LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CAPITOLUL IV: Nenăscuţii născuţi. Ce se-ntâmplă la „rurali”?

 

            Dacă acceptăm, conform teoriei naostre, legea evoluţiei (sau involuţiei) spirituale, pe care ar fi folosit-o, în mod taumaturgic, I. L. Caragiale pentru a ameliora efectele celor două catastrofe cosmice:

            I   -   degradarea, până la totala ineficienţă, a Şcolilor iniţiatice, prin degradarea spirituală a Maeştrilor-Dascăli,

            II   -   formarea unui borboros   -   pe post de „familie” în care părinţii au fost deziniţiaţi   -   borboros din care germenii se dezvoltă, sub forma unor Demoni Anti-Dharmici de microscop (adversari ai Logos-ului, violenţi, total neadaptaţi la Dharma, aroganţi, exclusivişti la modul feroce şi, în acelaşi mod, egoişti, narcisiaci, individualişti, nihilişti etc.   -   gen GOE),

            Trebuie, deci, să vedem lucrurile într-un fel aparte:

            I   -   lumea aceasta, care este, totuşi, lumea Dharmei Cosmice   -   şi se trezeşte, dintr-odată, în faţa invaziei masive a germenilor Anti-Dharmei   -   îşi formează un „mecanism” de protecţie, împiedicând naşterea reală, efectivă, a acestor germeni malefici. Făcându-i dependenţi multă vreme, chiar toată viaţa, de uterul Femeii-Dalila (Anti-Geea). Cei care nu vor să accepte legea dependenţei, a regresiei în uter   -   trebuie:   1   -   să fie avortaţi (gen Lache-Mache),   2   -   să se convertească la o forţă spirituală pozitivă, pe care, înglobând-o, să poată să se nască şi să evolueze spiritual, respectând Logos-ul şi Dharma Cosmică (cf. Cetăţeanul turmentat, Ştefan Tipătescu, Zoe)   3   -   să fie „salvaţi” de la avortare, de către forţe spirituale puternice, negative, care-i transformă fie în Mitică, fie în strigoi agresivi, gen Dandanache-Trahanache-Caţavencu   -   sau Spiridon-Chiriac (în această linie evolutivă-negativă), sau Iordache-Nae Girimea etc.   -   indivizi care au individualitatea doar printr-un pact cu Satan, prin care semnează că vor dispreţui, în toată viaţa lor, ORICE NORMĂ MORALĂ   -   şi că nu vor părăsi, o clipă mpcar, MAHALAUA MORALA A LUMII. În felul acesta, prin blocarea evolutivă a germenilor impregnaţi de malefic, lumea e „amânată”, dacă nu salvată   -   de la Apocalipsă.

            Dar mai există a 4-a categorie de germeni evolutivi: nenăscuţi născuţi, iar nu avortaţi   -   funcţionari, anonimi sau nu, dar NEFUNCŢIONALI (blocaţi în birocraţia satanică) ziarişti, anonimi sau nu   -   pensionari etc., care se mişcă în spiritul Anti-Dharmei (în exterior), dar sunt blocaţi, în interior, de autoritatea (acceptată de ei) a Dharmei Cosmice. Şi datorită lor   -   lumea nu este haos   -   ci are o anume rânduială. Putem să râdem de aceşti năuci, blocaţi între cer şi pământ   -   putem să trecem, cam aroganţi (demonizaţi şi noi) peste umilele lor fiinţe, care încă mai înoată, parcă, în lichidul placentar, când înotă prin aerul acestei lumi   -   dar ei sunt o replică foarte serioasă dată de Dumnezeu   -   Satanei (mult mai credibilă decât NEBUNII DHARMEI   -   de tip Cetăţeanul turmentat, Poetul etc.).

            Datorită lor,  Gudurăii, Ioneştii şi Georgeştii (şi toată liota provenită prin degradarea ierarhiei bisiriceşti până la derizoriu: Preoteşti, Popeşti, Diaconeşti etc.), precum şi Dandanache, Trahanache etc.   -   sunt băgaţi într-un fel de carantină a NEBUNILOR FURIOŞI: lumea îi vede, le acceptă aşa-zisa autoritate formală   -   dar, ÎN ESENŢĂ, NU SE SUPUNE LOR. Îi lasă „în banii lor”, să se facă de râs pe marea estradă a lumii, pe marea scenă a lumii   -   dar Lumea, esenţial, îşi vede de Dharma ei.

            Oamenii de care vorbim, nenăscuţii născuţi   -   nu sunt buni, în sensul desăvârşit al cuvântului, nici măcar suficienţi   -   dar formează o masă gelatinoasă, amorfă, care are funcţia de TAMPON, de amortizor al ciocnirii dintre NEBUNII DHARMEI şi ODRASLELE DEMONICE ALE ANTI-DHARMEI.

            Există în nuvela Inspecţiune [1] trei categorii de personaje:

            I   -   „mai mulţi prieteni”   -   care, deşi stau în berărie, NU SUNT MITICĂ   -   nu vor să seducă-fascineze, sunt capabili de sentimente: îngrijorare, solidaritate umană, disperare etc...

            II   -   Anghelache (înger+ache   -   tot o tendinţă spre derizoriu a sacralului, dar incipientă, doar)   -   care n-ar fi trebuit să se nască, metafizic, pentru că nu are/posedă Dharma, în formă   -   şi de aceea e obsedat de posibilitatea (absolut virtuală) a CĂDERII SUB ISPITĂ (ispita banului desacralizat)   -   şi care, totuşi, s-a născut, pentru că poartă în el, ca esenţă interioară, sentimentul dharmic al RESPONSABILITĂŢII faţă de sinele său divin. Are în el ORDINEA. Dar pentru că simţul responsabilităţii, la care îl îmbie, ceas de ceas, imaginile MEDIULUI SOCIAL ANTIDHARMIC („nenorocirea unui coleg, vechi împiegat, repurtat până mai zilele trecute ca un funcţionar model”etc. Şi care fuge din ţară lăsând în casa publică o foarte însemnată lipsă de bani”) şi care ar fi trebuit să-1 menţină în stare de germene placentar   –   finalul existenţial al lui Anghe­lache este SINUCIDEREA. Şi nu „de prost” sau „de nebun”: el este conştient, la modul cel mai acut, că ispita demonică a Anti-Dharmei ar fi putut, oricând, să-l răpească Sinelui său Astral   -   dacă ar fi abdicat, fie şi pentru o clipă, de la încordata PAZA DE SlNE, pază a Dharmei. Dar Anghelache nu e suficient de PUTERNIC VEGHETOR, nu e FIRESC veghetor (“natural”), precum Cetăţeanul turmentat, cu "naturelul” lui   –   şi, ştiind şi simţind asta, ca pe o povară metafizică ce trecea puterile lui   –   decât să se compromită, printr-o ne-veghe de o clipă, dar fatală pentru MISIUNEA SA PE PĂMÂNT   –   decât să-şi compromită veghea de până atunci (de o viaţă...   –   dar o viaţă încă nesfârşită, nefiind înlocuit „oficial” în postul de veghe metafizică)   –   mai bine SE SINUCIDE. Nu dezertează   –   ci avertizează că, în zona sa, frontul me­tafizic nu mai rezistă presiunii Anti–Dharmice. Şi astfel, reuşeşte să lase, ca  substitut real al fiinţei sale,  si modelar pentru “amici”   –   ORDINEA DHARMICĂ: “ni­mic nu lipseşte (din casa de bani) s-a găsit în plus un pol de aur românesc din '70, învălit într-o foiţă de ţigară". Polul de aur e simbolul sacral  al banului   –   el n–are vreo eficienţă socială, înjosită la "circulaţie a mărfurilor" şi la lăcomie: polul de aur este Anghelache în HERB   -   foiţa de ţigară "este a ţigării ce n-ar fi trebuit niciodată" scoasă la fumat: PLACENTA în care ar fi trebui să rămână   -   dar el a avut curajul (nebun în sens pozitiv) să iasă. Şi să trăiască, în definitiv, ca om normal, în sens sacral  ('70   –   anul de când este POLUL   -   e 7+0  -  vârsta sacrală, reală, deci, a ciclului existenţial imergent al lui Anghelache, confundat cu Manvantara!). El nu s-a căsătorit, n-a proliferat în această lume burduşită de germenii malefici, forfotind în borboros   –   are doar o soră-paredru (Eliza), nemăritată şi ea. NENĂSCUŢII NĂSCUŢI, marcaţi de sentimentul interior al unei responsabilităţi faţă de evoluţia spiritului lumiii   –   SE AUTOCASTREAZÃ.

La întrebarea "prostului" mai tânar dintre „amici” (ucenic, deci, esoteric, al lui Anghelache   –   PRUNC SPIRITUAL al lui Anghelache): “ -De ce?... de ce, nene Anghelache?"   –   în faţa cadavrului lui Anghelache, la morgă, "nenea Anghelache, CUMINTE (s.n.), n-a vrut să răspundă. ”A redevenit germene plutitor, cuminte, în lichidul placentar   –   a redevenit virtualitate umană pură, cuminte, plutind în LOGOSUL–TĂCERE   -   departe de "MOŞII" degradaţi cumplit-demonic, în bâlciul vomei injositor cantitative, pur materiale, absolut entropice, care domină această lume, în care conduc, deocamdată, furibunzii demoni antidharmici [2] (: „Turtă dulce   –   panorame   –   tricoloruri   -   bragă etc. (tricolorul lîngă bragă...) (...). Criză teribilă, monşer !” Da, criză morală extrem de profundă, prin demonizare, materializare vulgară, rela­tivizare cumplită a valorilor (pînă la absoluta deriziune a tot şi a toate   –   desfiinţare a sacralitaţii), entropizare   –   toate, consecutive demonizării prin plurarizare–proliferare).

Acelaşi blocaj în LOGOS-UL–TĂCERE, ca formă de opoziţie la BÂLCIUL DEMONULUI IN LUME   –   dar exprimat prin aparenta beţie ca paralizie a centrului vorbirii   –   îl practică (sic!), da, se antrenează cu o consecvenţă ritualică: nu este o simplă manifestare întâmplatoare, ci un RITUAL   –   perseverent, smerit, continuu   –   îl practică, deci, şi MITICĂ. Care MITICĂ? O, un cu totul alt Mitică, decât Demonul exhibării NEANTULUI, cu totul altul decât Demonul atotexpansiv al NEANTULUI–LOGOS DEGRADAT. „Este exact ANTITEZA lui MITICĂ-Demonul în expansiune: este Mitică în stare de represiune spaţială, în stare de FIXARE  într-un loc unde apusul şi răsăritul sunt concomitente [3] , într-o "cafeneluţă"   -   care, prin refuzul de acţiune şi de Logos ale REPRESIVULUI (AUTOREPRESIVULUI) MITICĂ   –   este un fel de PURGATORIU în care se prepară sfinţenia viitoare a celor care au jucat, în astă lume, rolul de "dezacordaţi”, de „neadaptaţi"   -   (ca Poetul sau Cănuţă), de "dizidenţi" (fie şi pasivi   -   de fapt, ritualic–interiorizaţi, foarte activi) faţă de lumea antidharmică: "La lumina spălăcită a becului "Auer", chipul CAMARADULUI (s.n. – n.n.: este camaradul de taină, esoteric, al sufletiştilor căutători ai LOGICII LUI ANGHELACHE   –   nenăscutul născut, sau născut–ul nenăscut pentru aceasta lume   –   sufletişti care, prin de ce–ul ucenicului   –   au dobândit revelaţia, percepţia extrasenzorială a cosmosului sub invazie demonică   –   şi s-au împărtăşit, euharistic, din CUMINŢENIA lui Anghelache) sea­mănă cu icoana unui martir în urma chinurilor: e alb ca varul, cu umbre albastre,  fălcile-i sunt încleştate (s.n.: decît să trăncănească vânturile învrăjbirii, bruiajele Logosului Sacru   –   mai bine îşi paralizează fălcile şi limba, conştient, într-un RITUAL BACHIC SOLITAR   –   singur preot, singur catehumen, singur iniţiat. Mai trecuse prin cafeneluţă si Cetăţeanul turmentat, alt ucenic al tăcerii pitagoreic–bahice   –   dar plecase, căci depindea de el exorcizarea demonilor caţavenci, care nu­mai de "încleştat fălcile" nu reuşeau să încleşteze...), nasul tras, ochii pierduţi în extaz  (a auzit–văzut MUZICA SFERELOR, armonia Paradisului). În mâna asemenea albă, ca şi cum pe sub piele N-AR FI CURS UN PIC DE SÂNGE (s.n.: refuză pînă şi sângele fizico–biologic   -   trăind în lumea paralelă, a AMRITEI cu aparenţă, aici, de şvarţ   –   cafea NEAGRĂ...) ţine o linguriţă, cu care amestecă, ÎNCET, ÎNCET DE TOT (s.n.  -  n.n.: unde mai e Grăbitul Mitică?   –   a fost exorcizat, probabil, de PAREDRUL său. MITICĂ CEL ALB acţionează în direcţie opusă faţă de Mitică cel Negru: câtă muncă ritualico–bahică, pentru a readuce ritmul demonic al Bucureştilor "trepidând" de NEANT   –   la ROTIREA ROŢII LUMII DIVINE, după ritmul aştrilor din ceruri: ÎNCET, ÎNCET DE TOT   –   este ritmul acţiunii dharmice, de punere în stare de coeziune şi de logică sacră, a tuturor obiectelor lumii, cu aparenţă de opoziţii, contraste etc.) zahărul într-o ceaşcă plină cu şvarţ (n.n.: este emisfera de jos, terestră, pe care o supune ritmului din emisfera de sus, celestă: MITICĂ REPRESIVUL stă, de fapt, în faţa dublei ipostazieri cosmice   –   nu o ceaşcă   –   ci  SFERA MACRO ŞI MICRO COSMOSULUI DHARMIC). Din când în când oftează din adânc pe nas, umflându-şi nările (s.n. – n.n.: sub aparenţa descripţiei naturaliste a stării de beţie  –  I. L. Caragiale subliniază că ritualul bahic e dublat de ritualul yoghinic, de reîmprospătare nu cu sânge   –   material fiziologic   -   ci cu PRANA SACRĂ,  cu pneuma sfântă) (...).  El zâmbeşte   -   zâmbetul sfânt al martirului, care-ntrevede, prin deschizătura regnurilor cereşti   –   lumina vieţii eterne)   -   şi urmează să amestece în cafea fără a schimba câtuşi de puţin măsura mişcării."

Mitică Represivul, Mitică cel Alb este, mai mult chiar decât Cetăţeanul turmentat (la I. L. Caragiale   -   doar starea bahică pare a servi funcţiei transgresive a lumii, cât şi RITUALULUI EXORCIZĂRII lumii, repunerii lumii în HOTARELE DHARMICE)   -   paznicul in­flexibil, preotul devotat al Dharmei. El refuză Ritualul itinerant al Cetăţeanului turmentat   -   el este SINGUR şi FIXAT alchimic. Fără să ştie, "amicii" îl au în faţă pe ANGHELACHE CEL ADEVĂRAT (ESENŢIAL)   –   ca SUFLET ELIBERAT în ek-stasis-ul celest.

Cum spuneam mai sus, la I. L. Caragiale   -   "beţia" (turmentarea) este, constant, MASCA ELIBERĂRII DE SUB AUTORITATEA DEMONISMULUI ANTI-DHARMIC. Mitică Represivul, Mitică cel Alb   -   face semne-yantre (că DA, că AICI   -   că timpul, că el, n-are valoare cantitativă, el fiind fixat în eternitate (DA şi AICI fiind monosilabe ale fixaţiei în TEMPLU)   –   iar cînd să treacă la MANTRA   -   ea este clară, şi sibilinică, concomitent (pentru FIXATUL chelner, "ministrantul" preotului, asistentul sacerdotului   -   totul e CLAR   -   pentru agitaţii-nefixaţii-necuminţii "amici”,discipoli superficiali,doar cu sufletul angajaţi în marea aventură a căutării spiritului Anghelache   -   nu cu SPIRITUL încă nu e clar nimic): "Ă... ăp...'ăpt...'ptăiie!" Nu credem a fi în dezacord de esenţă cu scrisul esoteric (cu ambiguităţi-capcane sadrale) al lui I. L. Caragiale, genialul-revelator atât al lui Mitică cel Negru-al Neantului, cât şi al lui Mitică cel Alb (represivul)   -   când traducem nu exoteric-vulgar, ca chelnerul, care pronunţă numele simplu al luminii-izvor: “-LĂPTĂRIE !”  -   ci cu numele sacral: "(I) e PTAH". Căci zeul egiptean PTAH este "inima şi limba" lui AUM (= ideea şi verbul). "Ideea născută din inima lui Ptah se realizează prin cuvântul născut pe limba lui, întâi cu cele 9 divinităţi primordiale, care sunt dinţii şi buzele lui” [4] . Adică, Mitică Represivul (cel Alb) spune că Anghelache este fratele său, de acum încolo (geamăn spiritual)   -   întru LIMBA SACRĂ, este zeu şi creatorul divinităţilor AUM-ului. A scăpat definitiv de agresiunea nu doar demonică   -   dar şi de aceea binevoitoare, dar fără "priza" spirituală necesară unor adevăraţi discipoli aplicaţi   -   a necuminţilor-neînţelepţilor ucenici ai săi. Şi că li se va revela acestora în TĂCERI   -   morga fiind CATACOMBA TRANSFIGURĂRII   -   în care Spiritul-Anghelache va vorbi TĂCÂND, despre ek-stasis-ul celest, al Paradisului Paraşabdei intacte. Marele misteriu pitagoreic e pe cale să se înfăptuiască, sub masca dublă:   a   -   a chefliilor,   b   -   a MORGII-peşteră a revelaţiilor esoterice.

Mitică cel Alb stă la BUTUCUL ROŢII LUMII   -   el se nevoieşte să stăpânească AXA LUMII, să-i redea ritmul vital, sănătos, al rotirii. Cetăţeanul turmentat este DIAMETRUL ROŢII LUMII   -   scuturând-volatilizând Noroiul Demonic, prins pe circumferinţele Roţii   -   operând transfigurările demonilor în forţe care-l ajută pe Mitică cel Alb la rotire   -   dinspre circumferinţă spre butucul roţii (dinafară spre înăuntru)   -   să imprime cosmosului rotirea dharmică, cea dreaptă şi potrivită. Ambii (Mitică-Represivul şi Cetăţeanul turmentat) stau sub ocrotirea orfic-pitagoreică, armonizantă" de lume (mascate, aceste forţe re-armonizatoare, de aparenţe bahice). Totul   -   pentru a contracara acţiunea Neantului-Mitică cel Negru.

Aceeaşi lapidaritate şi chiar, în "esenţă, MUŢENIE (ritualică!) o întâlnim şi la autenticii RURALI. ION, în Arendaşul român [5] nu spune prea multe în afara DREPTĂŢII SALE, de necontestat decît în lumea condusă (temporar, n-aveţi grijă!) de Satan al Lăcomiei (arendaşul Arghir nu are, de fapt, naţionalitate   -   el nu e nici român cum nu e nici grec sau evreu   -   "naţionalitatea" lui este una morală: el e de "naţionalitate" satanică ...). Satan al Lăcomiei dez-umanizează (precum dez-naţionalizează...), brutalizează, perverteşte pe orice "ucenic" demonic [6] :  “Dar cu praşila, drept şi drept (s.n.)". Ion nu face discursuri caţavenciene despre drepturile omului şi constituţionalitate   -   ci repetă cuvântul-esenţă a firii, a normei sale de viaţă, a Dharmei cosmice, PE CARE 0 PĂZEŞTE CU SFlNŢENIE: drept. Iar după ce se convinge clar că nu Dharma (al cărei preot este el) conduce lumea ierarhiilor inversate spiritual-axiologie, prin demonizare   -   FORMULEAZĂ TRAGEDIA FIINŢEI DHARMICE, într-o frază teribil de simplă şi la obiect, care conţine în ea VIAŢA ŞI MOARTEA întru nedespărţire sub ochiul atotveghetor al lui Dumnezeu: "Ailaltă (n.n.: bătaie dată de arendaşul Arghir) întocmai ca asta, încă una şi zac toată  vara şi la iarnă mor de foame. Mai bine îi fac cele 10 zile (n.n.: cosmosul paralel-demonic) de praşilă şi Dumnezeu o şti.” Ion nu face nici o concesie, nu este un adaptabil, un tranzacţionist. El ştie că cele l0 zile (paralel-demonice, contrare Dharmei) de praşilă, abuziv cerute de arendaş, nu sunt "drepte"   -   dar "Dumnezeu o şti". Între vară şi iarnă e o punte de AUTOSACRIFICIU   –   pentru copiii săi, crescuţi întru Dharma şi sărăcie materială. O punte de viaţă   -   sau de moarte. Depinde dacă mai insistă cu DREPTUL în faţa De­monului   -   sau nu. Căci a insista cu DREPTUL în faţa Stăpânului Nedreptului   -   ar fi o perversiune şi o distorsiune a sensului Logos-ului Dharmic   -   care l-ar institiui pe Ion complice al Stăpânului Nedreptului. Şi atunci   -   Ion devine AUTOSACRIFICIAL   -   sub ochiul eternităţii-Dumnezeu-Rezultatul: Ion va rămâne în veci Ion, NU plecat-aplecat   -   ci RĂSTIGNITUL pe CRUCEA DREPTULUI SĂU ŞI AL LUMII   -   iar Demonii fie vor bântui turbaţi, cu pumnii vânturaţi prin lume, în loc de MORIŞCA FIREASCĂ (SWASTIKA) A VIEŢII SI A MORŢII   -   fie se vor dezagrega fiinţial, prin dezlânarea Logosului, pătruns de NEDREPT, de Anti-Dharma demonică [7] :  "Ei, uite aşa mai vii de-acasă, măi omule, când ţăranii şi arendaşul trăiesc bine, le merge cu spor la toţi, înţelegerea, dragostea între săteni şi arendaşi este mama lui Dumnezeu pentru unii şi pentru alţii... că, nu-nţelegi tu?... omul cu bine şi cu pace, mă-nţelegi, devine că poate pentru ca să, mă-nţelegi, să... cum să zic?... să... în sfârşit, să fie toate cu bine şi cu pace." Când omul n-are ce zice, DAR ZICE   -   ei bine, atunci pătrunde în el Demonul "orăşenesc"   -   şi devine Demonul-Farfuridi (altoit puţin cu Demonul-Caţavencu…)   -   şi anacolutele Anti-Logos-ului se întâlnesc: "Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!" e doar o formă mai vehementă, mai "urbană"   -   a Anti-Logos-ului subprefectului "ruralizat", adaptat la atmosfera satului: "Să... în sfîrşit, să fie toate bine şi cu pace." Aparenţa de sfârşit-încheiere   -   produce, de fapt, DESCHEIEREA LOGOS-ULUI DIN TOATE ÎNCHEIETURILE.

Nu sunt scutiţi nici ruralii înşişi de contaminarea cu mici demoni   -   care pot deveni, cum am mai spus   -   MAJORI. Apucături de încălcare a Dharmei, din lăcomie primitivă, încă (dar oricând transmutabilă în ciocoism…) sunt prezente şi la "straja satului", în Cum să înţeleg ţăranii [8] )   -   care, deşi scrisoarea (mereu SCRISOAREA! Hieroglifă a vieţii şi morţii, a iubirii, a dreptului şi nedreptului   -   Mesajul Dharmei-divine şi Hieroglifă a Lumii înseşi) a fost expediată cu porto (taxa pentru expedierea prin poştă)   -   tot vrea să-1 jecmănească pe CONSĂTEANUL său, fratele său întru viaţă   -   cerându-i să mai plătească o dată PORTO... Şi, dacă vede că ţă­ranul e cu DREPTUL şi nu-i dă mită, pentru dreptul lui la scrisoarea venită (veste de viaţă, de moarte, de nuntă sau înmormântare, de amintire sau uitare   -   MESAJ ESENŢIAL, mai ales în lumea laconic-sibilinică a satului)   -   îl trimite în "pelerinajul" autosacrificial, 1a primărie: "Să te duci să ţi-o iei.”

Din nou, plăteşte Cel Care A Plătit Totdeauna. SCRISOAREA VESTEŞTE, MEREU, RĂSTIGNIREA. Scrisoarea este, funcţional, Ioan Botezătorul   -   ÎNAINTE-MERGĂTORUL LUI HRISTOS. Scrisoarea este mereu pierdută   -   pentru a scoate din imergenţă spre emergenţă   -   IISUSUL, RĂSTIGNITUL PENTRU DREPTUL LUMII   -   DHARMA. Toţi "dharmicii" plătesc, deci, pentru ca Mesajul Divin să ajungă la "andrisant" (ANDREI-ANDROS- SUPREMUL BĂRBAT): Dumnezeu.

 

*

*                      *