LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CAPITOLUL III : Clopotul şi Şarpele Kundalini. Muntele Ghenadie. Cel Luminat şi Cel Rostogolit. Pecetluitul pântec al Dalilei. Mântuiţii sclavi ei EROS-ului şi gheata anonimă

 

            În comtinuarea, oarecum, a capitolului trecut, despre Demonul Absolut, pe care demon, Supraveghetorul de Demoni (încălcători ai Dharmei) din Loja Iohanică, I. L. Caragiale   -   l-a recomandat în mod special   -   să răspundă şi la problema ridicată de pseudo-dialogul: „- De ce trag clopotele, Mitică?   -   De frânghie, monşer.” E un răspuns „à la Păcală” (sau Nastratin Hogea), e un paradox de tip oriental? E un contra-răspuns   -   sau o parabolă?

            S-ar părea că întrebarea a fost pusă incomplet (deci, greşit, din punct de vedere al Logos-ului Sacru): „Din ce motiv se trag clopotele?”   -   căci, aparent, întrebarea s-ar referi la instrumentul care produce balansarea clopotelor. Aşa să fie, oare?

            Aşa ar fi, dacă CLOPOTUL nu ar deţine o simbolică gravă   -   pe care nici măcar Demonul Neantului n-o poate eluda: CLOPOTUL E SIMBOLUL VIBRAŢIEI PRIMORDIALE DEMIURGICE   -   AL PARAŞABDEI. Iar antidemiurgul Mitică a înţeles foarte bine întrebarea   -   fie şi doar la nivelul referinţei esenţiale (demonul se fereşte să răspundă cu adevărat   -   pentru că ar fi nevoit să recunoască PRIMORDIILE   -   adică pe Dumnezeu): CLOPOT. Demonul Neantului trebuie, prin misiunea lui intrinsecă, să blocheze Paraşabda   -   sau (pentru că blocarea lui Dumnezeu ar fi imposibilă) măcar s-o amâne (să-i amâne efectul), s-o ocolească. Şi cel mai mare ocoliş al Centrului se cheamă CIRCUMFERINŢA. Şi circumferinţa e simbolizată, prin tradiţie, de Şarpele ce-şi muşcă singur coada   -   OUROBOROS-UL. Simbol al divinităţii ca spaţialitate, în primul rând   -   iar nu ca acţiune în spaţialitate. Şi, mai curând, a pasivităţii proiective a Demiurgului   -   decât a emergenţei acţiunii demiurgice.

            TRAGE CLOPOTUL DE ŞARPELE ÎNCOLĂCIT AL PASIVITĂŢII (aparente) A DUMNEZEULUI PROIECTIV   -   şi vibraţia se va încolăci în sine   -   nedevenind relevantă pentru Om. Nedevenind AUM. Frânghia   -   Şarpe Încolăcit   -   de care „trage clopotele” cosmice   -   amână relevanţa, revelarea, emergenţa demiurgică a lui Dumnezeu.

            Mitică „o face pe prostul”   -   şi pentru că demonul e prost, dar şi pentru că-i convine să-i prostească, prin contaminarea cu ignorarea Paraşabdei, pe oameni. Omul e bine să vadă Şarpele-Ispită, încolăcit   -   iar nu ŞARPELE KUNDALINI, stând pe coadă. Să vadă şarpele-frânghie în coşul-clopot (pasivitatea-închiderea în sine a Paraşabdei), decât să-l vadă, suit pe verticala propriului sunet de flaut   -   şi alcătuind AXA POLARĂ SACRĂ, a Lumii Salvate de Somnolenţa Spirituală.

*

 

            Lumea văzută şi supravegheată de I. L. Caragiale e una care şi-a pierdut ARISTOCRAŢIA   -   şi, aproape implicit, şi-a pierdut ELITELE. Boierimea şi „boieria”   -   ca respiraţie spirituală largă   -   a fost înlocuită cu mahalaua, mahalagiul, mahalagismul. Centrul Spiritual nu se mai vede, de sub Mormanul de Gunoi Fermentat al Borboros-ului Materiei-Prakrti [1] : a se vedea enorma diferenţă dintre personalitatea mitropolitului GHENADIE şi atmosfera spirituală pe care o degajă acesta, sub forma MÂNĂSTIRII CĂLDĂRUŞANI   -   şi, de cealaltă parte, GUNOIUL OMANO-AMTERIAL   -   mahalaua infernală, care împrejmuieşte MUNTELE-GHENADIE [2] :  „Mai întâi de la barieră dai de o murdărie vrednică de cei mai originali africani etc.”

            Cine creează şi menţine starea de borboros   -   MAHALAUA SPIRITUALĂ A OMENIRII? Evident, nişte factori spirituali complet opuşi celor care l-au creat şi-l susţin pe ARISTOCRATUL MITROPOLIT GHENADIE. E suficient să facem o comparaţie cu slujitorii bisericii, puşi în discuţie în Duminica Tomii (clopotarul-dascăl care vinde  Paraşabdă pe bani [3]   ) „ne luase la fiecare câte 2 gologani de 3 parale şi ouă roşii, ca să ne lase sus în clopotniţă”   -   şi acelaşi dascăl Haralambie, care pălmuieşte copilul pentru că a confundat sfeştnicele   -   şi, mai ales, preotul Marinache, cu înfăţişare exterioară de sfânt şi cu Logos de mahalagiu: „Ho! Că nu sunteţi la cocină!”

            Dascălul spiritual cedează demonului lăcomiei şi violenţei: confuzia sfeşnicelor trebuie, intâi, lămurită   -   şi abia apoi sancţionată „spre ţinere de minte”. Preotul iniţiator sparge în ţăndări evlavia şi smerenia, prin lipsa de generozitate spirituală   -   singura care l-a recomandat pe fiul cel mic al craiului pentru a accede la rangul iniţiatic de HARAP ALB   -   şi apoi de Împărat [4] : ”şi părintele Marinache cu dascălul Haralambie cărând în curtea bisericii toată ziua, în nişte basmale(...) recolta de ouă roşii şi de pască.” Recolta lui Hristos se pune pe Masa Rotundă a Cinei de Taină şi se împarte, euharistic   -   nu se ascunde în basmale cadrilate   -   nu se cară...

            Dascălului Haralambie i se stinge feştila (denumire esoterică pentru stingerea harului de Maestru) „din cauza unei excesiv de bogate recolte de ouă răscoapte”   -   nu împărţise euharistic, ca ouă solare   -   ci degradate în propriul pântec-cuptor al răscoacerii (nu al coacerii alchimice...) şi borboros infernal.

            Ca o primă concluzie, asupra cauzei ocultării (nu dispariţiei totale   -   căci avem revelaţia-epifania lui GHENADIE): boierimii-boieriei (stării de elită, din societatea umană românească)   -   Maeştrii îşi pierd harul   -   treptat, cedează în faţa presiunii şi tentaţiei demonice. DASCĂLII sunt, din punct de vedere sacral, primii responsabili de degradarea spirituală a lumii. Vom reveni.

            Apoi, ca o consecinţă a faptului că Maeştrii îşi sting festila (ocultându-se între zidurile MĂNĂSTIRII, unde sunt urmăriţi acerb de demonii borborosului, cameleoni ai paraşabdei   -   agentul poliţiei secrete Savu Georgescu cântă şi citeşte cuvintele lui Ioan Chrisostomul, împreună cu colegul d-sale, d-l Ionescu...)   -   familia nu mai e familie (spirituală, cu valenţe sacre)   -   ci o sursă de entropie spirituală, pentru germenii umani. Anti-Dharma se instaurează, ca structurâ şi funcţiune socială   -   prin nevegherea MAEŞTRILOR-DASCĂLI.

            Şi, aici I. L. Caragiale dezvoltă o mulţime de aspecte ale DASCĂLULUI   -   un adevărat „folclor” al condiţiei precar-spirituale a MAESTRULUI, în secolul al XIX-lea.

            La p. 438 [5] ,   -   e fixat un reper moral al DASCĂLULUI (schiţa Dascăl prost)   -   în persoana unui dascăl intransigent, Pricupescu (probabil, de la PROCOPIOS = CEL LUMINAT). Cu cât e mai luminat în plan sacral, cu atât e socotit mai „prost”, în plan profan. Eul auctorial, metamorfozat în demon elocvent şi ispititor   -   sintetizează, în Anti-Logos-ul său (Anti-Logos, căci se sprijină pe răsturnarea preceptelor morale, într-o stare clară de Anti-Dharma), toate ispitele, tentaţiile, presiunile demonice, ale BORBOROS-ULUI SOCIAL, ale ierarhiilor degenerate, inversate spiritual-axiologic   -   ale lumii: citind câteva scrisori de intervenţie pentru favorizarea germenilor umani degeneraţi spiritual (copiii leneşi şi crescuţi în „cuiburi” de aroganţă, cuiburi senatoriale, deputăţeşti şi de alţi potentaţi ai zilei)   -   eul auctorial, în mod cameleonic, se transmută în vocea Anti-Dharmei, Anti-Logos-ului Social. Dascălul, care mai are „doi ani, pînă iese la pensie”   -   nu cedează moral, ba dezvoltă ceea ce se numeşte furor sacer, berserk-ul nordic   -   pentru a preîntâmpina invazia Demonului Anti-Dharma. FURIA LUI PROCOPIOS   -   e drept, nu transfigurează demonul-cameleon   -   dar, măcar, stopează invazia proliferantă a tentaţiilor, presiunilor malefice-imorale, ispitelor: „Am strigat degeaba (n.n.: constată demonul-voce auctorială), a fost peste putinţă să-l scot pe pedant din ale lui.” Adică, a fost imposibil să-l scoată din ritmul cosmic firesc, din zona Dharmei Cosmice.

            Calitatea de rezistenţă spirituală a izolatului MAESTRU (situat la final de existenţă terestră activă   -   mai are doi  ani până la pensie...)   -   este numită, în lumea pe dos în care trăim, lume infectată de viruşi Anti-Dharmici: prostie, dobitocie („Mare dobitoc d. Pricupescu!”...). Tocmai cel mai plin de umanitate   -   este văzut ca dobitoc. Evoluatul şi rebelul, rezistentul în Războiul Metafizic contra Răului plăcut, seducător (otravă strecurată prin Logos-ul fascinant, îmbietor, josnic-material)   -   este văzut „cu picioarele în sus”, ca dobitoc. NU: PICIOARELE ÎN SUS = poziţia OMULUI PRIMORDIAL, cu tălpi - rădăcini celeste.

            Ei, dar în jurul „dascălului prost” (adică, în limbaj esoteric: ADEVĂRATUL ILUMINAT, adevărata lumină morală a lumii)   -   proliferează clocotitor şi bolborositor, o faună monstruoasă de MUTILATORI ai Logos-ului („pedagogul de şcoală nouă”   -   Marius Chicoş Rostogan   -   care nu doar că poceşte limba-Logos-ul sacru, dar , ca o consecinţă firească, mutilează Dharma, prin favoritisme şi injustiţii grosolane, prin violenţe combinate, de vorbire şi de gestualitate: este un CHICOŞ = CĂZUT  („chicat”...) şi ROSTOGAN (ROSTOGOLIT) în borboros, de cel mai autentic şi mai definitiv conturat tip), de cameleoni şi imbecialităţi, din pricina lipsei de spirit (dimensiunea morală atrofiată) şi a surplusului de senzualitate vulgară   -   laşul şi saşiul(semn demonic...) TIBERIU BUMBEŞ   -   cel „cu ochelarii albaştri”. Un demon care o face pe „teribilul” cu ocultul PĂUN SOLAR, ION-ul Purificării (Ioniţă Păunescu, „fiul natural”   -   o mică zeitate ocultată în lumea şcolii pseudo-iniţiatice a lui bumbeş-Nasture fără Centru, ci cu două găuri: de aparentă intrare şi de esenţă expulzată   -   „ORFANUL” Spălătoresei Lumii   -   PĂUNA)   -   dar care, cu – escu + ION (Ionescu), Arthur doar prin snobism, în nici un caz prin cavalerism-regalitate a Mesei Rotund-Euharistice   -   se va purta injust, favorizându-l pe al doilea-lea, falsul „rege” (Arthur...), în dauna primului, REALUL Păun Solar. De ce? Din pricini combinate: libidoul crescut în faţa Aglaei Ionescu, cea care „cască” (deocheată de măruntul demon saşiu   -   sau îngurgitându-l în borboros-ul moral al Ion-eştilor, pe măruntul demon Bumbeş?)   -   şi frica în faţa potenţei ierarhice a Anti-Dharmei: d-l Mandache [6]  „mare proprietar, omul cel mai influent şi mai cu greutate din tot judeţul”   -   aflat în casa prefectului. Prefect care îi pune alternativa: non-onestitate morală   -   şi-şi păstrează locul în ierarhia degradării morale   -   sau onestitate morală   -   şi plecarea...”mâine”. Şi Nasturele=Năsturaşul, nemaiamintindu-şi nicicum de „imperialul” dintr-însul (TIBERIU...)   -   se rostogoleşte laş, în idrecţia Anti-Dharmei [7] : ” - Ie... Că-z nu-i greu lucru de ales(...) Facem apoi la fracţiune o mică rectificaţiune...” Şi „rectificaţiunea” (pe dos: rectificarea Dharmei, spre Anti-Dharmă...), în dauna PĂUNULUI OCULT   -   nu va fi uitată, niciodată şi nicicum, de nedreptăţit: I. L. Caragiale, ca substituit hieroglific (în naraţiune) de Păun Solar   -   îşi va subintitula povestirea: „O reminiscenţă din tinereţele pedagogului”... I. L. Caragiale era şi Păunul Ocult, şi Spălătoreasa Lumii   -   supraveghind, prin propria sa existenţă   -   respectarea/vs/ încălcarea Dharmei.

            Dar Lanţul slăbiciunilor, în care ierarhia pseudo-bisericească, antibisericească (anti-spiritual-iniţiatică) a demonilor „slăbitori” ai Dharmei (Pop+escu, Protop+escu, Diacon+escu, Iconom+escu etc) pe linie feminină (evident, mai uşor şi „firesc” seducătoare...)   -   preface pe „animalul” Costică, sub semnul celor 3   -   treime a înjosirii   -   în protejatul sub semnul cercului demiurgic, înjosit şi el   -   vampiric, înviat de HORA IELELOR DEMONICE, PARALIZATE DE MORALA-DHARMA   -   în care se învârt, într-o parodie demonică a HOREI SOLARE, într-o pantomimă a degradării furibunde, a Cercului Divin   -   demonii purtători ai Lanţului Înrobitor al Horei Parodice (de pe Axa Inversă a Bisericii Duhului Cristic)   -   avându-l, drept curier-Hermes Degenerat, pe eul Auctorial cameleonic, transformat în Maestrul Sabatului [8] : „Rămânea Mitică Dăscălescu iar repetent, cu toate că ţine la el mamiţă-sa Dăscăleasca, la care ţine Piscupeasca, la care ţine Sachelăreasca, la care ţine Iconomeasca, la care ţine Diaconeasca, la care ţine Preoteasca, la care ţine mult graţioasa Popeasca, la care ţiu mult eu, la care...” Curat Hora Dracilor, cu capătul în „misticul” iad al slăbiciunilor noastre parcă fără capăt („eu, la care...”) – slăbiciuni pe care le răsfăţăm ca pe nişte „obiecte” nepreţuite  -  „sacre”-pseudo-sacerdotale (popeşti-preoţeşti-dăscăleşti-diaconeşti)...

Dar Bacalaureat...   -   în care e cinic batjocorită SPIRITUALITATEA COSMICĂ ETERNĂ, conţinută în treimea sinecdocică Vergiliu-Horaţiu-Ovidiu   -   prin degenerarea în Lichelismul de societate, de familie   -   şi, cel mai rău, de şcoală iniţiatică [9] :

            a   -   prin care corigentul la MORALĂ e promovat pentru a deveni BRAŢ AL JUSTIŢIEI (deci   -   promotor al Anti-Dharmei în lume),

            b   -   punte iniţiatică e trecută cu TRĂSURA şi SULIŢA-UMBRELĂ (mascarea demonului), în care diriguieşte „madam” Georgescu (ipostaza derizorie şi malefică-maleficizată a Sfântului Gheorghe-Luminătorul Pământului),

            c  -   3 e schimbat în 6   -   prin redublarea Lumii Dharmice   -   în Lumea Anti-Dharmei   -   şi

            d - culmea: singurul argument al acestui Sabat este că toţi iniţiaţii întru Anti-Dharma „sunt de familie bună”. Familie bună la ce ? Evident, la schimbat macazul lumii divine   -   trecând fiinţa în faza ei derizorie   -   borboros-ul, unde mizericordia şi justiţia sunt înecate într-un pahar de şampanie (contraponderea maleficială a POTIRULUI GRAAL)   -   iar punţile iniţiatice sunt predate, din zona Dragonilor-Dascăli   -   în zona MAGDALENELOR NEPOCĂITE, care refuză recunoaşterea lui Iisus-Calvarul. „Cocoana” Caliopi Georgescu îi ţine închişi în uterul ei demonic pe cei 3 ÎMPĂRAŢI AI SPIRITULUI-LOGOS-ULUI (Caliopi seamănă, funcţional, cu seducătoarea nimfă Calipso   -   şi mult mai puţin cu muza poeziei epice şi elocinţei   -   elocinţa ei fiind, de fapt, Anti-Logos). Cei 3 împăraţi ai Spiritului devin sclavi, captivi ai borboros-ului. Din pricina ei, Împăraţii Spiritului (Logos-ului: Vergiliu, Horaţiu, Ovidiu) par a fi condamnaţi a nu se mai naşte niciodată : ei nu apar, ei nu trec punţi   -   EA, Dalila-Calipso, spune:   ”-   Am dat şi bacalaureatul ăsta!” Pântecul Dalilei, borboros-ul ei malefic-antidharmic   -   tinde să se extindă coşmaresc, înglobând absolut toate firavele reminiscenţe ale gesturilor, vorbelor, simbolurilor iniţiatice. TIMPUL MAEŞTRILOR-DASCĂLI A APUS... Dalila dansează SABATUL pe Mormântul Maeştrilor, pe ruinele ŞCOLII INIŢIATICE...

            Şi Răul acesta vine dinspre singurătatea în care a fost izolat MITROPOLITUL GHENADIE   -   simbolul CREDINŢEI neclintite, al Dharmei păzite cu preţul vieţii pământeşti, spre gloria-viaţa spirituală.

 

*

 

 

            Ce este familia, ai cărei membri „maturi” au fost dez-iniţiaţi, supuşi CARNAVALULUI   -   curei de parodiere a liturghiei iniţiatice, prezidată de „Maeştri” cu „feştila duhului” arsă? Ce pot fi decât continuatorii de profunzime ai stării de borboros   -   de pantomimă demonică a liturghiei sacre? Familia Anti-Dharmică devine RĂDĂCINA IADULUI   -   Sfânta Treime Inversată:   a   -   fie în formula pseudo-tată, pseudo-mamă, pseudo-germen (care nu e neutral şi nu poate fi neutral, atâta timp cât apare şi se dezvoltă în mediul parodic-demoniac),   b   -   fie în formula „mam’ mare, mamiţica şi odrasla”   -   care ar corespunde, în linii mari, TĂLPII IADULUI-AVESTIŢA (ARIPA SATANEI) şi... GOLEMUL. GOLEMUL-GOE. Goe   -   nu Anti-Noe, Anti-germen al Lumii. Moştenitor şi rezumator al întregului rău anterior, al întregului Rău care-l precede   -   ca întoarcere pe dos a Cosmos-ului.

 

*

 

 

            Este vreo scăpare din îmbrăţişarea nemiloasă şi hidoasă a cleştelui Anti-Dharmei   -   care a înlocuit paradoxul cleşte eliberator-mântuitor    -   al Dharmei?

            Am mai spus că I. L. Caragiale este Supraveghetorul Demonilor, ucenici şi înfăptuitori ai Anti-Dharmei, în acest sfârşit de mileniu... Observator imparţial   -   el TREBUIE să fie înţelegător a toate. Tolerant   -   în sensul riguros al cuvântului. NU IERTĂTOR, nu părtinitor   -   ci comunicator imparţial de observaţii. Asta nu înseamnă că nu are dreptul la OPINIA CEA DREAPTĂ   -   dar numai după ce expune faptele nude.

            Şi ce observaţii face acest SAVANT, DOCTOR ÎN STIINŢA ANTI-DHARMEI   -   pe care, departe de a o aplica   -   o supraveghează pentru PROFILAXIA MORALĂ, în templul Omenirii   -   pentru revelaţia Templului Sacru, sub Mormanul de Gunoi şi Ciucuri de muşte ale Borboros-ului?

            Iată ce observaţii interesante face (şi, repetăm, noi nu ţinem seama, în excursul nostru, de aparentele diferenţieri pe genuri literare a scrisului lui I. L. Caragiale   -   ci doar de limite spirituale generale, care diriguiesc scrisul său   -   observator şi profilactic, în raport cu fenomenul instaurării, în Lumea Fiinţei Umane, a Anti-Dharmei:

            a   -   observă generaţiile de oameni;

            b   -   şi succesiunea generaţiilor nu e omogenă, din punct de vedere moral,

            c   -   iar ceea ce e fundamental pozitiv, dătător de speranţe   -   este că, înafară de mahalaua spiritului Anti-Dharmic   -   există şi o altă zonă, a unei ierarhii mult mai interesante, pentru studiul evoluţiei spirituale a Fiinţei-Lume,

            d   -   astfel, raportându-ne la O scrisoare pierdută, se observă că generaţia lui Dandanache, respectiv Trahanache   -   e mult mai pervertită şi cu mai multă vlagă demonică (disimulare şi agresivitate a atacului pervertitor) decât generaţia lui Caţavencu-Farfuridi. Iar în generaţia Caţavencu-Farfuridi sunt depistaţi şi oameni, nu doar VAMPIRI: Tipătescu şi Zoe. Căci, Caţavencu îl numeşte pe Tipătescu „bampir” (în urechea pristandalei...)   -   uitându-se în oglindă, probabil. Căci sugerea-extragerea sângelui hieroglific al Eros-ului-scrisoare, din sânul (gâtul-barzaq-ul) Cetăţeanului turmentat   -   ce este altceva decât ACT VAMPIRESC ? În jurul Cetăţeanului turmentat pluteşte sângele acestuia „NATUREL”: bere-vin, vin-bere (o alternanţă între euharistia creştină şi hidromenul păgân   -   sau alternanţă între sângele cristic şi surogatul de sânge, sângele degenerescent). Nu Cetăţeanului turmentat „l-a băut” pe „nea Nae”   -   ci Caţavencu, cu pliscul ascuţit de Demonul Anti-Logos-ului (Minciuna, Demagogia etc.) „l-a băut” de SÂNGE pe Cetăţeanul turmentat.

            Revenind   -   e oarecum liniştitor că generaţia medie e mai slabă demonic, decât cea anterioară (în care s-au fixat, parcă, cele două Tălpi ale Iadului: Trahanache şi Dandanache   -   amândoi disparenţi, imergenţi în borboros, apărând doar cât să facă „act de prezenţă”   -   cf. Dandanache... Amândoi, luptători „ de la paşopt”   -   luptători-războinici ai generaţiei care a infectat echilibratele Ţări române cu Minciună, Perversiune, Demagogie. Amândoi, vânători necruţători de hărţi-„cărţi” („scrisori”)-hieroglife ale sufletului).

            Din generaţia nouă, VÂNĂTOR de hieroglife astrale e doar Caţavencu   -   dar un vânător imperfect. Şi imperfecţiunea lui Caţavencu provine din faptul că scris îi este să nu poată exista independent: siamezul său, dublura lui   -   este Cetăţeanului turmentat. Curios, dar caţavencu fără Cetăţeanului turmentat îşi pierde total semnificaţia. În concluzie, Dumnezeu se pare că a început să creeze dublete simultane: malefic-benefic. Ce strică Caţavencu   -   repară Cetăţeanului turmentat. De aceea, CAPUL LOR este, de fapt, unul singur, sub 2 ipostaze (STRINTA şi LARGA   -   antidharmică şi dharmică: „Trăind în cercul vostru strâmt”   -   presupune şi un paredru CERC LARG   -   sub aceeaşi pălărie. Nu e întâmplătoare GĂSIREA PĂLĂRIEI (dintre zeci, poate sute „de catarge”...) a lui Nae Caţavencu de către Cetăţeanului turmentat. Amândoi „locuiau” sacrul în aceeaşi CAVERNĂ: GEMENII COSMOSULUI sec. al XIX-lea sunt Nae Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat   -   iar Ghiţă Pristanda e doar un termen de verificare şi comparaţie, prin raportare la Cetăţeanului turmentat : Cetăţeanului turmentat şi Ghiţă Pristanda formează un CUPLU SEISMOGRAFIC pentru indicarea îndepărtării lumii faţă de Dharma Cosmică. Cetăţeanului turmentat şi Nae Caţavencu sunt cele două feţe ale lui IANUS.

            Întorcându-ne la colegul de generaţie medie   -   Ştefan Tipătescu, am remarcat şi remarcăm o urmă de boierie   -   şi, indubitabil, patimi umane şi sentimente umane. O gamă de dezvoltări ale corpului astral   -   foarte largă, liniştitor de largă. „Ce lume, ce lume!”   -   nu e o exclamaţie ipocrită şi nici prezbită   -   căci nu vede doar „bârna din ochii celorlalţi”. Ştefan Tipătescu nu face nimic din toată ierarhia oferită de mişelia umană: e violent cu Demonul-Vampir   -   dar e tandru cu iubita, SINGURA LUI IUBITĂ   -   pentru care nu i-ar păsa de scandalul (ce i-ar putea ruina cariera). Nu se gândeşte, deci, nici la Zaharia Trahanache. Sau, poate că-şi dă liniştea sufletului şi chiar demnitatea/autonomia morală  -  pe Iubire...

            Dar Zaharia Trahanache este, cum el însuşi şi doar el pretinde   -   prieten al lui Ştefan Tipătescu? Nu. Hotărât nu. E şantajist în primul rând cu Ştefan şi cu propria soţie, Zoe   -   pentru a-i ţine în frâu cu o privire doar. Sau nici măcar atât (cf. scena cu bătutul la uşă, fără a şi intra... -  ÎN CAMERELE CASEI AMICULUI FĂNICĂ!!!   -  din  actul  II, scena XI: NU E POLITEŢE  - E PERFIDIE. Mesajul se citeşte aşa: „Vă ştiu! Nu trebuie, pentru asta, să deschid uşa! Vă am la mână! Oricând vă pot zdrobi, dacă vreau, sau dacă nu staţi sub ascultarea mea absolută! Daţi-i tot aşa, că tot pentru mine/în folosul meu lucraţi...”).

            Ştefan Tipătescu e sclavul lui Zaharia Trahanache (sau cel puţin, prizonier moral)   -   pentru că e sclavul lui Eros. Sclavul lui ZOE   -   sclavul celei care, pe greceşte, înseamnă VIAŢĂ. Şi nu ni se pare atât de mare înjosirea, când ea se face prin intermediul lui Eros. Cel care şantajează Eros-ul e mult mai vinovat... Ştefan Tipătescu e singurul personaj din piesă FĂRĂ ATENTATE LA LIMBA ROMÂNĂ   -   la Logos-ul Sacru. E punctul de reper, pentru dezvăluirea hidoşeniei celorlalţi (hidoşenie produsă prin mutilarea Logos-ului   -   deci, a Fiinţei Spirituale Profunde).

            Veţi spune: bine-bine, dar Ştefan Tipătescu stă sub blestemul STERILITĂŢII ETERNE e BECHERUL ETERN. Nu va avea urmaşi   -   va fi uşor de izolat şi de uitat, ignorat. Vor învinge Goe, Ionel, degeneraţii (până la perniciosul caricatural) Vergiliu, Horaţiu, Ovidiu  -  balaurul cu trei capete... (dacă vor ieşi vreodată din uterul Georgeascăi-Anti-Geea...)etc. Tocmai aici e problema: toţi germenii infestaţi cu Anti-Dharma sunt prizonierii uterului în care au regresat prin voinţa Dalilei-Anti-Geea. Goe va ieşi GOL din uterul „mamiţicăi”   -   şi „urâtul” va deveni, poate, Maestrul Adevărat. Copiii-germeni antidharmici nu sunt vii   -   sunt avortonii lui I. L. Caragiale   -   şi, implicit, ai societăţii real-sacrale. Şi nu sunt autonomi faţă de uterul parental (am extins calitatea de UTEROS şi la nivelul pseudo-bărbaţilor, aparent omnipotenţi   -   în realitate, copii mai mari ai propriilor SOŢII-DALILE, Anti-Geea plurale   -   copii manipulaţi cu dexteritate de către dalilele lor „legitime”).

            Mahalaua caragialiană e vie? Lache, Mache, Tache etc.   -   sunt vii? Nu, sunt avortoni   -   sau, dacă nu-şi acceptă lipsa de consistenţă vitală   -   sunt încă germeni intrauterini. Ei nu pot face (real...) nici bine, nici rău. În nuvela Lache şi Mache (care, după canoanele clasice, poate fi şi povestire, şi schiţă, şi nuvelă...) [10]    -   sub aparenţa de GEMENI DIVINI (ORESTE ŞI PILADE) se ascund două jumătăţi-bucăţi de materie, fără identitate: „Cine zice Lache zice Mache şi viceversa (...). Cine a cunoscut pe unul a cunoscut şi pe celălalt”   -   indiferent de spaţialitate (unul născut la Dorohoi, altul la Severin   -   uterul Anti-Geei este o entitate pur „spirituală”-anti-spirituală, iar nu una fizic-spaţial-temporală) - şi în simultaneitate temporală   -   intersectaţi în uterul MACRO (extins, de la Dalila...) al pseudo-Heliopolis-ului (Bucureşti). Ei sunt siamezi perpetui, împrumutând, alternativ, funcţia de astru, respectiv de satelit, unul pentru celălalt („Când buzunarul lui Lache înfăţişează o greutate oarecare, dânsul este soarele sistemului, iar Mache planeta respectivă. A doua zi însă vedem că Mache străluceşte cu jiletca palpitândă, iar Lache gravitează în spaţiu, urmându-l foarte ascultător”). Toată această mişcare alternativă, de pseudo-cosmicitate   -   în funcţie de banul profan   -   devanit, ânsă, prin reificare   -   DUMNEZEUL-BAN. Lache şi Mache funcţionează nu ca model solar, deci   -   ci ca model PLUTONIC.

            Fumează amândoi   -   dar nici unul N-ARE TABACHERĂ: Tabachera Demonică nu este a nimănui anume, pentru că cei doi NU SE POT VEDEA, SIMULTAN, PE EI ÎNŞIŞI   -   ŞI UTERUL-TABACHERĂ.

            Siamezii Lache şi Mache (ipostaze izotopi-semantice cu GOE-IONEL) au amândoi DOUĂ PICIOARE (La Paşti [11] : Lache ia la braţ în stânga pe amicul său, care primeşte bucuros, şi aşa pornesc înainte, rezemându-se unul de altul, în partea piciorului la care nu-i supără gheata”). În final, ei exhibă siamezismul, cu inconştienţă sau (demonic) cu neruşinare [12] :  la Gambrinus   -   pun ghetele pe masă = fiinţa lor înjumătăţită: gheata din dreapta = o jumătate de fiinţă, plus gheata din stânga = o jumătate de fiinţă. Absolut egale, cele două jumătăţi   -   egalitatea a două zerouri uman-(non)spirituale.

            Goe va fi Lache? Sau Mache? Dar poate va fi, ca şi Ionel   -   Dandanache. Sau Trahanache. Adică, nişte STIHII ale Răului, nu nişte fantoşe. Se pare, însă, că şi în domeniul demonic trebuie „să ai spor”. Or, ei nu-l au. Ar fi logic ca nişte copii de Caţavenci-Trahanachi   -   să devină urmaşii părinţilor lor. Dar are şi Dumnezeu dreptul la propria lui logică. Anti-Dharma e condamnată EFECTIV la sterilitate fiinţială LACHE-MACHE. Nimic măreţ   -   nici în rău, măcar...

            Poate că ZOE ar merita o privire mai atentă. Nu are, oare, trăsături vampirice când e gata să-l sacrifice pe Ştefan Tipătescu, în vederea evitării scandalului? (deşi numele ei este VIAŢĂ?). nu cumva vrea să-şi concureze şi învingă soţul (chiar să-i producă regresia în propriul ei uter ferecat)   -   în lupta pentru acapararea puterii în judeţ?

            Poate că da. Dar replica ei din final   -   că ea e BUNĂ  -   şi de aceea îi ajută Dumnezeu   -   s-ar putea să fie edificatoare pentru noi   -   şi mântuitoare pentru ea. Ea, ZOE   -   face efortul de a discerne între moral şi imoral   -   şi, secret şi discret, vrea SĂ FIE BUNĂ. Doar sub presiunea emoţiei recuperării scrisorii   -   dezvăluie eforturile ei secrete   -   năzuinţa spre BINE-BUN. Unii vor spune tocmai pe dos: face astă dezvăluire în momentul de criză maximă   -   până atunci n-o interesase BINELE-BUNĂTATEA. Noi, însă, replicăm: nu, tocmai pentru că ea avea, acum, STĂPÂNIREA HIEROGLIFEI PIERDUTE (DRAGOSTEA)   -   şi putea să-L uite pe Dumnezeu   -   ea nu-L uită pe Dumnezeu, ci, dimpotrivă, îi subordonează-închină toate eforturile ei secrete-discrete, de luptă, cu ea însăşi, pentru BINE-BUN. Faptul că ea nu-L uită pe Dumnezeu   -   tocmai cănd IZBÂNDISE!!!   -   o pune într-o lumină umană. Şi cu şanse de ameliorare spirituală ulterioară. E indulgent Caragiale   -   suntem noi prea indulgenţi? Hora finală, din care lipsesc Ştefan şi Zoe   -   e mai edificatoare decât orice justificare sau argumentare:”Iertaţi veţi fi, căci mult (sau, măcar, suficient, prin comparaţie cu „uscaţii” spiritual) aţi iubit”...

*

*                      *