LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CAPITOLUL IV: Tetramorful Om Primordial – în „Moara cu noroc”

 

            Este aproape incredibil cum, sub masca rigidă a lui I. Slavici, care, aparent încarnează sobrietatea însăşi – colcăie glifele sacre. Cu aşa densitate şi forţă de mobilitate – încât descurajează efortul hermeneutic de profunzime – lăsând să lâncezească, la suprafaţă, discursul de tip social, istoric, economic, etc. – în aşteptarea cuiva, dintre hermeneuţi, care „să ia taurii de coarne” şi să discearnă, să ordoneze (după criterii axiologice) să articuleze simbolurile ambundente ale textelor lui Slavici.

            Mai este ceva: transilvano-bănăţeanul Slavici profită de abordarea hiper-eticistă, ostentativ-eticistă a vieţii, de către co-provincialii săi – şi mai toarnă astfel, un strat de hermetism peste discursul său. Spre exemplu, nuvela Moara cu noroc dă impresia că stă sub semnul rigid al unei formule etice iniţiale, ultra-banale (pentru cei care se menţin, prin propria rigoare ontologico-istorică  -  ardelenii -  în aria moralităţii) „omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”.

            Aparent, debutul nuvelei este unul nefericit, promiţând vaste câmpuri de narativitate demonstrativă a liniei etice propuse. Puţini vor fi cei care să se gândească în termeni metafizici şi sacrali, la sensul adânc al noţiunilor de sărăcie, bogăţie, colibă liniştită. Puţini vor bănui că sărăcia înseamnă nuditate metafizică originară a Fiinţei Umane – bogăţie  înseamnă sustragerea de la nuditatea primordială a Spiritului şi intrarea în perimetrul fenomenalităţii-bruiaj, fenomenalităţii-multiplicare (ca agresare a nucleului sacral al Fiinţei) – iar liniştea colibei care te face fericit – este retragerea şi abstragerea fiinţei fenomenale în coliba-germene originar „regressum in utero”. Arca lui Noe,  ca germene ontico-spiritual al Omului – are patru feţe + pneuma [1] ; este chipul tetramorf originar al Omului Cosmic:

            1 – Pământul-Om [Ghiţă-Gheorghe = cel care lucrează pământul];

            2 – Apa-Taur Sacrificial [Pintea,  cel cu tăietura marcă a sacrificiului, în frunte];

            3 – Aerul-Vultur cu Gheare [Ana – „uşoară” la minte, „zburatică” la horă – dar cu pecetea ghearelor emergentă asupra Focului Lică];

            4 – Focul-Leul de Smarald [Lică, rezultat din xilogeneză şi reintegrat-resorbit în Stejarul Uscat şi în Corbul Focului].

            Pneuma, etern deasupra frământărilor şi „clocotirilor” elementare – este Bătrâna Atemporală, Bătrâna Dharmică, prin care orice nereuşită la nivelul încercărilor de coerenţă, de „frazare” a elementelor este corijată la infinit, prin reiterarea ciclică: mereu, Bătrâna va lua „copiii” (elementele tetramorfului Om litotizate) şi va pleca „mai departe”,  întru-n nou ciclu-demers de armonizare orfică, de coerenţă cosmogonică.

            Şi care ar fi, în ordinea Fiinţei Umane – coerenţa antropogonică şi cosmogonică? ÎNVIEREA-PAŞTE a Omului Terestru -Ghiţă  în Leu Solar – Lică.

            De aceea, dominanta nuvelei nu este, decât în aparenţă, Omul-Pământ (Ghiţă); în realitate ea este Leul-Lică. Problema supremă a lui Lică este aceea a SÂNGELUI. Şi, prin intermediul problemei SÂNGELUI ÎN CLOCOT – problema-Dumnezeu şi problema-Nemurire:

            a - (cf. I, p. 318) „Acum sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din când în când, pentru că tu [n.n.: Ghiţă] nu ştii încă, urmă el mai cu avânt, cum îţi fierbe şi clocoteşte tot sângele când te hotărăşti odată, să pui un lucru la cale, şi ce grozavă e plăcerea de a-l lovi pe omul care te supără, de a-l lovi tare, ca să-l sfărâmi, când te-a atins c-o vorbă ori cu o privire, de a răsplăti însutit şi înmiit. Aduni mereu venin şi ură şi mânie oarbă, şi când ai adunat destulă, atunci verşi cu prisos, şi nu prea mult îţi pasă asupra cui, numai om să fie (s.n.). Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine aş râde şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt eu chiar mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine”.

            Pintea, când e întrebat de Ghiţă, dacă Lică are slăbiciune pentru muieri, răspunde ciudat de „în spiritul” lui Lică:

            (cf. I, p. 275) „Pentru muieri? (...) Pentru nimic. Nu-i vorbă, îl apucă din când în când, dar slăbiciune nu are. El are o slăbiciune, una singură, să facă, să se laude, să ţie lumea de frică, şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa”. Şi pintea zice mai departe: „să râdă de noi, Ghiţă, de noi, urmă el mai aprins [s.n. – n.n.: cât se poate „aprinde” apa, prin reflectarea focului, cu care este complementară]; dar, Ghiţă, sunt de 38 de ani: mă spânzur (s.n.) dacă împlinesc 40 fără ca să-i arăt că mai sunt şi alţii mai şi mai decât dânsul. Mi-a făcut una pe care n-am să i-o uit toată viaţa”. Nici n-o poate uita cumva Pintea – căci este lovitura-trăsnet în frunte, lovitura de consacrare sacrificială,  pe care i-a aplicat-o diavolul şchiop-Lică (Făurar al Focului [2] ):

             (cf. I, p. 269) „Era însă între dânşii unul, Pintea căprarul, un om scund şi îndesat, cu ochii mari [n.n.: cât toate apele], cu umerii obrajilor ieşiţi şi cu fălcile late, cu mustaţa tunsă şi  cu o tăietură în frunte (s.n.), dar mai presus de toate, om aşezat şi tăcut la fire, cu care Ghiţă se făcuse prieten bun”.

            b - (cf. I, p. 341) „Era însă un gând care aici [n.n.: în biserica din Fundureni – biserica total esoterică, din prima zi a Învierii-Paşte] trebuia să-i vină oricărui om: că este o putere tainică ce lucrează prin oameni şi le luminează minţile, că toate vin de la această putere, pe care nimic nu o covârşeşte, pentru că ea pune şirul întâmplărilor prin care trece omul. Dumnezeu era acela care-l scăpase [n.n.: pe Lică] de atâtea primejdii, Dumnezeu îi lumina mintea şi întuneca pe a celorlalţi; cu Dumnezeu n-ar fi voit să se strice (...) Afară tuna, şi el se cutremura la fiecare trăsnet; afară fulgera, şi fiecare fulger îi trecea ca un fier prin inmă; icoanele sfinţilor îl priveau, şi el stătea împietrit subt ele, căci oriunde s-ar fi dus, el tot acolo rămânea (s.n.): el îşi puse mâinile în cap, îşi rupse în urmă băierile cămăşii; îi venea să-şi scoată inima din piept, îi venea să se răpeadă cu capul în zid ca să rămâie sfărâmat la treptele altarului.

            Dar el nu putea să moară [s.n. – n.n.: mai exact, nu putea să moară în Piatră, când el venea din Lemn]: de nimic nu-i era mai frică decât de moarte; ar fi dorit să trăiască mult şi lung, cât ţine lumea, ca să scpe de viaţa cealaltă şi o hotărâre aspră îi coprinse mintea.

            - Unul câte unul – strigă el ridicându-şi mâna în sus [n.n.: cea pe care i-o va pecetlui cu muşcătura-Eros Ana-Io [3] -Ana] – unul după altul, om cu om, toţi trbuie să moară, toţi care mă pot vinde, viaţă cu viaţă trebuie să se stingă [n.n.: în această lume], căci dacă nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte! [n.n.: ratându-se şansa învierii]”.

            Pentru a combustiona moartea fizică a tuturor şi învierea spirituală (de sub aparenţele sabatice ale CRÂŞMEI – reînviind MORIŞCA VIEŢII ŞI MORŢII, oculta şi ocultata Moară cu Noroc) – Lică reintră în copacul care l-a născut, lăsându-şi afară zgurile-sfărâmături fizice. Intrarea („regresum in utero”) se face sub semnul dublării înălţimii fiinţei – fiinţa fizică eliberează în emergenţă, fiinţa spirituală: 

            (cf. I, p. 341) „El se îndreptă încât părea îndoit aşa de nalt ca mai nainte (s.n.), privi împrejurul său, îşi ţinti ochii la un stejar înalt ce stetea la depărtare de vreo 50 de paşi, scrâşni din dinţi, apoi îşi încordă toate puterile şi se repezi înainte”.

            50=5+0: 5 este numărul hierogamiei, al armonizării microcosmosului cu macrocosmosului, iar 0 = împlinirea unui ciclu. Căci de unde a început lucrarea lui Lică-Demonul cu Ochii Verzi (vegetali şi smaraldini – Smaraldul Graalului, Smaraldul din fruntea lui Lucifer)?

            (cf. I, p. 246) „Tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, [s.n. – n.n.: uscat în focul infernal şi celest, totodată] cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie”.

            Uscăciunea aşteaptă (şi determină apariţia pentru) cele două complementarităţi: Focul şi Apa. Îl aşteaptă pe Lică, dar şi pe Ana, cea de care Lică nu se poate şi nu poate fi rupt: pecetea celor 5 gheare, la care se adaugă muşcătura mâinii care s-a ridicat spre Dumnezeu, Trăsnetul Justiţiar, coborând-o spre Eros-Mizericordia. Căci, încă de la începutul nuvelei, în faţa OCULTEI MORI stau 5 cruci: 2 de piatră+3 de lemn – dar nu pentru morţi ci „acolo unde vezi o cruce de aceasta a aflat un om o bucurie, ori a scăpat altul de o primejdie”.

            Încă de la început, grupajul crucilor anunţă hierogamia: Yang-Lică (3) + Yin-Ana (2).

            Să ne întoarcem însă pentru a nu lăsa necomentate fragmentele citate.

            „Sângele cald e un fel de boală”. A cui boală şi în ce constă această boală? Nu e vorba, în primul rând şi exclusiv, de sângele victimei – ci de un fel de complicitate victimă-asasin, de infiltrare în şi de rezonanţă a sângelor celor doi: asasin-victimă: „Pentru că tu nu ştii încă (...) cum îţi fierbe şi clocoteşte tot sângele” etc. Şi e vorba de  sângele venin (VITRIOL): „aduni mereu venin şi ură şi mânie oarbă” – iar sângele-venin (compus dintr-o mixtură spirituală de ură şi  mânie – „furor sacer”) are o direcţionare de lovire precisă, definitivă, ca şi Trăsnetul Divin: „şi când ai adunat destulă [n.n.: ură şi mânie oarbă], atunci verşi cu prisos (s.n.), şi nu prea mult îţi pasă asupra cui, numai om să fie” (s.n.).

            Generozitate a crimei! Foarte ciudat: verşi cu prisos – iar beneficiarul sângelui-venin este unul ales: omul-om („numai om să fie”). Pe de altă parte (dar, de fapt, pe aceeaşi linie a analizei logice), Lică nu făptuieşte împotriva legii lui Dumnezeu şi în conformitate cu legile dizidente ale Diavolului – ci se simte permanentul şi excepţionalul protejat al lui Dumnezeu, tocmai pentru a-şi râde în sine de Demonul Sine: „Dumnezeu era acela care-l scăpase pe Lică de atâtea primejdii, Dumnezeu îi lumina mintea şi întuneca pe a celorlalţi; cu Dumnezeu n-ar fi voit să se strice”. Iar finalitatea acţiunilor lui Lică este ridicularizarea Demonului-Sine: „Aş râde şi de dracul şi de mumă-sa” – îi spune Lică lui Ghiţă. Tot aşa zice Pintea despre Lică: „El are o slăbiciune (...) să râdă şi de dracul şi de mumă-sa”.

            Centrul spiritual al lui Lică nu este în Infern – ci „subt privirile sfinţilor, căci oriunde s-ar fi dus, el tot acolo rămânea (s.n.)”. Gestul din biserică al lui Lică este de ofrandă a inimii, şi astfel, a întregii sale fiinţe: „Îi venea să-şi scoată inima din piept, îi venea să se repeadă cu capul în zid ca să rămâie sfărâmat la treptele altarului”. Şi-ar depune zgurile trupului pe treptele altarului – iar inima şi-ar oferi-o pe altar. Capul şi l-ar transfigura, superior, în catapeteasmă de foc. Să nu uităm că Lică este Corbul-Pasărea Focului, născut din Stejarul Zalmoxian şi întors în Stejarul Zalmoxian (sfărâmarea capului,  de stejar, este echivalentul răstignirii lui Zalmoxis-Hristos).

            Şi ni se spune că el nu putea să moară  -  menţionându-se, apoi, ceva care ar intra în conflict, aparent, cu neputinţa de a muri: „de nimic nu-i era mai frică decât de moarte; ar fi voit să trăiască mult şi lung, cât ţine lumea (s.n.), ca să scape de viaţa cealaltă(...)”.

            Lică este focul acestei lumi. Lui îi era frică nu de moarte, de fapt  -  ci de translarea energiei lui pe alte coordonate decât pe acelea ale lumii pe care o alimenta şi o modela energetic, prin forţa sacră de Corb al Focului. Clocotul Sângelui lui Lică este, de fapt, intrare în rezonanţă cu viaţa ocultă a lumii. El nu ucide  -  el transfigurează. El confirmă şi consfinţeşte funcţia Focului în lume. SÂNGELE BLESTEMAT al lui Lică este izotopic, în semantica mitologică, cu sângele blestemat al Muşatinilor: este VITRILOLUL. Dacă el, Lică, nu-i atinge pe toţi oamenii cu VITRIOLUL MÂNTUITOR al morţii fizice  -  neîndeplinirea, totală şi perfectă, a misiunii lui transfiguratoare ar duce la omorul lui, ca şansă transfiguratoare („cu moarte pre moarte călcând”). Gestul sacral şi mantra sacrală din biserică sunt edificatoare pentru funcţia xilogeneratului Lică: „-Unul câte unul  -  strigă el ridicându-şi mâna  dreaptă în sus [n.n.: mâna pecetluită, prin muşcătură, de ANA=”cea dăruită de Dumnezeu cu multe haruri”] – unul după altul, om cu om(s.n.), toţi trebuie să moară, toţi care mă pot vinde, viaţă cu viaţă trebuie să se stingă, căci dacă nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte”.

            De observat centrarea acţiunii Leului-Lică asupra OMULUI: „numai om să fie”, „om cu om”, „viaţă cu viaţă”. De ce oare atâta insistenţă? Nu cumva e vorba de ritual şi misiune?

            Situat în mijlocul bisericii, în faţa altarului, Lică devine Chakravarti  -  „acela care învârte roata [4] ”:”Cine a atins acel grad de realizare spirituală, le poate retrăi pe toate (vieţile, evenimentele şi epocile) pentru că este în centrul timpului”. Şi, mai departe [5] , cităm iarăşi, dintr-un studiu asupra lui Eminescu-dramaturgul, care se concentrează asupra celor care, cu „sânge blestemat”, conduc soarta Împărăţiei Verzi-Moldovei:”Elementul care unifică şirul voievodal prin veacuri, de la miticul Gruie-Sânger, Dragoş-Bogdan, prin Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdan Orbul, Ştefăniţă, până la Alex. Lăpuşneanul, se spune că ar fi un <<sânge blestemat>>(...). Cred că e mult mai just(...) să definim acest sânge după datele tradiţionale, ca fiind un venin infinit de preţios, VITRIOLUL, ostil vieţii şi morţii, aşa cum se întâmplă totdeauna cu sângele neamurilor alese, adevărate neamuri sacerdotale şi regale, races-faées. Unei asemenea rase, culeasă din principiul veacurilor, îi este hărăzită dubla putere de contemplare şi de acţiune, pe timpul care îi este dat să conducă destinele unui popor”.

            Par a fi disproprţionate afirmaţiile noastre, prin raportare la un oarecare Lică Sămădăul. Dar nu este, în fapt  -  prin raportare la realitatea mitică. Lică este stăpânul locului – iar locul este ROATA MORII=ROATA LUMII. Este o roată ocultată de aparenţa Crâşmei. Moara nu se mai vede, nu este receptată în emergenţă, decât prin:

            a-cele 5 cruci (2 de piatră+3 de lemn);

            b-avertismentele asupra necesităţii percepţiei oculte (cf. I, p. 246):”Numai câteodată, când în timp de noapte vântul zgâlţâia moara părăsită (s.n.), locul îi părea lui Ghiţă străin şi pustiicios, şi atunci el pipăia prin întuneric (s.n.), ca să vadă dacă Ana, care dormea ca un copil îmbăiat lângă dânsul, nu cumva s-a descoperit prin somn(s.n.), şi s-o acopere iar”.

            Lui Ghiţă îi este frică de descoperirea-vădire a tainei Morii, taină a Lumii, deţinută de Ana, în complicitate ocultă cu Lică. Cuplul mitic nu este cel aparent: Ghiţă-Ana  -  ci acela mistic, vădit prin semnul lui 5(sau 10), scris cu VITRIOLUL Sângelui, pe faţa lui Lică, de ghearele Anei-Vultur-Aer  -  şi prin pecetea-muşcătură [6]   -  dinţii=semn al tenacităţii şi al fidelităţii faţă de cuvântul dat; incisivii= tinereţe şi jovialitate; renumele şi celebritatea: „Urma lăsată de dinţi pe carne este aidoma amprentei lăsate de un lucru spiritual: intenţie, iubire, pasiune. Este sigiliul, indicând o voinţă de posesiune”.

            ANA este o fiinţă bivalentă, din punct de vedere mitic:

            a-este Ana manolică, în jurul căreia se ordonează forţele Focului (Lică), ale Pământului (GhiţĂ), Apei (Pintea, rămas la nivelul de protector al copiilor Anei);

            b-este Ana cu gheare: demonism aparent, în realitate, suliţe-săgeţi de reactivare în Fiinţa de Foc a Corbului-Lică a Cosmosului [7] „Potrivit sistemului de corespondenţe planetare ale microcosmosului, astrologia tradiţională face din policar degetul lui Venus, din arătător degetul Jupiter, din degetul mijlociu pe cel al lui Saturn,  din inelar – Soarele, iar din degetul mic pe cel al lui Mercur”.

            Sămădăul este saturnian, prin definiţie şi vocaţie – căci stăpâneşte gregarul infernal al Porcului Plutonian-Saturnian. Dar „Lică, un om de 36 de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc, Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin, cu codoriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur”.

            36 = numărul solidarităţii cosmice [8]           al întâlnirii elementelor şi evoluţiilor ciclice. Derivatele lui manifestă relaţiile din interiorul triadei cer-pământ-om. Este numit, de către pitagoricieni, MARELE CUATERNAR (deci, integrabil Omului Tetramorf). Este numărul Cerului (36); dublul lui, 72 = numărul pământului, iar 108 = numărul omului: omul este punct de întâlnire dintre Cer şi Pământ – loc unde  domneşte Fiul Cerului şi al Pământului.

            Este clar că locul Fiului Cerului şi Pământului este mijlocul triadei: Ghiţă (Pământ), Lică (Foc-Hristos) – Ana (Aer Celest).

            Lică poartă în ochi Smaraldul (pierdut de Lucifer şi recuperat, ca Potir Graal, de Iosif din Arimateea). Este Veşnicul Mire al Lumii – îmbrăcat, permanent, în „cămaşă subţire şi albă ca floricelele”. Are asupra sa simbolul jupiterian şi iehoviac: „Biciul-Trăznet”. Bici cu „ghintuleţe de aur”, aur solar. Dar în fiinţa lui Lică, nuntesc Soarele şi Luna, aurul şi argintul: bumbi de argint şi ghintuleţele de aur (ale biciului).

            Cuplul mistic (Lică+Ana) sub semnul solidarităţii cosmice (36), chiamă elementele echilibrului cosmic: Pintea are 38 de ani (3+8: cifra 8=cifra echilibrului cosmic, a direcţiilor cardinale şi intermediare, octogonul mediind între pătrat şi cerc, între Cer şi Pământ. Ziua a 8-a marchează viaţa celor drepţi şi condamnarea nelegiuiţilor -  ziua a 8-a= simbolul Învierii, al transfigurării, al vestirii erei viitoare. Cifra 8 corespunde Noului Testament. Semnul infinitului este ∞).

            Dacă Lică e şchiop – este „preţul plătit de el pentru cunoaşterea supraomenească şi pentru puterea pe care i-o dă aceasta [9] ”. El poartă, ca Iacov sau Hephaistos – urma luptei cu îngerul lui Dumnezeu sau cu Dumnezeu însuşi pentru a vedea Taina Supremă.

            Triunghiul apei, având baza în sus, iar trunghiul focului având baza în jos, atunci când Lică e fulgerat-împuşcat în picior, Pintea e fulgerat-tăiat în frunte.

            Lică-împuşcatul (fulgeratul) în picior – este zeu-magician. El îi vrăjeşte pe cei din preajmă – cum Hephaistos îi stăpâneşte pe zeii Olimpului prin turnarea licorii uitării (lethe). Orice zeu al Focului este şchiop căci Focul este taina supremă a Cerului – este taina eternităţii: de aceea Dumnezeu îi permite lui Lică să ridice, în biserică, mâna dreaptă – mâna Puterii Sacerdotale, binecuvântând cu Înviere pe cei ucişi. Lică stăpâneşte Destinul – trezeşte în toţi cei din jur teama de Destin, ca anamneză a autorităţii divine.

            Pintea „îl apucă pe mort [n.n.: Lică] de un picior şi îl târî după sine până la râuleţ, apoi împinse trupul cu piciorul în valuri.” 

            Totul ţine de picior – ca simbol al sufletului şi sinecdocă a Fiinţei Umane. Pintea trebuie că se împărtăşeşte din calitatea de şchiop mag vizionar şi autoritate sacerdotală a lui Lică: îl apucă de piciorul (şchiop-fulgerat, prin care Lică a primit revelaţia divină) – şi îl împinge cu piciorul (piciorul lui Pintea a devenit şi el, dacă nu era până acum – şchiop, adică împărtăşit din Taina Celestă). Şi unde îl împinge pe Lică? În valuri. Păi, valurile sunt însăşi Fiinţa-Taur a lui Pintea. În concluzie: prin gestul de împingere cu piciorul a piciorului fulger – Pintea  îl primeşte pe Lică în sine – ca pe Hristosul-Foc. „- A scăpat! (...) Dar asta nu are s-o afle nimeni în lume”. Elibaratorul eliberat în euharistie. Lumea nu va şti – pentru că lumea va conţine ŞTIREA însăşi. cel puţin, Pintea îl conţine pe Lică, prin încrucişarea picioarelor, într-o svastikă morişcă a vieţii şi morţii.

            Dar lumea întreagă stă sub semnul transfigurării prin Foc: OMUL-PĂMÂNT (Ghiţă) se împărtăşeşte din Focul-Lică (fiind şi el, Ghiţă, împuşcat: în ceafă, ca substitut al  piciorului aflător, piciorului jertfitor). 

            Ghiţă şi Ana sunt legaţi prin sânge şi cuţit-fulger. şi legaţi, în consecinţă, prin Lică. Lică oferă:

            a – hierogamia cu Ana manolică pentru mântuirea apocaliptică, prin foc, a lumii;

            b – oferă liantul mitic (şi mistic) între Pământul (Ghiţă) şi Aerul Celest (Ana).

            c - oferă transfigurarea morii demoniace – prin foc în Golgotă Mântuitoare, apoi în Paradis-Coliba Liniştii

            Pneuma-Bătrâna extrage din Athanorul-Crâşmă (oblăduit de mistica roată a Morii Norocului – Swastika-Lică) rezultatul operaţiei alchimice: copiii (cuplul Soare-Lună, Lică-Ana, sau cvatdruplul-tetramorful purificat: esenţele copii, ale tetramorfului). Copiii sunt cele patru feţe ale Fiinţei Originare, obţinută alchimic „în fundul gropii care fusese odinioară pivniţă nu se  mai vedeau decât oasele albe ieşind pe ici pe colo din cenuşa groasă”

            „Bătrâna şedea cu copiii pe o piatră (s.n.) de lângă cele 5 cruci şi plângea lacrimi alinatoare (s.n.). -  Se vede câau lăsat ferestrele deschise! Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost dată!...”

            Groapa cu cenuşă este Athanorul „cu ferestrele deschise” - eliberând piatra filosofală – pe care „şedea” (re-născuse) Bătrâna Vremurilor, Stăpâna Kalpelor. Piatra îi renaşte pe cei 5 (3+2 = yang+yin) drept cruci veşnice (tetramorful primordial uman + pneuma divină). De ieşit -  a ieşit data, indiferent la bine şi la rău; divinitatea (a cărei expresie metaforică este piatra filosofală) este amorală: liniştea colibei s-a metamorfozat în lupta din interiorul Athanolului-Crâşmă  - dezvăluind oasele – scheletul bivalent: a – moara lumii (Norocului) transfigurată prin foc în Coliba Liniştii, şi b – Fiinţa Tetramorfului Original. Lacrimile alinătoare  nu pot fi decât scurgerea sângelui blestemat adus din  starea de clocotire (înainte de a re- învia Omul Tetramorf) în starea de Amrita – licoarea divină a Paradisului.

            Drumul Copiilor Veşnici (Dao) este însăşi Piatra Filosofală, substitut-revelaţie a Morii Lumii (ocultată de „clocotul” crâşmei Athanor) şi al Bătrânei Kalpelor.

            Ei stau, asfel, sub semnul Providenţei [10] .   

 

 

*

 

 

            Banul, în Moara cu noroc este doar banul cu semn – adică banul-semn:  semnul trecerii pentru transfigurare. Stăpânul transfigurării este Lică – iar agenţii transfigurării sunt Pintea şi Ghiţă:

            a – Pintea este gemelar în uterul lumii cu Lică (puşcăria în care ambii au fost închişi pentru furt de cai psihopompi);

            b – Ghiţă este Hermes-ul, care face legătura între Lică (Centrul Lumii) şi Pintea (marginea oceanică a Lumii). Banul are funcţie tranzitorie–transfiguratoare – deci mistică, psihopompă.

 

*

 

 

            Ana = Aer =punct, Ghiţă =Pământ=pătrat, iar Lică şi Pintea, gemelari, sunt Steaua lui

Solomon (două triunghiuri echilaterale orientate invers unul faţă de celălalt şi înlănţuite             ) [11] :

Ana îi leagă pe toţi, la mijloc, iar Ghiţă îi înconjoară pe toţi, la margini.

 

 

*

 

 

            Tetramorful a fost în Paradis, dar s-a menţinut şi se menţine şi pe Pământ – Adam Tetramorful. Nu-l vedem fizic – dar trebuie să-l intuim spiritual. trebuie să ni-l relevăm transfigurându-ne. Moara Demonilor (ca disimulare a Tetramorfului) se transfigureză-revelează ca Tetramorf – prin Foc. Prin regăsirea Centrului-Foc care-i chinuie şă-i mântuie, îi desparte şi-i contopeşte pe Lică-Ghiţă-Pintea-Ana. Şi Moara de Foc transfigurată se va numi Coliba Liniştită: Paradisul.

           

*

*   *