, cu plânsul smierit al greşitoarei mame a lui Huţu, sau cu seninătatea autentic spirituală a şirului de Bărbaţi-Războinici Metafizici al Buduleştilor. Şi nici măcar cu starea spiritual acrivş a cuplului Bucura-Gheorghe, părinţii adoptivi ai lui Bucur-sinucigaşul: căci Bucura şi Gheorghe îşi dădură silinţa, prin autosacrificiu, să intre în Ritualul Lumii-Paradis. Că rezultatul fusese altul decât cel sperat şi cel visat de ei, este altă poveste. Poţi greşi în această lume – dar să-ţi conştientizezi şi să-ţi asumi şi plăteşti greşeala. Să fii un bun „negustor”, onest „negustor”, în relaţiile cu forţele divine. Pe orbii spirituali însă, îi aşteaptă fundul Mlaştinii – unde se şterge până şi amintirea fiinţei. Unde pierzi până şi iluzoriile numa-rupa (nume şi formă) – până şi dreptul de a mai încerca Ritualul Fiinţării într-o altă înşiruire evenimenţială numită re-încarnare. Totul e pierdut pentru inconştienţii-orbii Labirintului – totul este încă posibil pentru cei ce se chinuiesc să rămână treji, veghetori, în această lume.

            Uneori, Copilul este cauza îndreptării veghetoare (preatârzie însă) a vreunui suflet blestemat la orbire şi rătăcire (cf. Puişorii, II, p. 266) cum este cel al lui Costică Bălaş care, prin iubirea de proprii săi copii ajunge să realizeze valoarea morală şi sufletească a celei moarte de inimă rea – Zoe: „Tata zice că mama s-a dus drept la Dumnezeu şi e acolo unde vedem pe cer cea mai luminoasă dintre toate stelele” (cf. II, p. 298). Dar copiii nu iartă:

            (cf. II, p. 299) „Prea târziu! zadarnică îi era prea târzia căinţă. Umbla cu ochii plecaţi şi trăia numai pentru copiii lui. Lumea le uitase toate şi-l iertase! Nu se putea ierta el însuşi pe sine, şi zadar erau silinţele de a câştiga iubirea copiilor săi, care se uitau toate serile la cer şi căutau pe el cea mai luminoasă dintre stele zicându-şi: <<Cum ea ne-a iubit, aşa avem să ne iubim şi noi copiii!>>”

            Răul cel mai Rău în lume, este minciuna – când minţi pe alţii şi te minţi şi pe tine însuşi, falsificându-te – te sinucizi cel mai desăvârşit, dispărând în Neantul Satanic:

            (cf. II, p. 459) „Iară minciuna e portiţă spre orişicare răutate” subliniază I. Slavici, în nuvela O jertfă vieţii. O nuvelă despre Aurel Chinteş, un tartuf, care, când îşi dă drumul, depăşeşte cu mult în răutate autentică şi ipocrizie pe Marcela, depravata care s-a salvat moral tocmai prin autosacrificiul devotat faţă de omul pe care l-a preţuit şi iubit (Aurel Chinteş) pe care l-a crezut „altul”, cel de la începuturile ipocrite. I. Slavici marchează, ,clar, aici, adevărul că un compromis aduce pe altul, şi toate la unloc – aduc desfigurarea şi pierzania vieţii prin sine însuşi, prin fapta imorală, incorectă. Pentru că e în acord cu o lume în coborâre:

            (cf. II, p. 453) „Când n-ai din ce să trăieşti, nu cercetează nimeni cum ai ajuns să nu ai, ci te despreţuiesc toţi, ba se depărtează de tine şi cei mai de aproape ai tăi”.

 

 

 

 

*

*        *