LOJA IOHANICA ROMANEASCA

Capitolul II: Pământ şi Apă. Binele şi Rătăcitul. Labirintul şi Paradisul perpetuu. Golgota şi Viforoasa

           

            Să mergem mai departe cu povestea acestui spirit, unic, în felul său, în literatura română – I. SLAVICI: de neclintit, deşi pare a şovăi mereu; aparent temător şi exagerat de chibzuit - în realitate, de o forţă de manifestare, de un patos şi o precizie şi corectitudine de viziune şi acţiune, care îl situează în rândul uluitorilor demiurgi.

            Care sunt bazele spirituale ale forţei de manifestare demiurgică a lui Slavici? Pe una dintre ele am definit-o şi analizat-o: dorinţa şi voinţa de ordine, de corectitudine, de adevăr-dreptate, de sinceritate şi bună credinţă. Dorinţa şi voinţa neclintită de a respecta şi a face respectat Principiul-Dharma (Legea Cosmică). Confucianismul lui Slavici – spunea că:

            A avut-o, ca maestru spiritual, pe Mama – principiul feminin al Ordonării Gospodăriei Cosmice – dar şi al Chibzuinţei, al Nerisipirii, al Dorinţei ca Sete) de Echilibru şi Linişte, de împăcare a contrariilor, prin sinteza în Drumul cel Bun (Dao-Tao) – opus Valului (Din valurile vieţii) [1] .

            „Supărarea – îmi zicea mama – orişicât de adâncă ar fi ea, de azi pe mâne să n-o duci. Serile să nu te culci mai nainte de a te fi împăcat cu toţi ai tăi, căci pe cel ce adoarme supărat îl ispiteşte necuratul prin somn. Cu aceia dar cu care dintr-un blid nu mănânci, să nu te superi, căci cu dânşii foarte cu anevoia ajungi la-mpăcare”.

            De observat scurtarea ciclurilor cosmice spirituale de la an – la zi. De obicei, oamenii se-mpacă unii cu alţii, în mod ritualic, (deci, oarecum peste voia lor, dar întru voia divină, întru Dharma Cosmică) de Paşte, o dată pe an. Rigoarea confucianistă, moştenită prin mamă reduce drastic ciclul: „supărarea (...) de azi pe mâne să n-o duci”. Fiecare zi trebuie să fie un nou început perfect – o nouă lume perfectă. Dumnezeu, conform confucianismului matern, dacă există, există ca ordine perfectă imediată, silită la o (aproape) continuitate: nu se face perfecta lume a începutului în 6+1 zile, ci fiecare zi echivalează cu ciclul biblic veterotestamentar al celor 6+1 zile.

            Deci, ZIUA este un dat sacru. Din ce este compusă ziua-lume la Slavici? În primul rând, din atitudinea spirituală – şi abia apoi din manifestări ca fenomenalitate. Din ritual, nu din accidente. Din Centrul Perpetuu, nu din Parcurgere.

            Atitudinea provine atât din cele Trei Religii chineze (cu care i-a făcut cunoştinţă Eminescu: buddhism, taoism, confucianism) – cât şi din religiile mediteraniene – cea mai cunoscută şi mai accesibilă, oarecum, fiind, pentru Slavici, (prin Platon şi platonicieni, dar şi prin presocratici, cu care, deasemenea, i-a făcut cunoştinţă şi familie de spirit - Eminescu): cea grecească (care a influenţat mult terminologia, dar şi spiritul religiei creştine). Echilibrul lumii trebuie păstrat, prin atitudinea profund moral-spirituală definită de cuvântul grecesc sintetic: Kalokagathia. Binele (Agathon) este izvor atât al Frumuseţii cât şi al Adevărului (Kalos+Alethea). Nu poţi fi frumos interior dar nici nu ai acces la frumuseţea divină, imprimată cosmic în ceea ce numim, îndeobşte, lume – decât dacă ai înţeles nevoia cosmică de ordine echilibru: dreptatea-adevăr (Aletheia) – şi dacă nu ai nici un scop egoist, ci permanenta pornire (sau silire) către bine. Fapta bună, prin gândul bun, altfel numai nenorocire ţi se întâmplă şi produci nnorocire într-un şir teribil de neînduplecat, într-o reverberaţie a nenorocirilor care pare infinită dar nu e: căci suntem totuşi, în Paradis (cum spunea argentinianul Borges, în Roza lui Paracelsus). Iar o greşeală rămâne o greşeală: ea trebuie, fără cruţare sentimentală, plătită – căci altfel lumea lui Dumnezeu se strică întreagă, se răstoarnă. Or, tocmai aceasta nu e posibil, conform lui Slavici. Lumea e croită în aşa fel, sănătoasă, perfect sănătoasă – încât posedă anticorpi extrem de promt reactivi – care aruncă înafară, rapid şi fără zăbavă, orice cheag demonic, orice virus al răului. Ceea ce budismul nu credita – CONŞTIINŢA UMANĂ – este total creditat de I. Slavici ca mecanism divin, implantat omului pentru expulzarea omului din sine dar mai ales din lume. În definitiv, la  I. Slavici, individul nici nu contează decât în măsura în care ştie de CONŞTIINŢA DHARMICĂ, implantată de Dumnezeu în el – şi ştie cum să o folosească pentru a elimina cât mai grabnic Răul.

            Răul trebuie eliminat chiar cu preţul (sau, uneori, în primul rând cu preţul) autodistrugerii NEÎNŢELEGĂTORULUI DHARMEI. Rămâne clasic exemplul morţii ciudate a ucigaşului Cimbru – care luând act de CONŞTIINŢA DHARMICĂ dintr-însul – deşi au trecut ani buni şi mulţi de la crimă, îşi pregăteşte autodistrugerea (căci este purtător de germeni patogeni ai Răului – şi este purtător cronic fără scăpare decât prin autodistrugere – ca un autosacrificiu-datorie dharmică, datorie legală – şi mult mai puţin ca act de atotgenerozitate cristică). Cu toate că, în definitiv, autodistrugerea individului, ca premiză necesară a eliminării răului din lume – are aceeaşi consecinţă ca şi actul cristic: mântuirea lumii de rău prin expulzarea răului – expulzare realizată tocmai prin autodistrugerea individului-om – autodistrugere conştiincioasă şi conştientă (în cazul lui Cimbru) sau inconştientă (în cazul, să zicem, a lui Ghiţă din  Moara cu noroc). Ciudat este altceva: când Cimbru conştientizează necesitatea actului autodistrugerii, pentru mântuirea lumii, prin expulzarea învechitului, de-acum Rău (crima rămasă încă nepedepsită) – se produce în fapt distrugerea individului. De către cineva exterior lui Cimbru. Totul este să accepţi mecanismul de echilibarare Plin-Gol (Poros-Penia – cf. V. Lovinescu, Însemnări iniţiatice) – căci forţa divină trimite trăsnetul pedepsitor, agentul soteriologic (pentru Lume!):

            (cf. II,  p. 576) „N-a trecut apoi mult şi l-am găsit mort în pădure unde ieşise la vînătoare. Lângă el se aflau cei doi prepelicari şi puşca lui cu două ţevi, care erau încărcate amundouă. Nu mai rămânea îndoială că a fost împuşcat de către hoţi din spate cu altă puşcă cu o ţavă care era aruncată la câţiva paşi”

            De altfel, şi moartea fulgerare a lui Ghiţă-hangiul Morii cu Noroc – succede tot unei recunoaşteri mai puţin clare, e drept, implicite (prin începutul de autodistrugere: înjunghierea Anei este un ritual prin care Ghiţă recunoaşte că a declanşat dezastrul introducând răul în lume) – şi că trebuie, tot el, şi numai el, să accepte procesul reversibil, aproape mecanic de expulzare a răului prin distrugerea tuturor celor infectaţi cu Ciuma Răului: Ana este proiecţia înafară a lui Ghiţă contaminatorul cu Rău, apoi vine cu o logică teribilă, din spate, invizibil dar prefect previzibil, acceptat tacit de către Ghiţă, fulgerul-glonţ al lui Lică prin mâna lui Răuţ [un alt nume al răului – nu diminutivat ci acceptat] – iar şirul ineluctabil reversibil al autodistrugerii indivizilor pentru expulzarea Răului din lume se încheie cu primii ciumaţi de rău: Pintea-Taurul se întoarce în Apă – târândul aparent în Apă – de fapt, întorcândul în Copacul cu Corbi (cf. I, p. 246) pe Lică Primul Infectat cu Rău. Pe Lică-Infecţia însăşi cu Rău, căci Copacul cu Corbi din care iese şi se întoarce Lică, rămâne ca un potenţial agresiv permanent. Oricând xilo-Daimonul Lică poate invada Lumea (cu voia lui Dumnezeu!) – dar, de fiecare dată, Dumnezeu va umfla apele pentru a hotărnici, limita, ba chiar opri, temporar, acţiunea demonic-luciferică.

            Duhul lui Dumnezeu veghează asupra eternelor ape ale Începutului.

            Căci, ciudat pentru un fiu de gospodar rural – dar nu atât de ciudat pentru membrul unei rase de potgoreni (din care se trage şi Iisus) probabil – fiu al lemnului – Iosif şi atârnat-răstignit-recontopit cu Lemnul-Cruce, cu care pluteşte peste apele Începutului Bun. Orice apă rea, prin plutirea Lemnului Sfânt (Crucea-Iisus), redevine Apă Bună – adică VIN AL PODGORIEI DE LA CANAA GALILEII – numită, în România  -  Şiria, de fapt, Vilagos – Luminoasa [2] : „La poalele dealului, sub Vilagăş, se întinde Şiria, în limba maghiară tot Világos (adică Luminoasa – cel mai mare şi mai de frunte dintre satele din Podgorie)”.

            Din Lemnul Luminii, din Vinul-Apă Luminoasă, al Podgoriei Lumii – vine spiritul lui I. Slavici.

            Pământul este un loc abstract al măsurărilor, încercărilor, vinilor şi pedepselor, dar nu este niciodată la I. Slavici – actant, personaj activ şi semnificativ. Apa însă în schimb, apa transformărilor miraculoase şi a eternelor începuturi şi schimbări, apa-val ca substitut al Māyei dar şi Apa-Mare ca metaforă a stabilităţii şi echilibrului lumii, prin Dharma Cosmică – este un personaj extrem de activ şi expresiv. O nuvelă care la prima lectură pare plicticoasă, tocmai prin obsesia/obsedarea personjelor de factorul personaj APĂ (Vatra părăsită) este de fapt scena de teatru pentru cele mai subtile ritualuri şi misterii ale Duhului Apei şi Preoţilor Apei. La fel obsesivă, în subtext, devine apa, în nuvela  Din valurile vieţii (cf. II, p. 300), care nuvelă se şi încheie cu metafora stabilirii Dharmei: valurile reliniştite la stadiul de mare eternă care a înghiţit, deci a transfigurat păcatul, răul, din corpul infectatului cu orbire şi rătăcire Bucur (re-născut într-o primă fază prin mama adoptivă Bucura şi solarul tată adoptiv Gheorghe – cuplul acesta de origine îi favorizează şansa de a re-vedea – de a redobândi, în ultima clipă, viziunea sfinţeniei frumuseţe [în sensul Kalokagathiei greceşti, a luminii isihastre sau buddhiste] a lumii):

            (cf. II, p. 357) „Peste câteva clipe, jos, în adâncime, valurile se zbătură spumegând, apoi încetul cu încetul se liniştiră iar, şi toate erau sfârşite, parcă nici n-ar fi fost vrodată şi fără ca cineva să mai cerceteze dacă au fost ori nu”.

            În nici un caz nu este o viziune bolnavă de modernism-umanism – ci una profund şi sănătos tradiţionalistă. Ritualul-Dharma-Cosmică este predomnitor. Individul Om n-are decât dreptul şi datoria să vegheze la continuitatea şi împlinirea Dharmei – să contemple Dharma, săse supună eliberator Dharmei. Paradoxul creştin conform căruia eşti liber doar ca rob al lui Dumnezeu – funcţionează în toate religiile vii – inclusiv în buddhism, confucianism şi taoism.

 

*

            Înţeleptul orb Jorge Luis Borges spunea, în superba povestire–parabolă Roza lui Paracelsus, prin chiar glasul maestrului-alchimist Paracelsus care încearcă să-l reînveţe alfabetul spiritual pe un rătăcit încăpăţânat, atât de smintit, obsedat de păcat şi miraculos, încât pierde din vedere normalitatea stării de divinitate – nu vede pădurea din pricina copacilor [3] :

              „-Crezi, oare, că este cu putinţă să trimiţi ceva în neant? Crezi că întâiul Adam a izbutit în paradis, să distrugă măcar o floare, măcar un singur fir de iarbă?

            - Nu ne aflăm în Paradis, răspunse tânărul cu încăpăţânare; aici sub razele lunii, totul e pieritor.

            […] – Şi în care loc ne aflăm atunci? Crezi, oare, că devinitatea ar putea să creze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis? [...] îţi spun că roza e eternă şi că doar aparenţa poate să se schimbe.”

             Şi, după plecarea încăpăţânatului întru întuneric şi însetat de senzaţional divin, Johannes Grisebach – înainte de culcare, înainte de a stinge lampa ce-l ţinea vizibil în fenomenalitate, Paracelsus „răsturnă grămăjoara de cenuşă în mâna lui concavă şi rosti un cuvânt cu glas scăzut. Roza reapăru.”

            Aşa ca Rătăcitul Johannes Grisebach se comportă şi multe dintre personajele lui I. Slavici, dar la două dintre ele le este dat să depăşească, pentru o clipă e revelaţie, starea de Māyā, de Înfundare în Labirintul Fenomenalităţii: lui Bucur al Bucurei şi al lui Gheorghe, din nuvela Din valurile vieţii (cf. II, 358) şi lui Radu Miezin, din nuvela Pe povârniş (cf. II, p. 517).

 

*

            Luminosul Anonim, cunoscut sub pseudonimul de Lojă Iohanică: IOAN al Slavei (Slavici), lasă de fiecare dată, să funcţioneze implacabil, principiul Dharma Cosmică. El, Paznicul Luminos şi Discret, nu intervine deloc – totul se sfârşeşte conform normelor de funcţionare cosmică. Numai şi numai cosmosul are dreptul să sancţioneze acţiunile umane, şi numai atitudinea umană faţă de Principiul-Dharma contează, în conformarea destinului uman al personajelor. De aceea, nu există ceva preconceput în nuvela slaviciană: se slobozesc zăvozii sau lebedele Dharmei – care nu sunt decât reflexe formal-destinale ale Forţei Principiului Cosmic.

            Nu există happy-end sau catastrofă – ci logica implacabilă, stimulată dharmic de acţiunea umană. Totul decurge într-o normalitate înspăimântatoare  cu adevărat sublimă.

            Nu există intervenţii, „pile” sau „contre” ale scriitorului. Nu exist moralism, eticism – ca expresii artistie ale unei teorii moral- umane, nu, în nici un caz nu e valabilă eticheta de „eticism ardelenesc”, pentru scrierile lui I. Slavici [4] ; avem de-a face, pur şi simplu, cu manifestarea dharmică a forţelor cosmice încorporate în oameni-personaje literare. Atât şi nimic mai mult. Nici o artificialitate, nici un manierism, nu există ornamente, nu există descrieri de natură etc. Există o relatare judecătorească, un proces verbal al Marelui Magistrat (sau grefier...) al Procesualităţii Dharmei, în Lumea Umană. Dacă cineva moare - este rezultatul absolut al karmei sale negative: nimic, nici scriitorul, nici gustul public, al cititorilor – nu puteau împiedica moartea persoajului – căci ea era concluzia unui proces verbal cosmic, obiectiv, despre cineva incapabil să elimine din Sine, Răul, altfel decât autodistrugere. Dacă cineva supraveţuieşte în nuvela lui Slavici este, iarăşi, ceva ce nu depinde de autor sau de gustul public: fie personajul a recunoscut (prin revelaţie sau efort anonim şi conştiincios) dharma – fie se situează într-o zonă neutrală, într-o băltire promiscuă a principiilor şi a contrariilor. Şi în acest caz avem de-a face cu descrierea scrupuloasă ca de medic legist de morgă a unui cadavru „viu”. Neinteresant decît prin specie, nu prin individualitate: specia vegetală, a celor care sunt „călduţ”, dedesuptul vârtejului central al dharmei – şi „vor fi scuipaţi din gură de Dumnezeu”, la Sfârşitul Lumii – Ciclu.

*

            Paradisul, ca Lume Originară stăpânită de Principiul Cosmic, este constatat atât de cel neintrat, încă, în Labirint (având tot potenţialul pozitiv neatins, în vederea străbaterii Căii Destinale) – cât şi de cel ieşit din Labirint, cu forţele pozitive irosite, vlăguit, dar nu total orbit de Māyā, mai având dreptul la revelaţia ultimă, înainte de a se pierde, înapoi, în anonimitatea formelor rebutate – valuri (de fapt, keliphoturi-coji).

            Exclamaţia: „O, frumoasă e lumea!...” – e rostit atât de Radu Miezin, cel cu ochiul încă pur de lumina sacră a Principiului, cel în care colegii vedeau potenţialul iniţial ăi nu credeau că se poate pierde în Labirintul-Lume, căci avea destulă Lumină Dharmică în el (nu ştiau că nu are priceperea-destoinicia de a o folosi-distribui pe parcursul Labirintului, nu ştiau că are şi slăbiciunea fatală a irosirii Luminii, prin care slăbiciune, orice potenţial pozitiv, oricât de mare ar fi se pierde):

            (cf. II, p. 515) „Era nu numai silitor, ci şi totodată cuminte, totdeauna curat, şi cu deosebire cuviincios,un adevărat model în ceea ce priveşte bunele purtări.”

            „De ce oare, observatorul parcurgerii dharmice a Drumurilor Destinale, îi pare bine, se bucură suspect de exaltat, văzând evoluţia destinală a lui Huţu Budulea („Budulea Taichii” – adică nu numai cel depărtat de principiul feminin – mama, ci aflat sub înrăurirea continuă şi benefică a Tatălui Ceresc)? Pentru că observă că potenţialul iniţial benefic nu este irosit, ci sporit, că-n parabola cristică a talanţilor. Concluzia nuvelei este şi de data aceasta, (însă ritualic şi definitiv sacral): (cf. I, p. 242) „Tu, Doamne, cu nemărginită înţelepciune ai întocmit lumea şi  frumoasă ne-ai lăsat-o nouă locaş de vieţuire!” (s.n.).

            Să observăm ce se întâmplă atunci când nu se urmează ritualul canonic al Vieţii Principiului (căci Principiul, doar, are viaţă: „viaţa” noastră individuală este o aparenţă, ia doar împrumută, de fapt, calitatea Principiului numită viaţă: dacă nu faci asta – devine aneantizare-moarte individuală, extincţie şi dispariţie totală, „de parcă nici n-ar fi fost vreodată şi fără ca cineva să mai cerceteze dac-au fost ori nu”  - cf. II, p. 357):

            I – Radu Miezin (cf. II, p. 515 -  Pe povârniş) este analiza cazului celui care porneşte din Miezul Modelar, din Centrul Lumii – din Principiu, fără a conştientiza liniile de forţă, obligatoriu de urmat, ale Principiului. Radu al Miezului va vedea Miezul – dar nu va şti să se întoarcă la el, sfârşind în anonimitate absolută-autodistrugere:

            (cf. II, p. 539) „<<unul dintre călătorii trenului accelerat ce-a plecat ieri seară spre Craiova, voind să treacă din vagonul în care se urcase la Bucureşti, în vagonul restaurant, a alunecat de pe platforma între roatele trenului, care lăau strivit încât nu i s-a putut constata până acum identitatea.>> Despre cele ce vor mai fi urmat nu a luat nimeni notiţă.”

            Există o echivalenţă izbitoare între cele două cazuri de aneantizare, cea a lui Bucur din nuvela Din valurile vieţii („şi toate erau sfârşite parcă nici n-ar fi fost vreodată, şi fără ca cineva să mai cerceteze dac-au mai fost ori nu”) şi această strivire-aneantizare prin roţile trenului. De fapt, roţile ciclurilor-lumii: pe cel care s-a rătăcit de Lumina Principiului şi apoi a respins-o (autonegându-se ca fiinţă fiinţătoare, căci spuneam că Principiul are şi dă viaţă: viaţă individuală nu există decât prin osmozarea sau identificarea cu Principiul Dharmic- lumile-cicluri-roţi îl resping, total şi absolut, de la orice formă, de la orice încercare de afirmare. Îl „înţarcă” cineva de la Viaţa Principiului? Nu – ci el însuşi, rătăcind şi nefăcând efortul de a conştientiza Rătăcirea şi Centrul (corectarea rătăcirii) concomitent – se exclude de la fiinţare.

            Ce constata Miezin, aflat pasiv, în Centrul-Principiu Dharmic, la începutul Căii?:

            (cf. II, p.517) „O, Doamne – îşi zicea el – cât de frumoasă e lumea şi ce bine e să-ţi trăieşti zilele-n mijlocul ei!”

            Miezul-Miezin conversa cu însuşi Principiul – divinizat, spre deosebire de confucianism, care abstractizează cerul, dar neinsistînd pe divitate – stare de Cer.

            Lumea e Frumosă – când e centrată pe Dao – şi Frumuseţea ei este binele (conform principiului gândirii greceşti: Kalokagathia): „şi ce bine e să-ţi trăieşti zilele-n mijlocul ei”.

            În Mijlocul Ei: în Centrul Principiu.

            Acest Centru este un Deal cu Mânăstire:

            (cf. II, p.517) „Încă mai vârtos o simţea aceasta după ce a sosit la mânăstire, unde toţi l-au primit cu multă bunăvoinţă, unde aerul curat şi răcoarea serii îl desfătau şi de unde ochiul întâia oară în viaţa lui străbătea de sus în jos la mari depărtări. Era mai mult movilă decât deal acolo unde se afla – dar era cea mai mare dintre înălţimile la care se urcase păn-atunci şi-i venea să zboare peste întinderea din faţa sa, ca să vadă din apropiere cele văzute-n zarea depărtării.”

            Ea, Mănăstirea-Dealul (Muntele Âthman), al cărei egumen era părintele Tarasie (n.n.: Terezie-cântar). Ea, Dealul cu Zbor Spiritual (prin rugăciunea călugărilor). Dar el, el Radu al Miezului, nu poate desfiinţa spaţiul vieţii, Calea Destinului, nici prin privire, nici prin rugăciune. Căci el nu este Iniţiatul Căii, nu posedă Cheia Supremă, Cheia Principiului. Cheia prin care vaţa şi moartea sunt însuşite ca viaţă normală. El nu este ca „treazul” buddhistul ieromonah Hariton:

            (cf.II, p.518): „Bătrânul totdeauna liniştit, care îşi săpase groapa, îşi cioplise crucea ce urma să fie înfiptă la căpătâi şi dormea-n coşciugul în care avea să fie-nmormântat. Omul acesta care se socotea cu un picior în lumea aceasta, cu altul în cealaltă se întorcea de la mormintele ce se află dinsus de mânăstire, unde avea obiceiul de a-şi face rugăciunea de dimineaţă.”

            Pregătit să-l întâlnească pe iluminatul Hariton, Miezin „se opri însă cu privirea îndreptată spre răsărit” – şi în faţa lui, în fundul unei văi, „între crânguri, livezi, ţarini şi pajişti vechi se ridica pe o colină o bisericuţă înconjurate de case cu o clopotniţă-n faţa lor. Era peste putinţă să le vadă prin depărtare fără să fie ispitit de dorinţa de a se duce acolo.”

            Ce să fi fost – din moment ce Miezin era în Mânăstirea cu Zbor? Era “oglindirea”-ispită. Era însăşi Mânăstirea Dealului, propusă ca Ispită-Cale Destinală. Căci orice traseu, în definitiv, dace este-există conform Principiului (spune budismul) este şi trebuie să fie nemişcare. Căci Ţinta Spirituală nu se află niciodată înafară, ci înăuntru în Lumina-Centru. Cel care se lasă ispitit, adică pierde conştiinţa continuităţii absolute a stării de centru, neîmpotrivindu-se iluziei-parcurgere iluziei-Cale a Îndepărtării de Sinele-Centru – intră în labirint. Cine conştientizează neclintirea Centrului-Sprit şi ţine mereu în frâu demonul iluziei, deşi suferă şi suportă chinurile incredibile şi jalnice ale Māyā – ştie că Dealul este echivalentul Golgotei: suferinţă, dar şi îmbrăţişare în Sine a Lumii cu Oameni. Mântuire, dincolo de toată şi orice suferinţă:

            (cf. II, p.519) „E schitul Golgota, grăi dânsul, [n.n.: Hariton] un adevărat colţişor de rai (s.n.). Să te duci. Păcat ar fi să nu-l vezi.”

            Este păcatul cel mai mare să refuzi lupta cu iluzia (Māyā). Omul ori este Erou  - ori nu există, este eliminat în neant, ca sterilă viermuire a formelor rebutate, la infinit.

            (cf. II, p.519) „- E mult păn-acolo? întrebă”

            - Tinerel şi sprinten cum te văd, răspunse călugărul, într-un ceas bun te-ai dus şi-ntr-altul te întorci”.

             Adică, înscrie-te în ciclul normal, firesc, al lumii-„oară”, de care vorbea Eminescu („o oară şi să mor”, „pentr-o oară de amor”). Şi vei constata că dusul şi întorsul înseamnă în fapt acelaşi lucru: conştientizarea Inamovibilităţii Centrului-Principiu.

            Vei constata Golgota salvatoare (prin războiul suferinţei mahayanice în care-i salvezi-zbori pe/cu toţi oamenii). Dacă nu – egumenul Tarase-Terezie-Cântar dezvăluie (cf. II, p. 521) ce găseşti, ca variantă echilibratoare a celuilalt taler de cântar, revers al cristicului (ca budism mahayanic): VIFORÂTA – vârtejul smulgător de repere moral-spirituale (Labirintul Rătăcirilor Eterne): (cf. II, p. 521) „Îi făgăduia [n.n.: Tarasie] care să-l ducă nu doar la Golgota [n.n.: pe care Miezin o ratase, lăsându-se ispitit de iluzia spaţială a Căii, deci despărţindu-se/depărtându-se de Centru] – ci şi la Viforâta [n.n.: unde s-a dus, de fapt, Miezin singur, des-miezindu-se descentrându-se – căci Labirintul Viforâta este reversul ineluctabil al Revelaţiei Golgota.]”

            Da, Miezin şi-a pierdut identitatea miez-centru, putând să se întrebe pe sine, dimpreună cu un alt descentrat, prizonier de bună-voie al Māyā, deci condamnat de bună-voie la autodistrugere (ca profilaxie a Lumii-Paradis, în faţa virusului Răului) – Bucur din nuvela Din valurile vieţii: (cf. II, p. 353)> „Cine eşti tu şi care ţi-e rostul?” Căci tot Orfan de Centru este şi fostul Miezin-des-miezat.

            Nici vorbă de un „ceas bun”: Miezin intră neinstruindu-se spiritual în ceasul rău în lumea inversă: în orbire, Lumea Răului este a „lungirilor” de coşmar, a amânărilor, a mersului înapoi, în loc de mersul înainte spre Lumina-Centru – este mers în vale şi iar în vale, descensiune infernală – iar viziunea paradisiacă este încleiere ăn imagini ale poftelor:

            (cf. II, p.320) „Se lungea şi iar se lungea drumul care îi păruse de tot scurt,  ăncât a trecut ceasul părintelui Hariton (s.n. – n.n. a ieşit din centrul Principiului, din zona vieţii care-şi ştie Rostul Morţii, căci Viaţa şi Moartea certifică, doar împreună, apartenţa la Principiul-Dao – altfel totul este neant) (...) Mergea la vale şi iar la vale (...) fără ca să mai vadă schitul (...) Numai târziu, cam pe la prânz a-nceput Radu să se-ntrebe dacă nu cumva a rătăcit umblând pe drumuri care-l depărtează de schitul la care a plecat. (...) era din ce în ce mai deplin convins de simţământul că cel pornit o dată la vale cu anevoie se mai opreşte şi în curând ajunge să nu mai vadă cele depărtate (...) Umbra îi era tot mai scurtă când a oprit o babă (...)  – Dar de unde vii? Întrebă dânsa.  – De la mânăstire, îi răspunse el.  – De la Dealu? Grăi dânsa. Dacăi aşa, şi la Golgota ai plecat, nu vii, ci te duci. Golgota e departe-n fundul văii, mai departe de aici decât de mânăstire, şi dacă te-ntorci acum, o să fii pe la chindie acolo.

            Radu rămase parc-ar fi căzut din cer.”

            Cu adevărat căzut din Sinele-Cer era. Şi intrat în cel mai perfect Labirint, în care cu cât crezi că vii – pleci. Şi invers, în aşa fel încât niciodată nu te mai poţi coordona cu Centrul Ceresc şi Fiinţial – Dharma Cosmică.

            Mai rău este că Labirintul înseamnă neîncredere absolută, lipsire totală de credinţă, în tine, ca şi în oameni. Înseamnă abandonarea responsabilităţii – ca abandonare a conştiinţei de sine:

            (cf. II, p. 521) [Miezin îşi zice, renunţând să mai caute Golgota] “Cum ai putut tu să pui temei pe vorbele unui moşneag [n.n.: Hariton] care stă cu un picior în lumea aceasta, cu altul în cealaltă? [n.n.: adică tocmai călare pe Centru! – dar Miezin de mult nu mai e Miezul!]?! Nu vedeai că te ispiteşte? [n.n.: plasarea ispitei înafară se traduce, spiritual, în adâncirea, „consolidarea” slăbiciunii ca pierdere a conştiinţei de sine] (…) dar dac-ar fi ca baba aceia [n.n.: Sfânta Duminică, probabil, sau Maica Domnului Golgotei ceea ce-i tot una în definitiv] să-i fi spus cele spuse numai ca să-l ieie-n bătaie de joc?! Cu atât mai mare era ruşinea pentru dânsul şi nu-i rămânea decât să se-ntoarcă ştiricind din om în om [n.n.: imaginea perfectă a Orbului, care nu mai are  un reper etern – ci bâjbâie din reper relativ şi fals, efemer – în reper relativ şi fals, efemer]”).

            Aparent întors la Mânăstirea-Dealul  el, fostul Miezin, s-a întors, de fapt, pe talerul de cîntar-revers al Golgotei: Viforâta Labirintul Aneantizant. Căci, la mânăstire se instituie în locul tereziei sacre – DEMONUL CĂRŢILOR DE JOC (reversul Cărţii Lumii, Cărţii Sacre, Cărţii Centru: Byblos-Biblia) „Căpitanul Boancă, cu care juca préférance”. Urmează dezagregarea Centrului în Şir-înşiruire, despletire-descompunere a Căii – în relativizări – iluzii infinite:

            (cf. II, p. 521) „Tot ispitit era, dar acum nu simţea aceasta. Se bucura când câştiga partida şi juca o nouă partidă, ca să se bucure din nou, iar dacă perdea, el se necăjea şi cu încă mai multă râvnă juca”. Cel demonizat, descentrat – se încăpăţânează-ănverşunează întru orbirea sa, întru boala sa teribilă. Cel cu adevărat bolnav nu va recunoaşte niciodată că e bolnav – şi de aceea va fi incurabil bolnav. Ireversibil bolnav.

            Nu de Moarte trebuie să se înspăimânte Rătăcitul, ci de Golemii „Vieţii”, „spurcăciunile” lumii – faţă de care cei mai răi demoni sunt mult mai buni – pentru că ei de fapt, nu sunt decât ispititorii cu misiune divină de a ispiti: ei caută şi găsesc Răul în oamenii cu slăbiciuni. Răul nu este, încă o dată, de la Dumnezeu – ci din neputinţa noastră de a-l conştientiza pe Dumnezeu. Răul este în aroganţa Rătăciţilor în Labirint – Rătăciţi care, deşi intră în dezagregare accelerată, în putrefacţia absolută a neantului non-semnificativ – se îndârjesc întru neant şi, fie se distrug unii pe alţii (cojile-Caini, despre care vorbeşte poezia lui Eminescu), fie se autodistrug. Nu de demonul, caracterizat prin francheţea Răului să te temi, ci de Omul Rătăcit, care vrea să rămână Rătăcit – căci acesta maschează, perverteşte până şi esenţa Răului, mascând-o sub aparenţe suportabile, comode, chiar amiabile, care vor, tentacular, să adere la suprafaţa Luminii Binelui-Lume şi să stingă această lumină.

            (cf II, p.519) „Nu! grăi dânsul [n.n.: Călugărul iniţiat în Principiul-Dharma-Hariton] Asta nu! Aşa ceva să nu crezi. Moartea curăţă sufletele [n.n.: şi, spunem noi, decontaminează lumea de Rău, sau de potenţele Răului]. Cel mai rău dintre duhurile necurate e şi el mai bun pentru ca să se mai întoarcă în această lume plină de spurcăciuni [n.n.: în fapt, nu lumea intrinsecă e plină de spurcăciune – ci spurcăciunea  sunt locuitorii pasageri şi efemeri, oamenii: lumea e sacră – doar Rătăciţii-Descentraţii o umbresc-spurcă. Nici nu are nevoie să facă aceasta [n.n.: duhurile necurate să-i ispitească pe oameni], căci e plină faţa pământului de oameni în carne şi oase care sunt în fie ce clipă stăpâniţi de îndemnul necurat [n.n.: contaminarea reciprocă cu Rău a Golemilor-oameni uşurează enorm sarcina demonului reducând-o aproape de zero] De oameni [n.n.: oameni-golemi evident] să te fereşti tinere, căci numai prin ei poţi să fii îndrumat spre cele rele – şi nu poţi să ştii când îţi iese ispita-n cale şi care-ncotro te-mpinge [n.n.: de fapt, nu-ţi ştii propriile slăbiciuni - asta vrea să zică eufemistic Hariton; slăbiciunea ta este demonul – şi nu invers, demonul n-ar isprăvi nimic dacă ar da de fiinţe isprăvite, adică tari, perfect blindate prin comportament moral continuu şi coerent].”

            Şi într-adevăr, Miezin devine vagmistru (sergent major de cavalerie) intând astfel în zona versatilului şi a tranzitoriului. Căci calul semnalează existenţa unei translări a spiritului-sufletului dinspre viaţă şi moarte. Se adaugă şi Evelina (de fapt, Eva degradată pe franţuzeşte de care se  împătimeşte), deşi Evelina tronează ca prinţesă a echivocului: cine este ea? Aristocrată indepedentă, nepoată a căpitanului-jucător, doamnă, domnişoară, amantă? Pentru sublinierea degradării Evei (şi aşa decăzută din starea Paradis...) la Dalila – distructoare de de lume şi Om – apar versurile eminesciene din Pe lângă plopii fără soţ : „Mă cunoşteau vecinii toţi;/ Tu nu m-ai cunoscut”. Oarba care aduce-răspândeşte o mare orbire. Dalila şi Biblia Inversă (Jocul de Cărţi – demonizare a lumii femeilor-dame, preoţilor-popi şi regilor-rigi), îl coboară pe fostul Miez-Miezin, mai prejuod de Demonul Boancă (fapt care-i fusese prezis de Hariton: până şi cel mai rău demon e de preferat naturii decăzute în plăcerea decăderii -  a omului-Golem). Prin Boancă află în/la câte suprapuneri de iluzii s-a pretat, s-a compromis, a consimţit şi s-a acomodat (aneantizat): „Află numai de la mine că nu-ni e nici un fel de nepoată. E adusă aici de colonelul nostru, care a cerut de la mine, pentru salvarea aparenţelor, să le-o prezint tuturora drept nepoată, iar pe dama de gardă a ei, drept verişoara mea. Mi-aş fi făcut mustrări dacă nu ţi-aş fi spus aceste, pe care nimeni afară de noi nu mai are să le afle.”

            Iar Radu Miezin, în loc să facă penitenţă, în loc să-şi asume responsabilitatea situării în Labirint, în zona mazimei versatilităţi şi iluzii, nu află altceva mai bun de făcut decât să blasfemieze, dând vina nu pe ticăloşirea lui încăpăţânată, satanică, ci pe lumea sacră a lui Dumnezeu: „Urâtă lume – îşi zicea el”.

            Şi perseverează în cădere, călare mereu, pe Calul Necuratului, al Sterilităţii Semantice: (cf. II, p.534) „şi-ncăleca iar, acum pe minunatul său cal de rasă [n.n.: de fapt calul Dalilei-Evelina], şi trecea ca gonit de iele (s.n.) prin tăcerea nopţii liniştite peste câmpia întinsă.”

            N-avea dreptate, vizionarul Hariton, când spunea că diavolii pot să şomeze – atât de slabi moral sunt oamenii, atît de deplin primitori, ca bureţii de mare sunt ei, în raport cu Răul? Cine bântuie câmpia-vale? Nu demonii, ce ex-Miezul Lumii, Rătăcitul, acum, în Labirintul satanicei sale încăpăţânări în Orbire, de dat Calului Negru, al orbirii agresive, proliferante şi contaminante.

            Nimic nu mai e Reper – totul e nesiguranţă, nu numai spaţială, ci afectând şi durata temporală:

            (cf. II, p.534) „Dar dacă mâne or poimâne el nu mai bănuieşte [n.n.: colonelul amant formal al Evei-Dalila, Evelina], ci se-ncredinţează? (...) Ce fac eu atunci? Cum scap?”

            Cădere din cădere se face. Evelina este un reper grotesc: Miezin devine gelos pe amanta sa. Ce poate fi mai absurd decât pretenţia demonului, ca ceilalţi să fie Îngeri?

            (cf. II, p.535): „Era omul căzut în cel mai adânc păcat, care se ascunde tremurând în fiecare clipă de temerea ca nu cumva adevărul să fie dat pe faţă, şi-i era rob umilit Evelinei, care putea să-l deie-ntr-o clipă de gol.”

            Unde mai este Muntele, Reperul Golgota? E o Golgotă inversă: Infernul cu suferinţe enorme şi absolut sterile, dezagregante – şi nu agregatoare ale eterului mîntuire. Toate darurile spirituale potenţiale, de la startul vieţii, din centrul Mânăstirii-Dealul – s-au aneantizat. Au rămas groaza continuă şi aberantă şi, uneori ruşinea.

            (cf. II, p.535): „Nenorocitule, ce-ai făcut? se tânguia. Unde ai ajuns şi ce are să iasă din tine? (…) Iară şi iarăşi era copleşit de simţământul că nu s-a-nvrednicit să se folosească de darurile cu care era înzestrat din naştere, şi-şi petrece viaţa-n flecării şi cu nimicuri.”

            Ruşinea supremă, dezonoarea de militar, îl pândeşte: colonelul se dovedeşte Diavol, adică mai bun ca Omul-Golem. Îl sfătuieşte să-şi ceară trecerea în rezervă – pentru ca să nu fie nevoit să dea în vileag imoralitatea crasă a Non-Miezin. Sau Anti-Miezin.

            Tot alţii sunt de vină, mereu:

             (cf. II, p.536): “Plângîndu-se de soarta rea, care i-a scos în cale pe Evelina, ispititoarea cu zâmbet demonic şi cu ochi fulgerători, de sub stăpânirea cărora nu putea să scape. Avea chiar clipe în care ar fi fost în stare să-i descarce şi revolverul în cap” [n.n.: laşitatea de a-şi descărca sieşi revolverul în cap îl face tot mai hidos pe acest fals OŞTEAN: căci oşteanul este imaginea pământeană, răsfrântă, a Arhanghelilor ori a Sfântului Gheorghe: departe însă,  Anti-Miezul, de Arheii Divini!]

            Dezactivat din armată are inconştienţa de a amâna schimbarea de rută destinală: nici nu-şi continuă studiile, nici nu-şi găseşte slujbă:

            (cf. II, p.537): “Avea din ce să trăiască şi mai putea să aştepte până ce nu-şi va fi găsit ceva potrivit cu exigenţele lui”. De fapt, exigenţele Neantului.

            Calul vândut e contaminat de Rătăcirea-plimbare. Ielele nopţii sunt înlocuite de mlaştina trândăvelii, sufocării spiritului, nepăsării (ca formă supremă a ignoranţei budiste).

            Când foşti colegi ajunşi Oameni ai Căii îi dovedesc prin însăşi existenţa lor, că s-a rătăcit – nu revine la Cale – ci tentează evadarea spre suprema rătăcire – continentul Mamonei:

            (cf. II, p.538):  „Am să mă duc în America şi să pornesc acolo o nouă viaţă”.

            Dar condamnarea să la neant era semnată de el însuşi demult. Dreptul la salvare prin conştintizarea Sinelui şi-l distrusese singur, şi astfel,

            (cf. II, p. 538): “Minuni nu se mai ivesc însă.”

            Fragmente migratoare regresive de remuşcări trec prin el şi pe lăngă el – retrăgându-se, autoabsorbindu-se spre zona dintre lumi, unde, în pauza dintre reîncarnări, se zămisleşte o nouă fiinţă. Fiinţa lui Anti-Miezin nu mai există. Nu prin voinşa sa, ci tocmai drept consecinţă a lipsei totale de voinţă şi conştiinţă:

            (cf. II, p. 538): „(…) dar se ştia el însuşi pe sine, cu toate neajunsurile firii sale, de om lipsit de voinţă, care nu e-n stare să se folosească de darurile cu care e-nzestrat din naştere.”

            Ducându-se înapoi spre Evelina, deci supunându-se Vârtejului-Viforoasa – Principiul-Dharma îşi va conforma nu pedeapsa, ci starea de profilaxie perpetuă. Miezin va fi Anonimul-Neant, respins, prin roţile de tren, din toate încarnările posibilului.

*

            Cazul lui Bucur din nuvela Din valurile vieţii poate fi cuplat dublu: şi cu cel al lui Miezin, dar şi cu cel al lui Tănase din nuvela La răscruci. În cazul al doilea, motivul este Călugărul Agaton (simbolul Centrului celor Trei Religii).

            Existenţa personajului central din nuvela Din valurile vieţii are trei segmente distincte:

            I – Orfanul proiectat pentru Rătăcire încă din startul vieţii  (practic Orfanul-din-Boccea este un proiect ratat al vieţii încă din start) Orfanul care moşteneşte Karma unor părinţi Demoni ai Neantului

            II – Orfanul renăscut, prin adoptarea de către cuplul solar Bucura-Gheorghe. Devine astfel, prin contaminare benefică, Orfanul Solar (Demon transfigurat în Făt-Frumos, prin harul perechii întemeietoare). Se va numi după Mama Sacrală: Bucur - şi se va conforma Principiului Solar. Conformarea aduce liniştea-bucurie în triunghiul nou, proiectat ca serie solară: Bucura-Bucur-Gheorghe. Şi totuşi: răsfăţul  este slăbiciune care permite penetrarea Răului:

            (cf. II, p.305): „Iară Bucur al Bucurei creştea şi se făcea din ce în ce mai neastâmpărat şi mai drăcos (...). Lasă că-l răsfăţa şi Bucura dar îl nărăvea şi lumea cealaltă (...)”. Rezultatul: o fiinţă instabilă şi contradictorie oricând posibil de descentrat.

            (cf. II, p.305): „- Ce să iasă? om ca toţi oamenii, zicea Gheorghe (...) ăsta nu piere zicea dânsa [n.n.: Bucura] când îl vedea că se-nfige-n toate. Se pricepe la toate şi nu se sperie de nimic” [n.n.: dar nici nu învaţă să se sperie de pericolul des-centrării, sau să se bucure de Centru]. „- Dar o să sfârşească în fundul ocnei, ziceau alţii”.

            Cine nu învaţă supunerea la Reperul Cosmic e o fiinţă a cărei fiinţare e primejduită

            (cf. II, p.306): „supus însă şi ascultător nu era Bucur faţă cu nimeni. Stăpânirea nimănui n-o primea, şi asta îi făcea pe unii să creadă că nici însuşi pe sine n-o să fie în stare de a se stăpâni”

            III – Rezultatul străpungerii armurii Principiului Vital: nestatornicia (nu şcoală, nu ucenicie etc.)

            (cf. II, p.308): „(...) numai că voinţa nu-i era statornică (...) năvalnic şi uşuratic.”

            Urmează, însă, o binecuvântată criză de identitate când descopră că părinţii adevăraţi îi sunt Neantul-ticăloşie, Neantul-nenorocire:

            (cf. II, p.310): „<<O (...) înspăimântător cenenorocită trebuie să fi fost femeia care m-a născut pentru ca să-şi lepede copilul pe care alţii l-au luat cu atâta iubire în puterea lor de grijă>>.

            A fost scurtă această zguduire sufletească, dar în ea s-a perdut veselia zburdalnică a vieţii lui.”

            Important cutremur: datorită lui i se va îngădui prima grăţie divină, o scurtă revelaţie a Lumii-Principiu, a Dharmei – a principiului cu care ar fi trebuit să se contopească. Mântuirea de dincolo, dintre lumi, dacă va fi fost posibilă doar din acestă zguduire a fost posibilă.

            Dar I. Slavici subliniază o altă spărtură în armura lui Bucur: lipsa de credinţă religioasă:

            (cf. II, p.312): „Bucur nu era religios. Nici că avea de unde să fie, căci nici la casa părinţilor lui, nici în şcoală nici în societate nu fusese îndrumat spre religiozitate.”

            Dar tocmai lipsa de religiozitate a lui Bucur capătă şocul, prevestitor al ultimei revelaţii: cunoaşterea cu Agaton, călugărul-pantofar (pas şi plutire). Agaton expune triunghiului Bucura-Bucur-Gheorghe teoria confucianistă, combinată cu atitudinea buddhistă hinayanică şi cu liberul arbitru creştin:

            (cf. II, p.313): „Rânduiala lume e veşnică, dintru-nceput şi de-a pururea neschimbată, dar e supusă schimbărilor viaţa omenească. Ceea ce te pierde nu sunt lucrurile din lume, ci fapta ta, care nu e de mai înainte hotărâtă, şi tot numai fapta ta te mântuieşte. Dacă eşti tare în credinţă şi te rogi în stăruinţă, ai puterea de a înfrunta ispitirile şi faci numai ceea ce e bine, iar dacă te părăseşti pe tine însuţi, mereu spre rele eşti îndemnat. Ceea ce nouă ni se pare întâmplare oarbă e fie bună povaţă a sfinţilor, fie răul îndemn al Necuratului.”

            Teoria faptei atrăgătoare de continuitate în soartă se reflectă în acest al treilea segment al existenţei lui Bucur (care încă numeşte  nebunie teoria călugărului Agaton – cf. II, 313). Ca bărbier, apoi ca agent de poliţie, uşurătatea trecută a lui Bucur atrage:

            a   -   pe fata, uşoară la minte şi morală, pe Zoe;

            b - atrage lejeritatea morală, libertinismul periculos şi versatil, ambiguu şi confuzionant, al legăturii Zoe-Bucur.

            (cf. II, p.322): „Dacă l-ar fi întrebat pe părintele Agaton, acesta ă-ar fi spus că însoţirea dintre bărbat şi femeie e lucru plăcut lui Dumnezeu dacă e făcută cu voia şi binecuvântarea lui (s.n.)”

            Dar uşuraticul e nehotărât în a se supun Legii – divine ori umane. Iar „ţigăncuşa” (statutul demonic, tranzitoriu al Zoei, curiera atelerului de confecţii: deci, ea nu croieşte, nu leagă-coase, ci aleargă orbeşte, sporind entropia în zona existenţei lui Bucur) este tot mai vorace:

            (cf. II, p.325): „Oricât ar fi agonisit el nu era destul ca s-o poată mulţumi pe dânsa”,

            rămâne gravidă, iar copilul nu o face mai legată de casă ci devine prilej de cochetărie şi plimbare-depărtare de Centrul-casă – şi aşa problematic prin concubinaj:

            (cf. II, p.326): „Îi sălta inima de bucurie când se gândea cum să gătească copilul ca pe o păpuşă şi să iasă cu doica după ea, la plimbare”.

            Ambiguitatea e fascinantă, ispititoare: are şi n-are responsabilitate, e casnică şi nu e, are şi n-are copil(copilul e PĂPUŞĂ!), copilul este cu doica, iar ea poate să se comporte ca o femeie liberă – dar, în acelaşi timp libertinajul este atenuat de gravitatea (ludică) a doamnei-cu-copil, mamă şi etern disponibilă amantă, Zoe nu aşteaptă decât ca blestemul karmic al lui Bucur să producă propunerea de a-l compromite pe un om politic: tânărul avocat Aurel Ceocorescu, fiu de senator, intrase în campanie electorală pro-guvernamentală, cu semnele de „crai” încrezut, îndrăzneţ şi cam uşurel.

            Lăcomia lui Bucur, a treia uriaşă fisură a cuirasei, îl va face s-o arunce singur pe Zoe în braţele pierzării morale – înlocuind-o pe fictiva femeie fatală diversionistă cu Zoe ca să câştige 1000-2000 de lei („Majorul îl fixă cu ochii: - La o mie, două de lei, nu ne uităm”).

            Înscenarea compromiţătoare alunecă pe teritoriul versatil – pe care însuşi Bucur l-a creat în jurul său, prin mortalele slăbiciuni ale fiinţei sale – spre aventură galantă reală, cu „buhăitul” (alternativă imorală propusă de Profira lui Ciocorescu) – spre evadare, trădare, lepădare de propriul copil. Ca şi Miezin, Bucur nu are curajul respunsabilităţii.

            (cf. II, p.347): „Ea şi numai ea îl făcuse să-şi părăsească meseria şi să intre în poliţie, unde omul e ispitit la fiecare pas; ea-l împinsese să facă o mulţime de lucruri, pe urma cărora tremura în fiecare clipă.”

            Copilul său propriu, părăsit de mama-Zoe cum a fost el însuşi, Bucur, părăsit de Mama-Neant, pentru a fi/deveni neant, îi reînvie criza identitară ţinându-l la o distanţă, controlabilă încă, de Centrul Sine.

            (cf. II, p.348): „<<Dar tu cine eşti?! >> răsună iar din adâncime gândul care scurma durerea cea mare a vieţii lui. <<Uite, (…) aşa a fost femeia care ţi-a dat viaţă, nu o nenorocită, ci o fiinţă dezbrăcată de tot ceea ce e omenesc>>”.

            Da – Neantul este Triumful Demonului asupra Omului. Karma şi Dao se împreunează în fiinţa pe cale de desfiinţare a lui Bucur:

            (cf. II, p.348): „<<Zămislit în ceas rău şi din pornire spre păcat, purtat în pântecele unei păcătoase muncite din căinţă, născut prin ascuns şi cu gând rău, blestemat am fost ca numai rele şi numai rele făcând săţmi petrec viaţa – îşi zise el. Eu am pornit-o şi pe ea, în calea pe care o văd mergând înainte! Eu am ameţit-o, am amîgit-o, am despărţit-o de mama ei, eu am profitat de relele ele porniri ca s-o pierd. Obârşia tuturor ticăloşiilor eu sunt!>>”

            Dar există o complicitate şi între ucigaşi, şi între sinucigaşi – deci şi între Zoe şi Bucur:

            (cf. II, p.349): „E o tainică şi nemilos de strânsă legătură între cei ce se ştiu părtaşi la aceeaşi vină, şi acum abia, în mijlocul lumii, a început Bucur să simtă că nu îi este atât de uşor, cum îşi închipuise, amăgindu-se însuşi pe sine, ci greu, parcă peste putinţă, chiar îi este a trăi fără de Zoe”.

            Întors asupra sa ca Sine, el se închipuie ca absent din planul divin al existenţei:

            (cf. II, p.349): „De ce nu m-au lăsat oamenii aceia acolo unde m-au găsit ca să pier atunci?! (…) de ce a trebuit să trăiesc? Aveam vreun rost, vreo menire în lumea aceasta?!”

            Totuşi, lumea are rost cu toţi proiectaţii oameni, fie mântuiţi, fie demonizaţi, karmele lor interpătrunzâdu-se, interinfluenţându-se:

            (cf. II, p.349): „E în lumea aceasta loc pentru toţi oamenii, îşi are dar, orşicare rostul lui, şi fără de el lumea n-ar fi cum e. (...). De unde ştia însă dacă nu cumva sunt multe relele care s-ar fi petrecut dacă n-ar fi fost şi el în lume”.

            Răul necesar? Nu: Lumea conformată prin conflictul dintre Principiu şi Anti-Principiu, între Dao şi împotrivirea faţă de Dao. Obsesia binelui-faptă bună e covârşită, însă, acum, la Bucur, de Orbirea Rătăcitului.

            (cf. II, p.352): „În această lume bătută de valuri şi plină de ispitiri nu mai pot să trăiesc.”

            26 de ani. În ocultism: 2+6=8=cifra Echilibrului Cosmic [5] . Atât are cel ce porneşte spre Sfântul Munte, ca Miezin spre Golgota: ura şi dorinţa de răzbunare, slăbiciunea minţii – îl fac să nu folosească muntele pentru suişul pieptiş, ci pentru suprema prăbuşire a sinuciderii. Nu mai poate vedea Binele-Agaton:

            (cf. II, p.353): „O – cu totul alta ar fi fost viaţa mea dacă n-aş fi fost osândit s-o petrec aici, unde fiecare folosul său îl caută, plăcerea sa o vânează, nimeni nu are milă, toate te ispitesc şi nimic nu te ajută să te stăpâneşti pe tine însuţi, ba eşti uat adeseori în bătaie de joc dacă nu ştii ori nu vrei să te foloseşti de împrejurări ori de neajunsurile altora.”

            În loc de Munte i se impune Corabia lui Noe, Corabia Veterotestamentară, pe Marea Rătăcirilor printre Patimi:

            (cf. II, p.354): „Nicăiri în lumea aceasta nu se poate găsi adunătură ca pe corăbiile din Marea Neagră, şi din partea orientală a Mării Mediterane: levantini, greci bulgari şi albanezi (...) oameni care omoară ori pun foc cu un fel de fală, foarte mulţi trecuţi prin temniţe, tot pătrunşi de gândul că răzbunarea e datorie sfântă şi că făcătorul de rele e unealta prin care Dumnezeu ceartă pe cei vinovaţi, azi pe tine şi mâine pe mine, pe fiecare la rândul lui”.

            Răzbunarea ca datorie sfântă. Făcătorul de rele e unealta prin care Dumnezeu ceartă pe cei vinovaţi. Ce poate fi mai departe de Sfântul Munte al Golgotei mahayanice, al supremei generozităţi, prin autosacrificiul care îmbrăţişează pe toţi oamenii adamici, întorcându-i în Rai? Dar Orbului nu-i poţi pretinde nimic:

            (cf. II, p.355): „El vedea şi aici, în această lume a retragerii şi a căinţei, numai ceea ce era urât şi rău, neistovita pornire spre certuri, îndârjirea cu care-şi susţinea fiecare părerile, îngâmfarea celor mai mari şi încăpăţînarea celor mai mici, patima oarbă cu care erau judecaţi cei de altă părere şi ura neîmpăcată asupra celor de altă credinţă. Nesuferită era viaţa şi în mijlocul acestor oameni, dar încă şi mai nesuferită când şi-o petrecea în singurătate stând numai el însuşi faţă cu sine”.

            Entropia a dus la înfundarea în Labirintul Orbirii – care istoveşte orice voinţă de regăsire, spre recentrare-restaurare a Principiului:

            (cf. II, p.355): „Viaţa sufletească era cu atât mai covârşitoare (...) el se cutremura şi îi venea să fugă, să se ascundă în fundul pământului dar nu putea scăpa: toate erau osândit să le ştie şi să le simtă, pentru toate era nevoit să se judece şi însuşi pe sine nu putea să se ierte; nu mai era în sufletul lui trecut, prezent şi viitor, ci toate se petrecea cu o nemiloasă stăruinţă în fiecare clipă. <<Şi de ce toate aşa şi nu altfel?>> se întreba el (...) se înfigea în mintea sa gândul că trebuie să fie în lume dreptate, că fapta nu poate să rămâie fără răsplată, că din suferinţele lui trebuie să rezulte o faptă de ispăşire”

            Ispăşirea... e atât de orb, încât nu-şi dă seama că, budist vorbind, aceasta şi nu alta este ispăşirea: iadul (înfruntat total) al remuşcărilor – şi demonii priviţi în faţă sunt învinşi.

            Pătimaş, patima i se leagă de Corabia Valurilor de Ură şi Răzbunare – de negura credinţei păgâne, nu de buddhismul mahayanic sau hinayanic, şi, mai ales, nu de creştinism. Cine nu are credinţă nu ştie să pună capăt şi nici nu ştie să-şi folosească patima, pentru a-şi măsura şi învinge păcatul:

            (cf. II, p.356): „(...) ci era cu gândul mereu dus la lumea pe care o găsise (...) ba despre datoria răzbunării (...) nu mai era pornit ca mai-nainte, dar voia cu tot dinadinsul şi din ce în ce mai tare. <<Nu Dumnezeu te întrebuinţează ca unealtă, căci el, dac-o fi, nu se amestecă în asemenea nimicuri, dar firea cea a toate stăpânitoare te impinge  şi poruncilor ei trebuie să te supui.>>”

            Bunătatea lui funciară la care s-a adăugat influenţa sufletului cuplului Bucura-Gheorghe – îi atenuează, prin pregătire, prin ante-vedere aformelor infernale ale Neantului – căderea:

            (cf. II, p.356): „Îi erau din ce în ce mai dese clipele ăn care se îndoia că trăieşte, şi întreaga viaţă i se părea un vis afară din cale prost, iară moartea o frumoasă deşteptare”.

            Aşa că are revelaţia mării-linişte, a corturilor-corăbii, ale marii migraţii a sufletelor – şi mai ales a icoanei copilăriei, în mijlocul cuplului solar Bucura-Gheorghe. Această frânare a căderii în prăpastia-Neant al Sinelui Pierdut (prin lărgirea fisurilor Armurii Spiritului şi prin irosirea stearpă a forţelor vieţii) – îi dă posibilitatea să emită o frază viziune, în care implică cele două mari secvenţe ale cosmosului:

            I – Lumea Eternă-Paradis: „o, frumoasă e lumea...”

            II – şi conştientizarea bolii cu care Omul Rătăcit intră în Lume, aducând în locul Frumosului – tentativa Urâtului, şi-n locul Binelui Central (Agaton – călugărul-Âthman) – Răul entropic atotdizolvant al spiritului uman: „(...) în care se petrece (s.n.) urâta viaţă a omului.” Ce nu a înţeles din viziune este că viaţa omului este perfect neutrală: urâtă este slăbiciunea, prin care viaţa este ucis, prin depărtarea progresivă, dar constantă, fatală, de Centrul-Principiu.

            Cine ştie... Poate că buddhismul mahayanic ne-ar permite să emitem şi o altă ipoteză mai îngăduitoare, asupra finalului nuvelei: forma moartă a sufletului şi trupului este exclusă de la numa-rupa (fiinţare) în alte cicluri – dar trebuie că esenţa-dorinţa de bine, obsesia faptei bune, icoanele revelate în ultima clipă vor naşte din Teribila Pasivitate a neclintitei mări – un val nou, de data aceasta având tăria karmei Muntelui. Prea sunt multe chinurile şi remuşcările, bătăliile şi curajul de a-şi privi păcatele cu mazimă severitate, de a-şi privi identitatea cu maximă interogaţie, înviorătoare de semantică – pentru ca să nu existe o reacţie benefică a Principiului – printr-o viaţă cu totul înnoită, exclusă dintre valurile efemere – şi situată ca respect al văii faţă de Muntele Autocontemplării... Poate că noi, cel care scriem, suntem prea mult creştin ortodox şi prea puţin adept al Celor Trei Religii. Poate că divinitatea este absolut impersonală, dar ne vine greu să concepem ipostaza aceasta, din perspectiva religiei în care ne-am născut

*

            Povestea cealaltă, din La răscruci – conţine un Ianus Bifrons:

            a – apostol în lume – Andrei, cu reversul: Agaton-Bine, retras din Lume. Acelaşi om, cu două feţe, complementarizate printr-o dramă existenţială. Aceea a dragostei şi a autosacrificiului mahayanic, complet transfigurator. Antiteza la Ianus Bifrons se numeşte Tănase.

            De fapt, de data aceasta avem de-a face cu antiteza pusă în termeni definitivi şi clari: Ştiinţă Profană-Credinţă (ca Ştiinţă Sacră) Om Fenomenal (Rătăcit) Descentrat, Călugăr (Agaton-Binele Suprem) – Centru-de-Neclintit.

            Rigorismul karmic şi impersonalitatea buddhistă din nuvela Din valurile vieţii sunt perfect conformate peste spiritul confucianist al lui I. Slavici. Problema dilematică toleranţă-intoleranţă este eliminată din discuţie. Iar viziunea filosofică este oarecum mecanicistă şi orizontalizantă de lume: fapta bună concentrează şi produce karma bună (consecinţe faste, destin pozitiv) – fapta rea descentrează şi produce karmă rea (consecinţe nefaste, destin negativ şi autodistructiv). Rezultă fiinţă împlinită/vs/Neant.

            La răscruci este nuvela care aduce mult mai multă materie creştină în discuţie. În consecinţă nu lipseşte patosul. Problema de bază, care produce drama, respective echilibrarea şi centrarea fiinţei este aceea a credinţei. Se schimbă viziunea mecanicistă cu una personală, ţinând de impulsurile spirituale interioare (sau de căderea reţelei de tensiune spirituală). Orzontalizarea de tip confucianist şi chiar budist – este înlocuită de viziunea verticalizantă. La temelia construcţiei Sinelui şi a Cosmosului, deopotrivă – este  credinţa. Iar Credinţa, ca temelie, suportă o arhitectură avântată spre cer, spre recuperarea Paradisului – sau, dacă temelia credinţei lipseşte, întreaga arhitectură a fiinţei se prăbuşeşte în  starea de prăpastie (prefigurînd bolgiile infernale) respective în starea de oase-schelet,

            (cf. II, p.265): „(...) curăţite de furnicile harnice” prefigurând temelia unei noi carnalităţi pasionale, sau a unei carnalităţi ascetice, gravitând permanent în jurul (şi în umbra) oaselor-piloni ai Mânăstirii Manolice a Fiinţei.

            După cum se observă – disparea viziunea Neantului perfect indiferent, dispare Indiferenţa Necruţătoare, a unei divinităţi total impersonale (aceasta este viziunea asiatic-budistă): în schimb însă mijesc zorile unei concepţii personalizante vis-à-vis de divinitate şi de relaţia om-divinitate. La fel, groaznica stare de indiferenţă, de păărăsire înafara ciclurilor fiinţiale, înafara speranţei de mântuire – este înlocuită de, cel puţin o păstrare a temeliei-oase (care se identifică, cel puţin la modul simbolic cu potenţialul universal de credinţă pus de Dumnezeu la dispoziţia omenirii). Poziţionarea ex-centrică nu are, drept consecinţă, proiectarea ex-ciclică a fostei fiinţe – ca paria cosmic. Se păstrează premizele (cel puţin vag teoretice) ale unei viitoare intră-ciclicităţi fiinţiale atunci când potenţialul de nădejde şi  credinţă, din Spiritul-Sine, va creşte până la necesarul minim care pune în evidenţă şi funcţiune o fiinţă fenomenal-istorică.

            Nuvela La răscruci debuteaţă cu dialogul dintre doi foşti seminarişti dintre care Andrei se consideră în continuare (deşi, acum ieşea după trei ani de oaste grea „pentru oamenii de rând”, ca sergent-major), intra-seminarist – iar Tănase se considera ex- şi extra-seminarist, deşi fusese în oaste doar un an, ca voluntar. Urzeala dialogului este problema credinţei, care are ca atmosferă stimulativă inocenţa şi sărăcia – în cazul Andrei – iar în cazul Tănase are ca atmosferă inhibitivă pierderea inocenţei şi bună-starea. Se creează astfel, dichotomia creştină îndoială (demonică) – credinţă (nelimitat divină): „Credo quia absurdum” augustiniană

            (cf. II, p.272) „- O fi cum zici, purtarea de grijă a lui Dumnezeu, n-o fi?! nu ştiu! grăi Tănase urmându-şi pe-ndelete drumul; ştiu, însă, că vrednicia omului multe poate să înfrunte.  [n.n.: sunt aici, expluse clar tarele modernismului şi umanismului transpuse în superbia luciferică liberalistă: made self man – făcut prin sine însuşi]

            - Mi-e, parcă, frică să te-ascult, de câte ori te-aud vorbind aşa, zise Andrei [n.n.: onomastica trimite la: păstrător al spiritului viu al catacombelor creştine originare şi al Evului Mediu, căţărat cu nebunia credinţei pe crucile Golgotelor şi pe flăcările revelatoare ale rugurilor, pe teribila forţă de verticalizare a sihăstriei ascetice şi autosacrificiului] nu-i a bine când îndoiala se furişează în inima omului [n.n.: se face simţit izul de chilie augustiniană şi franciscană, neliniştea ambiţioasă şi smerită a căutării Căii, în întunericul lateralelor demonice ale Lumii] – Se vede că şi după trei ani petrecuţi în oaste tu tot popă ai rămas, întâmpină Tănase aşa, mai în glumă.

            - Nu e popia, ci copilăria, răspunse Andrei [n.n.: şi aici se simte combinaţia de a – efuziune inocentă a Vilagos-ului-Luminosului, Şiria podgoreană, cu ceruri deschise spre Dumnezeu şi spre roadele pârguite de soare, în egală măsură -   b – cu rigorismul matern, blând, lent ca apa şi vinul bun – dar intransigent, neînduplecat”.

            Apoi se schimbă registrul – sau, mai exact, se lărgeşte: credinţa nu ţine de educaţia sistematică religioasă – ci de o structură spirituală misterioasă, atemporală, a Răsăritului. Ţine de un cult mai vechi decât preoţia şi decât instituţionalizarea creştinismului: ţine de cultul strămoşilor, de creştinismul primitiv, de respectul ancestral faţă de existenţa şi exprimarea-manifestarea temeinice şi singure adevărate – ale Spiritului. Ţine de copilăria inimilor noastre: adică de climatul social, viu, neconstrâns de convenţii desemantizate – ci eliberat prin Ritualul-cu-Semantică-Cosmică – prin cultul vieţii. Viaţa, bineînţeles, emanată din Principiu, dar Principiul fiind nu ceva abstract, ci viaţa tuturor vieţilor – Dumnezeul-Hristos; Şi totul începe să depindă de opoziţia faţă de un Occident Luciferic, al superbiei umanisto-cosmopolite, al falsei ştiinţe:

            (cf. II, pp. 217-218) „- Tu ştii, urmă Andrei, că în seminar nu prea am fost îndrumaţi spre credinţă şi cei mai mulţi dintre noi vorbeau ca tine, iar după ce am ieşit din seminar, am dat prea adeseori de preoţi sfătoşi, care nu cred ceea ce zic în biserică, şi afară de biserică îşi mărturisesc, cu un fel de fală, îndoielile. Nu! – stărui el – popia nu e! Am primit dimpreună cu întocmirile pusene prea multe din păcatele apusenilor: dezbrăcându-ne hainele părinteşti, neăam lepădat şi de slăbiciunile lor şi ne temem ca nu cumva să nu mai fim socotiţi în rând cu oamenii luminaţi dacă ne vom mărturisi credinţa rămasă din timpul copilăriei în inimile noastre” [n.n.: creştinismul instituţionalizat a alunecat, în Ardeal cel puţin, spre superbia occidentalistă – uitând de creştinismul proaspăt şi veşnic viu şi adevărat – cel originar, aşa-zis primitiv; iată ceva nou: slăbiciunea poate fi şi fapt-realitate pozitivă, atunci când ea ţine de tradiţie: ea nu e slăbiciunea permisivă de păcat, ci este atitudine vie, non-rigidă, ci personalizantă şi comunicantă cu divinitatea. A fi slab, în tradiţie - ar însemna a fi permisiv pentru intrarea Duhului Sfânt al miracolului vieţii adevărate].

            Tănase şi-a pierdut însă inocenţa copilăriei – sau, cel puţin nu dă slăbiciunii inocenţei (o mare formă spirituală) sensul pe care îl dă Andrei „- Nu putem s-o mărturisim [n.n.: credinţa] dacă n-o mai avem”.

            Andrei este, în ciuda aparenţelor, mult mai pozitiv în gândire, tocmai pentru că are, la temelia gândirii, focul nestins, viu în veşnicie, al credinţei:

            (cf. II, p.218) „-  Aş – nu puteţi să n-o aveţi! Nu se pierde credinţa atât de uşor cum ţi se pare ţie căci ea e temelia vieţii din copilărie (...) e peste putinţă să uit zilele acestea ale copilăriei, care dau farmec întregii mele vieţi, şi când mi le reamintesc, trebuie neapărat să se reivească în sufletul meu şi simţămintele de care eram stăpânit atunci: ar trbui să mă înstrăinez de toţi ai mei, s-o uit pe mama şi să mă lepăd de ea pentru ca să piară din mine simţămintele în care ea m-a crescut. Fără credinţă, cu adevărat necredincioşi, nu pot să fie decât oameni cărora săarelui nu i-a luminat anii copilăriei, care nu au avut parte de iubire, copii horopsiţi, munciţi, chinuiţi, iar acestea se fac suflete înhăinate, care nu iubesc ci îşi petrec zilele în vrajbă cu semenii lor. Tu şi eu şi toţi oamenii ca noi trebuie să credem şi să nădăjduim”.

            Şi este, totodată, mai intrasingent şi mai intolerant, faţă de cei care dezertează din snobism sau comoditate spirituală de la paza meterezelor Spiritului de pe meterezele Tradiţiei (ca structură socio-religioasă) şi ale Credinţei (ca structură a temeliei spirituale intime, individuale).

            Din ce spune Andrei, Orfanul, are circumstanţă atenuantă, pentru că aceştia, neavând izvorul personal de iubire alcătuit din iubirea cea dintâi  (iubirea căminului familial), îşi sting repede puţinele resurse spirituale – şi dispar din peisajul Lumii-Paradis ca umbre nefericite(tipul Bucur). Ceilalţi oameni, Oamenii-cu-Părinţi sunt Oameni-cu-Copilărie deci oameni cu Izvor Personal de Aur. Oameni cu Paradisul în ei. Li s-a lăsat în păstrare Paradisul, ei nu au decât să vegheze să nu-l piardă din vedere, să nu orbească neveghind şi să-l ignore. Oamenii-cu-Paradis nu mor (spiritual) din lipsă de resurse originare – ci din neglijenţă şi ignoranţă. Iar moartea spirituală la I. Slavici echivalează cu moartea totală: cu moartea fizică, dar cum am văzut în cazul Miezin şi chiar în cazul Bucur – cu excluderea din toate ciclurile existenţiale. Oamenii-personaje care rezistă până în finalul scrierilor lui I. Slavici, sunt oameni foarte tari. De obicei, oamenii cu credinţă sau oamenii care şi-au regăsit credinţa-rostul ori sunt eliminaţi cu brutalitatea şi necruţarea indiferentă a Naturii impersonale şi total nepărtinitoare – ori rătăcesc pe cărări pustii, ca umbre ale iadului, părăsite unei ciudate şi vrednice de curiozitate dar şi de plâns (sau de reflectat) gestualităţi mecanice inumane (adevărate muzee ale umbrelor).

            (cf. II, p.220) „Nu, Tănase, trai binecuvântat şi fără de credinţă şi sufleteşte mort mi se pare omul care şi-a pierdut credinţa”

            A se observa că Andrei pune problema existenţei omului cu credinţă – ca existenţă răbdătoare, căci este existenţă dirijată. Numai cel cu credinţă tare, însă, are dreptul să se lase în seama „dirijării” divine, căci el, cel cu credinţă presimte, intuieşte, fie şi ca pe umbre ale luminii traseele semantice ale planului divin. Numai el, omul cu credinţă autentică şi tare are acces la această boare a eternităţii exprimată în traseele semantice ale Lumii-Paradis:

            (cf. II, p.220) „Ce făceam eu, dacă nu era în sufletul meu credinţa că aşa vrea Dumnezeu care ştie mai bine decât mine ce mi se cuvine şi-mi pune pedeci ca să mă îndrumeze pe calea ce măa croit?”

            Andrei însă, spre deosebire de Orfanul-Bucur, nu doar că avea Mamă Bună, (şi-şi ştiuse şi Tatăl) – dar avusese în casa copilăriei educaţie religioasă.

            Sunt în această nuvelă trei răscruci: două răscruci individuale – şi una mondială, comună întregii umanităţi a ultimelor veacuri.

            Ispititorul (în cazul de faţă Băltac) se dovedeşte, încă o dată că nu poate descentra decât ceea ce este deja des-centrat, deci nu ispita exterioară produce catastrofele în lume ci slăbiciunea spirituală interioară: Tănase cel neînvăţat întru ştiinţa sacră, lipsit de credinţă încă din startul vieţii – va cădea. Pe când Andrei, con-centrat asupra ştiinţei sacre încă din startul vieţii – va fi încă mai puternic proiectat în Centrul Primordial al Principiului – şi transfigurat în stihie divină: CĂLUGĂRUL AGATON – binecuvântat de părintele Hariton, bătrânul arhiereu”:

            (cf. II, p.264) „Dumnezeu îndrumează numai pe cei ce-l au în sufletele lor!”

            Să analizăm pe scurt cele trei răscruci:

            I – Tănase, cel care prizează greşit la Principiu şi la forţa ce-l leagă pe om de Principiu – credinţa, va irosi rapid, în mişcări scurte şi haotice, profund entropizante, energia  ingenuităţii divine originare (a copilăriei, cum o numeşte Andrei). Tănase se întoarce la casa părintească, găseşte un Tată înstrăinat de Casă, cu drumuri la o Văduvă (lipsă spirituală şi nesaţ, în vârtej coborâtor, demonic): Ghiţă Chelarul nu mai e gospodar, ci analist al Lumii Corupte de Demoni. Tănase, bizuindu-se pe tinereţea lui, preia gospodăria, dar aliindu-se cu mişelia, cu zona versatilităţii, instabilităţii morale: zona demonului ispititor Băltac (Mlaştină-Baltă, imposibilitatea de primenire, interdicţia accesului la  izvoarele primare primenitoare, la Icoana Paradisului-Lume). Tot ce intreprinde este contradictoriu şi ambiguu: într-o primă fază, Tănase (ca şi Ilie Rogojinaru, al lui Rebreanu – când vorbeşte despre ţăranul român) afirmă că:

            (cf. II, p.239) „Românul e leneş şi netrebnic, că munca pe care o face el e proastă şi de aceea rău plătită, că abia o mică parte din an şi-o petrece muncind, că e flecar şi mincinos.”

            Apoi când banii şi relaţiile lui Băltac fac ca lucrarea lucrătorilor din pădure să aibă rost şi spor, Tănase îşi schimbă diametral opinia:

            (cf. II, p.251) „Nu! N-avusese Tănase dreptate când zicea că e leneş românul şi flecar. Acum, când stătea ziua toată în mijlocul oamenilor, şi lucra împreună cu dânşii era din ce în ce mai mult cuprins de simţământul că sunt nesecate comorile lui de viaţă şi că mare mulţumire e să le fii aproape şi să le deschizi inimile.”

            Ba, Tănase, scăpat de cercul Răului imediat, se avântă a face şi remarci generoase şi generalizatoare, care, pentru moment, îi transcend situaţia individuală aducându-l în prejma condiţiei comunităţii-neam:

            (cf. II, p.252) „Pus o dată în mişcare – îşi zicea el adeseori, poporul acesta merge, merge tot înainte, şi departe o s-ajungă”

            Legat, însă, prin Băltac şi prin propria lui slăbiciune şi necredinţă statornică de istorie, de fenomenalitatea versatilă, cameleonică, iluzorie, se prăbuşeşte social şi spiritual odată cu prăbuşirea guvernului. Nemaiavând relaţiile social-guvernamentale corupte şi corupătoare – cuplul Băltac-Tănase pierde exploatarea pădurii. Băltac, devenit, între timp, cumnatul lui Tănase, având-o ca soţie pe Ileana, sora lui Tănase şi logotnica de suflet a lui Andrei – se leapădă de Tănase - şi Tănase se prăbuşeşte – nu doar în ruină financiară, ci, mai ales, în ruină moral-spirituală. De fapt se prăbuşeşte unde era dintotdeauna, lipsit fiind de credinţă. Tănase nu poate trece de răscrucea unde valabilă, ca monedă sacră, semn de trecere la un stadiu spiritual superior – e doar credinţa.

            II – Cu Andrei, lucrurile stau tocmai dimotrivă. Andrei este construit din slavici ca om cu o forţă spirituală teribilă. Băltac nu e pentru el demon, ci maestru:

            a – se împrumută de la Băltac, pentru a-şi termina studiile teologale – dar dându-i banii înapoi, în mod onorabil, la timpul potrivit, stârneşte mirarea şi dovedeşte neputinţa demonului asupra celor demni şi tari pe poziţiile comportamentului  corect şi moral (confucianist)

            b – pe Ileana i-o cedează lui Băltac, tot în virtutea necesităţii păstrării ordinii şi rigorii – dar şi în virtutea sacrificiului de sine de tip cristic ori buddhist mahayanic – necesar pentru a-i linişti – alina şi echilibra-mântui pe ceilalţi. Auzind că scrisoarea trimisă lui Băltac dimpreună cu banii şi având un post-scriptum (de altfel eminamente neutral şi convenţional şi deloc pasional-sentimental) i-a stârnit amintiri dureroase şi remuşcări Ilenei – care a avut drept consecinţă tulburări în relaţiile familiale cu Băltac şi Băltac-Ghiţă Chelaru (tatăl fraţilor Tănase-Ileana) şi că Ghiţă Chelaru ar fi spus: (cf. II, p.260) „să-mi lase fata în pace şi să nu-i strice casa” Andrei apelează la cele mai oneste şi teribile forţe ale spiritului său  - şi produce autoeliminarea sa din lumea fenomenală – transfigurarea din Andrei (pământeanul apostol) – în AGATON-CĂLUGĂRUL, Centrul-Munte al Lumii, Âthman şi Brahman totdeodată:

            (cf. II, p.260) „Eu?! Eu îi stric casa?! O, Doamne, dar cum i-o stric?! Ce-am făcut şi ce fac ca să i-o stric?! Nu cumva e destul să mai trăiesc şi eu în lumea aceasta ca să i-o stric?!”

            Şi şi face totul: trece în zona CĂLUGĂR-CENTRU-AL-ORDINII-SACRALE-A-LUMII. Iată întăririle de Logos ale părintelui Hariton pentru a-l face pe Andrei să treacă de răscrucea fenomenalităţii – prin Cheia (schit şi simbol al tranziţiei-transfigurării taborice: SCHIMBAREA LA FAŢĂ – ANDREI -AGATON) spre Muntele Sfânt:

            „Ridici slujba dumnezeiască luând parte la ea (...) Inima ta e far nestins, care-şi revarsă lumina departe şi le arată calea mântuirii celor ce rătăcesc prin noianul întunecat al vieţii (...). Nu dintr-o clipă de deznădăjduire, ci din îndemn statornic îţi este luată hotărârea (...) niciodată nu vei şovăi, niciodată nu te vei căi, ci totdeauna te vei simţi fericit de a te fi dat întreg Domnului ca să mângâi pe cei ajunşi la deznădăjduire şi să dai prin tăria credinţei inimilor slabe tărie (...). Îţi dau binecuvântarea mea şi te sfătuiesc numai să nu-ţi prelungeşti şederea la Cheia, ci să pleci cât mai curând, cel mai târziu înainte de Paşti [n.n.: zona transfigurării este marcată cu maximă exactitate], la Sfântul Munte.”

            S-ar zice că, după transfigurare, Agaton-Andrei, Călugărul-Centru-al-Lumii, Călugărul-Munte, (de fapt încă nu depăşise Cheia) a înregistrat prima înfrângere considerabilă: neputinţa de a-l salva, spiritual şi existenţial, pe Tănase, care, după ce vine sub fulgerele Sfatului Agatonic – „îşi pierde urma” într-o sinucidere prelungită într-un descensum ad inferos:  

            (cf. II, p.265) „(...) şi abia vara viitoare ciobanii au dat în fundul unei prăpăstii adânci de oasele lui”. În realitate, locul din prăpastie îi era dedicat, pregătit încă de la începutul iluzoriei sale vieţi. Căci lipsa de credinţă nu poate fi suplinită nici măcar de Călugărul Lumii. Călugărul Lumii este izvor de ordine sacrală – dar dacă nu ai tu, în tine, duh sfânt, călugărul Agaton nu are ce ordona. Călugărul Agaton nu ordonează Golemi [6] , ci oameni. Or, Tănase se dovedeşte a fi un biet Golem, căruia demonul Băltac îi suflă de pe frunte prima slovă a cuvântului ebraic viaţă – şi el, Golemul se face iar, fărâme de ţărână.

            Tănase îi spune lui Agaton [n.n.: Andrei transfiguratul în Călugărul-Munte, Călugărul-Paznic al Centrului Lumii]: (cf. II, p.264) „ştiinţa (...) a omorât în mine credinţa!” – şi Călugărul Lumii pune la punct problema cu „ştiinţa” (pseudoştiinţa profană):

            (cf. II, p.264) „Minţi, nenorocitule, şi-ţi spurci buzele grăind vorba de ocară (...). Dumnezeu nu e numai putere şi izvor nesecat de puteri, ci totodată şi lumină nestinsă şi ştiinţă a toate. Cu cît mai multe ştim, cu atât mai în adânc pătrundem tainele firii, cu cât mai multe înţelegem, cu atât mai mult ne apropiem de fiinţa dumnezeiască, cu atât mai vârtos ni se-nalţă inima spre Dumnezeu, cu atât mai îndeplin îi cuprindem cu mintea fiinţa atoatecovârşitoare. Nu pentru că ştiţi multe, ci pentru că orbecăiţi prin întunericul neştiinţei voi cei ce aţi învăţat câte ceva, v-aţi înstrăinat de legea părinţilor voştri. Învaţă, Tănase, învaţă mereu, ca să te luminezi şi să-ţi întăreşti inima. Bucură-te de lumina Soarelui ca să vezi scrutând cele de dimprejurul tău, iar nopţile aprinde-ţi opaişul şi citeşte mereu, ca să te luminezi prin învăţătură şi să ajungi la cunoaşterea veşnicului adevăr.

            În concluzie, este o iluzie vinovată de superbie, confuzia dintre  ştiinţa profană şi ştiinţa sacră. Nu de ştiinţă se prăbuşesc moral-spiritual oameni şi lumi – ci de lipsa adevăratei Ştiinţe  - care este forţă divină de recentrare a Fiinţei, de redescoperire în Lume a stării de Paradis. Dumnezeu e Ştiinţa Supremă – „lumina nestinsă şi ştiinţă a toate”. Nu ni se încrâncenează şi ni se micşorează forţele sufletului de învăţătură – ci de proasta învăţătoră, de comoditatea pe car o punem în actul de învăţătură, irosind esenţa învăţăturii. Nu cartea  îl înnebuneşte pe om – ci proasta înţelegere a resurselor de duh ale cărţii. Nu trebuie să ne dăruim, din comoditate, cărţii, ci săţl căutăm în ea pe cel ce nu poate fi pus în nici o pagină. Nu ne smintim din învăţătură multă, ci din confuzia cantităţii cu calitatea. Nu multe cărţi, ci mult duh al Cărţii Dumnezeieşti. „Aprinde-ţi opaiţul şi citeşte mereu” – nu rânduri diverse, disjuncte, înstrăinându-le prin calitatea sporită, de propriul lor duh şi de propriul tău duh – ci: stăruieşte şi aprofundează, reia de la RĂSCRUCEA spirituală pe care nu ai învins-o – şi stânge-ţi, concentric, forţa de a învinge răscrucea. De a transfigura orice carte în Biblie, pe tine în Călugărul Lumii – şi, mai departe, pe Călugărul Lumii în Muntele Golgota: SUPREMA SUFERINŢĂ, pentru Suprema şi Absoluta Mântuire

            III – în acest registru trebuie adusă şi discuţia despre a treia răscruce – răscrucea existenţială a epocii şi zilelor noastre.

            Cel care deschide, cu forţă şi dezamăgire, cu înfrângere şi miros de Neant, discuţia aceasta este Ghiţă Chelaru, justificându-se în faţa finului Tănase pentru înfrângerea sa spirituală. De vină este modernizarea lumii – căci duce la secarea resurselor vii ale lumii şi oamenilor şi la pervertirea demonică a relaţiilor dintre oameni. De vină, în consecinţă, sunt relaţiile noi, de corupţie generalizată a structurii societăţii, de sus şi până în profunzimea mentalităţii de masă. Căile ferate şi telegraful sunt făcute nu pentru înlocuirea oamenilor, ci pentru lăcomia atotcuprinzătoare, atotdevoratoare, ipocrită şi perversă, veşnic nesătulă, a unui grup de oameni: NEGUSTORII LUMII. Lumea şi-a stricat ritmurile şi rosturile, pe cele ancestrale şi sănătoase, pentru că erau în armonie cu ritmurile cosmice – ascultând de alte ritmuri şi alte rosturi, care nu fac decât să îngâne ritmul sunetului banilor, căzând în buzunarele şi sertarele băncilor MAMONELOR LUMII. Sub impresia că e mai ieftin – cantitatea spolierii se transformă în calitatea demonică a înjosirii şi aneantizării valorilor, stabilite tradiţional, ale lumii umane ale relaţiilor umane. Fiecare nenorocit de om simplu e ispitit să intre în marile structuri ale economiei mondializate – pentru a-şi trage un profit foarte problematic şi iluzoriu, rupându-se astfel de prieteni/prietenii, stricând omenia dintr-însul, în favoarea stării de lacheu sclav al trusturilor impersonale şi necruţătoare, atotzdrobitoare în ritmul demenţial al spolierii/exploatării pânăla secarea totală a resurselor lăsate de Şumnezeu, ca evidenţe ale lumii fizice. Valorile morale dispar în această Viforniţă a Neantului, în acest Labirint perfid al forţelor Răului Distructiv, dezlănţuite global, mondial. Cinstea e prostie. Oportunismul bate Înţelepciunea. Toţi se închină Zeului Ban, VIŢELULUI DE AUR, şi preoţilor săi, de tipul Mlaştinii Ispititoare-Băltac:

            (cf. II, pp.233-236) „În cărţile voastre îi huleşte (...) dar în lumea cea adevărată nu mai cercetează nimeni cum te-ai întărit, ci te saltă dacă ai stare şi te socoteşte nemernic dacă nu ai ştiut să te foloseşti de împrejurări ca să ţi-o faci. Da, de când cu telegraful şi cu calea ferată, nici nu mai e chip să-ţi faci prin muncă cinstită vreo stare mai însemnată, şi noi ce mai înainte învârteam treburile, tânjim muncind în sec. Ce treabă mai pot să fac eu, cu cele două-trei miişoare ale mele când mişună prin sate agenţii străinilor cu sute de mii şi le adună toate ca să le ducă cu caela ferată?! Acolo unde eu trebuie să caut ca să-mi găsesc socoteala, un câştig de zece bani, ei se mulţumesc cu două parale, fiindcă, la sutele lui de mii, două parale fac mult. Îmi urcă dar preşurile şi mă dă la o parte.”

            Din păcate, Ghiţă Chelaru devine, treptat, agentul „moral” al lui Băltac: Tănase cade în gheara lui Băltac, evident, în primul rând pentru că e prost croit pe dinăuntru – dar mult ajută şi pesimismul luciferic al discursului tatălui – care impune unei evidenţe (false pentru iniţiaţi dar foarte urgente şi impresionante, pentru neiniţiaţi) valorile inversate demonic ale lumii. Îi spune surorii sale, Ileana, ca s-o mângâie de pierderea lui Andrei, în favoarea respingătorului Băltac:

            (cf. II, p.255) „Nu vezi tu că om e-n lumea aceasta numai cel ce are detul şi cu prisos? Noi ceilalţi alergăm şi ostenim, ne căciulim în faţa lor, râdem când ne iau în bătaie de joc, ne terfelim înşine pe noi.”

            Nu că ar fi şi crezând în vorbele sale, dar Tănase cel necredincios în Dumnezeu, fără Reper Moral – n-are alte vorbe pentru că n-are alte repere valorice. E prea slab şi comod, pentru a aprofunda lumea lui Dumnezeu, ca pe Cartea lui Dumnezeu. Acest lucru, îl va face în locul lui, Călugărul Lumii, Agaton-Andrei, readucând fiinţa umană, individual şi comunitar-mondială, în Centrul ei real – obligând-o, la modul riguros-confucianist să se aşeze, ca moara lumii „pe măsele”:

            (cf. II, p.263) „Nu grăi de rău pe oamenii cu care trăieşti, îl înfruntă Agaton – şi nu te plânge de timpul în care te-ai ivit. Nu e adevărat ceea ce zici, că toate nu numai spre rău, ci mai spre bine de cum au fost sunt pornite în zilele noastre. Oamenii răi şi nemernici, însetaţi de câştig şi porniţi spre răutate, au fost pretutindeni şi totdeauna, şi dacă e adevărat că azi sunt la noi mai mulţi decât aiurea şi-n alte timpuri, cu atât mai vârtos ies la iveală cei cu inima curată, care prin bune silinţe şi prin muncă cinstită numai, ţin să se ridice. Dacă e adevărat că sunt rari aceştia, ei sunt cu atât mai preţuiţi, şi n-ai decât să stărui în rândurile lor pentru ca să mergi cu pas încet, dar sigur, înainte. Nu te plânge (...) ci căieşte-te, căci nu în munca ta cinstită ai fost lovit, ci fiindcă ai râvnit să ajungi prin mijloace necinstite la un câştig mare. Trist ar fi dacă ai fi luat din izbândă îndemnul de a stărui în calea ce-ai apucat. Cine te-a pus să te însoţeşti cu oameni pe care în atâtea rânduri i-ai socotit mişei?

            (…) Trage învăţătură din suferinţele prin care treci şi roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea tărie ca să stărui de aici înainte în căile pe care totdeauna le-ai socotit bune. (…) Bucură-te de lumina soarelui ca să vezi scrutând cele de dimprejurul tău, iar nopţile aprinde-ţi opaiţul şi citeşte mereu, ca să te luminezi prin învăţătură şi să ajungi la cunoaşterea veşnicului adevăr.”

            Non multa, sed multum. Teoria elitei spirituale necesare pentru salvarea lumii/lumilor îşi găseşte încă o dată prin Slavici, confirmarea. Lumea are, prin voia lui Dumnezeu, spirite tari, pe temelia cărora construcţia paradisiacă se întemeiază şi va rămâne, în veci, singura evidenţă reală. Cine se întovărăşeşte cu spiritele tari-benefice – câştigă adevăratul câştig. Cine se întovărăşeşte cu mişeii lumii se autodistruge. De fapt,  alegerea tovarăşilor de vădire a Sfintei Mănăstiri Manolice este criteriul de selecţie a oamenilor - faţă de Neghina Golemilor.  

 

*

*        *