LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CAPITOLUL V: Coapsa calului şi Iedera Demonică. Secii   -   şi Mitică cel Alb al linguriţei rotitoare. Bastonul-făcăleţ şi extazul placentar. Alchimist şi balanţă. Omul profan şi Omul Primordial

 

Nenăscuţii, situaţi în placentă, într-o sferă a înotului rotativ permanent şi în toate direcţiile   -   se învârt “în jurul cozii", inutili şi inutilizabili, de obicei. Gestual şi verbal   -   ei reprezintă cea mai nudă formă de sterilitate şi de absurd pre-infantil. De aceea, ei "se află-n treabă" cu vreo "petiţiune" a vreunei mătuşi a Dumnezeu ştie cui. Spaţialitatea fiind, pentru  ei placentară   -   le este perfect egal dacă "ard gazul de pomană" la Regia monopolurilor sau la "pensii"... Viaţă atotacaparatoare sau moarte   -   pentru ei astea nu au, încă, nici un sens. Tot nu-s născuţi   -   tot n-au de-a face cu CALEA-ADEVĂRUL-VIAŢA. Ei sunt morţii vii,  strigoii lui Caragiale   -   care se învârt în labirintul NONDISTRUCTIVULUI, din cadrul Logos-ului (SAPIENŢII-PACIENŢII, INŢELEPT-RĂBDĂTOR   -   sunt cuvinte absoluvidate semantic, pentru ei)   -   prezenţa sau absenţa cuiva sunt tratate [1] (cf.  Căldură mare) cu indiferenţa unor mori de cuvinte, care macină neant (Costică şi Mitică  - sunt şi nu sunt, fiinţial   -   iar mesajul către ei este aşa de important, încât mai bine "ştii ce? nu-i spune nimic (s.n. – n.n.: chiar NIMICUL patrona, de fapt, aşa-zisul mesaj), fiindcă poate nu ţii minte exact persoanele"   -   persoane care n-au nici nume, nici formă, nici o minimă identitate... Dubletul NUMA-RUPA absent   -   absentează relevanţa existenţial-cosmică. Căldură mare nu e a atmosferei terestre   -   ci a INFERNULUI NEPUTINTEI ABSOLUTE DE A FI   -   sau este căldura placentară, a trupului Dalilei-Anti-Geea, care-i ţine, în mod feroce şi, paradoxal, soteriologic   -   sclavi ai tembelismului căldurii placentare (dar, concomitent, non-complici ai demonismului terestru în ofensivă). Căldura care îmbie la nemişcare spirituală, la blocare a sensurilor şi semnificaţiilor sacrale (dar, consecutiv, şi a celor demonice...)   -   blocare a gesturilor, vorbelor, spaţiilor, timpurilor etc.

Ori, zbiară ca nebunii despre "o lacună" [2]    -   “codul penal nu prevede pedeapsa cu moartea”   -   tocmai ei zbiară, ei, care nici nu mor, nici nu trăiesc, ci plutesc în lichidul placentar, lichid în care Logos-ul nu poate avea, încă, nici o distincţie şi nici o gravitate semnificativă. Sau [3] (cf.   Situaţiunea) se dau, aparent, de ceasul morţii, pentru grija ţării şi guvernului, a crizelor ministeriale   -   confundându-le pe acestea cu... moaşa "madam Ionescu": în virtutea inerţiei, doar, Nae (nu Lache sau Mache) mai propune "O tiranie ca-n Rusia"   -   cînd el, de fapt, e cu gândul la"uşurarea" de foetus (poate "volatilizarea" de foetus, dacă ţinem seama de "naturelul" fantomatic, spectral, al tatălui...) a soţiei. Cine ştie, oare soţia chiar va fi născut? Zice moaşa   -   dar noi, din punct de vedere metafizic, văzându-1 pe ta­tăl-Nae (nu Lache, nu Mache...) zicem că urmaşul şi tatăl (ascendentul şi descenden­tul) sunt blocaţi, ambii, în placentă   -   tată şi fiu sunt, de fapt, fraţi întru placentă.

Şi, în definitiv, poate că şi oportunismul lui Coriolan Drăgănescu [4] (cf.  Tempora) cel care întâi se ţinea de coapsa (boare de borboros...) statuii ecvestre, a lui Mihai Viteazul (ca să se împotrivească poliţiei, protestând în numele studenţimii române şi "în numele drepturilor înscrise în constituţie")   -   şi devine apoi zbir el însuşi ("călău antropofag"   -   inspector de poliţie, care trage, la rândul său, pe alt "atârnat" de coapsa lui Mihai Viteazul   -   într-un şirag demonic hilar tenebros   -   o iederă demonică, avînd rădăcina în borboros)   -   poate că şi rotirea oportunistă e tot o rotire placentară. În definitiv, într-atâta năuceală, atâta stridenţă inutilă şi inutilizabilă în Logos   -   ce preţ să mai pui pe discernământ   -   cum să mai pretinzi de la Coriolan Drăgănescu... (drăgălaşul demon, sau DRAC   -   neisprăvit...) să audă vocea Dharmei? Şi chiar Frederic Damé, care anunţă ziaristic eroismul căderii Plevnei   -   în dispreţul total al măcelului, cu adevărat gravissim, de la Plevna   -   tot nu e decât un năuc care nu poate face distincţia între HIEROGLIFA   -   şi PRESA-PRESIUNEA DEMONICĂ. Mult superiori îi sunt, existenţial şi moral, Tipătescu şi Zoe...

La fel şi cazul Caracudi   -   cel care scrie POLITICA ROMÂNIEI   -   în parcul Cişmigiu. Oare, prin toleranţa noastră excesiv-bonomă faţă de "placentari"   -   nu devenim şi noi complicii demonismului   -   nu va fi fiind CAPCANĂ ESENŢIALĂ A LUI I. L. CARAGIALE să ne atragă într-un relativism fără sfârşit şi fără ţinta-Dumnezeu? Nu ne agăţăm şi noi de iedera   -   cârnat, crescută din coapsă de CAL (nu de BRAV...)   -   avându-1 drept căpetenie   -   ghid spre niciunde   -   pe Drăgănescu...   -   dracul neisprăvit?

Diplomaţie [5]  şi Mici economii [6] pot fi mostre de LICHELISM ORDINAR   -   soţii ("nenea" Mandache, respectiv "amicul meu lancu Verigopolu"   -   verigă la lanţul "slăbiciunilor" care duc direct în borboros-ul infernal) devenind pro­xeneţii propriilor soţii   -   Dalile (mame şi soţii, concomitant   -   adică deschizând, ca mame   -   lanţul cu verigi nesfârşite ca număr ale răului social). Dar ei pot fi suspectaţi şi de complacere în năuceala Anti-Dharmică. (Ceea ce nu-i scuză cu nimic, din punct de vedere moral). Prea sincer admirativ e Mandache la adresa soţiei lui (gata s-o trateze ca pe o iapă de hipodrom, pe care e dispus să parieze)   -   soţie care-i "traduce" pe directori, proprietari de case   -   chiar pe eul auctorial (cu Moftul român): o adevărată competiţie a imoralităţii, pe “jocheii” şi "caii" căreia năucii mai că pariază, ca la un spectacol hipic. Un prea liniştit pă­duche instalat parcă în CENTRUL FIRESCULUI, e lancu Verigopolu, în aşteptarea banilor încasaţi pe prostituarea trupului şi sufletului   -   de către soţia sa-Dalilă   -   mult prea liniştit, ca să nu-1 bănuim de tâmpenie (ca adjuvant al imoralismului). Şi Mandache, şi Verigopolu sunt lipsiţi total de discernământ moral. Sunt paraziţi   -   şi sunt sterili. Ceea ce înseamnă că, dacă ne uităm mai bine   -   nu sunt, dispar. Iluzia fiinţei lor o dă mişcarea browniană a falsului Heliopolis   -   Bucureşti   -   dar, odată cu stingerea razei "care tot mai ţine încă" (vorba Aminului-Eminescu)   -   ei dispar de parcă n-ar fi fost niciodată, măcar pusă, problema PROIECTĂRlI lor   -   acolo, sus, la nivel MACRO...

Mult mai interesanţi tembeli sunt cuplul LEONIDA-EFIMIŢA   -   care ceva habar de DHARMĂ au, din moment ce ştiu (Leonida, cel puţin) că [7]   "nu-i voie de la poliţie să dai focuri în oraş". (Ştie de fapt, pe dos   -   căci FOCUL SPIRITUAL ar fi absolut necesar să fie "dat"-lansat asupra oraşului   -   fie pentru a-l primeni moral, fie pentru a-1 nimici, în vederea unui nou Manvantara   -   rural...). Dar, Leonida şi Efimiţa se complac, adormiţi de mult în somnul placentei-casă de pensionari ai cosmosului ("scoşi la reformă")   -   se complac în turuitul monoton, stereotip (desfăcător de Logos, năucitor moral)   -   despre lucruri pe care nu le cunosc şi al căror sens nu l-au ştiut niciodată şi nici nu-1 vor şti vreodată. Spaima, baricadarea uşii   -   sunt expresii ale REFUZULUI DE A SE NAŞTE. Recunoscând-o pe Safta, care vine cu parola esoterică LĂSATA SECULUI (că s-ar fi tras din pistoale de către poliţie chiar   -   cu ocazia sărbătorii LĂSATEI SECULUI)   -   cei doi cad (se "lasă") din nou în dulcele somn placentar. S-a lăsat peste Lume   -   SECĂTUIREA, lumea a fost invadată de SECI (alt nume pentru demoni).

Dharma e păzită de ALŢII (chiar dacă aceşti ALŢII sunt ai guvernului "infam" şi sunt "hoţi"   -   şi sunt conduşi de GOE   -   devenit prin partenogeneză demoniacă: Dandanache, Caţavencu,Trahanache, Farrfuridi)   -   lor ce le-a mai rămas, decât plutirea în falsa "amrita" a placentei. Şi când te gândeşti că erau "cît p-aci, dar ştii, neicuşorule, cît p-aci" să se nască... să devină fiinţe, să trăiască... Ei, nu-i nimic (căci "din nimic,nimic răsare"), dormiţi în pace, în VINTRELE "RĂPOSATEI"   -   prima soţie (cea mistică) a lui Leonida. Prima soţie si lui Leonida nu a fost o nenăscută căci a participat la "căderea tiraniei" (de fapt, invers: INSTAURAREA TIRANIEI BORBOROSULUI POLITICIANIST ÎN ROMÂNIA), din ll/23 făurar (răsturnarea lui Cuza)   -   şi a strigat, cu toate SECĂTURILE Pămîntului: "Vivat Republicat!". Adică: moarte Vieţii şi celor vii   -   Moarte... Ea "era DALILA-Anti-Geea   -   conştientă de Rău şi complice la Rău. Şi care nu l-ar fi născut (mistic) pe soţul ei, Leonida, pentru nimic în lume (căci demonii n-au nevoie de vreun nou eroic Termopile, authentic   -   ci de mucava şi lăudăroşenie-despletire a Logos-ului)   -   şi, pe deasupra de timp şi, poate, chiar de spaţiu   -   îi ţine cu drag în sclavie, în labirintul pântecelui ei, pe copiii nenăscuţi   -   noul "cuplu" (fictiv, asexuat   -   absolut nefuncţional şi steril) Leonida-Efimiţa.

Dar o vorba şi despre Vivat Republica [8]    -   Boborul, dar şi D'ale carnavalului [9]   -   cu Miţa Baston (REPUBLICANA de la Ploieşti). Observaţi, credem, cum, fără voia noastră, parcă, intrăm între limitele largi ale toleranţei   -   umano-sociale, înscrise în epistolele lui I. L. Caragiale către Al. Vlahuţă.

Acum înţelegeţi, probabil, de ce I. L. Caragiale nu este revoltat, nici alarmat, de situaţia societăţii româneşti şi a umanităţii, în genere. În înţelepciunea sa (uneori, parcă, ostentativă), "orientalul" I. L. Caragiale (dar orientalism nu are nicidecum semnificaţia de fatalism, de tembelism, de superficialitate şi neangajare spirituală)   -   I. L. Caragiale a  răzbătut la Revelaţia că această lume nu poate pieri, atâta timp cât există şi năs­cuţi   -   NON-SECI. Nu doar seci, strigoi (spectre existenţiale), vampiri. Strigoii şi secii şi vampirii   -   amorali şi antidharmici   -   sunt elemente ale MAREELOR  PASAGERE ale ofensivei infernale asupra lumii. Căci cine e născut (cu adevărat)   -   auto­mat, posedă în el DHARMA şi este CAVALER (foarte activ şi ofensiv, dar şi foarte echilibrat, metodic, urmând ritmurile cosmice ale LINGURIŢEI ROTITOARE A LUI MITICĂ CEL ALB   -   MITICĂ REPRESIVUL)   -   CAVALER AL DHARMEI. Cavalerii Dharmei trebuie doar să existe   -   pentru a scoate din ficţiune noţiunea de MÂNTUIRE. Pentru a-L învia pe Hristos. Şi nu să existe cantitativ (mai mulţi sau egali cu demonii)   -   ci calitătiv   -   adică absoluţi, absolut biruitori (proiectiv) asupra orcăror demoni, orică­ror iluzii-spectre. Şi ei, Cavalerii Dharmei   -   există. Incontestabil.

Mama lui I. L. Caragiale a fost în ordinul CAVALERILOR DHARMEI., Viziunea ei a transcens momentul, evenimenţialul (pasager şi fictiv) al foarte fictivei şi pasagerei, până la ridicol   -   REPUBLICA DE LA PLOIEŞTI. Republica de la Ploieşti este, la I. L. Caragiale, simbolul adevăratei deriziuni: nu CAVALERII DHARMEI sunt demni de rânjete şi râs   -   căci ei sunt ÎNŢELEPŢII ETERNITĂŢII   -   transcenşi, privind din perspectivă celestă. Derizorii sunt tocmai PRAGMATICII   -   care se cred eroi   -   opritori ai timpului, revoluţionatori ai timpului   -   tip CANDIANO POPESCU şi "simpaticul şi bravul Stan Popescu", vajnic RĂZBOINIC, CU STICLELE   -   "la kilometru"... Mama lui I. L. Caragiale. era CUMINTE   -   în sensul celest, al lui Mitică cel Alb (Represivul)   -   dar şi energică preoteasă a REALULUI ADEVĂRAT   -   extras ca esenţă din substanţa derizorie a evenimenţialului [10] : (p. 248) "Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihnească! Era o femeie fără învăţătură, dar ce prevedere politică!" (adică, ce cunoaştere exactă a borborosului.

Mama-Eva este "transfigurată marianic-sofianic îl naşte mistic pe I. L. Caragiale tocmai dând impresia ca-1 reprimă în uter: îl azvârle în closet "dovada" unei VIRILITĂŢI ILUZORII: zornăitoarea sabie. Dar closetul e borborosul infernal   -   unde nimeresc toate "revoluţiile" ce încep la 2 ceasuri în dimineaţa zilei de 8 august 1870" (n.n.: se poate schimba numai echivalenţa cifrică, şi obţinem  adevărata    faţă, infernală, a oricărei revoluţii   -   căci unica REVOLUŢIE se numeşte HRISTOS)   -   şi sunt "sugrumate în aceeaşi zi pe la ceasurile 4 după amiază".

Mama îl naşte tocmai închizându-1 în casă, încuindu-i "ghetele şi pălăria" în scrin. Piciorul-Fiinţa Primordială şi Capul lui Adam Protogonos sunt închise, pentru  transfigurare iniţiatică   -   în SCRINUL TRADIŢIEI.

Şi atunci, I. L. Caragiale (eul auctorial) nu va mai confunda "zaiafetul" cu RITUALUL, pe beţivii cantitativi la kilometru...) cu EROII CALITATIVI DIONYSIACI-SOLARI   -   şi nici o chermeză mahalagească   -   cu o revoluţie spirituală.

Contrariul MAMEI este Miţa Baston (bastonul nu ca simbol falic regesc sau imperial   -   ci ca simbol al permanentei predispoziţii spre trivial, spre exhibarea întru derizoriu a slmbolisticii falice: stări de scandal mahalagesc, de "ridicare a poalelor în cap", în dispreţul total faţă de "prevederea şi înţelepciunea" (fără ştiinţă de carte profană   -   şi de CARTE A LUMII)   -   a Mamelor Eve (retranscense marianic-sofianic)   -   adevărate născătoare mistice de OAMENI TREJI-INIŢIAŢI întru Dharma. Pentru Miţa-Efimiţa (paredrul Efimiţei lui Leonida   -   scoasă din casă şi închisă în mahala, scoasă din aromeala zaharisită a extazului placentar   -   extaz faţă de Leonida, în egală măsură şi faţă de tot şi de toate ce-o înconjoară ca pe;
placentă şi n-o silesc la naştere-ieşire din pasivitate - şi ferecată în acţiune;
brutală şi inutilă, ludică doar   -   şi fără nici cea mai mică conse­cinţă în realitatea cosmică: aşa cum Efimiţa se lasă conştient(?) îmbătată de palavrele lui Leonida(care o leagănă în lichidul amniotic al placentei   -   ceea ce n-o scuteşte de minimul simţ perceptiv: îl demască, în Leonida   -   pe SECUL=DEMONUL ANTILOGOS-ULUI)   -   Miţa se lasă îmbrobodită de palavrele (”vrăjeala”) onctuoasă şi obraznică, agresivă totodată, a lui Nae Girimea. Şi Miţa, ca şi Efimiţa   -   vor comoditatea duplicităţii: să pară ceea ce nu sunt, să sugă de la două oi deodată (ambele "oi" fi­ind elemente ale borboros-ului, ale descendenţei spirituale): Miţa   -   banii lui Crăcănel şi virilitatea de satir a lui Nae   -   Efimiţa   -   comoditatea placentară a casei-uter şi surogatul zilnic de "eroism" de carton (hârtie gazetărească), de "acţiune" în somn   -   pe care i-1 oferă palavragiul, „demolator al Logo­s-ului   -   Leonida (ale cărui "Termopile" sunt strâmtoarea spre Hades   -   iar nu spre Nemurire-Mântuire).

Cf. D'ale carnavalului [11] : "Miţa   -   Da (ridicându-se), vreau scandal, da... pentru că m-aţi uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din popor (s.n.: nu: din borborosul-mahala) şi sunt violentă (s.n.: cât să schimbe, în deri­zoriu, VITRIOLUL ALCHIMIC   -   în "vitrionul englezesc", apoi în sticluţa cu cerneală violentă   -   adică, mută de sensuri, cerneală fără Cuvânt-Logos Sacru), ai uitat că sunt republicană (s.n.: chefuitoare de 14 ceasuri la chermeza ploieşteană din 8 august 1870...), că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 februarie (s.n.  – n.n.: “martiri” care fie şi-au trădat jurământul militar, fie, ca "nea Niţă", şi-au cumpărat şi târguit foarte pragmatic, îngreţoşător de pragmatic şi trivial   -   împrumutul de gologani, firfirici, sfanţi şi "sfinţoaice", pentru  chermeza "revoluţionară"   -   cf. Jertfe patriotice [12]    -   cerând, cu neruşinare de Mamona, pe "sfinţii şi sfinţoaicele" pseudo-martiriului de tarabă   -   o "fitanţie"   -   în schimbul căreia, după 11 [13] februarie, "nenea Niţă lua apoi parte printre fericiţii subscriitori ai conversiei drumurilor-de-fier şi ai Băncii Naţionale"   -   "astăzi vechiul patriot are un otel nobiliar (-s.n) în Bucureşti, un echipaj blazonat (s.n.) şi cîteva milioane"   -   da   -   martiriu de tarabă   -  “jertfă” cămătărească ordinară, care a prostit o grămadă de lume şi a degradat (pînă la dispariţie) aristocraţia-boieria română   -   dându-i blazon nobiliar  unui negustor slinos, unui PĂlANJEN DE COTLON MIZER AL ROMÂNIEI de Mamona-Păianjenul n-au loc oamenii verticali   -   ca mitropolitul GHENADIE   -   dar nici măcar "nembri", OSCILANŢI PE VERTICALA, dar căutând verticala, cu o ÎNVERŞUNARE SĂLBATIC-EROICĂ, extrem de grijulie   -   căci ei simt axialitatea sacră a lumii, şi refuză să fie îndepărtaţi de ea: "Nu mă-mpinge c-ameţesc!". Cetăţeanul turmentat opusul Miţei Baston (bastonul nu mai e, de mult, pentru ea, semnul axei morale...) nu se dă peste cap, ca Făt-Frumos, să se transfigureze   -   dar vrea să păstreze măcar FIGURA REALA a lumii Dharmice   -   şi Proximitatea Axei polare Cosmice)   -   continuăm să cităm din "clasica" ploieşteancă republicană: (formidabilă): “Ai uitat că sunt ploeşteancă   -   da, ploeşteancă!   -   Năică, şi-am să-ţi torn o revoluţie, da' o revoluţie… să mă pomeneşti".

Fără pic de îndoială că Miţa Bastonului Desacrializat (Derizoriu) se pricepe de minune "să toarne" (ca excrementele în hazna) "revoluţii ploeştene"   -   adică nu face decât să schimbe chermeza fripturiştilor lihniţi de FOAMEA BRUIAJULUI DEMONIC AL LOGOSULUI ( adormitor al responsabilităţii faţă de Logos)   -   pe un SCANDAL   -   zgomot demonic   -   de tip mahalagesc. Parcă-i mare deosebire: orice exhibiţie "mitocănească" (adică înjositoare spiritual) nu e chermeză, dacă nu se se sfîrşeşte cu păruiala dracilor (încâlcirea căilor energetice ale Lumii) şi cu Anti-Orfism=SCANDAL. Căci în lumea borboros-ului, rânduiala, buna-cuviinţă, tăcerea meditativă   -   sunt "profanări" ale demoniacului dacă nu intervin ţipetele stridente ale celor care se ciocnesc NU SPRE A SE DEOSEBI   -   CI SPRE A SE CONTOPI ÎN INDISTINCŢIA MLAŞTINII   -   ei bine, parcă e "o nuntă fără lăutari"   -   adică un Infern fără draci.

 

*

 

De ce alunecă, aşa de uşor, I. L. Caragiale, din realitatea crudă   -   în ficţiunea basmului oriental? Dacă stăm strâmb şi judecăm drept   -  nu alunecă din nimic spre nimic: lumea noastră Anti-Dharmică există doar prin fixarea ei în LOGOS. Ori, asta face I. L. Caragiale-Şeherezada: face din nefăcut, din inexistentul “real”   -   basmul   -   care este PARABOLA sau MITUL, este învăţătura-Dharma şi este consfinţirea Dharmei prin arhitectura Dharmei-Lume. "Orientalul" povestitor I. L. Caragiale e un alchimist fixator  al umbrelor   -   în Lume-Fiinţă. Demonii şi Dumnezeu nu se confundă, dar colaborează. De aceea e aşa de greu să alegi între eros-seducţia ai vraja vulgară a Mânjoloaiei, între fata de împărat şi babă, între orfan şi diavol, între ban  şi ban (banul-arendă şi banul de joc de noroc-demonic, banul-parolă şi banul băle­gar), între negustorul-unchi şi negustorul-ispită,   -   în fine, între condiţia de înţelept al mahalalei şi cea de sultan al Lumii... Sărmanul Abu-Hassan! Trebuie să fi fost greu încercat în viaţă I. L. Caragiale - de a putut crea un personaj aşa de tragic, dar şi aşa de puternic moral   -   încât să nu înnebunească de tot, între infernul bătăii cu vîna de bou şi condiţia spirituală de "stăpânitor al credincioşilor”. Parcă nu suntem fiecare, în mod simultan, şi fără aparenţe de schizofrenie, stăpâni ai lumii (aşa cum o visăm să fie) şi sclavi ai lumii (aşa cum ne reduc pă­catele noastre, căderea noastră în ispitele iluzionării)? De aceea, fiecare poveste "orientală" a lui I. L. Caragiale, cu excepţia, poate, a supremelor poveşti despre schizofrenia umană (aşa-zisele "nuvele naturaliste")   -   se rup în două, compoziţional: prima parte e mitul (Dharma)   -   a doua e dărâmarea Dharmei, prin pragmatism: cf. Poveste [14] , oscilând (aparent), de fapt sintetizând :   a- sacralul iniţial şi iniţiatic (lumea alchimică a lui Verde-voievod şi Crin şi Bujor-împărat);   b- cu intrigile de mahala, josnice şi înjositoare. Finalul, însă, este al poveştii lumii dharmice, în care totul se compensează. Acest final răspunde la multe întrebări ale noastre şi despre noi, şi despre lume, şi despre Dumnezeu   -   dar şi I. L. Caragiale [15] : "Ei! n-ai ce-i face! Aşa e lumea noastră: bine şi rău, rău şi bine! Dumnezeu a dat o dată de toate din destul cu ridicata   -   iar omul tot cântăreşte cu mărunţişul (…) marfa tot aia şi cântarele tot altele   -   unul bate mai la dreapta, altul mai la stînga (…) dar să tragă vreunul drept de tot, adică fără greş deloc, peste putinţa omului (s.n.: doar la Dumnezeu se "egalizează" de la început)... Ei! ş-apoi! mai la urmă ce supărare poate încăpea? Cîntarul fiecăruia tot pe el îl înşală, şi dacă-1 înşală dintr-o parte, nu când într-una, când într-alta, va să zică îi iese omului totdeauna socoteala la fel..."

La fel şi  "povestea" Mamă [16] …   -   unde mitul şi cea mai profana şi păcătoasă "poveste"   -   se rup şi apoi se echilibrează, sub semnul Lumii cuprinse de schizofrenie: suntem rupţi, ca doica (-ţigancă) şi mamă, în acelaşi timp, a lui Florică (ajuns, din “dănciuc”   -   fiu de împărat   -   cum tot mai des vedem în lumea noastră înciocoită...), suntem rupţi, ziceam, între ceea ce suntem cu adevărat (nişte "ţigani”)   -   (în sens simbolic) şi aspiraţiile noastre demonic-luciferice: să ne găsim, ca "mi­rese"   -   FETE DE ÎMPĂRAT... Neapărat   -   FETE DE ÎMPĂRAT! Nu mai jos... Teapa   -   rangul de iniţiere? A se slăbi...

Vorba lui I. L. Caragiale: "Aşa e lumea noastră..." Ruptă de schizofrenia uman-luciferică, între [17]    (cf.Dă dămult... mai dă dămult ) mit şi mahala, între împărăţii şi “bis”-urile mitocăneşti   -   între Drăgan-ţiganul "murdar şi nerod" [18]    -   şi “viteazul voievod parcă rupt din soare, din cap până-n picioare”. Şi, uitând de gravitatea demiurgică cu care s-a alcătuit lumea, prin mila (schizofrenia divină!) lui Dumnezeu   -   strigăm ca la teatru, de parcă n-ar fi necesară TEANDRIA, activarea-noastră spirituală, coparticiparea noastră la demiurgia divină: ”Bravo! bis!”.

I. L. Caragiale ne demonstrează prin pseudo-parabolele sale   -   cât de periculos de aproa­pe am adus, prin dez-iniţierea, desacralizarea fiinţei noastre şi lumii pe care o concepem-percepem   -   sacralul de borboros, gravitatea tragică a demiurgiei divine   -   de contrafacerea şmecherească, trivială, rânjitoare. Mitul şi mahalaua sunt des-părţite nu spaţial-cantitativ   -   ci doar de fineţea discernământului iniţiatic, căpătat printr-o „expediţie iniţiatică” pe la „toţii demonii lumii”... Poţi părea onorabil multora şi mult şi bine   -   dar, în fapt, să fii Demonul Neantului (Mitică cel Negru, proliferat sub cele mai diverse forme şi pe cele mai diferite meridiane şi paralele) : trebuie să ai cântarul interior   -   căpătat prin „iniţiere sânge”   -   prin TRAGEDIE. Prin Autosacrificiu, prin auto-crucificare.

 

*

 

 

            Toată lumea este (sau pare celor celor nepreocupaţi de iniţiere, spirit   -   ci doar de existenţa în aparenţă), în acelaşi timp   -   PARODIE şi PARABOLĂ SACRĂ. După vorba lui I. L. Caragiale: „În lumea noastră e rău şi bine, bine şi rău” (sau, cum zicea Aminul: „Că de-i vremea bună, rea.../ Că de-i vremea rea sau bună... ”). Amoralism   -   dar nu al Arbitrului Divin   -   ci al prea-comodului Om. Dar tămăduirea oricărei schizofrenii (chiar sacrale...) este LOGOS-UL RECUPERAT. „Muchia de cuţit” pe care o trăim, dar şi pe care vorbim şi „arătăm” lumii existenţa (ei şi a noastră) este o ambiguitate continuă, ca aceea a indicaţiei direcţiei de către saşiu [19] : „nu voi să par măcar unul dintre dvs. ce-a păţit odată un om saşiu, pe care într-o seară un călător rătăcit l-a întrebat încotro s-o ia ca s-ajungă mai drept în cutare loc, şi saşiul i-a arătat aşa cu mâna într-o parte   -   dar călătorul l-a întrebat: „Mă omule, spune drept, că mi-e degrabă s-ajung până nu-nnoptează: încotro s-apuc? încotro mi-arăţi cu mâna, ori încotro te uiţi cu ochii?...”).

            Fixarea nu o facem noi, SAŞIII LUI DUMNEZEU [20]    -   ci DHARMA LUI DUMNEZEU. Noi existăm pentru că există Dharma   -   şi, în nici un caz   -   invers. Şi ceva dreptate trebuie să fie în aşa-zisul discurs    -   farsă al EULUI AUCTORIAL, care se face AVOCATUL DIAVOLULUI tocmai cu scopul de a-l vindeca pe demon de demon   -   şi a-l întoarce la primordialitate, la consubstanţialitatea cu Dumnezeu. Căci, într-adevăr, o pereche de pantofi, dacă-i priveşti cu ochi profan, sunt ce vezi (sau ţi se pare că vezi). Dar ia priveşte-i cu ochi divini, cu OCHIUL OMULUI PRIMORDIAL   -   „care vede monstruos” pentru că vede zona sacră   -   şi ţi se va deschide perspectiva abisală a primordiilor: Paradisul, cu cirezi sacre, copaci sacri, câmpii sacre   -   şi iată că nu contează obiectul-lume   -   ci perspectiva în care te aşezi să exişti şi, prin tine, „s-o exişti” pe lume. Nu vezi decât pantofii   -   zici că lumea e farsă   -   şi, deci, şi tu eşti farsă. Vezi Paradisul   -   te vezi şi pe tine ADAM PROTOGONOS. Şi, din cizmar aplecat la picioarele atingând Pământul   -   te ridici pe verticală către MÂNA DEMIURGICĂ   -   devii MĂNUŞAR [21] (cf.  O conferinţă). Şi PĂPUŞAR   -   în loc de PĂPUŞA-MARIONETA DERIZORIE.

            CIUBOTARUL şi MĂNUŞARUL   -   Meseria şi Arta, Exprimatul şi Tăcutul (Bâlbâit în Extaz-Logos Sacru). Mijloc şi Mijlocitor   -   şi, în fine, (Sfârşit şi Început, concomitent   -   ά şi Ω). OBRAZNIC şi GĂGĂUŢĂ.

            Omul Profan şi Omul Primordial. Iată cele două perspective fundamentale, din care lumea poate fi un mizerabil şi pervers „Grand Hôtel Victoria Română” al Infernului (iar „victoria”   -   a Infernului)   -   sau palat al lui Harun şi Raşid, populat cu LUNA PLINĂ, RAZA DE SOARE, VRAJA INIMII etc.   -   cu zeităţile – entelehiile propriei tale fiinţe ocultate   -   pentru că te încăpăţânezi să nu vezi decăt sensul profan al Lumii. Nu şi LUMEA CA METAFORĂ. (Iar la mijloc Omul, pur şi simplu   -   dacă se poate concepe aşa ceva   -   Omul, între trezire mizerabilă şi beţie extatică). Şi pe-amândouă deodată, ca să nu dezechilibrezi THULE-BALANŢA DHARMICĂ. Trebuie să fii Cetăţeanul turmentat   -   sau Ştefan Tipătescu   -   adică o sinteză între Poetul-Găgăuţă   -   şi Spiridonii-germeni demonici (sau Dandanachii-demoni bătrâni). Putem fi şi pe muchia de cuţit a NEBUNIEI RELIGIOASE şi LAŞE, deopotrivă   -   ca Leiba Zibal   -   care ucide şi se creştinează, concomitent. Putem (deşi nu e indicat) să restabilim Dharma „din mersul vieţii”, în mod silnic şi arogant   -   ca popa Niţă din Păcat [22] (p. 43)   -   căci şi ucigând şi despărţind, tot gesturi umane facem   -   doar că sunt gesturi crepusculare, întârziate, deci criminale, iar nu rituale   -   mai sângeroase şi inutile-agresive chiar decât gestul lui CAIN. Popa Niţă crede că ucide propriul păcat. Nu: acela „a făcut pui”, germenii s-au dezvoltat   -   şi Niţă ucide un monstru străin. Oricum   -   un MONSTRU   -   sub chipul incestului, se ascunde BĂTRÂNEŢEA IMEMORIALĂ A PĂCATULUI   -   BĂTRÂNEŢEA ADAMICĂ ŞI CAINICĂ. Iar zvârcolirea celor doi fraţi incestuoşi la RĂDĂCINA COPACULUI GRĂDINII   -   este zvârcolirea de viaţă şi de moarte   -   deci, ieşirea din ETERNITATE şi intrarea în FIINŢĂ, în CONŞTIINŢĂ, RESPONSABILITATE, TIMP şi CRUCE (căci „T” de la timp este crucea care aşteaptă, deasupra ei, capul fiecăruia, pentru a reface CAPUL LUI ADAM PROTOGONOS) a Şarpelui Dual, din cuplul schizofrenizat luciferic: ADAM-EVA. Suntem, însă, încă în CREAŢIE.

 

*

 

 

            Popa Iancu Georgescu, din În vreme de război [23] , are în el, la un moment dat al povestirii, ceva din Mitică cel Negru   -   coborât-încarnat din neantul spiritual al pseudo-Heliopolisului (Bucureşti), în gravitatea provinciei, dominată de încrâncenare, dacă nu de seriozitate   -   în care pluteşte, impalpabilă, CREDINŢA-parodiată şi schimonosită în bârfă şi gesturi decăzute din RITUALISM. El înşală, cu nonşalanţă şi violenţă   -  încrederea tuturor târgoveţilor, pe care masca lui de popă (ca şi masca de histrion a lui Mitică cel Negru din pseudo-Heliopolis) îi induce în eroare. E nevoie de „revoluţia ” bahică a NOTARULUI (care-l apără pe Dionysos şi, prin el, în mod ciudat şi lăturalnic   -   DHARMA ): buiestraşul popei e de trecere-fugă (de „poteră”)   -   nu de fixare sacrală în BISERICA CRISTICĂ. Oare popa nu-l călăreşte-stăpâneşte pe CALUL PATIMII şi TRECERII-VERSATILITĂŢII? Oare el este victima Calului   -   devenind un popă  psihopomp, iar nu ARHITECT AL SFÂNTULUI DUH? De la Mitică cel Negru din pseudo-Heliopolis moşteneşte răutatea gratuită a farsei   -   pe care, în climatul încrâncenat de intuiţii, superstiţii, bănuieli asupra sacralului   -   o aplică asupra fratelui STAVRACHE (Demonul Lăcomiei, Cetăţean turmentat pervertit de singurătatea strigoiului SEC   -   închis în han ca în temniţa propriilor refulări). Stavrache are din violenţa, cinică şi laşă a lui Caţavencu   -   dar nu are sentimentul relativităţii lucrurilor acestei lumi. Din absolutizarea visurilor, cu substrat în paranoia lăcomiei   -   i se trage şi blocajul între lumi: când apare Iancu   -   el, Stavrache, se predă spiritual: nu mai face efortul de a discerne cantitatea de calitate, Hieroglifa de Farsa-Scrisoare, realul de ireal   -   şi nu mai e în stare decât de faza repetitivă a alter-ego-ului său defulat : Stavrache se substituie lui Iancu   -   dar nu în ipostaza reală, nu în ipostaza Hieroglifică   -   ci în ipostaza compozită, artificială. Stavrache se comportă conform conţinutului SCRISORII-FARSĂ   -   iar nu adaptat la CARTEA LUMII   -   în care un frate trimis, cu bună-ştiinţă şi speranţă, la moarte   -   se poate întoarce, fie şi genunchi, dacă nu să-i plătească visul de crimă după legea talionului (legea veterotestamentară). În SCRISOAREA- FARSĂ  scria despre faptul eroic că Iancu şi-ar fi cântat prohodul, în faţa morţii   -   STAVRACHE cântă popeşte, când este orizontalizat, legat-blocat vital sub icoane şi lumina candelei revelează în el un vis pierdut: visul de a fi el însuşi IANCU (ca extravertire): „când îi dete lumina-n ochi (de la candelă) Stavrache începu să cânte popeşte (...) cântă nainte, legănându-şi încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte, când într-alta.”. Cei doi fraţi sunt cele două feţe a ale lui IANUS BIFRONS   -   într-o singură rădăcină. Sunt ucigaşi (ca pornire, dacă nu ca realizare), necruţători şi extem de violenţi, amândoi. Iancu dispreţuieşte aparenţele şi este principiul activ şi defulator   -   Stavrache se complace în aparenţele paranoice de onorabilitate absolută şi putere prin ban (ban pe care Iancu îl tratează mai curând LUDIC   -   ca probă de încercare a dibăciei lui HERMES iar nu, definitiv şi covârşitor, ca scop în sine). Dar Stavrache ştie că, din cei doi, cel LIBER şi ADEVĂRAT e Iancu, iar el, Stavrache, este o ipostază derizorie, pur cantitativă. Iancu e un Tipătescu, în ipostaza foarte gravă, a ÎNFRUNTĂRII DESCHISE A SACRALULUI (nu doar a PERICOLULUI MESAJULUI SACRAL)   -   Stavrache este ipostaza gravă a lui Farfuridi: labirintic (suflet-Logos întortocheat şi ilogic, contradictoriu) şi paranoic (mereu e în luptă interioară, neclintit în a-şi depăşi, prin mijloace improprii, neadecvate cu sărăcia duhului său   -   propria condiţie de autoritate socială)   -   rămas, însă, pentru vecie: inconştient spiritual, superstiţios, vicios, pizmaş etc. Nebunia lui Stavrache e, ca orice nebunie autentică   -   nu doar predare necondiţionată în faţa imposibilităţii de discernere: el chiar renunţă la alternativa de discernere   -   şi regresează în uterul matern ocult, unde (după o încercare puerilă şi furibundă de a-şi distruge idolul secret-FRATE   -   căci Stavrache l-a pizmuit şi admirat, mereu, pe cel al cărui paredru este) vrea să se identifice cu FRATELE IANCU   -   şi să renunţe total la orice urmă proiectivă a FIINŢEI-STAVRACHE.

            Iancu spune: „-N-am noroc!” Da, în plan profan el e VEŞNICUL PROSCRIS   -   în plan sacral, el este SINGURUL OM VIU al schiţei de lume (cu excepţia NOTARULUI SECVENŢIAL   -   cu revelaţie limitată). Norocul şi-l joacă de-o viaţă   -   dar la masa gri a profanului. De data aceasta, printr-un Stavrache, în esenţă, autosacrificial (este, până la un punct, asemănător TRĂSNETULUI care cade peste CAPUL LUI STAVRACHE   -   cu revelaţia Apostolului Pavel pe Drumul Damascului)   -   Iancu are norocul de a smulge diavolului două suflete: pe al lui Stavrache   -   transfigurat, sub candelă (transcende FALSA EPISTOLĂ [FARSĂ]   -   în REALITATE RITUALĂ, trăită sacral, „nebuneşte”)   -   dar şi pe sine însuşi, prin ASCETISMUL PIERDERII AVERII PĂMÂNTEŞTI   -   prin eroismul dezinteresat revelat la PLEVNA (CENTRUL-GOLGOTA)   -   şi, implicit, să smulge pe sine, din ispita superbiei şi crimei (regresând, împreună cu fratele, în MARELE UTER COSMIC AL MAMEI NECUNOSCUTE   -   unde, prin contragerea fraţilor în FRATE   -   devine ”actorul”- actantul unui misteriu vital, al FRATERNITĂŢII-UNITĂŢII de la Cina cea de Taină). Cina n-a fost consumată în han, concret   -   ci s-a dizolvat în EUHARISTIA CANDELEI   -   sub care lipsa de noroc   -   se transfigurează în ACT SOTERIOLOGIC. Ieşire de sub noroc   -   şi intrare sub misterul FRĂŢIEI MISTICE-ORFICE.

*

 

 

 

            În concluzie, TRANSFIGURAREA nu e legată de o anumită  conformaţie spaţială şi socială   -   ci ea e posibilă şi la oraş (cf. cazul lui Mitică cel Alb-Represiv), şi la târg (cf. atât cazul Cetăţeanului turmentat, cât şi al lui Stavrache), şi la sat (cazul lui ION NEBUNUL). Transfigurarea ţine de revelarea şi asimilarea revelaţiei dharmei cosmice   -   a NORMEI MORALE. În afară de această revelaţie   -   există doar demonii, mai mici sau mai mari   -   mai eficienţi sau mai puţin eficienţi   -   mai stimulativi, la nivelul fiinţelor umane „puse la ambiţie”   -   sau mai descurajanţi. Până la nivelul lui Mitică al Neantului, al Disperării Logos-ului, al Plutirii vocii peste PUSTIUL INFERNAL, peste borboros-ul clevetirii, bârfei, glumei răutăcioase şi de prost gust, al ludicului rupt, la modul absolut, de CREDINŢĂ şi RITUAL.

            Oricât am analiza personajele caragialiene   -   singurul personaj TOTAL LUMINOS, situat între DOI TÂLHARI (agenţii trimişi să-l supravegheze, mimând lectura din IOAN GURĂ DE AUR), este RĂSTIGNITUL, demn şi eroic   -   MITROPOLITUL GHENADIE. Singur împotriva lumii întregi, precum Hristos   -   şi ciudat de convingător, în raport cu „normalii”: este NEBUN prin intransigenţă   -   dar harul său îl iluminează-transfigurează şi ne dă dimensiunea LOGOS-ULUI SACRAL şi a LOGICII SACRALE. El este Centrul Spiritual al operei lui I. L. Caragiale   -   şi dintru el purced Cetăţeanul turmentat, Ştefan Tipătescu, Mitică cel Alb (Represiv), „Dascălul Prost” şi alţi „nebuni”, mai modeşti (nu mai oculţi, nu mai profunzi, însă). Şi, prin el, sunt revelaţi-născuţi şi DIAVOLII   -   dându-se, astfel, şansa de a fi  reproiectaţi-mântuiţi.

            Vom reveni asupra „vremii de război” metafizic   -   căci e vremea oricând de astfel de războaie. Deocamdată   -   am schiţat o posibilă geografie spirituală a operei lui I. L. Caragiale   -   pentru a vedea de unde vin şi încotro se duc FIINŢELE COSMICE.

 

 

 

 

 

*

*       *