LOJA IOHANICA ROMANEASCA

Capitolul III: Din nou, despre Călugărul Lumii. Natura-Purgatoriu.  Crucea cu două feţe. Pământ şi Apă. Miracolul Trandafirului.Leacul Lumii şi Falsa Ordine. Bărbat-Femeie..

O viaţă pierdută – o viaţă câştigată

 

1 – Călugărul şi Iubirea. Iubirea Dharmică

            Uneori, personajele lui Slavici par a fi mânate de grele patimi, în acţiunile lor. Fals. Din pricina ordinii exterior-sociale pervertite, ordinea reală, conformă cu Principiul-Dharma, s-a retras în interior. De-acolo, din interior, această ordine autentică, firesc-cosmică, se zbate spre o exprimare-impunere şi  in exterior.

            Nimic din ce fac aşa-zişii „pătimaşi” ai lui Slavici nu iese în afara normalului fără a fi sancţionat în cel mai aspru şi înalt grad. În schimb, aşa-zisele „happy-end”-uri sunt tocmai expresii ale triumfului Normei Autentice (refugiată în interior, în zona spirituală) asupra entropiei exterioare sau asupra ritualului falsificat care s-a impus,   prin impostură în ezteriorul social. Orice patimă care nu are legătură cu firescul, naturalul, dharma cosmică, este plătită cu viaţa – fie şi dacă este cazul unui joc, prelungit din copilărie în adolescenţă (cf. Gogu şi Goguşor, în care Gogu, pentru că a continuat jocul copilăriei dharmic – cu tovarăşul său de joacă Goguşor, fiul spălătoresei, şi în adolescenţa petrecută în armată, este sancţionat cu moartea: căci ce era dharmic în copilărie, devine anti-dharmic în adolescenţă. De menţionat că mama frivolă a lui Gogu este un Golem – care se-mbracă în negru, pentru toată viaţa – pentru că-i stă bine, nu pentru că l-a iubit corespunzător pe copilul ei – Gogu. De fapt, Slavici o pune să poarte doliu după propria existenţă de femeie-nonfemeie, de mamă denaturată, fiinţă antidharmică. 

            Nimeni nu ispăşeşte şi nu poartă doliu după altcineva: fiecare îşi ispăşeşte-împlineşte propria karmă, doliul îl porţi prin tine, în tine  -  sancţiunea este personală şi iniţiatică, uneori: moş Mărian, din O viaţă pierdută , nu poartă doliu după fiica Sevasta, care s-a sinucis. Moş Mărian, ca-ntr-o tragedie din vremuri apuse, străvechi  -  după ce a gătit-o conform ritualului străbun, dă foc casei, cu tot cu cadavrul „grijit” al fetei -  şi pleacă, mânând Calul  Psihopomp, într-o regresie mitică (cf. I, p.125) „fără ca să mai privească înapoi.” Sevasta-fiica a plătit cu viaţa (prin sinucidere) îndoita patimă anti-dharmică: a-dragostea maladivă faţă de un bărbat care n-o merita, dintr-o clasă socială sus-pusă (Iorgu Stroienescu); b-slăbiciunea beţiei, prinsă tocmai pentru a estompa (fără succes) patima oarbă, iraţională, faţă de Iorgu cel sus-pus  -   de fapt, sclav al unei ordini sociale falsificate, care ordine nu-i permitea să respecte iubirea curată, din pricina deosebirii de rang social (dar nu şi moral  - decât în sens invers!). Tatăl-Moş Mărian stătuse la oraş, în regat, deşi ştia că Ardealul e matca fiinţei lui dharmice(cf. I, p. 97, unde moş Mărian îi spune lui Costan [flăcăul cu care împarte„grajdul de vizitiu”]:”Şi după ce îţi vei fi adunat parale, întoarce-te acasă, căci astă lume de aici nu e de seama noastră”  -  adică, nu respectă dharma cosmică, aşa ca în Ardeal)  -  stătuse doar de dragul unei eventuale, foarte puţin ipotetice, salvări, prin re-echilibrare, a fiicei-Sevasta. Moartea Sevastei nu doar îl eliberează în acel regressum ad uterum  -  ci îl iniţiază în taina dharmică a vieţii şi morţii, a sancţiunii necesare, implacabile, pentru încălcarea dharmei. Experienţa este cutremurătoare, dar moş Mărian mai învaţă încă, după 41 de ani pierduţi, de viaţă (depărtat de Uterul-Ardeal)  - şi află că trebuie să înscrie şi tragedia aceasta, a sinuciderii unicului său copil, în seria karmică şi dharmică a vieţii sale. Este datul unui iniţiat autentic, Iluminatul Buddha, Anonimizatul Cosmic  -  să fie calm, şi să-şi insereze în structura karmică şi dharmică, cu linişte şi seninătate, Legea, sub aspectul ei cel mai tragic, dar şi cel mai pilduitor, ca necesitate:

            (cf. I, p. 125):”Un bătrân liniştit, nepăsător şi senin la faţă, şezând pe o ladă împodobită cu flori tăiate în lemn, ţine frânele şi îşi lăsa calul în draga lui voie”. „Ţinutul frânelor” şi, aparent paradoxal, „lăsarea calului în draga lui voie” -  este expresia intrării de bună-voie în „sclavia”, singura eliberatoare!  - a Dharmei Cosmice!

            Lada de zestre s-a transformat în sicriu, în asumarea logică, fireacă, a morţii-continuitate a vieţii  -  ca şi călugărul Hariton, din nuvela Pe povârniş, care dormea în sicriu, cu un picior în lumea asta şi cu un picior în lumea cealaltă, în care Golgota se înscrie într-o oră-ciclu existenţial. Calul lui moş Mărian este expresia dinamică a Golgotei  -  viziunea lui moş Mărian: moş Mărian are calul mereu în faţă, ca rezumat al vieţii sale, trecute şi viitoare, asumată de plin iniţiatic.

                                                                    *

            Modelul Iubirii Dharmice este oferit de povestirea Dar din prisos (cf.II, p.563),  în care apare, din nou, ca o constantă mistică, figura Călugărului Lumii: Călugărul Anania. Patima iubirii este perfect sublimată, prin rarefierea ei:  a- datorată depărtării-nevederii secret-idealizante a fiinţei iubite; b- datorată istoricizării-prelungirii  -  repartizării, de fapt, a patimii, pe parcursul a peste 7 decenii de viaţă, timp în care Anania nu şi-a văzut Iubita Dharmică (Unicitatea Erotică Complementară) şi prin călugărirea lui Anania  -  acesta autosacrificându-se spiritual în favoarea comunităţii umane rău-voitoare, pervertite, mincinoase, recalcitrante (sub aparenţa “ascultării” şi “admiraţiei”, ascunzându-se egoismul cel mai josnic).

            Supunerea sa totală la rigoarea morală, la  comportamentul ascetic (care sublimează, subtil, inconştient, patima tinereţii, prelungind-o, ca izvor de energie dharmică al întregii sale vieţi pământeşti )  -  duce, conformitate cu legea dharmică, la întâlnirea târzie, în zona purificată de patimă a bătrâneţii. Cei    doi se întâlnesc în zona BĂTRÂNEŢE ca în zona Paradis: nu mai au vor sau nu mai au curajul şi nedelicateţea să-şi reproşeze, nici măcar să-şi întrebe partenerul, despre accidentele fenomenale ale vieţilor lor total paralele, în istoria Pământului:

            (cf. II, p. 568)”Cu cât mai mult stăteau însă împreună, cu atât mai vârtos se temea ca nu cumva s-o jignească, puindu-i întrebări la care îi era greu să dea răspuns”.

            Întâlnirea lor nu e artificială, ci este firesc eterizată, purificată prin practica vieţii, îndelungată  şi însuşită ca dharmă cosmică. De aceea, iubirea lor, purificată total de reziduurile accidentelor fenomenal-istorice, ale patimii iraţionale  -  iubirea lor este încărcată de un har şi de un mister suprafiresc. Ei sunt legaţi, acum, prin lumina veşnicului amurg, în care plutesc scăldaţi amândoi. Ei sunt Tristan şi Isolda purificaţi de Pământ, de istorie conjuncturală, de Marc etc. Ei sust perechea primordială, în curs de re-androginizare, de tip paradisiac. Totul, în această formă sublimă de eros, este autosacrificiu, dăruire spirituală senină şi supremă, peste firea umană:

            (cf. II, p. 569)”Nimic nu era pentru dânsa prea mult; orişicât de multe ar fi fost, ei nu îi erau destule; toate din îndemnul inimii erau pornite, cele mai grele, întocmai ca cele mai uşoare, din prisos le dădea.”

            Iar el, sleit de porturile inumane, acceptă, nu pasiv, nu egotist  -  ci dintr-o dinamică interioară, superioară, a delicateţii actului de a primi: “El nu le-ar fi voit aceste, dar le primea toate pentru mulţumirea ei, căci nu e răutate mai mare decât să nu primeşti binele ce ţi se face din gând curat”.

            Regretul vieţii pierdute de el este imediat readus în limitele severe şi fireşti ale dharmei, de către remarca ei, referitoare la supremaţia expresiei spirituale a faptei bune, pornite din îndemnuri curate:

            (cf. II, p.569)”-Ce-am pierdut! – îşi zise. Stearpă mi-a fost viaţa. – Îţi faci, zicând-o aceasta, o mare nedreptate. Roadele vieţii omeneşti sunt gândul bun şi faptele pornite din îndemnuri curate.”

            Atenţie! Dharma Cosmică nu admite nici nedreptatea faţă de tine însuţi!

            Şi totuşi, ei se întâlnesc în iubirea sublimă  -  pornind din două direcţii iubitoare diferite, dacă nu opuse esenţial: el vine dinspre “iubirea de oameni din care porniseră faptele şi gândurile bune”(eros buddhist-mahayanic)  -  iar ea vine dinspre “fireasca iubire către cei ce-ţi sunt mai apropiaţi sufleteşte”(un fel de confucianism eterat-sentimentalizat).

            Dar, se pare, iubirea curată, pornită din inima Dharmei Cosmice  -  nu poate avea natură diferită -  şi finalitatea este a deplinei împăcări spirituale întru lumina-lumânare şi întru logica vieţii-moarte:

            (cf. II, p. 569)”Pătrunsă de iubirea aceasta, ea a stat neistovită la căpătâiul lui, până ce n-a ajuns să-I aprindă lumânarea şi să-i închidă ochii”.

            Deşi finalul pare a fi al datoriei confucianiste  -  el este, totuşi, ca final, sugestiv pentru imediata hierogamie totală, de după punctul final al povestirii. Căci ce rost lumesc ar mai avea Ea, ieşită din Cetatea-Centru  -  Mânăstirea unde a aprins lumânare, în locul luminilor ochilor lui? Lumânarea este metafora fiinţei Ei, Fiinţa Feminină Dharmică, ce-l arde, în Ea, şi pe El  - realizând re-contopirea în Androginul Paradisiac.

*

2-Natura-Purgatoriu

            Natura este Paradis  - în raport cu Dumnezeu, cu iniţiaţii, în raport cu acel natura naturans, intrinsec oricărui spaţiu sacru. Dar, în raport cu neiniţiaţii, ea poate fi:

            a-o entitate inexistentă şi indiferentă;

            b-revelaţie fulgurantă (cum am văzut în Pe povârniş şi în Din valurile vieţii);

            c-purgatoriu, în care dospesc şi se pregătesc forţe mistico-dharmice, care să-i susţină pe oamenii necorupţi moral (decât accidental, nu printr-o vină organică, sau karmic-catastrofală) -  spre a-i ajuta să se autoextragă din Mlaştina-Băltire a Păcatelor Umanităţii prost socializate (non-comunitarizate, continuul refuz al intrării în starea de comuniune spirituală  - stare care ar facilita evoluţia spirituală a planetei Pământ).

            Acest din urmă refuz este prezent, mai ales, în nuvela Nuţa  -  dar este pregătit de nuvelele de tinereţe, de tipul Gura satului ori La crucea din sat. Ultima, însă, aduce aminte de revenirea la dharmă prin crucificarea de tip creştin-pământesc, crucificare pe o cruce cu două feţe  (adaptată la  condiţiile lumii pământeşti), zis modernă. Pe o cruce de piatră, de o parte şi de alta, se împlineşte-transcende iubirea cuplului rural (curat moral) Bujor-Ileana  -  şi tot pe o cruce de piatră, răsturnată (deci cu o faţă la pământ, la Femeie), se reordoneazăîn visul care precede moartea, fiinţa maicii Teofana, care, până atunci, respinsese smerenia, drept componentă a atitudinii umane, în raport cu dharma.

            Crucea culcată, crucea umanizată, crucea cu două feţe  -  nu încetează de a-şi face datoria miraculoasă, de a uni ce trebuie unit, de a despărţi ce trebuie despărţit (şi de ce anume trebuie despărţit), de a reordona ceea ce trebuie reordonat: maica Teofana, din nuvela Împăcare (cf.II, p. 478)  - nu poate admite să se smerească, într-o împăcare cu fiul (ajuns cu carte   -  pentru care ea pretinde că şi-a sacrificat viaţa) şi cu nora  -  care n-ar fi chemat-o la nunta lor şi, zice ea, ar fi fost în stare s-o pună la masă în rând cu slugile. Apare, din nou, CĂLUGĂRUL LUMII, Re-Centralizant, READUCĂTOR AL CONŞTIINŢEI Dharmei Cosmice  -  părintele Hariton, care revelează, în comportamentul ei, aparent îndreptăţit  -  superbia şi egoismul:

            (cf. II, p.482)”Un semn învederat că nu din dragoste curată ai alergat şi-ai ostenit, ci râvnind ca prin el să te ridici însăţi din ce în ce mai mult(…). Părintele iartă(…) mama le iartă toate, când îşi vede copilul ajuns departe. Şi dacă nesuferită-ţi este viaţa, nu suferi pe urma celor săvârşite de dânsul(…), ci fiindcă nu ai iubit îndeajuns pentru ca să treci cu vederea neajunsurile fiului tău, să ierţi şi să te împaci, nu atât cu el, cât cu tine însăţi(…). Nu te iartă cerul dacă nu eşti iertătoare, şi nu te primeşte pământul, fără ca să te fi împăcat. Ori nu cumva ai fi voit ca el să te puie în capul mesei, pentru ca să te facă de râsul celorlalţi meseni, cu care nu erai în stare să te potriveşti nici la vorbe, nici la port, nici la apucături?!”

            De observat clara tentă confucianistă a discursului lui Hariton: mama (părintele, în genere), chiar dacă e cea mai  apropiată rudă de sânge a copilului  - trebuie să păstreze, în lumea socială (expresia: comunitatea de la nuntă) respect faţă de ierarhizările sociale (care devin ierarhizări comportamentale, de logos etc.)  - altfel, se face de râs. Respectăţi părintele  -  dar respectă, în primul rând, ierarhiile comportamental-sociale ale lumii  - pare a zice Slavici, prin gura lui  Hariton.

            Natura devine, atunci când maica Teofana are gând de împăcare  - zonă de îmbiere, prefigurând o împăcare ipotetică, în cadrul structurilor rigid-comportamentale şi existenţiale, ale Lumii Umane:

            (cf. II, p.482)”Era în ajunul Bobotezei, după care urma ziua lui [n.n.: a fiului]. În loc de obişnuitul ger, de care crapă copacii, se nimerise însă o zi cu soare, ca pe la sfârşitul lunii martie, cer senin şi limpede, adiere lină, căldură dulce, care scoate gângăniile de tot felul de prin adăposturile lor, ziuă parcă rânduită anume ca să ademenească pe babă(s.n.)”.

            Pare a fi “ademenire a babei”  - în realitate, este acţiune persuadantă, din partea naturii-purgatoriu. Natura devine capcană, doar atunci când se dovedeşte (din partea oamenilor) şovăială, lipsă de onestitate, în domeniul spiritual , interior – în acest caz,  în zona de împăcare a Teofanei  cu fiul (şi nora):

            (cf. II, p.483)” Era încă cu inima îndoită (…). Ea mergea încă oarecum făcând doi paşi înainte şi unul înapoi, mereu ispitită de gândul de a se întoarce.”

            Când vremea rea se înstăpâneşte  -  atunci bătrâna încăpăţânată capătă, paradoxal, revelaţia drumului necesar al expierii, Drumul-Canossa:

            (cf. II, p. 483)”Orişicât de dureros I-ar fi fost gândul că se umileşte în faţa celor ce umiliţi aveau să stea în faţa ei, era împăcată în sufletul ei ştiind că împlineşte porunca firii (s.n.), aducând jertfa aceasta”. 

            E clar, însă, că încăpăţânata şi egotist-trufaşa Teofana confunda cele două aspecte ale poruncii firii:

            1-porunca ordonatoare, corectoare, de tip confucianist, în spiritul Dharmei Cosmice,

            2-cu   auto-porunca superbiei proprii, egotiste.

            Căci nu admite umilinţa unilaterală, din partea ei  -  ci o reciprocitate necesară a umilinţei: “se  umileşte în faţa celor ce umiliţi aveau să stea în faţa ei…”

            De aceea, “luminile felinarelor de la marginea oraşului [simbolurile mântuirii depline prin revelaţie] erau încă de tot departe”. Atât de orbită e de superbie, încât, deşi află, departe, încă, de lumină, sprijinul CRUCII CULCATE (“ea  a sosit la o cruce de piatră care, ieşită din piua ei, zăcea culcată la pământ(…) ea s-a aşezat pe peatra rece ca să mai răsufle(…)”  -  ea nu se adaptează la cerinţele dharmice ale CRUCII UMANIZATE, prin graţie divină: nu dobândeşte smerenie şi voinţă de autosacrificiu, conştiinţă a Ordinii Dharmice  -  nici măcar în vis: “şi aţipind puţin, se vedea pe sine şezând în capul mesei “. Neapărat, în capul mesei, “să se facă de râs” – cum îi zicea părintele Hariton , dar să stea unde nu se potrivea,  conform rigorilor ierarhico-sociale şi cosmice.

            Cum am subliniat în nenumărate rânduri, pedepsirea personajelor se face ca o consecinţă logică, perfectă, în spiritul Dharmei Cosmice  -  a faptelor umane, iar nu ca o dorinţă auctorial-scriitoricească. Sau, cel puţin, aceasta e impresia dată de Slavici: Teofanei trebuia să-i fie găsit trupul chircit, umilit de frig, “acoperit de zăpadă”(giulgiu şi cămaşă de pocăinţă, în ciclul unei existenţe viitoare), de către oamenii-trecători ai acestei lumi: în dimineaţa zilei următoare. Probabil, următoare încăpăţânării-orbire. Zăpada, prin albeaţa ei, este luminarea, ieşirea din Labirint. Teofana este, totuşi, “arătarea lui Dumnezeu”…Şi se va înscrie într-o dimineaţă a recunoaşterii originii ei sacrale (căci 88 de ani de viaţă i s-au împărţit inegal: 38 până la văduvie, din care s-a ales doar cu creşterea exclusivă, pătimaşă, a copilului Ion  -  şi o jumătate de veac, aproape, de călugărie  -  ca recluziune îmbufnată, ranchiunoasă, faţă de propriul copil, care nu i-a acordat “mărirea"”pe care ea era convinsă că o merita).

            Patima de mamă ambiţioasă trebuie întoarsă în patima curată  -  pentru izvorul tuturor vieţilor supuse dharmei: patima/pătimire pentru Dumnezeu. Oricum, umilinţa morţii atenuează superbia visului anterior morţii. A murit un om, va renaşte o re-cunoscătoare a dharmei. De ce? Pentru că fiinţa Teofanei este în contact cu Crucea Umană de Piatră. Iar natura dharmică-purgatorială sancţionează excesele, slăbiciunile demonizante  -  dar nu şi metaforica poziţie a pocăinţei!

*

            Faţa dinspre Pământ a Crucii răspunde, pe cealată faţă, în visul plin de superbie încăpăţânată al Teofanei. Dar mormanul de zăpadă de deasupra Teofanei verticalizează, din nou, Crucea  - exorcizând-o de influenţele luciferico-telurice: Teofana se va ridica pe Golgota smereniei, a purităţii arătate, în viitoarea încarnare...Sau, pur şi simplu creştin: se va arăta albă/albită, la Judecata lui Dumnezeu.

*

3-Crucea cu Două Feţe. Apă şi Pământ

            Crucea Verticală, cu două feţe, este şi motivul central din nuvela La crucea din sat. Bujor o iubeşte pe Ileana, dar badea Mitru, tatăl Ilenei, îl socoteşte pe Bujor nedemn de mâna Ilenei  -  pentru că familia lui Bujor ar fi scăpătat, iar el, Mitrea, ar fi avansat pe scara socială. Crucea din sat este elementul de corectare, de re-aducere la dreptatea şi rigoarea cosmică, a iubirii  - falsificate (ca rost şi ca rang) de societatea umană. Societatea umană va trebui să asculte de personajul  CRUCEA DIN SAT, cea situată(...)”tocmai în marginea râpei”. De ce tocmai în marginea râpei? Pentru ca, dacă actanţii iubirii (Bujor-Ileana) se vor lăsa şi ei falsificaţi interior şi vor falsifica foarte rigurosul sentiment cosmic al iubirii  -  sancţiunea neputinţei lor de a fi oameni întregi, de a impune rigoarea iubirii LOR ÎNŞILE şi SATULUI  -  va fi RÂPA:

            (cf.II, p.53)” Auzi tu, Ileană! Vezi râpa asta? Să nu fiu om dacă nu sar d-aici!” – îi spune Bujor, exasperat de situaţia socio-morală nefavorabilă iubirii lor  - Ilenei. Deci, mai exact, el spune: Dacă mă voi dovedi nevrednic de numele de om  -  voi sări în Râpă. Şi ce este în Râpă? Este APA  -  marea forţă de disoluţie (şi reconversie, post-purificare-transfigurare) a formelor (greşit „tipărite”...), în neantul originar.

            APA este elementul cu adevărat activ al universului slavician [1] . Pământul este elementul discret  -  căci conţine secretul-Paradis  - faţă de care se raportează, individual şi colectiv, oamenii  -  iniţiaţii, ca şi non-iniţiaţii, sau fulgeraţii de revelaţie. Dar apa este elementul vehement  - care îi agresează pe oamenii pasivi, trezindu-i şi ţinându-i veşnic veghetori. În apă dispar, „ca şi cum n-ar fi fost”  -  formele umane rebutate (dovedite ca neputincioase, în raport cu necesitatea Rigorii, Ordinii, Dharmei)  -  dar, tot în apă, se plămădesc germenii încarnărilor şi atitudinilor post-viaţă, din încarnările viitoare: în apă se lămuresc relaţiile reale, se activează necunoscutul, înfundat în om, din pricina rătăcirilor fenomenale  - îmbrăţişarea aparent rivalilor competitori, Ghiţă şi Bucur, din nuvela bizară Vatra părăsită:

            (cf. II, p. 201)”Numai dincolo de scocuri, în dosul morii, se mai auzi peste puţin o izbitură, căderea în adâncime a celor două trupuri îmbrăţişate(...). Iar din jos de sat, în dosul morii, unde viroaga dă-n matca Vedei, tocmai deasupra cotiturii, sunt cele două cruci, puse pe un singur mormânt şi ştiu toţi copiii şi o să ştie şi copiii lor că acolo sunt îngropaţi Bucur şi Ghiţă, care s-au înecat dându-şi silinţa să oprească apa”.

            Va trebui să revenim nu doar la tâlcurile Apei  -  ci şi la tâlcul MORII DE APĂ şi al MORII, în genere  -  ca rotire a ciclurilor  - în hinduism ca şi în creştinism.

            Să ne întoarcem la cele două cruci într-o CRUCE: Crucea de Piatră, de deasupra sancţiunii confucianiste a Râpei. Crucea cu cele două feţe umane, Bujor-Ileana, a căror sexualitate, prin feţele crucii, transcende în androginizare.

            Transcende în Logos-ul Sublim al Tăcerii:

            (cf. I, pp. 52-53)”Crucea a fost rămas la stânga, cam în dos. Ea făcu un singur pas îndărăt şi şezu necăjită pe piua crucii.

            Piatra e piatră, dar mai nemişcată rămase Ileana după ce se aşeză pe ea. Un fior, o roşeaţă în obraji, şi în urmă ca o beţie groaznică: Bujor şedea în cealaltă parte a crucii. Când el zări pe Ileana, mâna i se deschise, pietrele căzură, şi el se şterse pe mână de praf. După aceea, rămase neclintit ca dânsa.

            Când oamenii şed aşa pe piatră, încât numai o cruce îi desparte, atunci ei nu vorbesc, chiar nici nu gândesc nimic. Este o limbă tainică, care nu are vorbe şi nu cuprinde gândiri, o limbă pe care o pricep şi cei ce n-o ştiu. Asta se vorbeşte însăşi pe sine”.

            De ce arunca Bujor pietre în apa din Râpă? Probabil că descompunea Crucea de aici, re-compunând-o în mediul germenilor unui ciclu vital viitor, din mediul apei activante de cicluri şi de rigori. Sau, poate îşi descompunea partea lui de Cruce, de aici, transferând-o într-o cruce cu o singură faţă, din altă lume. Sau, a treia ipoteză, transla, fragmentar, partea de cruce a Ilenei, în lumea apei, în care avea de gând să se arunce (să treacă) – pentru a o recompune pe Ileana-cu-Cruce acolo, în lumea viitoare (oglinda-lume). Oricum, în momentul în care o zăreşte pe Ileana aici, pe crucea ei de aici, încetează procesulde translare a imaginii ei crucificate în oglindă – „mâna i se deschise, pietrele căzură, şi el se şterse pe mână de praf.”

            Dacă acceptăm că Slavici este Paznicul Dharmei, că este stăpânul (impunător) al Rigorii-ca-Ritual – aceste vorbe îşi au tâlcul lor: când simţi forţa spirituală curată, a vieţii curate – orice dublare a ei în piatră trebuie să cadă: faţă de forţa Rigorii Iubirii – orice piatră răzleaţă (afară de Crucea de Piatră) devine praf. Iar forţa de impunere a Chipului Rigorii se va împlini prin limbajul demiurgic al Mâinii, re-unificatoare a celor două feţe, sexualizate, ale Crucii – în singura faţă sacrală ANDROGINUL. Şi în singurul mesaj sacru, Logos Sacru: Tăcerea – absolut semantizată („limbă tainică, care nu are vorbe, şi nu cuprinde gândiri, o limbă pe care o pricep şi cei ce n-o ştiu [...] o limbă ce se vorbeşte însăşi pe sine”). Limba ce se vorbeşte însăşi pe sine este Dumnezeu. Este Paradisul. Iar în Paradis sexualitate nu există – ci Armonie şi Rigoare (Armonie prin Rigoare). De aceea, în finalul nuvelei, Ileana nu-l sărută pe Bujor, ci o sărută pe mama lui Bujor (maica Sanda), adică sărută (se uneşte cu) Originea Originilor. Crucea cu Două Feţe s-a transformat în Crucea-Paradis, a spiritului cu unică faţă. Iubirea nu există prin parteneri, ci se face cunoscută fenomenalităţii, prin partener. Iubirea există în Sinele Ei Divin, în tăcerea ei absolut misterioasă (cf. noaptea bogată eminesciană – în unirea cu Dumnezeu.)

            Pentru o clipă, pe deasupra tuturor întocmirilor strâmbe şi neriguroase ale lumii – Ileana şi Sanda, atrăgându-i în orbita divină pe Bujor şi Mitrea (contrariile aparente, adică) – alcătuiesc Crucea Tăcerii Paradisiace. Toţi patru sunt Unul – izvor şi garant al forţei cosmice, a Iubirii ca Dharmă: Crucea-Dumnezeu.

*

4 – Miracolul Trandafirului şi Bărbatul Arhetipal

            Am ajuns pe nesimţite, la problema desfacerii lumii (din unicitate în zone ale Principiului: zona yang-masculină,  yin-feminină). Ucenic-iniţiat al Aminului, I. Slavici trebuie să aibă o viziune demiurgică – dar din punctul de vedere nu al Stihiilor dezlănţuite – ci al calmului (aparent) al Rigorii, Dharmei. Lumea nu se rupe (orice încercare de ruptură, discontinuitate prin ignorarea Rigorii, Dharmei e sancţionată cu ultimă severitate) – ci se  distribuie, în mod riguros şi armonios. De la început - vom spune că există la I. Slavici, Arheul Demiurgului Masculin – TRANDAFIRUL (Popa Tanda), care aparent încetineşte ritmurile lumii („tândăleşte”) – în realitate le readuce la normalitatea autentic-creatoare, roditoare (asumându-şi orice risc â, în mod integral). Şi există Arheul Rigorii Feminine, cu tot atâta forţă demiurgică, cât şi cel Masculin (să ne amintim de originea Rigorii slaviciene: Mama) este Simina (adică Semina=Sămânţa, sămânţa de luminare a întunericului entropic) – din nuvela Pădureanca. Între aceşti poli arheici, se zbat, migrează, uneori se pocăiesc şi se conformează Dharmei – diverse forme tribulante (Nuţa, în primul rând, Tudor Durică, din nuvela Nuţa – Ciulic din Vecinii II, Elena, din Norocul, Taşcă, din nuvela Hanul Ciorilor, Iorgovan, Şofron, Busuioc, din Pădureanca, Ghiţă, Ana, Pintea, Lică din Moara cu noroc, Istrat Gorăuţ din nuvela omonimă – şi mai ales, Duţu, din nuvela  Comoara – Ana, Zamfir, Bucur, Ghiţă din nuvela Vatra părăsită – dar şi alte personaje, nu mai puţin relevante, dar acţionând pe aceleaşi coordonate cu cei de mai sus).

            Să revenim la Arheul Masculin – Trandafirul Mistic – care, în iconografia ceştină-roza cruciană este imaginea substitută a Hristosului răstignit pe cruce. Este simbol al lumii, al demiurgiei divine şi al răstignirii [2] :

            Trandafirul – Popa Tanda conţine laturi ale personalităţii aparent contradictorii – în realitate complementare.

            Nuvela Popa Tanda este publicată în Convorbiri literare, anul IX, nr. 3, 1 iunie 1875 – pe când Slavici avea 27 de ani. Este prima nuvelă publicată de Slavici – avându-l ca îndrumător şi corector pe Eminescu. Slavici însuşi spune că a publicat nuvela „concentrând-o” – ceea ce înseamnă, se pare, că sfaturile lui Eminescu mergeau clar spre o densificare simbolică, în dauna epicului, dar în câştigul elementelor simbolice de descriere a unui traseu iniţiatic, de transcendere.

            Părintele Trandafir apare, întâi, ca „om bun” [I, p. 13]. Om al ostenelii spirituale, al armoniei, al echilibrului, al rigorii-ordinii, deţinător de Logos Sacru, în vorbă şi faptă. Deţine, iniţiatic, Cartea Lumii. Ordonarea riguroasă a acţiunii Trandafirului „drege şi culege”, realizând transcenderea faptei în demiurgie generoasă: „adună din multe şi face din nimica ceva”:

            (cf. I, p. 13) „Este om bun părintele Trandafir; a învăţat multă carte şi cântă mai frumos decât chiar şi răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte [n.n.: dascălul Pintilie – tatăl cânta încât „răsunau ferestrele” – adică se răzbea prin armonie şi rigoare, în transcendenţă, dincolo de arhitectura umană, în arhitectura divin-celestă – adică răzbea în Paraşabda-Vibraţia Originară]! şi totdeauna vorbeşte drept şi cumpănit, ca şi când ar citi din carte. Şi harnic şi grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe şi face din nimica ceva. Strânge, drege şi culege ca să aibă pentru sine şi pentru alţii (...) toate s-au făcut şi nici n-au rămas lucru zadarnic”.

            Şi totuşi, critica „minunii Trandafirului” nu întârzie:

            (cf. I, p. 13) Minunat om ar fi părintele Trandafir dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecat: prea de-a dreptul, prea verde-făţiş (s.n.) el nu mai suceşte vorba ci spune drept în faţă dacă i s-a pus ceva pe inimă. Nu e bine să fie omul aşa. Oamenii se prea supără când le luăm căciula din cap şi e bine să trăim bine cu lumea”.

            Da. El este Roza lui Beda: Verde prin frunze, flori şi spini (mortificările vieţii) din care verde iese ROŞUL CRISTIC: Inima lui Hristos-Adevărul Dreptatea, Forţa Regeneratoare şi Mântuitoare.

            Ceea ce apare, la început, ca vorbă dreaptă şi cumpănită -  este criticată, acum, ca vorbă grea (căci asta e traducerea iniţiatică a sintagmei „greu la vorbă”): vorba-logos insuportabilă prin rigoare, prin îndemnul imperios la  ordine  şi sinceritate – căci Slavici spune în numele „butucilor”-butucăneni (nefinisaţi moral) că „oamenii se prea supără când le luăm căciula din cap” – adică atunci când le dezvăluim ca-n oglinda de cristal divin, defectel morale pe care ei ţin să le ascundă, să le disimuleze sub „scufia – căciulă fermecată”, în fond, „căciula blestemată” a minciunii, nesincerităţii. E bine să trăim bine cu lumea? Da, dar numai după ce i-am impus cenzura rigorii şi ordinii. Altfel, traiul „bun” înseamnă compromisul moral, scufundarea în mlaştina morală a complicităţii la demonism.

            Logos-ul-Rază, Logosul-Săgeată arde şi chinuie. Nestrunjiţii, butucănoşii moral din Butucani nu suportă această „teroare divină” – dimpreună cu versatilul şi iubitorul de linguşire protopop.

            Trebuie apreciată subtilitatea extraordinară a observaţiei mentalităţii „turmei” sociale – şi a contradicţiei dintre Rigoarea Trandafirului-Hristos – şi comoditatea agresivă şi eficientă din punct de vedere demoniac, a Turmei promiscuie, profund gregare dar şi teribil solidară întru protecţia zonei infestate de Răul Moral. Nimeni nu-i neagă dreptatea Trandafirului, dar se face, în mentalitatea obscur-socială, luciferizată, distincţia între „dreptăţi” şi  „adevăruri.” (însăşi multiplicarea este de esenţă demonică): Dreptatea-adevărul au despărţiri de ordin social – în mintea demonizaţilor – nestrunjiţilor moral – şi nu reprezintă Monolitul Divin:

            (cf. I, p. 14) „Nu-i vorbă! Drept avea părintele Trandafir. Este numai că dreptul este treaba celor mari [s.n. – n.n.: „mari” pe scara socială, nu pe cea iniţiatic-morală]. Cei mai slabi trebuie  să şi-l arate pe-ncetul [s.n. – n.n.: Dreptatea-Adevărul arătate pe încetul se diluează în efect, până a nu mai fi perceptibile, d-apoi eficiente!] (…) Poate că ştie şi părintele că este aşa în lume; dar el avea legea lui: <<Ce-i drept şi adevărat nici la dracul nu-i minciună>>” [n.n.: este clar Războiul Metafizic pornit de Trandafir contra întregii lumi-Paradis, năpădită de viermii compromisului demoniac – iar Războiul Metafizic, contra Satanei este unul absolut necruţător, în care eroul metafizic îşi asumă absolut toate riscurile]. “Acesta era cuvântul lui, cu acest cuvânt şi-a făcut calea din Butucani ... Adecă nu tocmai el a făcut-o, ci sătenii. O vorbă şi încă ceva [n.n.: logosul strâmb, schimonosit, corupţia Logos-ului, dublată de corupţia socială şi instituţional-bisericească], pentru mai bună înţelegere la protopop, o cale  la episcopie, şi aici o vorbă bună, [n.n.: adică satanică] de la protopop: lucrurile se fac numai dacă le ştim face. Cu  mult, cu puţin, părintele Trandafir fu trimis de la Butucani la Sărăceni – pentru bună înţelegere între credincioşi” [n.n.: între Satana şi satanizaţi].

            Da, drumul strâmb al Logos-ului strâmb şi inversat, Logos-ul satanic este cotit şi hâd, dar atât de efficient, încât doboară în mlaştinâ întreaga ierarhie bisericească: biserica lui Hristos e în pericol din cauza corupţiei sociale şi a logosului corrupt – să devină Biserica Biruinţei Satanei.

            Paradoxal, salvarea îi vine tocmai de la cel ostracizat. Trandafirul este trimis în deşert. Dar cu atât mai frumos e Trandafirul printer dunele deşertului, printre stâncile sterpe ale deşertului, cu atât mai deplin glorioasă e biruinţa Trandafirului, în zona perfect neutrală, ba chiar suspect de pasivă şi recalcitrantă în pasivitate – a Sărăcenilor (nume amintind de arabul faqr – sărac material, dar cu mare potenţial spiritual). Iar părintele Trandafir a ajuns în starea de PENIA- LIPSĂ (ca Dănilă Prepeleac, „câştigătorul” Pungii Goale, care „puţea” a pustiu) – care precede, logic, POROS-ul, câştigul spiritual:

            (cf. I, p. 114) „Popă-n Sărăceni? Cine ştie ce vrea să zică popă-n Sărăceni! Dar aşa-i trebuie părintelui Trandafir! Cine vrea să sară peste groapă [n.n.: proba morţii iniţiatice şi a Labirintului] arunce-şi mai-nainte desagii peste ea. Părintele Trandafir n-avea însă decât o nevastă şi doi copii: desagii îi erau deşerţi”.

            Încă din prima sa nuvelă publicată, slavici îşi dovedeşte ciudata măiestrie a împletirii vocilor, a modulării vocii în funcţie de actant – şi apoi amestecului vocilor actanţilor îl obligă pe cititor la efortul spiritual al decantării teatralităţii de justeţe. Niciodată nu are dreptul la comoditate cititorul lui Slavici. Căci, la tot pasul, îl pândesc capcanele vocilor împletite: butucăneni, biserică, vocea interioară a Trandafirului-preot fachir, vocea naratorului... un labirint, din care un cititor zelos, cu voinţă de decriptare magică – poate ieşi iniţiat. Iar dacă nu – se plictiseşte şi afirmă, ca G. Călinescu, că I Slavici este un scriitor nepriceput şi greoi.

*

            I. Slavici insistă semnificativ asupra deşertului, în care va trebui să se producă, fie miracolul regenerării moral–spirituale – fie ofilirea Trandafirului:

            (cf. I, p. 14) „Pe Valea-Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc Sărăceni. Un sat <<Sărăceni >> pe o <<vale seacă>>: mai rău nu poate să sune însemnarea unui loc. Valea-Seacă!”

            Suntem la Capătul Lumii, am atins faza extremă, cea mai acută, a probei iniţiatice, în cadrul Labirintului – pentru Trandafirul Hieratic. Căci sursele divine par întrerupte – iar cele demonice par dezlănţuite crâncen, schiţând un cerc infernal (primul sau ultimul, puţină importanţă mai are pentru soluţiile Trandafirului); mitologia îşi urmează firul magic, către Miracol – sau către Apocalipsă:

            (cf. I, p. 14) „<<Vale>> pentru că este un loc închis între munţi; <<seacă>>, pentru că pârâul ce şi-a făcut cale pe mijlocul văii este sec aproape întregul an.”

            Topografia şi toponimia sunt interesante. În primul rând, o inversare semnificativă: demonul e pe dreapta, Sfânta Treime pe stânga:

            (cf. I, p. 14) „În dreapta este un deal numit Râpoasa [n.n.: râpa căderii în neantul formelor rebutate promiscue]. În stânga sunt alte trei dealuri, numite Faţa [n.n.:chipul lui Dumnezeu, Sinaiul Mesianic din Sărăceni], Gropniţa [n.n.: Groapa-Cavernă  - misterul ascuns, care poate deveni, pentru neiniţiaţi, capcana fatală] şi Aluniş [n.n.: prefigurarea magiei, miracolului, având în vedere nuiaua magică de alun].” Şi mitul continuă prin dumicarea în Logos a simbolurilor: „Pe Râpoasa cresc stânci [n.n.: deşertul disperării demoniace]. Pe Faţa sunt holde [n.n.: faţa solară a regenerării prin Duh Sfânt – speranţa stă faţă cu Trandafirul Văii]; pe Grobniţa e satul [n.n.: deci misterul ascuns sunt chiar oamenii, este însuşi structura socială – care aşteaptă un Trandafir Cristic, dar şi un Confucius al Rigorii Comportamentale; căci Confucius nu neglijează divinitatea, ci o respectă nemăsurat de mult până la agnosticism: „Când oamenii nu sunt în stare să-i slujească pe oameni, cum îi pot ei sluji pe zei?”] – iară pe Aluniş sunt mormintele satului, între aluni şi mesteacăni [n.n.: între magie şi puritatea albă a divinităţii – se aşteaptă regenerarea prin resurecţie morală].”

            Există însă şi opusul topografic, dar un opus nestrunit, un POROS care rămâne mistic, dacă nu-l struneşte şi se foloseşte de el Rigoarea:

            (cf. I, p. 15) „Aşa-n dreapta şi aşa-n stânga; dar lucrul de căpetenie este tocmai în fund. Aici sunt munţii; de aici vine ce vine [n.n.: evident că doar muntele poate aduce existenţa reală  cea sacrală – dar trebuie să fie găsit echilibrul între PENIA şi POROS – altfel se rămâne în mlaştina disperării şi promiscuităţii infernale]

            Dincolo, peste Râpoasa, este Valea Răpiţii [s.n. – n.n.: a răpi  = a fascina; râpă care  augmentează simbolistica Râpoasei; şi Rapiţă – ca Axă a Lumii, Arborele Lumii] o vale mai adâncă decât Valea-Seacă şi numită aşa pentru că prin ea curge Răpiţa. Răpiţa este supărăcioasă, mai ales în timp de primăvară, iar pârâul de pe Valea-Seacă este un crac al Răpiţii. Primăvara, când se topeşte neaua pe munţi, Răpiţa se supără, varsă o parte din mânia ei în cracul de pe Valea-Seacă şi asta încetează de a mai fi <<seacă>>. În câteva ceasuri sărăcenii sunt mai bogaţi de apă.”

            Dar apa este elementul originar, şi este elementul fundamental activ şi demiurgic în scrierile lui Slavici. A fi bogat în apă e rău doar dacă nu faci efortul de a pricepe şi struni spre folosul ordinii gospodăriei tale şi a satului – stihia APEI. Or, deocamdată, până la venirea Trandafirului, sărăcenenii îşi meritau numele, în sens negativ: nepricepuţii, lipsiţii de forţă a rigorii şi ordonării şi rămân în Mlaştină – cu opusul Secare Absolută, adică, între limitele infernului.

            Urmarea? Pasivitatea, coborârea în Labirintul Lenei. Orice gând de acţiune (a semăna-a secera) este considerat advers existenţei umane, nebunie.

            (cf. I, p. 15) „Este oare minune dacă în urma acestora sărăcenii s-au făcut cu vremea cei mai leneşi oameni [s.n. – n.n.: Trandafirul soseşte pe terenul triumfului deplin al demonului]?! Este nebun acela care seamănă unde nu poate secera [s.n. – n.n.: deci blocarea în cerc vicios, a începutului şi finalităţii acţiunii] (...) Unde nu e nădejde de dobândă, lipseşte şi îndemnul de lucru [n.n.: lipseşte de fapt, Reperul Divin, suprema nădejde de dobândă]”.

            Şi Răul pare a nu avea limite căci devine stare de normalitate umană, ba chiar pervertire a Răului, ca să pară Bine:

            (cf. I, p. 15) „Iar cine e deprins cu răul, la mai bine nu gândeşte. Sărăceneştenilor le părea că, decât aşa, mai bine nici nu poate fi. Peştele-n apă, pasărea-n cer, cârtiţa-n pământ şi sărăcenii-n sărăcie!”

            Iată Anti-Dharma perfect definită! Cine gândeşte că Antihristul va lucra altfel decât în Sărăceni – se înşală. Suprema lucrare a Antihristului este normalizarea Răului, pervertirea lui în senzaţie a Binelui şi cosmicizarea acestei stări – prin suprimarea absolută a reperelor. A celor morale în primul rând. Entropia este, evident, şi ea, perfectă şi generalizată. Nu există comunitate ci individualizare egoistă, nu există structuri ale îngrădirii-rigorii – ci vid formal, „libertate” demonică în chip de vid semantic: „Ici o casă, colo o casă... tot una câte una... Gardurile sunt de prisos [n.n.: Confucius se prefigurează ca necesitate – acolo unde îngrădirea-rigoarea-gard a dispărut până şi ca idee], fiindcă nu au ce îngrădi [n.n.: vidul nu este abstragere buddhistă, ci vidul semantic ca vid de divinitate]; uliţă este satul întreg [n.n.: adică o cale fără ţintă!]. Ar fi prost lucru un horn la casă: fumul află cale şi prin acoperiş [n.n.: ceaţa absolută a promiscuităţii infernului: imprecizie, iluzie, lipsă de direcţie, lipsă de voinţă a direcţionării, a lucidizării-limpezire] (...) lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place să-şi facă altul mai pe plac”. Reducerea respiraţiei fiinţiale până la desfiinţarea ritmului respiraţiei. Căci lucrul scurtat este respiraţia ritm-fiinţial-scurtată până la anulare. Cui să nu-i placă, de vreme ce demoniacul a pervertit Răul ca pretins Bine, şi Neplăcerea ca Plăcere a pasivităţii comode, la modul absolut?

            O ţară, un tărâm – ale demonului morţii spirituale. Mai exactă descriere a tărâmului infernal, a progresivei decăderi a lumii-Paradis în anti-Paradis, paradis devastat infernal, (prin extracţia dimensiunii morale, deci extracţia activismului spiritual) nu există în toată literatura noastră epică.

            Biserica este anti-biserică. Stâlpii ei s-au plecat spre răbdătorul pământ (mlaştină...). „aşa a şi rămas, fiind biserica, cel puţin în Sărăceni, un lucru de prisos.

            Popă? (...) sărăcenii erau un sat fără popă. Adică era sat cu popă, numai că popa lor totdeauna era popă fără sat.”

            Scurt şi cuprinzător. Sărăceni=locul fără loc. Inexistenţa la superlativ. Forţa spirituală, caa autoritate în acţiune – nu-şi găseşte „materia primă” asupra căreia să-şi exercite acţiunea autoritară – căci materia primă este Neantul Spiritual, sub expresia Neantului Fizic. Vidul dumnezeirii.

            Dar aşa ceva e o utopie. Dumnezeu nu e văzut, dar Trandafirul vine – nu pentru trei zile, nu pentru ca să moară, (care a stat mai multă vreme aici s-a curăţit de păcate). E nevoie de o parolă de regenerare, a acestui tărâm devastat de Neant, al Regelui Pescar bolnav. E nevoie de fanatismul întrebării lui Parsifal. Nu de convenţii false – ci de acţiune frontală. Iar Trandafir, cum am văzut, era/este omul Ţintei directe. Omul-Rază, Omul-Săgeată-de-Dezlegare.

            Trebuie, doar, să afle săgeata potrivită. Căci Ţinta era evidentă: regenerarea morală, resurecţia, revelarea Paradisului  -  de sub paragina demoniacă ( iluzorie!). Spiritul Trandafirului este neînduplecat, dar trebuie să-şi adapteze Logos-ul la Lume, Lanca lui Longinus la Coasta lui Crist:

            (cf. I, p. 17)”Ei, dar părintele Trandafir e vârtos la cap [n.n.: la vârful penetrant cu lumină-revelaţie] : unde pleacă, merge şi ajunge, ori moare pe drum”[n.n.: pentru a renaşte odată cu Drumul Absolut].

            Trandafirul Domnului îşi începe misiunea în Pustiu:

            I-în primul rând, face CALE: restaurează funcţia spaţiului sacral (biserica) şi eliberază Logos-ul:

            (cf.I, p. 17)”În cea dintâi duminică, părintele Trandafir ţine o predică înaintea oamenilor ce s-au adunat în număr mare ca să vadă pe popa cel nou[s.n.  – n.n.: era Transfiguratul, pentru că un preot obişnuit, strict limitat la forţe pământeşti, s-a spus clar că nu rezista în zona Pustiu-Sărăceni] (…) Gândul bun se-nmulţeşte, cuprinzând loc în mai multe suflete, şi cine îl are şi poartă, mai ales atunci dacă îl preţuieşte, se bucură când vede că-şi face cale-n lume” [s.n. – n.n.: gândul bun, Logos Potenţial, creează starea de Dao, care este starea de Rigoare şi Ordine  -  cel puţin sub forma ei potenţială].

            Se observă un rezultat metafizic: oamenii ies din pasivitate şi indiferenţă, se trezeşte în ei, prin efort simpatetic faţă de Duhul Trandafirului  -  dorinţa Înţelegerii, ca Anamneză, ca reamintire a alfabetului Lumii-Paradis  -  a ceea ce fusese înainte de vid, de Neant, de Pustiul demonic, înainte de starea Sărăceni  -  amintirea altui ciclu vital, în care nu erau robi deplini promiscuităţii pasivist-demonice:

            (cf.I, p. 18)”Părea că oamenii aceia ascultă ceea ce ştiu, darn u ştiu bine, şi-i sorbeau vorbele [s.n.  –  n.n.: Logos-ul-Coerenţă, Logos-ul Curgere şi Revărsare a Duhului Vieţii, identic cu Duhul Căii] cu atâta sete, încât părea că ar voi să-i scoată sufletul [s.n. – n.n.: sugestia necesităţii atitudinii euharistice a Cinei Celei de Taină, sau a stării buddhist-mahayanice], ca mai uşor să culeagă din el învăţătură”[s.n.  – n.n.:ei voiau să culeagă, totuşi, ceea ce nu semănaseră  -  aici este problema de inadecvare la logica agrar-divină a lui Hristos].

            Trandafir citeşte-vizualizează prin Logos  - Rătăcirea, dar ca premiză posibilă a Revenirii la Dao, la Calea Dreaptă, la Fericire, conform creştinismului: “S-a citit în ziua aceea evanghelia asupra fiului rătăcitor. Părintele Trandafir a arătat cum Dumnezeu, în nesfârşita lui iubire de oameni, l-a făcut pe om spre fericire”. De observat că Slavici allege forma “rătăcitor”, pentru a desemna starea “fiului”  - iar nu cea obişnuită: “risipitor”; deci, vina de origine a Spiritului este Rătăcirea  -  şi doar din pricina Rătăcirii Căii (predarea necondiţionată către Labirint), se produce şi “risipirea”-irosirea forţelor umano-divine.

                        II-Atâta doar că Trandafirul Domnului nu conştientiza că e Trandafirul Domnului: adică nu-şi lăsa mintea pentru suflet. Şi nu lăsa Falsul Centru al Lumii (Biserica Pustiului, îndreptată spre Pământul Păcatelor, iar nu spre Centrul Mântuirii) în favoarea Adevăratului şi Unicului Centru: SINELE SACRU, Casa Proprie. Şi nu părăsea logica umană, în favoarea duhului care pluteşte peste ape. Voinţa Umană, Dorinţa Umană  -  sunt doar creatoare de suferinţă, spune buddhismul. Dacă nu sunt dublate, fireşte, de părăsirea (în sensul supreme activ) în voia lui Dumnezeu. Orice “voinţă” trebuie să decurgă din Principiul Cosmic, din Dharma, iar nu din luciferismul minţii omeneşti.

            Dar să urmărim, cu atenţie, autoiniţierea celui poposit în Pustiu, ca TRANDAFIR al Spiritului. Şi să nu uităm simpla zicală că nu poţi să seceri, dacă n-ai ce  -  dacă n-ai semănat, înainte. Şi să nu pui carul dinaintea boilor  - pentru că, altfel, vei merge spre inversul lui Dao: spre Vidul Satanic. Şi că săracului i-e uşor a dărui, căci nu are ce.

            Ce s-a întâmplat, de fapt? S-a întâmplat că forţa spirituală a Trandafirului trebuia exprimată. Şi nu într-o individualitate egotistă  -  ci într-o starede comuniune spirituală  -  a cărei expresie să fie satul cosmic-comunitate umană.

            Deocamdată, oamenii nu sunt capabili să se smulgă din mlaştină, doar la o simplă boare a Duhului, bătând peste ei. De aceea, Trandafirul, văzând că nu se re-creează topos-ul sacru al bisericii (fie ploaie, fie vreme bună, oamenii nu mai veneau pe la biserică)  -  Trandafir va produce o explozie a topos-ului sacru: va ieşi cu biserica-duh înafara spaţiului compromis demoniac, înafara bisericii concrete, inversate spre pământ. Şi nuvela trebuie citită, din acest moment, în registru strict metafizico-mitologic:

            a-Trandafir porneşte cu SFATUL: adică, nefiind garduri, pereţi şi uşi reale  -  Trandafir le va face din Logos. Va conforma planul strict spiritual al Paradisului terestru:

            (cf.I, p. 19)”Şi apoi porni popa la colindă. Cât e ziua de mare, gura lui nu se mai opera. Unde prindea oamenii, acolo îi ţinea la sfaturi. La câmp dai de popă; la deal dă popa de tine; mergi la vale, te întâlneşti cu popa; intri-n pădure, tot pe popa îl afli. Popa la biserică, popa la mort, popa la nuntă, popa la vecin: trebuie să fugi din sat, dacă voieşti să scapi de popa. Şi unde te prinde, te omoară cu sfatul”

            De observat că popa urcă la deal, popa este în mijlocul pădurii etc. “Trebuie să fugi din sat dacă voieşti să scapi de popa”= trebuie să fugi de lume (această lume, a ultimelor veacuri, demonizata lume “modernă”…)  -  să mori: altfel, te omoară (popa!) cu sfatul. Adică, te plănuieşte pentrui o ulterioară transfigurare. Îţi oferă moartea iniţiatică.

            b-Trandafir, apoi, porneşte BATJOCURA. Ce este batjocura lui? Este inversarea Anti-Logos-ului  -  negarea negaţiei, adică redresarea, reabilitarea Logos-ului Divin. Când laudă casa, batjocoritor, că are prea multe ferestre şi că omul “stăpân” respectivei case iubeşte tare mult lumina şi sfântul soare  -  atrage atenţia asupra prea slobodului întuneric, datorat slăbiciunii morale. Şi porunceşte, astfel, să vină Logos-ul Soarelui. La fel, femeii cu cămaşa nespălată îi adresează batjocura “dar de când aţi început voi să purtaţi rochii de postav?”  -  atenţionând asupra goliciunii  vinovate, a indecenţei    -   şi chemând Logos-ul Decenţei, al Croirii, Coaserii, Spălării  -  adică al conformării corecte şi al purificării ritualice. Cât despre copilul murder “de lictar”  -  îi cheamă Logos-ul vital al Nectarului Divin (amrita-ambrozia). De aici, porecla de “Popa Tanda”  -  adică Restauratorul Ritmului Interior Vital, al Logos-ului Primordial. Sub aparenţa tândălirii, se produce calibrarea acţiunii viitoare.

            c-OCARA, care urmează logic, este FOCUL EUHARISTIC, focul viitoarei acţiuni euharistice, care-i va restaura pe indivizi în comunitate-comuniune:

            (cf.I, p. 20)”La început, oamenii se lăsau ocărâţi. Mai târziu, mai răspundeau şi ei câte ceva, aşa, pe sub căciulă. În sfârşit, însă, văzând că merge prea gros, începură şi ei să ocărască pe popa.”

            Oamenii cer “stingerea focului euharistic”, din partea episcopiei. Dar episcopia coruptă n-avea putere nici asupra lui Satan, precum nu are putere nici de la Dumnezeu  -  şi lucrarea începută, Dumnezeu nu o lasă nesfârşită, când este vorba de însuşi El-Trandafirul:

            (cf.I, p. 21)”Adecă tot în Sărăceni a rămas Popa Tanda”.

            III- Următoarea etapă, după cum îşi închipuie oricine a fost atent până aici, este APRINDEREA FOCULUI CENTRAL – singurul care poate susţine plănuirea-de-foc, structura-de-foc, cu migală şi maximă stăruinţă, stabilizată în topos sacru.

            Pentru asta, Trandafirul trebuie să de contopească cu Duhul Sfânt, care l-a trimis în Valea Satanei:

            a – vegherea (cf. I, p. 21) „Apoi nimic nu îndeamnă mai mult spre întristare decât tocmai privegherea [s.n.] între cei ce dorm” – îl aseamănă cu rugătorul-veghetorul Hristos di Grădina Ghethsemani;

            b – urmată de încredinţarea în mâinile Tatălui Ceresc, ca atoate-aprinzător (de suflete, de forme, de lume): este Hristosul de pe Cruce care zice: „în mâna Ta, Părinte Ceresc, îmi încredinţez sufletul!”

            Aşa zice şi Trandafirul, înfrânt-smerit în rugă, plâns şi închinare (care vor transfigura biserica Pământului în biserica Cerului):

            (cf. I, p. 22) „Din gura lui numai trei cuvinte au ieşit: Puternice Doamne! Ajută-mă! Şi oare credea el că acest gând, cuprins cu atâta înfocare în desperarea lui îi va putea da ajutor? El nu credea nimic, nu gândea nimic: era purtat.”

            ERA PURTAT!!!

            IV – S-a aprins, prin voia Duhului Sfânt, Focul Central, Centru-Adevăr. „Ghebosul” trebuia să se îndrepte în Fiul Omului – Hristos-Trandafirul, conştient de misiunea sa de verticalizare (re-sacralizare a Văii Satanice).

            Propria casă este Centrul Lumii Renăscute, Centrul Mântuirii şi al Euharistiei.

            De trei ori vor spune sătenii: „Popa e omul dracului!” – pentru că de trei ori constată gestul mistic al folosirii mlaştinii degenerării demoniace – pentru construcţia Casei Centru al Focului Refacere a Lumii din Origini, de fapt. Trandafirul transfigurează balta (cu sălcii, răchită rogoz, şovar etc.) în construcţie verticală: acoperiş (al cuptorului alchimic – casa ca Athanor!), gard de „separare” (de fapt, ordonare-disciplinare, cosmicizare a neantului demoniac), grajd pentru dobitoacele transfigurate (din cal spetit – cal solar, din plug stricat rază fertilizatoare şi purificatoare de sterpăciune etc). Şi, mai ales, vehicolul faptei – căruţa, pentru care face, din nuiele – lese laterale, lese care, repetate, ca evanghelia în biserică, prin oameni (pe care îi învaţă să pescuiască, nu le dă de pomană un efemer peşte, ci îi introduce ăn mistica acţiunii resacralizatoare) – îi transfigurează pe leneşi în actanţi miraculoşi.

            Centrul de Foc este fapta vitalizatoare:

            (cf. I, p. 25) „Straturi în Sărăceni? (...) câteva zile capul îi era plin de starturi, de barabule, curechi şi fasole (...) nu era zi în care atât popa, cât şi preuteasa să nu fi mers măcar de zece ori la straturi, pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite seminţele (...). Care vedea mai multe seminţe încolţite, acela era mai norocos (...). Popa se-ncungiură cu păpăşoi (...) giur împregiur păpuşoiul va creşte şi va acoperi spinii din gard”.

            Miracolul Germinaţiei şi păpuşoiul=axialităţi solare multiplicate – spinii calvarului sunt înlocuiţi de Crucea-Pod către Cer pentru a resacraliza şi controla prin verticale supravegheate în propriul spaţiu – pe sătenii-turmă.

            Se prefigurează Paştele – ca resurecţie a întregii comunităţi în care Trandafirul şi Centrul se vor ascunde discret şi mistic. Dar trebuia conştientizată, de către turmă, vitalitatea divină, iar turma de capre transfigurată în turmă duhovnicească de oi şi miei sacrii. Acest lucru se realizează prin Cântecul (orfic, armonizator şi ordonator) şi Plânsul din ochi şi glas (ca apă de foc re-baptismală) de la Rusalii:

            (cf. I, p. 29) „Preuteasa a început să plângă – nu ştie de ce – iară părintele Trandafir era să plângă când a sosit în biserică; a văzut însă oamenii pe la icoane şi a intrat în altar cu lacrămile în ochi. Zic oamenii că el niciodată nu a cântat mai frumos decât într-astă zi. A rămas vorba: <<Cântă ca popa la Rusalii!>>”.

            Bună-Vestirea  a precedat astfel Învierea.

            V – Iar Învierea este Supremul Mister. Nu vom şti niciodată, decât prin propriile spirite, procesul mistic al Învierii. Doar sfărâmând Stâncile Demonului, ca sărăcenii (acţiunea în vederea înscrierii în Calea-Dao):

            (cf. I, p. 30) „Sărăcenenii au trebuit să sfarme stânci în calea lor; dar au făcut-o bucuros fiindcă din stânci şi-au făcut drumuri.”

            Euharistia împlinită – Paradisul Terestru a fost restaurat, misiunea Trandafirului, împlinită. Duhul Sfânt Demiurgic se retrage, în discreţie, pentru a controla, veghea, corecta din interior – pentru ca Valea Seacă şi Sărăcenii să rămână doar nişte ciudate nepotriviri semantice în raport cu toposul sacru (în realitate, blazoane-mărturii ale bătăliei sublime, glorioase, cu toate cercurile infernului):

            (cf. I, p. 30) „Casa popii este tocmai lângă biserică [n.n.: pentru a susţine toposul sacru-instituţie, prin realul duh sacru, Trandafirul, făcut perceptibil euharistic prin exerciţiul faptei]: nici din asta nu vedem decât cinci ferestrii şi un acoperământ roşu cu două hornuri” [n.n.: 5 este numărul sacru al Creaţiei – acoperământul roşu este chiar viziunea Trandafirului – iar două hornuri înseamnă stăpânirea asupra celor două duhuri răsuflări: duhul constructiv şi cel distructiv – stăpânire echilibratoare conform Dharmei Divine, iar nu conform haosului demoniac atoatedistuctiv].

            Finalul? Transfigurarea nu doar fizică (sărăcenenii verticalizaţi), ci, în primul rând, moral-spiritual. Sărăcenenii sunt/au devenit vizionarii Trandafirului Cristic: „Ţine-l Doamne la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”

            Fiul Omului. Hristos-Trandafirul căruia îi este recunoscută acţiunea mistic-euharistică. Este Bărbatul Modelar, Centru al Lumii. Altă ipostază, egală semantic, a Călugărului Lumii.

Chiar non-ascetic, se poate obţine controlul asupra Centrului Dharmic al lumii: prin iubire de oameni, prin faptă corectă, exemplar-modelară, creatoare de euharistie, stare de comuniune umană. Astfel, veghetorii Hariton, Agaton, Anania – îşi au, în Popa Tanda, semenul. Trandafirul se întemeiază pe cei patru copii-Cruce când se încredinţează („este purtat”) lui Dumnezeu. Lumea lui I. Slavici se întemeiază pe cele patru ipostaze ale Călugărului Lumii (Preot al Lumii, Preot al Centrului, putem zice acum, după ce am revelat resorturile mistice, creştine şi confucianiste, deopotrivă, ale nuvelei Popa Tanda).

 

*

5 – Rezonanţa Focului: Femeia Arhetipală.

Pădureanca şi Falsa Pupăză

 

            Dar Femeia slaviciană? Are acces la Centrul Lumii? Poate, chiar deveni Preoteasă a Centrului de Duh Dharmic al Lumii? S-o vedem pe Simina – Sămânţa de Lumină a Lumii, apoi, vom putea da răspuns şi la această întrebare.

            Primul şi ultimul capitol al nuvelei Pădureanca debutează cu o frază sibilinică, prin care se trimite în două direcţii deodată:

            a – impotenţa spirituală a neiniţiaţilor lumii;

            b – posibilitatea infinită (inclusiv transfiguratorie a iniţiaţilor, intimi cu transcendenţa) (cf. I, p. 350 şi I, p. 456):

            (cf. I, p. 350) „Fă trei cruci şi zi doamne-ajută când treci pragul casei, fie ca să ieşi, fie ca să intri, căci lumea din întâmplări se alcătuieşte, iar întâmplarea e noroc ori nenorocire şi nimeni nu ştie dacă e rău ori bun ceasul în care a pornit, nici dacă va face ori nu ceea ce-şi pune în gând”.

            Simina din Zimbru [3] – este deja o prefigurare a forţei emblematice româneşti. Iorgovan, iubirea ei – este Liliacul Alb: floare frumoasă, dar prea timpurie. Efemeră – sau pur şi simplu, orientată spre Focul Primăverii – în comparaţie, cel puţin, cu Sămânţa de Lumină a Zimbrului – o entitate spirituală constantă şi de continuitate interior-spirituală.

            Simina-Semina Zimbrului domină spiritual toate personajele lui I. Slavici. Ea este Pădureanca. Mulţi sunt pădurenii, oamenii munţilor, ieşiţi din umbre şi din întunericul pădurilor, pentru a cunoaşte şi trudi holdele de aur ale câmpiei. Dar numai ea, Semina Etherica, vine dinspre pădure ca dinspre supremul mister, vine dinspre stâncile Muntelui ca dinspre suprema înălţime a Spiritului Uman, vine dinspre Izvoarele Muntelui – ca dinspre suprema râvnă a purităţii – râvna de a păstra/restaura Paradisul-Lume. Cum? Prin Iubire. Semina-Pădureanca este Zâna iubirii – zeiţă şi Crist unic răstignită pe Crucea Iubirii.

            În jurul acestui Ax al Lumii (Crucea care îmbrăţişează lumea cu Iubire) se joacă partida de şah (raţională) a lumii: Māyā. Se joacă şi hore de patimi. Patimi şovăielnice şi patimi nestrunite. Aparenţe şi esenţe. Toate aceste jocuri şi patimi rotite stau sub semnul MORII. Moara de vânt – şi „locomobila”. Se înfruntă Cucul cu Ciorile, iar o Pupăză ispăşeşte în locul Busuiocului şi al Liliacului Alb. Şi le transferă acestora adevăratul blestem de pupăză: spuracarea de sine şi de lume.

            Căci Neacşu al Mocşei [4] , încăpăţânatul, (cu sensul de: cu cap înţelept) şi Negrul Tată Mistic al Seminei Etherica ]îi spune fiicei sale o vorbă, care se va reverbera mustrător, în urechile ei, şi după ce bătrânul va trece cu colac şi lumânare, pe Calea Nevăzuţilor:

            (cf. I, p. 386) „ Nu te face, fata mea, pui de cuc în cuib de cioară (s.n.), că nu-ţi este firea pentru aceasta. Tu ai dormit astă noapte aici, întinsă pe un braţ de fân şi ai durmit bine, dar ei au durmit în paturi de perini de puf şi n-au să uite niciodată c-ai durmit în şura lor (...) Tu nu ştii să şezi la masa lor, nici să mănânci cu lingura lor, nici nu ştii să te îmbraci în portul lor, nici să vorbeşti în limba lor”.

            Pădureanca este Cucul – Pădureanca vine dinspre (şi atrage) Misterul Sacru. Pădureanca este fiinţă şi suprafiinţă, în acelaşi timp. Fiinţă şi nefiinţă, mai mult duh decât trup, mai mult reper de Frumuseţe (adică de Bine şi Adevăr) decât Arătare a Pământului. Ea nu arată ca oamenii, nu vorbeşte ca oamenii, nu are loc ca oamenii.

            Adică, de ce să stea oare Pădureanca sub semnul Cucului? Spicuim din Mihai Coman, Bestiarul mitologic românesc [5] „(...) Cântând (...) numai primăvara şi  numai pe fondul exploziei vegetale, cucul devine o emblemă a acesteia, un purtător al atributelor asociate acestui anotimp: putere, vitalitate, sănătate, promisiunea bogăţiei, elan tineresc. (...) fiind un declanşator al renaşterii, cucul este şi un consacrator al ritmurilor şi etapelor specifice muncilor câmpului (...) pentru că este legat de un început, mesajul conţinut de cântecul cucului îndeplineşte rolul unei urări (...) beneficiind de atribute augurale şi propiţiatorii (...) prevestitor de belşug şi înmulţitor al roadelor (...). Cucul este opus morţii şi întrupărilor ei (...) funcţionează ca un simbol al puterii naturii de a renaşte mereu, al vitalităţii şi tinereţii (...) s-a născut credinţa transformării reversibile a cucului în uliu, în intervalul cuprins între ziua de sfântu petru şi Bunavestire (...) este mediator între un tărâm cunoscut şi unul necunoscut, între aici şi dincolo (...) prăpastia ce separă libertatea şi fericirea păsării de condiţia precară şi nefericirea protagonistului uman (...) poartă veştile dintr-un tărâm într.altul dar nu permite trecerea protagonistului peste vămile hărăzite (...) apare ca peţitor asiduu şi înfocat: El tânjeşte după turturică (de care e refuzat) şi după ciocârlie (pe care a pierdut-o, după ce o vreme i-a fost soţ). Cucul şi turturica sunt două imagini antinomice: primul conotează iubirea nestatornică, în timp ce turturica întruchipează văduvia castă (...) Cucul şi mierla, fie frate-soră, văr-vară – fie soţ-soaţă, peţitor-peţită (...) toţi cucii au o singură mamă – iar ei toţi sunt bărbaţi şi toate păsările văzduhului, de parte femeiască le sunt soţii (...) pasărea-nepasăre, pentru că el nu vărează, nu iernează, iar puii dacă vrea să-i aibă, nu-i vrednic să-i clocească (...) trăsăturile pozitive şi negative, benefice-malefice, consacratoare-degradatoare – se întrepătrund şi se neutralizează până la anihilarea statutului natural (...) Cucul are puterea de a profeţi mersul vieţii, numărul de ani până la un anumit eveniment, noroc-nenoroc, bogăţie-sărăcie, împlinire erotică-nonîmplinire (...) răsucitul şi jocul cucilor pentru apărarea manei vacilor; cântec apotropaic; sănătate şi putere; alungă spiritele rele şi boala (...)”.

            Apoi - Pupăza [6] : „pasărea scârnăviei; cântecul ei este agent malefic; (...) antinomică faţă de Cuc: ambele migratoare; cântă, cam în aceeaşi perioadă, la întrecere. (...) pupăză = anti-urare, cobire – degradează, spurcă, coboară omul înspre condiţia animalică. Cucul şi Pupăza, au fost la început soţ-soţie. Dar Pupăza a vrut să ia locul lui Dumnezeu: pentru hybris-ul ei a fost osândită (...) îndepărtează soarele, transformă hrana în scârnă, opoziţia  aparenţă (penaj plăcut colorat) – esenţă malefică. Pupăza a furat penele Cucului”.

            Totul începe în nuvelă sub semnul unui dezechilibru cosmic, al pătrunderii bolii şi duhurilor rele în Lumea-Paradis: sub semnul HOLEREI. Bogătanul Busuioc, care se exprimă, în plan mistico-simbolic, prin fratele său „din flori”, Pupăză – refuză realitatea malefică (sau poate, mai mult decât şi-o însuşeşte: el însuşi personifică Holera sau condiţionările mistice ale Holerei) şi vrea să-i aducă pe „pădureni” (oamenii muntelui) la strângerea recoltei. Iorgovan, (Liliacul Alb) se oferă să-i cheme pe Pădureni şi se şi duce - „gând purtat de dor”.

            Câtă vreme nu e (aparent) contrarial, Iorgovan îşi merită numele „lilial” şi cu aromă de legendă şi baladă. Iorgovan, călare pe Vulpoiul (înşelătorul) şi însoţit de Şofron (în grec. = Înţeleptul – care, deocamdată, e doar Gospodarul şi Slujitorul cu credinţă al lui Busuioc) – ajunge în Şiria – unde se trezeşte în faţa unei mulţimi de oameni care-i solicită discernământul logic pentru a fixa funcţia mulţimii:

            (cf. I, p. 356) „Un bâlci întreg şi tot nu era bâlci, fiindcă la bâlci sunt şi care, sunt şi şetri, iar aici nu erau decât oameni vii – o oaste întreagă, şi tot nu era oaste, fiindcă aici erau pe câţi flăcăi, pe atâte fete”. Aveau „cimpoi, lăutari, fluieraşi, jucau unii, cântau alţii – şi vorbă, vorbă, vorbă care le leagă toate şi le împreună în o singură bâjbâitură” (s.n.).

            „Pădurenii coborâseră – dar fără Pădureanca: Iorgovan era foarte nenorocit (...). Tremura din tot corpul.”

            Să nu se facă de râs, din punct de vedere social – le dă de băut, dar el nu bea decât cât să se întărâte şi să se-ndârjească, sterp şi rău: „Nu mai vreau! – strigă el îndârjit, apoi se ridică şi o luă spre sat.”

            Între timp, are loc căutarea Căii de către celălalt bărbat – Şofron:

            (cf. I, p. 359) „Întorcându-se de la birt, pământul i se legăna sub picioare şi drumul de ţară îi era prea îngust.” Deocamdată Şofron se transformă în CAL marcînd un stadiu de trecere şi evoluţie a fiinţei sale Spirituale: Cal fiind, se înţelege cu caii – şi află că (cf. I, p. 359) Vulpoiul (calul lui Iorgovan de până la Şiria) e pe moarte. Deci, şi adevăratul drum (drumul spre Iubire) al lui Iorgovan cade în disoluţie. De aici, evoluţia lui Şofron către revolta faţă de un stăpân pripit, mai curând decât grăbit. Un stăpân care se grăbeşte  fără plan şi socoteală – se grăbeşte fără temeiul înţelepciunii, şi se va stinge repede: ori că nu are resurse interioare, ori că nu ştie să le folosească. Nu are Reper Moral. Aşa pare, cel puţin.

            Totul trebuie făcut cu socoteală, adică după reguli ritualice vechi, şi într-o economie a bunului-simţ. Aici Busuioc va da definiţia pagubei ţărăneşti:

            (cf. I, p. 371) „Îl ştia pe Iorgovan om cu socoteală şi nu se putea dumiri ce oare i se va fi întâmplat, de şi-a pierdut rostul, căci numai aşa din senin, paguba nu vine, ci omul trebuie să facă şi el ceva ca să şi-o aducă, ori să-i deschidă măcar drumul”.

            Există o strategie a pierderii, o tactică a sacrificiului. Nimic nu-i în Cosmos în plus sau în minus, şi dacă te lipseşti de ceva, lipsa să fie cu rost. Lipsa are semantică, nu există vidul satanic, decât dacă omul acceptă, prin propria-i slăbiciune, să se facă rob Satanei. Şi astfel există oameni cu rost al pagubei (conformaţi logicii divine) – şi oameni fără rost al pagubei (Golemi demoniaci).

            Iorgovan, care-şi pierde calul fără rost (aparent) – pare că-şi va pierde drumul vieţii (Dao). Şofron, transformat în Cal al cailor, deocamdată va fi omul cu rost – apoi va accepta să fie omul purtat – de care vorbea nuvela iniţiatică Popa Tanda – când se afirma că „Trandafir nu vedea nimic, nu gândea nimic: era purtat (s.n.)”. Deocamdată, Şofron-Calul exersează Logos-ul bun faţă de caii-fraţi din grajd, pe care-i cuprinde în Arheul Cal al tranzitării lumilor – pentru a putea, mai târziu, să-şi interiorizeze Logos-ul în „purtare” extatică:

             (cf. I, p. 359) „- Bună dimineaţa! zise el intrând în grajd. Bună să-ţi fie inima! răspunse tot el, deoarece caii, cărora le zisese <<bună dimineaţa>> nu-i puteau răspunde. – Dar fân mai aveţi d-voastră? –Ia vino, mă rog, şi te uită! – Bun, bun!  zise el  iar încredinţându-se că este fân. – Da, bun (...) însă Vulpoiul, unul dintre caii de la căruţa lui Iorgovan stetea gânditor şi nu mânca.”

            Şofron era „pădurean şi el”. Avea, adică, percepţia Adevărului-Dreptăţii, a Eroismului Solar, a Căii Luminii. O presimţea pe Simina-Semina, dar trebuia, Cal fiind, să treacă spre revelaţia Seminţei de Lumină (Iubire) a Lumii:

            (cf. I, p. 368) „Şofron, când o văzu pe Simina, se uită aşa, la ea, din întâmplare, apoi se uită mai cu dinadins, apoi rămase cu gura căscată şi în cele din urmă simţi parcă i s-ar fi stricat toată viaţa câtă-i mai rămăsese, şi întregul suflet i se strânse într-un singur gând: s-o ascundă, ca numai el să ştie de dânsa”.

            Dacă Iorgovan-fără-Cal părea doar declarativ în dragoste, în realitate, contradictorial, şovăielnic şi „ticăloşit (căutându-se în infen!) – lăsând-o pe Simina să vină pe jos (de la Zimbru la Cil), adică într-o smerenie aparent fără rost: căci în fapt, Iorgovan îi datora şi primul chip de iubire din lume – şi el, şi nu ea, o chema spre Holera din Vale – Şofron, fără nici o şovăială şi-o apropriază fiinţei lui, pielii lui-„sucman”, înfrăţinduţse cu ea spiritual, ca două boabe în păstaia mistică a Pieii-Suman:

            (cf. I, p. 368) „- Haid’ soro! Tu vii cu mine îi zise el, când oamenii începuseră a se urca în căruţe; sări apoi sprinten, îşi scoase sucmanul de subt sacul cu grăunţe şi-l întinse pe scândură lângă dânsul. Simina mai stete o clipă nedumerită, mai trase cu coada ochilui spre Iorgovan apoi se urcă şi se puse pe sucman lângă Şofron”.

            Iorgovan, pierzându-şi Calul – pare a-şi pierde onoarea de Cavaler al Plugului. Îşi pierduse bunul-simţ şi măsura de Ţăran – devenind un hibrid suspect (cinci ani la şcolile din Arad nu făcuseră din el orăşean – iar întors să plugărească, nu făcea decât să decadă moral, căci onoarea Cerului şi Pământului o pierduse pentru o aroganţă fără rost şi perdantă (aşa apare, la prima lectură):

            (cf. I, p. 368) „(...) apoi pe Simina n-o perdea el orişiunde ar fi lăsat-o; îi era destul c-o ştie aproape şi poate s-o vadă în tot minutul.”

            Iorgovan-cel-fără-Cal devine, astfel, Iorgovanul Vântului; se supune blestemului instabilităţii, simbolizată prin palele Morii, supus  roţii distructive (fizic şi moral) a  Morii de Vânt. Moara Dracilor este un simbol obsedant în proza nuvelistică a lui I. Slavici.

            Cel ce intră sub semnul morii intră şi sub ăndemnul demonic al morii care pe toate le schimbă, macină şi fărâmiţează, nu fizează nimic în eternitate. Iar la Moara Dracilor – cine să fie stăpân –bufon decât Pupăza? Frate din flori al lui Busuioc, Pupăza oscilează aberant, între aroganţa carnavelescă şi umilinţa extremă, penibilă (tot carnavelescă): pentru un „cultuc” de pâine dat de Vica (soţia lui Busuioc) „începu să plângă, să facă mătănii şi să sărute pământul; luând apoi cultucul din mâna ei se-ntoarse şi se depărtă iute, vesel şi tot mai vesel, spre Moară (s.n.:  moara la I. Slavici trimite, ciudat, la verbul a muri)”.

            Şofron se opune tuturor aşa-zişilor bărbaţi şi stăpâni – tocmai că nu se consideră stăpân, ci se  dovedeşte  stăpân pe sine şi hotărât cu alţii. Nu prin raţiune, ci prin instinctul echilibrului, cumpănirii, prin obsesia echilibrului Căii-Dao:

            (cf. I, p. 429) „Mulţi ziceau că e om prost Şofron. Deşi nimeni nu-şi amintea ca el să fi făcut vreo prostie. Era numai târziu la minte, atât de târziu, încât ar fi stat cu mintea oprită în loc dacă e bărbat ori femeie. Şi-ar fi dat seama de ce i se face întrebarea, cum trebuie s-o înţeleagă, ce trebuie să răspundă şi, în cele din urmă, tot ar fi răspuns: <<Ia stai să mă mai gândesc>>”. Atât se temea să nu zică sau să facă vreo prostie, încât ţinea capra de coarne şi tot nu îndrăznea să-i spune că nu e ciută”. Şofron e Androginul? Nu: e Bărbatul Primordial, cel iraţional-non-noţional, care, cu riscul ridicolului social, ţine în suflet şi-n mână Sceptrul Înţelepciunii Falsului Nebun  -  Misticului Nebun. Excesiv de chibzuit noţional, el se va dovedi cu instinctele nobil-virile intacte. Omul Natural  -  nefalsificat. El nu poartă în spinare blestemele Istoriei!...Acţiunea sa este târzie (aparent întârziată, de fapt, înscrisă în Ritmul Cosmic), dar făcută la/în timp sacru şi, deci, decisivă/definitivă.

            Roţile Morii (locomobila este izotopică semantic cu moara de vânt) aşteaptă cu nesaţ Pupăza şi Neamurile Pupezei:

            (cf. I, p. 403) „Acum Iorgovan înţelegea, vedea cu ochii; se întoarse iar spre mort ca să-l vadă şi-n aievea. Era Pupăză şi era mort; dar era mort şi nu mai trăia: asta se întâmplă în toate zilele; asta o pat toţi oamenii! El se uită o dată la roate, apoi se depărtă, dus ca să nu le mai vadă, şi tot le vedea mereu stând tăcute, nemişcate, pline de sânge şi ademenitoare în osiile lor de fier (s.n.)”. De observat întârzierile voite, din plan noţional, pentru a amâna revelaţia, spre timpul ei sacru. Şofron şi Iorgovan, atât de divergenţi, aparent (Şofron  -  primitiv, Iorgovan – prea subtil-„distilat”, aparent degenerat, „istoricizat”  -  se vor întâlni, în Ritmul Sacru din Nevăzutul Divin: amândoi sunt Logodnicii şi Cavalerii Mistici ai Seminei Etherica  - ai Iubirii Supraumane!).

            Iorgovan, nepotul Pupezei, este blestemat să fie Pupăză, este predestinat să se întâlnească şi să se contopească cu Roata Ucigaşă, cu care s-a contopit Pupăza. În finalul nuvelei, obsesia Roţii îl atrage pe Iorgovan să se arunce între Roţile Morii (autosacrificiu manolic) – apoi la întoarcerea spre Roţile Morii, un ciudat accident (scăparea lămpii lângă stâlpul Morii) îl transformă pe Iorgovan în Făclie – dar abia Semina Etherica va certifica dacă e Făclie Vie, sau doar Golem:

            (cf. I, p. 455) „Iorgovan cercetă cu de-amănuntul roatei şuruburi şi chingi, atingându-le mereu cu condeiul (s.n.) pe care-l avea în mână; la roate el lăsă condeiul să cadă fără de veste [n.n.: intenţionat: moralul insstase să-l urmeze cu lampa, altfel Iorgovan s-ar fi azvârlit acum între roţi şi astfel s-ar fi aneantizat; aşa, prin condeiul - aparent semn al hibridizării spiritului, târgoveţ-plugar – în realitate sinecdocă a Copacului de Foc al Logos-ului – Iorgovan amână, neştiind că schimbă forma morţii, deci şi simbolistica morţii], apoi zise că e bine, şi se întoarse iar la condica de pe masă (...) Luând însă lampa de la morar, el o apucă aşa, că tinicheaua strălucitoare rămase întoarsă spre faţa lui, şi nu numai că nu-i arunca lumina în cale, dar îi mai lua şi vederile cu strălucirea ei. Deodată scoase un răcnet de se cutremură toată moara, hârburile de sticlă căzură sfărâmate peste fierăria locomobilei şi moara se umplu de lumină” [n.n.: Iorgovan a transfigurat, prin sinele său subsecvent, Iubitor, însăşi Moara Demonică – în CASTELUL  SEMINEI  ETHERICA!]

            Grăbind să deie ajutor, oamenii-l găsiră pe Iorgovan sub stâlp învăluit în flăcările care întrâo clipă cuprinseseră hainele de pe el acum.” Ce l-a salvat de Roată? Probabil o a doua obsesie, mai timidă, aparent subsecventă, faţă de obsesia Roţii: Obsesia Iubirii, deci Obsesia Luminii.

            Pupăză murise la locomobila-moară cu foc (maşina de treierat) fără luminare, cu toate strigătele fratelui Busuioc:

            (cf. I, p. 400) „O luminare! O luminare! strigă el iar (...) O luminare? Puţin lucru! însă tocmai fiindcă e puţin lucru, oamenii nu se gândesc totdeauna la el (...) nu e clipă în care moartea să nu-l poată ajunge pe om, şi oamenii tot nu-şi poartă lumina la dânşii”. Iorgovan se transformă în Luminare-Făclie combustionată – cu ce? Cu propria lui fiinţă? Sau cu penele (invizibile, dar arogante) ale Pupezei? Probabil. Căci, deşi greşise faţă de Iubirea-Semina Etherica – aceasta, după ce-l vede zăcând pe patul de moarte pe Iorgovan – strigă „tare, dar cu glasul aşezat şi deschis: - O luminare!” (s.n.). Adică, prin suferinţă, prin arderea penelor aroganţei, Iorgovan a ars Pupăza, a ars Golemul (ŞI-A ARS „ISTORIA”-BLESTEM!)– şi s-a re-transformat/transfigurat în LUMINARE.  Liliacul Alb a triumfat, în cele din urmă  -  la modul mistic!

            S-a transformat în lumină spirituală, care a ars în sine, slăbiciunea, ticăloşia, trădarea etc. – toate păcatele spurcate ale Pupezei-Iorgovan. Iorgovan, astfel, îşi va recăpăta autonomia, în fine, faţă de Busuioc-Tatăl (Fratele Pupezei) – şi se va întoarce la  Arhetipul  Liliacului Alb. Se va întoarce la SINELE SĂU MISTIC.

            În afara oricăror convenienţe strâmbe.

            Singurul cu luminare la el (colac şi luminare, viaţă şi moarte) este Bătrânul Mocşei şi al Căii – NEACŞU, tatăl Seminei Etherica (cu care va sta Omul Înţelept Şofron, la Socodor):

              (cf. I, p. 427 şi cf. I, p. 413) „Puindu-şi apoi luminarea–n sân, bătrânul se duse cu colacul în mână la fiică-sa (...). El însă se ducea drept în calea lui (s.n.) şi s-a dus până ce nu s-a perdut din preajma vederilor ei”.

            Căci, în definitiv, care-i povestea Pădurencei, Semina Etherica – şi a cuplului Iorgovan-Şofron?

            Iorgovan, feciorul „bogătoiului” Busuioc iubeşte o fată de om sărac, pe mistica Pădureancă: Simina lui Neacşu – cel care este Arheul Stăpânilor Mocşei:

            (cf. I, p. 385) „Dar cum se uita [n.n.: Neacşu] acum la fiică-sa şi cum se gândea la dânsa, morţii lui unul câte unul înviau  (s.n.) (...) Taica, fie iertat, (...). Maica, fie iertată, maica-ntreagă (...). Toţi erau, în sfârşit, rămaşi într-însa, dar nici unul mai mult decât el însuşi”

            Iubirea lui Iorgovan este reală:

            (cf. I, p. 366) „Ştiu numai că-mi eşti dragă de mi s-au urât zilele”.

            Dar Iorgovan nu ştie (încă) să se pârjolească pe sine, nu ştie că este singurul Cuc dintre Pupeze: are focul în el – dar îi arde pe cei din jur: (cf. I, p. 366) „Dragoste-n sec – zise ea[n.n.: Simina]. Eu dragă,  şi tot eu arsă de dor” (s.n.) sau  foloseşte autodistructiv, autodemolator, ne-conform Căii Focului, flacăra din sine – aducând-o sâ ardă în bolgiile infernului (în crâşmele din Arad şi Curtici).

            Focul Sinelui este Centrul, dar Iorgovan nu-şi ştie Centrul, pentru că nu-şi ştie Focul, nu-şi ştie rudenia adevărată: el e frate-soţ al Cucului-Semina Etherica, iar nu fiu al lui Busuioc-Pupăza (disimulată). Cel ce nu-şi ştie Centrul, orbecăieşte, rătăceşte, oscilează uneori foarte grav, în lateralele de întuneric ale drumului – uitând Evanghelia Sacră, Logos-ul Sacru – deşi s-a îmbrăcat cu straie sacerdotale (el se simte-crede Impostor-Pupăză cu pene false):

            (cf. I, p. 367) „Iorgovan se simţea ca popa ce a ajuns cu chiu cu vai să-şi puie patrafirul, şi, când e vorba să înceapă slujba, nu ştie să citească.”

            Totuşi Semina Etherica îşi urmează fratele-soţ, căci urmează, de fapt, „luminarea” (Focul ascuns în el, de el însuşi ascuns). Şi ajunge în câmpia Ciocârliei şi Prepeliţei (ambele, păsări solare-îngeri), împreună cu Tatăl Mocşei – NEACŞU (şi el, ghidat atât de Semina Etherica, cât şi de înţelegerea Focului.) Dar Neacşu pune preţ mai mare pe cel ce-şi ştie Sinele-Centru (pe înţeleptul Şofron), decât pe cel care exhibă Focul, fără a-l cunoaşte:

              (cf. I, p. 413) „Şi dacă s-ar întâmpla să-ţi fie greu de ceva, îi zise Neacşu, să-i spui băietului ăstuia [n.n.: lui Şofron] şi să nu-ţi fie greu de dânsul”.

            Numai că şi capacitatea de rezonanţă a Seminei Etherica la luminarea-foc, ascuns în Iorgovan, este mai puternică decât chiar rezonarea la Dao (exprimat în fiinţa lui Şofron-Înţeleptul). Semina Etherica simte că Dao cel Ascuns este adevăratul şi eternul Dao (Dao şi Focul au, în această nuvelă, statute inverse: când unul se exhibă, celălalt se interiorizează, şi invers). Celălalt, al Înţelepciunii Pământene, este un Dao Exhibat. Credem că e bine să vedem aici conflictul dintre confucianistul Slavici şi taoistul (buddhistul mahayanic) Slavici – încheiat acest conflict, în favoarea ultimului. Pragmatismul ar trebui s-o hotărască să meargă spre evidenţa echilibrului – dar intuiţia îi spune că există şi o non-evidenţă a echilibrului – o transfigurare, o schimbare la faţă a Cerşetorului Bolnav de Moarte – în Buddha-Iluminatul. Şi are dreptate, căci Şofron devine (cf. I, p. 452): „Şofron al Pădurencii”. Ceea ce înseamnă subordonat Pădurencii, subordonat (în rang sacru) faţă de Adevărul şi Misterul Supreme. Sănătatea morală e suficientă pe Pământ (cf. I, p. 459): „E bine, sănătos” (zice Iorgovan despre Şofron) – dar nu e suficientă şi în Ceruri: acolo încotro deschide uşa Semina Etherica  - este Cosmosul, este Dharma Cosmică, dar, implicit, este şi Transfigurarea, revelaţia originii reale a lui Iorgovan: „o luminare” – este nu o cerere, ci o constatare „aşezată şi deschisă”. Oricâte îndură Semina Etherica de la Iorgovanul mascat în Pupăză – le îndură pentru că percepe, intuitiv-mistic, focul Dharmei Iubirii de dincolo de aparenţe. Semina Etherica nu poate trece peste Logos-ul sacru, al Iubirii:

            (cf. I, p. 383) „- Ştiu – urmă ea liniştită, o văd, o simt, în tot ceasul, că ţi-e ruşine de dragostea pe care o ai cătră mine şi te fereşti ca nu cumva lumea să afle despre ea: dacă nu mă pot supăra de asta, Iorgovane, n-o să mă supăr de nimic în viaţa mea (s.n.)”. Şi răspunsul, de vibrant lirism al Focului-Iorgovan: „Nu-mi mai zice vorba aceasta – îi zise el înecat, [n.n.: şi ea, şi el se îneacă – se transfigurează baptismal prin Logos, în mod ritmic, periodic] că mă omor. Lasă! haid’ să tăcem! Uite, mie mi-e destul să ştiu că-mi eşti în apropiere, fără ca să te văd, fără ca să-ţi aud glasul şi pământul pe care l-ai călcat tu îmi saltă sub picioare când îl ating, şi spicul care a fost în mâna ta, spicul ăsta mă farmecă. Doamne! Cât de tristă e viaţa mea, şi tot aşa aş fi gata să sufăr muncile iadului, de dragul unei singure zile din ea”

            Semina Etherica ştie că Iorgovan stă sub blestemul aparenţei de Pupăză – şi că nimeni, decât propria lui jertfă, nu-l va putea scăpa. Ca şi-n Povestea porcului de Ion Creangă (sau altele asemenea), ea ştie că nu poate decât să-l susţină prin credinţa ei în esenţa lui – şi de aceea, îşi trimite Tatăl-Neacşu (Stăpânul Mocşei)  să se jertfească, pentru a repara măcar o parte a stricăciunii lumii: Holera-ca-Avertisment (adică îşi atinge scopul de a-l stimula  pe Iorgovan către căutarea Sinelui în zona ultim-infernală, spre a primi şansa soteriologică) se stinge, odată cu jertfirea mahayanică a lui Neacşu!!! Dar rămân celelalte zile-păcate ale blestemului Pupezei. În definitiv, jertfirea emblemei Pupezei (fratele lui Busuioc) are loc tocmai pentru a arde-corecta cea mai josnică dintre „penele” Pupezei-Iorgovan: trădarea.

            Ea, Semina Etherica , ştie că Iorgovan nu poate fi vesel, ca Şofron. Şofron e vesel pentru că s-a născut pe Calea Dreaptă – pentru că poate crede în Prepeliţa Solară ce zboară pe sub nasul lui. Şofron n-are meritul „muncilor iadului”, blestemului Pupezei, din care i s-a spus că se trage. Tainica frăţie-hierogamie este probată, faţă cu Şofron, înainte de zdrobirea ritualică a emblematicului Pupăză:

            (cf. I, pp. 397-398) „- Ce vrei tu cu fata asta? întrebă Şofron liniştit, de tot liniştit. – Ce vrei tu? îl întrebă Iorgovan. – Eu vreau s-o iau de nevastă! răspunse Şofron. – Eu nu vreau s-o iau! grăi Iorgovan deschis [n.n.: în definitiv, hierogamia Simina-Iorgovan era o predestinare, care nu ţinea de voinţa lui sau a altcuiva]. – Atunci las-o-n pace! – Nu mă lasă ea pe mine! [n.n.: şi aici Iorgovan nu minte, căci Semina Etherica are rolul mitic al soţiei prinţului prefăcut în porc – soţie care are misiunea sacră de a „nu-l lăsa”, de a-l salva de Sinele Fals, înjositorul, infernalul Sine falsificat prin blestem] (...) – Minţi – strigă Şofron, minţi, minţi! (...) – Nu minte, Şofroane – grăi dânsa [n.n.: Semina Etherica] ridică mâna. De când e lumea nu s-a spus adevăr mai mare(s.n.).”

            În discuţia cu Neacşu, imediat următoare secvenţei de mai sus, avem de a face tot cu un limbaj esoteric, care transmite mesajul blestemului sub care stă Iorgovan: legătura cu falsele rude este blestemul Pupezei False (Adevăratul Foc-Dao, Iorgovan, spune ce ştie despre blestem, căci el nu poate, încă, să rostească vorba transfigurării: „Condeiul! Aşa-i! l-am uitat” – condeiul de Lemn semnificând Axa Noii Lumi, sau, mai exact, Axa Originară a Paradisului: conţinea, în el, Focul-Logos!):

            (cf. I, p. 398) „- De ce nu vrei, că de vrut vrei! întrebă Neacşu stăruitor [n.n.: Neacşu simte că e ceva necurat, dar nu are rezonanţa intuitivă a Seminei Etherica – sau, poate, încearcă să ajute, şi el, la sfărâmarea blestemului, prin insistenţa asupra realizării anamnezei lui Iorgovan]. – Pentru că nevasta mea nu are să-mi fie numai mie nevastă – îi răspunse Iorgovan – ci şi părinţilor mei noră şi rudelor mele om în casă, şi ar trebui să fie moarte de om.”

            Moarte de om – şi transfigurare într-o nouă Pupăză. Căci, de fapt, Iorgovan, şi el intuitiv, prin sforţări morale infernale morale – vrea să o salveze pe Semina Etherica de decădere: venind în zona lui, ea s-ar împărtăşi din blestemul sub care stă el şi ar deveni Pupăză. Or, Iorgovan vrea să o păstreze pe Semina Etherica drept Cuc-de-Foc, Centru-de-Foc şi Cântec regenerator al Lumii.

            Nici un preot pământean, iar nu expus în permanenţă forţelor cosmice dharmice misterioase  -  nu poate ajuta la dezlegarea blestemului. Ioan-Popa Furtună, cumnat al Pupezei-Busuioc – rămâne el însuşi un vârtej haotic, deci, cu atât mai puţin poate să-i ajute pe alţii. Doar dacă alţii îl folosesc pentru a se ajuta cu el.

            În această frumoasă şi mistică poveste de blestem şi dragoste, Isolda-Simina e în stare să se coboare până în infernul Crâşmei, pentru a-l extrage de acolo pe Iorgovan – pentru că „trebuie” (cf. I, p. 409). Înţeleptul nu pricepe ceea ce pricepe Preoteasa Etherică: Iorgovan intrase în infern pentru a-l lămuri pe „mortul” (Înaintemergătorul) Stăpân al Mocşei, Neacşu, asupra mesajului blestemului său de Pupăză:

            (cf. I, p. 408) „Acum ca niciodată” vorba ce i-o zice Iorgovan Siminei Etherica este, de fapt, semnul că Iorgovan nu este spiritual în Crâşmă, ci în MIT, în spaţiul-timpul sacral al lui „a fost odată ca niciodată”. Şofron nu ştie să răspundă la întrebarea pusă de Iorgovan: „Ştii cine sunt eu?”, pusă dureros, pentru a căpăta două variante sacrale de răspuns: a – „Ştiu, eşti fiul Pupezei spurcate”  sau b – „Ştiu, eşti Focul Ascuns, Luminarea Lumii, Centrul Ascuns, Monarhul Ascuns etc.” – ci Şofron răspunde: „Un ticălos eşti, un om de nimic!” Şi nu spune adevărul – pentru că Iorgovan nici om nu este, şi face eforturi disperate de a scăpa de Neantul-nimic, de ticăloşia blestemului.

            Ce-i spune Iorgovan lui Virgiliu Bărgăuţ [7] ? Îi cere un „rând de haine” (adică îşi cere aparenţa exterioară, masca de Pupăză), pentru a-şi ascunde Focul de Plugar, Rază de Soare, Suliţă a Sfântului Gheorghe străpungând tenebrele:

             (cf. I, p. 444) „Plugarului nu i se iartă ceea ce voi ăştialalţi faceţi în toate zilele”.

            Apoi, trece Mureşul-Styx, „unde nu-l ştia nimeni” (cf. I, p. 451), pentru a cunoaşte, îndeaproape, necunoscutul: să-şi lămurească blestemul sub care stă. De aceea se dă aşa de greu întors acasă, care, de fapt, este  Casa Pupezei:

            (cf. I, p. 453) „Acum, orişiunde ar fi mers mai bucuros decât acasă”. Şi miraculos, el nu mai şovăie, nu mai oscilează:

            (cf. I, p. 453) „Mergând, el nu se mai uita nici la dreapta, nici la stânga, nici înapoi”. Virgiliu „scrietorul” este inutil, căci Iorgovan şi-a priceput blestemul: îl botează cu o sticlă în cap – de fapt, îl vâră în sticlă, ca pe un duh obosit, inutilizabil, depăşit sacral. Spre Paradis, spre Schimbarea (Violentă) la Faţă – nu are nevoie de ghid.

            Şi-i spune Demonului pe nume:

            (cf. I, p. 453) „Eu n-am făcut nimic – tu [n.n.: Busuioc-Pupăza] le-ai făcut pe toate.”

            „Scrietorul” Virgiliu i-a spus că Semina Etherica „se ţine cu Şofron”, adică e înţeleaptă doar. Şi nu mai e compatibilă cu Iubirea Dharmică. Iorgovan ştie că nu e adevărat: dimpotrivă, Semina Etherica devine spirit mahayanic, Marie alături de Marta (masculinul Martin nu trebuie să inducă în eroare), cu braţele întinse peste crucea celor 4 copii ai lui Martin-Marta – aproape de Stăpânul Mocşei „mormântul taichii” (cf. I, p. 441)

            Semina Etherica este, prin Logos, ipostază cristică: „m-au părăsit toţi, toţi m-au părăsit; m-a ajuns blestemul tatii!” – seamănă bizar (sau logic) cu „Eli! Eli! lama sabachtani?” (Stăpâne, Stăpâne, de ce m-ai părăsit?). Nici Hristos, nici Semina Etherica n-au fost blestemaţi, ci binecuvântaţi-cu-sacrificiu.

            Aceste ultime ipostaze ale Seminei Etherica, respectiv ale lui Iorgovan (cel care, după recunoaşterea Falsului Originar, se întoarce în Adevărul Originar – Centru de Foc) – rezonează în hierogamia finală: „uşa deschisă”(„se duse de deschisă uşa” – cf. II, p. 459), de Semina Etherica, pentru ca spiritele contopite cu luminarea să se eliberze în cosmicitate-divinitate.

            Semina Etherica [8] este nedezlegată de Înţelepciunea-Ordinea-Logos – de aceea îi spune lui Şofron:

            (cf. I, p. 459) „Niciodată, tu ştii că niciodată n-o să te părăsesc” – dar înţelepciunea cosmică nu poate lega avântul mahayanic al Iubirii-Sacrificiu, Iubire- Mântuire.

            Nuvela Pădureanca este (sau devine, prin lectură repetată) povestea hierogamiei dintre cele Trei Religii: 1 – A Ordinii (cunfucianismul), 2 – A Iubirii (buddhismul-creştinismul) şi 3 – A Căutării Sinelui Adevărat – Centru Adevărat (taoismul).

            Femeia, în consecinţă este factorul echilibrator între bărbaţii cosmici – aspectele arheice ale ordinii prin căutare. Femeia susţine şi stimulează revelaţia. Aceasta ar trebui să însemne, în viziunea lui I. Slavici – yin-Principiul Cosmic Feminin.

 

*

*        *