LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CAPITOLUL II: Cine este Mitică? sau: Nebunii Cadiului şi Mitică cel Negru

            Câteva marginalii: I.L.Caragiale creează SUROGAT DE OM, într-un SUROGAT DE ÎMPĂRĂŢIE  -  cf. substituirile profane din Duminica Tomei  -  culminând cu substituirea CREDINŢEI prin MASEAUA care macină de zor, inutil, Prakrti. Surogat de eroism  -  Plevna, prin ZIARUL DEMONIC (al iluziei-falsificare  -  iar nu anticipare...) care anunţă victoria PUBLICISTICĂ...

            CÂND RÂZI PREA TARE   -   VEZI ZEII  -  cf. Pastramă trufanda.

 

                                                                            *

            Răul şi Binele se-mbrăţişează, în Fiinţa Lumii  -  ca Niţă şi cu Ghiţă: Niţă ia ceva din virusul Răului (stridenţa, obrăznicia  -  chiar înşelăciunea  -  cameleonice sau nu, asta nu are importanţă: ele sunt partea Răului).Dar Ghiţă o fi luat ceva de la Niţă, s-o fi contaminat cu ceva de la ION-Niţă? De ce nu? A rămas fixat într-un loc străin de esenţa sa: ZONA HIEROGLIFEI. Şi neadaptatul Rău  -  poate, oricând, să se trans-mute în neadaptatul Bine. Adică, într-un NEBUN.

            Căci ce e NEBUNUL? Cineva care nu se potriveşte cu MAJORITATEA EVIDENTĂ, emergentă  -  a Lumii. CINEVA DE ALTUNDEVA. O entitate sacrală, metafizică  -  indiferent de semnul “algebric”.

            La fel ca AMINUL, la fel ca ION al Crengii de Aur    -  iar, mai târziu, ca urmaşul lojei iohanice din sec. al XIX-lea, el însuşi re-întocmitor, se pare, al unei loje iohanice a sec. XX, Mihail Sadoveanu  -  I.L.Caragiale este REGELE CETĂŢII PARAŞABDEI (în lipsa AMINULUI...). Este Şerherezada masculină, a unui Orient mult mai receptiv şi mai adaptat Paraşabdei  -  decât Occidentul. De aceea, pentru a masca Paraşabda Orientului  -  I.L.Caragiale îmbracă, ostentativ, însemnele Orientului Marii Poveşti Seherezadice  -  Marele Mit al Fiinţei Unice, din două cicluri paralele: ciclul macrocosmic şi cel microcosmic, (căci asta înseamnă O MIE ŞI UNA DE NOPŢI;  1-0-0-1 + NOAPTEA OCULTĂ  - Dumnezeul Unu  -  ca Alfa şi Omega, Început şi Sfârşit a Toate  - 10- „zece pe faţă”-Dumnezeu, 01 – „zece pe dos” – Omul...sau Diavolul din Om...).

            Curios (şi nu prea) că I.L.Caragiale numeşte Binele Dharmei  -  cu numele MINŢII (Norocul şi Mintea)  -  dar Răul e numit cu numele NOROC. Şi ce este norocul? Este o POTRIVEALĂ, o adaptare la o lume în care funcţionează şi dictează MAJORITATEA CANTITATIVĂ  -  iar minoritatea calitativă nu numai că este suspicionată  -  dar este exclusă, uneori, violent: narativul NEBUN ION (povestirea ION are ceva din NEBUNUL DRAMATIC ION  -  are percepţia Dharmei, a rânduielii cosmice divine.Dar de ce, oare, Ion Narativul nu e tragic, nici măcar dramatic  -   ci perpetuu vagant şi impermeabil  TOTAL la sugestiile “realităţii”? Ion Narativul nu trăieşte cu adevărat tragic, la limita dintre lumi  -  ci şerpuieşte-hoinăreşte prin mijlocul lumii: nu e nici MINTEA  -  şi parcă are ceva din apucăturile NOROCULUI, care se trânteşte în mijlocul ÎNTÂMPLĂRII. De ce?Poate pentru că lumea a degenerat la nivelul  întâmplătorului  -  lumea-fiinţă au căpătat, prin “frecuşul” permanent cu Răul, o atitudine complice, bonomă chiar, faţă de Rău. Un Cetăţean turmentat vagant.

            Ion Narativul e autosacrificial? Da şi nu.Căci nu are pentru cine să se sacrifice  -  în ORDINEA DEZORDONATĂ a lumii profane. El poartă un mesaj  -  pe care cantitatea-prostime (“prostime  -  destulă”) îl respinge vehement. De ce? Pentru că lumea profană a pierdut, de mult, deprinderea efortului ritualic. Ea trăieşte impulsiv-brownian, de la o clipă la alta  -  entropic  -  sub legea NOROCULUI. Şi iată că legea Norocului produce DEVIEREA CARULUI LUMII peste picioarele Minţii-Dharma. (trebuie, în locul picioarelor  -  ARIPI...). Iar Ion apare nu ca mintos  -  ci ca încăpăţânat. Şi cine-l categorisesc drept ÎNCĂPĂŢÂNAT? Tocmai cei mai încăpăţânaţi în lenea spirituală  -  primitivii-neevoluaţii spiritual ai Crâşmei Lumii.Ion nu e “nebun” ca Cetăteanul turmentat  -  adică ACTIV, adaptativ până la limita demnităţii Omului Cristic (cu scopul de a pătrunde şi exorciza zona malefică)  -  veşnic la urechea demonilor atentatori la PARAŞABDA: Caţavencu Pristanda etc. Cântându-le scurtul dar magnificul refren-FLUIER (pe care îl repetă, mereu, în faţa uşilor unde se dezechilibrează şi ameţeşte).

            Ion e un repetitiv-pasiv. Nu soteriologic. Ion nu vrea să înţeleagă că MĂGARUL DEMONIC, în această Săptămână a Nebunilor (Carnavalul, Lumea pe Dos, care este lume anti-dharmică, entropică, de azi)  -  chiar cântă CARNAVALUL DE VENEZIA, cu variaţiuni(variaţiunile Carnavalului suntem noi...). Ion Narativul confundă Paraşabda cu Lumea Involutivă, Anti-Dharmică: nu poţi să impui, de unul singur şi doar prin demonstraţii (netransfiguratoare, non-euharistice) la MASA CRÂŞMEI (adică, tot a înnebuniţilor, dar degenerativ-involutivi)  -  ceea ce ar trebui impus de ACTIVII (SPIRITUAL)ÎNŢELEPŢI DE LA MASA ROTUNDĂ ZODIACALĂ  -  masa Cinei de Taină  -  sau TABLA SMARAGDINA, prezidată de Hermes Trismegistul.

            Ion Narativul este, în ciuda naturii sale vagant-mercuriale  -  un PASIV. El nu se osteneşte să pătrundă în ÎNTUNERICUL CAVERNEI, al Labirintului Minotaurului  -  al Propriului Sine Calitativ:el tratează problema dharmică “la un pahar”, exhibiţionistic. Şi, parcă, felul acesta nen-angajat, non-pătimaş, non-tragic   -  îl fac uşor ridicol pe Ion Narativul, până şi în ochii noştri (de cititori “înţelepţiţi” de... comoditatea lecturii). Vrednic, oarecum, de milă  -  dar nu cine ştie cât.După cum observaţi, tocmai Ion Narativul, prin evoluţia sa cantitativă, neaprofundată în tenebrele luptei cu Răul  -  ne face să folosim termeni cantitativi, pentru a-l aprecia şi judeca.

            La fel de pasiv e şi alt NEBUN:Poetul. Fără implicare autosacrificială, senzitiv, dar nu sensibil (în sensul profound, euharistic)     -  Poetul are un avorton celest: mereu se înghesuie să scape de lupta terestră cu Răul  -  printr-o regresare în Uterul Cerului. La I.L.Caragiale, până şi Dumnezeu, greu-încercatul în lupta cu Rivalul şi fratele Său  -  nefrate (Răul-Nefărtat)   -  pare un adaptat la CANTITATEA lumii, pare  că-şi pierde repede “sărita”, faţă de Poet  -  şi se grăbeşte să-l eticheteze: găgăuţă. Sfântul Petre, sub chip că îi ia partea Poetului  -  fixează, o dată pentru totdeauna, condamnarea pentru NEBUNII PASIVI: “De!Doamne, răspunse Petre, fiecare cu partea lui!”.

            Deci, partea Nebunului Pasiv nu va fi niciodată Victoria sau Înfrângerea  -  ci INFANTILISMUL PERPETUU, lipsa de experienţă şi, deci, eterna vulnerabilitate în  faţa Răului  (activ şi viclean)  -  vulnerabilitate care îl face pe Nebunul Pasiv  -  găgăuţă  -  adică, inutil în confruntarea apocatastatică, de re-impunere a Dharmei cosmice. Se va scufunda în UTERUL-CLONDIR DE CERNEALĂ, prin TUNELUL CILINDRIC AL TOPURILOR DE HÂRTIE, rulate (obnubilat) spre interiorul penibil, steril.

                                                                            *

            Ion Dramaticul  (drama Ion) nu este doar sensibil-sensitiv:el îndură MUNTELE CALVARULUI  -  şi-şi pipăie, permanent, COROANA DE SPINI A CAPULUI  TRANSCENS (transmutarea spinilor  -  să nu uităm că I.L.Caragiale însuşi este SPIN  -  în TRADAFIRUL CERESC  -   singura ipostază calitativă valabilă, prin crucificare în mijlocul LEMNULUI CU PIROANE-SPINI  -  pentru a mântui pe cei bântuiţi de Rău). Mult mai credibil e Dragomir, bântuitul de Rău, dar nu stăpânit definitiv de Rău, nu cinic  -  ci Neliniştit, căutător de soluţii (după 10 ani, ION-Hristosul şi DRAGOMIR-Iuda pot convieţui, întru o relativă consubstanţialitate  -  căci ar fi parcurs, împreună, un ciclu-Calvar:Ion în OCNA MUNTELUI, Dragomir în OCNA SUFLETULUI)  - decât Ion Narativul (din povestirea Ion...) sau Poetul-Găgăuţă. Pentru că activitatea  produce semantica AXEI POLARE a Lumii  -  iar pasivitatea, inevitabil, împinge spre uniformizarea extrem(exasperant omogenizantă, gri, a borborosului.

 

                                                                         *

            Dar mai sunt nebuni şi ciudaţi (suciţi  -  cf. Cănuţă) destui în SCRISOAREA PIERDUTĂ (sub vălurile poveştii oriental-şeherezadice, produsă pentru nuanţarea şi, deci, reabilitarea Paraşabdei-Cetate a Mitului)  a lui I.L.Caragiale. Spre exemplu,  nebunii ciudaţi din prea hazoasa Pastramă trufanda: “Bre, de 30 de ani judec aicea la Kavala lume după lume (spune cadiul către Iusuf şi către Aron), cu fel de fel de pricini, dar încă aşa nebuni şi aşa pricină ciudată (s.n.) nu mi s-a mai înfăţişat...”

            Povestea ne fură, prin trepidanta dramatic-narativă, Paraşabda ne în-cântă, râsul ne covârşeşte. Dar  -  când râzi prea tare  -  trebuie să vezi (trebuie că vezi) zeii. Ceva e prea mult, în această prea vie povestire  -  pentru a putea fi normal.Prea-viul  dă de bănuit: poate fi strigoi  -  sau poate fi deva. Depinde de cât şi ce înţelegem, din desfăşurarea Paraşabdei, sub masca teatrului (ludicului).Să vedem  de RÂNDUIALA Poveştii. Altfel, am cădea în vârtejul(sorbul) unei NOPŢI FURTUNOASE  -  al unor fluxuri de camuflaj ale Demonului Anti-Dharmei. Căci NOAPTEA FURTUNOASĂ e atât de dinamică, tocmai pentru a masca NEPUTINŢA EFECTIVĂ A DEMONULUI(sub vălul unor aranjamente, compromisuri  care par a echilibra lumea  -  între limite de onoare, de conjugabilitate  -  conjugarea firească a nefirescului etc). Asmodeii-Spiridoni şi Mefistofelicii-Chirieci (Kiriakos  -  din Kir Ianulea,dar şi Chirică, al lui Ion Creangă)viermuiesc, printer SCLEROZAŢII JUSTIŢIARI (Ipingeşti) şi LUCIFERII căzuţi în zona Tălpii Iadului (Titircă-Inimă-Rea este uzurpat de VÂNTURILE AGRESIVE ale PARAŞABDEI  -  Venturiano “studinte în drept” şi spulberător în caricatural al Logos-ului Sacru. Iar EVA s-a mahalagit de tot, decăzând odată cu dezlănţuirea furiei nocturne a demonilor Chirieci-Ipingeşti-Spiridoni etc.  -  în ADAMUL DECREPIT  -  a ajuns, fără acoperire, DEMONUL INIMII RELE.

Sau îşi face inimă rea , pentru că a ajuns neputincios şi inutil? Probabil aşa e mai rafinat tălmăcită vrerea lui I.L.Caragiale.

            Dar să ne întoarcem la aşa-numitul caz de :cannibalism” din Pastramă trufanda. La nebunii cadiului.

            Poate va surprinde prima întrebare pe care ne-o punem  -  dar noi considerăm că ea trebuie să sune aşa: de fapt, CÂŢI NEBUNI SUNT  -  în această parabolă?

            Căci cadiul face, aparent, o confuzie teribilă, prin sentinţa finală: “Turcul să plătească ovreiului, pe preţul zilei, 20 de ocale pastramă prima (s.n.), pe care i le-a mîncat, iar ovreiul să plătească turcului 20 de lire (s.n.), fiindcă l-a-nşelat dându-i un sac de haine, în care nu era haine, ci pastramă, şi nu pastramă adevărată de oaie, ci de ovrei.”

            Confuzia de temelie e între cantitate şi calitate: TURCUL plăteşte nu în bani, ci în ocale, deci cantitativ   -   iar OVREIUL nu plăteşte în cantitate, ci în bani (care, conform ştiinţei sacre, sunt simbolul MESAJULUI ESENŢIAL, divin, transmis între lumi). Şi, pentru ca ciudăţenia să capete un început de logică, şi cantitatea şi calitatea stau sub semnul cifrei 20 (2+0): ocalele sunt 20, lirele sunt 20. Adică, două lumi, cuprinse în acelaşi ciclu ( 0 ).

            Putem trage ( încă în urma răspunsului parţial, la întrebarea pusă de noi ) concluzii:

a-   sunt 3 nebuni   -   corespunzînd celor 3 lumi, acceptate îndeobşte: celestă, terestră şi umană (sau subterestră: CADIUL este sinecdoca celor 3 judecători din jurul tronului lui Hades ),

b-   parabola nu conţine nimic despre canibalism   -   ci despre eterna dispută (şi împăcare), alianţă conjuncturală şi pasageră, în cadrul dinamismului cosmic, dintre cantitate şi calitate. Materie şi Spirit. Prakrti şi Purusha.

De ce afirmaţia a doua ? Vom vedea imediat.

Parabola începe sub semnul Drumului Cosmic, pe Marea Evenimentelor. Sub semnul CORĂBIEI, care va zbura peste evenimenţial   -   spre/în Centrul Cosmic-Spiritual: IERUSALIM ( cu varianta IAFA ).

Cine sunt protagoniştii zborului ?

I   -   Iusuf, care, încă dintru început, adoptă postura de ÂTMA   -   Sinea Spirituală; el se autoreduce la AXA CALUMETULUI-Ciubuc (PROTOTIPUL OMULUI UNIVERSAL) -  “ a tras ciubuc”, abstras de la fenomenalitate ( „pe chilimul lui, mai la o parte” ), contemplând vârtejurile sterile entropice, ale fenomenalului: „ca să nu stea în drumul corăbierilor, cari umblau de colo până colo, serta-ferta”. Fiind ÂTMA   -   el îşi pierde atât NUMA, cât şi RUPA (Numele şi Forma): gândul-fiinţa lui spirituală  e, pe de o parte la drumul lung ce-l avea de făcut, pe de alta, la casă”).

Intervine o entitate metafizică ce aparţine dubletului NUMA-RUPA:

II   -   Aron   -   care-l „agresează” pe ÂTMA cu propria lui esenţă şi natură: cu NUMA-RUPA ( îl strigă de 3 ori pe Iusuf şi îl fixează, interogativ, într-un UNDE   -   spaţial-formal ). OVREIUL nu e, însă, o entitate în sine   -   ci prin funcţia sa: el „gâfâie, cu un sac în spinare”.

Adică, el expiră Paraşabda AUM   -   pe care o contrage în SAC-ul din spinare. Atâta doar că, dacă OVREIUL ar fi agreat Paraşabda, aceasta i-ar fi transformat sac-ul în PNEUMA liberă: ARIPI. Aşa, el nu este decât un hamal al esenţei, aflat mereu în stare de paralelism la/de tangenţialitate faţă de Pământ.

De aceea, pentru OVREI, SAC-ul-PARAŞABDA se metamorfozează în „sacul ăsta cu nişte haine”. Ce sunt hainele? Sunt tiparele de lut ale trupului fizic, lipsit de PNEUMA sacră. Sacul, însă, cum am spus, şi cum insistă I. L. Caragiale   -   are 20 oca   -   adică are potenţe ascendent-descendente pe AXA POLARĂ, în cadrul aceluiaşi CICLU-MANVANTARA.

Iusuf, situat între CĂMILĂ (simbol al cumpătării, echilibrului spiritual   -   care poate fi, în definitiv, formă intermediară între CĂMILA ZBURĂTOARE din Zohar ( Dragon Păzitor al Paradisului  şi partener al MAGILOR VESTITORI DE HRISTOS) şi CATÂR (o formă ameliorată a MĂGARULUI DEMONIC AL CARNAVALULUI   -   Măgar stăpânit de Hristos, prin călărire-strunire, la intrarea în Centrul Lumii-IERUSALIMUL)   -   acceptă să ducă sacul în CORABIA LUMII.

Dar, atenţie: acceptă în felul lui (nu ţine cont de SCRISOAREA OCULTĂ către Şumen, care scrisoare, ca toate SCRISORILE OCULTE, atât de des întâlnite la I. L. Caragiale   -   se pierde...). OVREIUL nu vrea să fie pierdut sacul   -   pe când Iusuf vrea şi-şi dă toată silinţa, să PIARDĂ-TRANSFIGUREZE sacul. „Căci cine voieşte să-şi mântuiască sufletul său, îl va pierde   -   iar cine-şi va pierde sufletul sâu pentru Mine îl va afla” ( Evanghelia după Matei, p. 1118, vv. 25-26 ).

Şi, după pilda modelară a lui Hristos, Iusuf „pierde” sacul în SACRU: „lucru sărat”   SAREA ALCHIMICĂ, apostolii-sarea pământului ( SAREA   -   substitut emergent al AURULUI-PIETREI FILOSOFALE ). Pierde sacul cu haine   -   în sacul cu esenţa începutului de ciclu. Pierde pastrama   -   în TRUFANDA=esenţializarea MIROSULUI-BOAREI COSMICE-PARAŞABDA.

Se pierde pe sine şi sacul-pneuma   -   în Cina cea de Taină a Corăbiei Lumii: împarte ( contra banului-paralâc, conţinător al parolei cristice ) pastrama, la mod euharistic   -   până când o restrânge la MIROSUL-PARAŞABDA, la Logos-ul Osana, LAUDA PNEUMEI-DUMNEZEU: „marfă bună, năvală mare   -   aşa că, încet-încet, i-a tot scăzut căpătâiul (s.n.  - n.n.: =CAPUL RAŢIONAL, identificabil cu forma-RUPA sacului), şi când a ajuns la Iafa, mai rămăsese-n sac numai frumuseţea aceea de miros.”

Se spune că şi AMBROZIA, şi AMRITA   -   nu sunt decât miros-slavă a lui Dumnezeu.

Drumul de întoarcere, în josul AXEI LUMII   -   este, de fapt, o EVANGHELIE: vestirea Mirosului-Sfântului Duh. „Pe drum, mânca din pastrama altora, dar mirosea sacul lui Aron, şi mereu, la toţi călătorii: -   Ei! Pastramă, dacă vreţi, să poftiţi la noi la Kavala   -   acolo pastramă!”   -   Kavala devenind, în descendenţa axială, sinonomul IERUSALIMULUI.

La Kavala, OVEREIUL „îl aşteaptă cu patru ochi.” Ce-o fi însemnând, esoteric, a avea patru ochi? A FIINŢA INTEGRAL   -   căci Fiinţa Primordială avea PATRU FEŢE (OM-TAUR-VULTUR-LEU)   -   şi feţele, câte un ochi   -   cel divin. OVREIUL este supus deci, unei transfigurări fundamentale (conformă cu Vechiul Testament – varianta esoterică )   -   al cărei semn este „aşteptarea (inconştientă, încă) cu 4 ochi”.

Vestea bună, EV-ANGHELIA   -   că sacul a fost sacralizat (re-sacralizat) prin euharistie   -   şi HAINELE-forme au fost trecute prin focul cu SARE al pastramei   -   şi, apoi, în cele din urmă, reduse la MIROSUL-OSANA   -   produce chinul-calvarul transfigurator (comic, în aparenţă) al lui Aron. Aron nu acceptă plata pentru sacul cu haine-pastramă trufanda   -   nu acceptă MIZERICORDIA, trecerea la EVANGHELIA CREŞTINĂ   -   ci rămâne ca urmaş al Tatălul Hainelor, al Zeului Formelor Pasagere. De aceea, prizonier al fenomenalităţii: ţipă, urlă, bâiguie   -   „parcă ieşit din minţi”.

Da, căci transfigurarea ce i se cere eludează raţionalul (care este strict uman).

Şi atunci, trebuie să apară:

III   -   al 3-lea NEBUN: CADIUL NEBUNILOR   -   cel care să facă iraţionalul gest sacral al împăcării cantitaţii cu calitatea   -   al EVANGHELIEI -  cu URLETUL ANIMALIC.

Interogatoriul luat, de către cadiu, OVREIULUI, pare hazos, dar este riguros:

a  -  „Ce mai faci gură?”   -   când nu accepţi Sunetul Primordial-Paraşabda, nu e necesar-prescriptibil să-l înlocuieşti cu dezarticularea-dizarmonia zgomotului demoniac.

b   -   „Care tată, bre?”   -   când există un singur TATĂ: de ce încurci pe tatăl personal (individuaţia pur fizică)   -   cu TATĂL CERESC (transcederea metafizică )?

c   -   Tatăl Ceresc este Corabia, Drumul şi Ţinta Drumului   -   şi atunci „cum era să mai umble pe corabie?” Tatăl umblător pe corabie „după ce a murit”   -   este Tatăl Tuturor Confuziilor   -   Demonul Schimbărilor-Umblărilor fără ţintă, pe Corabia cu Unică Ţintă.

Şi iată cum miezul, esenţa, adevărul   -   ies la iveală: OVREIUL a confundat Ierusalimul cu LOCUL PASTRAMEI DIN SAC (Carne+Foc+Sare+Pneuma)   -   uitând că, în Centrul Spiritual, Carnea nu are ce căuta.

Revelarea Confuziei îl face pe Iusuf, la rândul lui, să sufere transfigurarea: el regurgitează Răul din forme, pe care OVREIUL i l-a impus (veterotestamentar), în Logos-ul său despre Tatăl Hainelor-Forme.

Iusuf vomită Hainele-Forme.

OVREIUL-Aron are dreptate, din punctul lui de vedere, când întreabă: „Parcă trebuia să le mănânci? (hainele)”. Adică : „Tu, dacă erai stăpân pe tine cu adevărat   -   ÂTMA, nu te lăsai tulburat de Logos-ul Dezlânat, de Entropia Logos-ului despre Haine, despre Formele fenomenalităţii.

TURCUL a vomat, odată cu Hainele   -   Adevărul Evanghelic.

OVREIUL a vomat, odată cu Logos-ul Ontropic   -   Inutilitatea Materiei, a vomat CONFUZIA.

Fiecare trebuie să capete, în loc, esenţa.

Şi esenţa, fireşte, este dublă   -   căci NEBUNUL CADIU este THULA-BALANŢA LUMII:

a   -   TURCUL va primi 20 lire ( care „ard” hainele şi renasc OAIA-MIEL la creştini, OAIA la islamici ),    

b   -   iar OVREIUL va primi 20 ocale pastramă primă   -   cantitatea în ocale este de TRUFANDA   -   de ÎNCEPUT METAFIZIC   -   adică, este evanghelizare.

Din nou, asistăm la îmbrăţişarea, cu dublu folos şi pierdere   -   dintre GHIŢĂ şi NIŢĂ...

*

 

            Vorba scurtă, turcească, cu care CADIUL-THULE i-a dat afară (regurgitat sacral) pe amândoi   -   este, de fapt, nu înjurătura   -   ci revelarea Numelui (mistic, de nedezvăluit nouă, exotericilor ) UNICULUI DUMNEZEU. DATUL AFARĂ   -   este datul afară din această lume-ciclu. Acum, TURCUL şi OVREIUL sunt AMÂNDOI: de-o seamă, echilibraţi ca spiritualitate, liniştiţi în esenţă, plenari întru divinitate. Identici în GERMENILE DIN FLOAREA DE LOTUS ( închisă ochilor profani ), care pluteşte peste apele primordiale.

            Vorba Scurtă   -   este sinonimul a ceea ce numeşte Ioan LOGOS-UL PRIMORDIAL: „La început, a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu   -   şi Dumnezeu era Cuvântul”.

*

 

            Dar cine nu este NEBUN   -   cum este ? Răspunsul dat de I.L. Caragiale este aparent năucitor de simplu   -   în realitate de profundă echivocitate şi răvăşitor de grav: este... MITICĂ!

            Şi iar trebuie să facem un înconjur, de data asta scurt, prin povestirea-schiţă Duminica Tomii. Este o schiţă, din nou, despre CONFUZIE. Simultan, un cronicar gazetăresc şi prietenul său încearcă experienţe aparent diferite:

            a   -   cronicarul trebuie să scrie ( în locul amicului ) despre Duminica Tomii, care încheie Săptămâna Luminată a Revelaţiei lui Hristos Mântuitorul   -   PAŞTELE,

            b   -   amicul, numit, sugestiv, cu numele sfântului despre care trebuie să scrie cronicarul, dar decăzut în derizoriul diminutival ( Tomiţă... )   -   trebuie să-şi scoată măseaua   -   MOARA LUI PRAKRTI.

            Încrucişarea este atît de perfectă   -   încât confuzia ajunge să fie perfectă:

            a   -   cronicarul „săritor la nevoie”, care s-a apucat să scrie despre sfânt şi despre sfinţenie   -   despre Sfântul TOMA   -   se trezeşte că scrie despre amicul Tomiţă, decăzut din NUMA şi RUPA : „împreună cu poetul...ţipă (intră exorcizatul Tomiţă): „Mi-aţi luat cu ştiinţa voastră măseaua...ce mi-aţi dat în schimb? Măseaua! Îmi trebuie măseaua!”

            b   -   amicul Tomiţă (adevăratul autor al articolului, cel DESEMNAT să scrie despre RE-SFINŢIREA PROPRIE, de fapt)   -   ştie, acum, după exorcizare, să traducă limbajul decăzut al „amicului săritor” (din propria condiţie) : măsea scoasă = CREDINŢA. „Confratele meu îţi mulţumeşte încântat :   -   decât   -   pretinde să facem o foarte mică modificare: în locul măselei, să punem credinţa (s.n.)”. GEAMĂNUL (TOMA) determină Logos-ul Pseudo-Geamăn. Căci Prakrti şi Purusha sunt gemene, dar cu naturi antinomice.

            Diferenţa dintre Rai şi Iad este minimă   -   pentru că stă în puterea omului să transcendă diferenţele   -   în UNITATEA PRIMORDIALĂ. Dar omul e prea delăsător, prea slab, neveghetor. Cât de uşor se lasă îmbolnăvit, prin transfer de Demon   -   cronicarul, când intră exorcizatul (dar având demonul dansând, încă, împrejur...). Cât de repede credinţa, nevoia dureroasă de credinţă   -   devine nevoia dureroasă de întoarcere la materia-fizicitate: MĂSEAUA-DEMON... Prea uşor. Prea uşor acceptăm substituţiile profane, surogatele profane   -   ale GRAVITĂŢII RITUALULUI SACRAL.

            Căci ce este altceva MITICĂ ( la fel ca Lache, Mache etc.)   -   decât SUROGAT EXISTENŢIAL, surogat de sacralitate („convenabil”   -   pentru lumea noastră debilizată spiritual).

            „-   Mitică ... şi mai cum ?   - E destul atât: Mitică   -   de vreme ce şi dumneata îl cunoşti tot aşa de bine ca şi mine. Fireşte că trebuie să-l cunoaşteţi: îl întâlnim atât de des   -   în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus   -   în fine pretutindeni.”

            Pretutindeni   -   adică nicăieri cu adevărat, nicăieri fixat într-un Centru Spiritual. Intr-o IDENTITATE SACRALĂ.

            „Mitică este bucureşteanul <<par excellence>>. Şi fiindcă Bucureştii sunt un mic Paris, şi Mitică, se-nţelege, este un mic parizian (n.n. : orice-i mai mic decât modelul sacral este, esenţial, tocmai opusul modelului sacral). El nu e nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât, nici prea-prea, nici foarte-foarte (n.n. : e un veritabil neant spiritual   -   ca acele pseudo-suflete despre care, pentru că nu FAC nimic pe pământ   -   se zice că Dumnezeu e nevoit să le „scuipe din gură SA”   -   la modul transfigurator, dar, neapărat, printr-o anterioară operaţie de exorcizare...). E un băiat potrivit în toate (n.n. : şi în nimic   -   căci nu se poate construi adevărat cu FUM   -   şi nici nu poţi intra în Rai cu şpaclul...)   -   dar ceea ce-l distinge, ceea ce-l face să aibă un caracter, este spiritul lui original şi inventiv (n.n. : de fapt e vorba de spirit anti-creator, de spirit speculativ, improvizator, iluzionist, mimetic-cameleonic   -   toate, mărci clare ale demonicului non-creator).”

            În primul rând, caracter marcat nu poate avea decât cineva care există   -   în sensul distincţiei, al fixării în spaţiu-spirit, în sensul PERSONALITĂŢII. S-ar putea replica: este fixat în Bucureşti. Dar Bucureştiul este un loc fix   -   sau este numele labirintului spiritelor degenerate, vagante în pustiul inutilităţii?

            Bucureştiul nu e Heliopolis   -   şi chiar dacă Mitică e întâlnit în zone care, îndeobşte, subliniază deplasarea   -   această deplasare nu are o ţintă. Mitică nu poate spune niciodată, ca Iisus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.”

            Poate că, la început, Mitică a fost, într-adevăr, Demeter (Dumitru) : a intenţionat să fie al PĂMÂNTULUI. (Din care direcţie, în care sens   -   rămâne de văzut...). Dar neavând consistenţă prin NUMA, nu are consistenţă nici prin RUPA   -   şi, de aceea, a devenit prizonierul vânturilor malefice, care bântuie prin labirintul infernal.

            Mitică nu e o fixaţie ontologică, un om, o fiinţă   -   ci e denumirea generică a unei turme care se complace a vagabonda prin infern. Mitică nu înseamnă CINEVA   -   cu care să te poţi confrunta, cu care să te poţi fixa intr-un dialog real   -   căci un dialog presupune reperarea reciprocă, folosirea drept reper ontologic, în mod reciproc, a celor doi fixaţi în Logos, legaţi prin Logos.

            Or, Mitică e tocmai numele nefixării, al vagabondării „conştiincioase” prin/în steril   -   prin/în şabloane, surogate de Logos, des-fiinţarea de Logos: „de vreme ce d-ta îl cunoşti tot aşa de bine ca şi mine.” Asta nu înseamnă că e ( într-adevăr ) ceva de cunoscut. Mitică e INSTITUŢIA NEANTULUI. În mod egal, pentru toţi cei care fac eforturi disperate să se regăsească şi să se fixeze în lume   -   MITICĂ înseamnă EXASPERANŢA VAGANTULUI, a nefixării perpetue. El nu este OMUL UNEI CASE : el e o umbră fără conştienţă şi odihnă   -   blestemată la un veşnic dinamism steril şi fără ţintă, deci fără viaţă şi fără adevăr   -   un veşnic dinamism al iluzoriului prin iluzie : strada e un culoar spre altă stradă, „josul” (”pe jos”) rămâne o zonă a mersului într-un cerc vicios, în care picioarele, cu ecartamentul PASULUI   -   dispar   -   şi rămâne un punct plutitor şi rotitor   -   care e tocmai opusul PUNCTULUI DEMIURGIC,  de care vorbeşte AMINUL, în Scrisoarea I: punctul-Mitică e rotitor în eternitate pe toate circumferinţele   -   dar fuge, ca dracul de tămâie, de identificarea cu centrul cercului ( - căci s-ar demasca drept NEANT). Deci, fuge de identificarea cu vreun CENTRU. Din tramvai în alt tramvai, din tramcar în alt tramcar, de pe o bicicletă pe altă bicicletă a incertitudinii veşnice a echilibrului ( echilibristica băşicii de săpun   -   între închipuire de aer şi neant   -   e singura expansiune posibilă a punctului vagabond pe circumferinţele iluziei-lume ). Tramvaiele, tramcarele, bicicletele, vagoanele   -   nu-l duc UNDEVA   -   ci-l FERESC DE CEVA (DE ORICE AR TENTA SĂ ÎNSEMNE CEVA) : îl poartă, îl saltă la infinit, nu printre repere-jaloane, ci din spaţii gregare în gregarităţi ale spaţiului, în spaţii-nespaţii, spaţii ale anonimităţii, indistincţiei absolute : căci în restaurante, berării etc.   -   nimeni nu e CINEVA, ci este printre toţi (MEREU PRINTRE...)   -   adică nimeni şi nicăieri.

Ţi se pare că ai reperat o voce   -   MITICĂ, un trup-MITICĂ, o scânteie de spirit-MITICĂ. Exact în momentul în care ţi s-a părut c-ai fixat ( vocea, trupul, spiritul )   -   aceasta îţi scapă printre degete şi redevin NIMENI   -   gregaritate absolută. Devin infernalul PRETUTINDENI   -   care înseamnă vagabondajul şi inconsistenţei, al imposibilităţii fixării în CENTRU.

            Pentru că Bucureştiul nu este Cetatea Bucuriei   -   a Luminii Bucuriei   -   HELIOPOLIS. Ci e „un mic Paris”. Or, Parisul nu e nici mic, nici mare : e BURTA INFERNULUI. Mitică fiind „ un mic parizian”   -   este un mic demon   -   dar, cu certitudine, esenţial, DEMON: un demon (poate) neînsemnat, nenumit în funcţia supremă de SATAN   -   un demon lipsit de gravitatea demonismului profund, tragic   -   dar, tocmai prin lipsa lui de pondere demonică   -   este, în definitiv, MAI DEMONIC DECÂT ÎNSUŞI SATAN: căci este imposibil de reperat, pentru a putea fi vreodată salvat. Demonul lui NICĂIERI-NICIUNDE. Dincolo de dinamismul amuzant, prin sterilitate   -   se prefigurează DEZNĂDEJDEA ABSOLUTĂ. Demonii cu funcţie sunt repere ale răului   -   şi pot fi fixaţi pentru transfigurare. Demonii care nu pot fi fixaţi, nu pot fi transfiguraţi. Cea mai intensă stare de demonism este IMPOSIBILITATEA FIXĂRII, a indentificării, a raportării la un sine demonic.

            Mitică nu este Satan   -   nici vorbă. Căci Satan este Rivalul şi Con-Lucrătorul lui Dumnezeu. Este reperabil la modul grav, profund, divin ( fost ARHANGHEL ). Satan îşi împlineşte Misiunea (aparent antidemiurgică, în realitate profund demiurgică, tentând, şi deci fortificând spiritual pe cei ce tentează fortificarea spirituală   -   şi recuperând astfel Fiinţa, pentru unificarea ei în Starea-Paradis).

            Mitică n-are nimic grav, nici o profunzime, nimic divin şi demiurgic. Nu-l poţi urî, cum nu-l poţi iubi. Este o voce pribeagă în veşnicie   -   măcinând, conştiincios (rumegând...) ultimele resturi,”tărâţe”   -   ale unui Logos parcă de mult uitat, consumat, epuizat. Este Jidovul Rătăcitor în Non-identitate. Mitică este, astfel, demonul absolut: STAREA DEMONICĂ FĂRĂ SFÂRŞIT. Un biet demon? Aparent, da; în realitate, e atât de nemărginit demon, adică de nefixat şi, deci, de netransfigurat   -   încât el este identic cu TEMELIA IADULUI. Fără Mitică   -   Infernul n-ar exista, căci ar putea fi fixat şi transmutat în unicitatea paradisiacă. Mitică este, în limbajul popular tradiţional: TALPA IADULUI.

            Oroginal şi inventiv? Haida-de! E un fonograf, o caterincă, prin care, mecanic, sunt repetate, într-un infinit jalnic, truisme, banalităţi,”răsuflături”. La început, auzind această „voce”   -   poate surâzi, chiar zâmbeşti   -   tu, ascultătorul VOCII NEIDENTIFICABILE, vocii vagabonde. Dar repetarea mecanică, fără fixare-oprire, fără meditare a vocii asupra vocii (asupra semanticii celor spuse), repetarea pură şi absolut inutilă   -   îţi oboseşte şi încleştează, îţi strâmbă muşchii feţei   -   şi surâsul, zâmbetul   -   devin RÂNJET OBOSIT, dezolat, plictisit de o continuă complezenţă, pur formală. Care este efectul-Mitică, deci?

            I   -   Defectează Logos-ul-Paraşabda (Logos-ul divin), îl confiscă pentru derizoriu şi repetabilitatea sterilă, până la desemantizare.

            II   -   Îl „transfigurează” degenerativ, anti-demiurgic   -   pe ascultătorul, supusul Logos-ului   -   DIN OM ÎN DEMON. Un demon complezent, complice al sterilităţii, al vagabondajului vocal, al degradării-înjosirii sensurilor în simple parole ale cazarmei Infernului. „Cazarma” entropiei, antidisciplinei, Anti-Dharmei.

            Dar, în definitiv, cine-l obligă pe ascultătorul-supusul Logos-ului   -   să se lipească de Mitică? De nimicul umblător, hoinar, rânjitor? Nimeni. Atunci? Atunci, să ne amintim ce zice Maestrul Supraveghetor al Anti-Dharmei, I. L. Caragiale   -   care s-a materializat în această lume tocmai pentru a-l observa cu maximă atenţie pe demon şi efectele demonizării (nu s-o fi şi contaminat de ele, tot locuind în mijlocul lor?   -   e de discutat...)   -   şi să caute leacul tămăduirii de demonism, împăcarea prin transfigurare (să nu uităm că I. L. Caragiale a scris capodopere hieroglifice ale transfigurării şi ale qui pro quo-ului: Abu-Hasan, dar şi D’ale carnavalului, Calul dracului, dar şi Conul Leonida faţă cu Reacţiunea şi O noapte furtunoasă).

            Subtil, I. L. Caragiale ne avertizează că demonul absolut, MITICĂ   -   devine MITICISMUL. Şi miticismul nu mai e Mitică: miticismul nu suntem noi, care ne-am regăsit neantul   -   scuipând pe reperele Credinţei, scuipându-l pe Dumnezeu. Noi   -   care ne complacem, teribil de inconştienţi şi înspăimântător de iresponsabili   -   în lenea şi sterilitatea spiritului.

            Mitică se fereşte „ca dracul de tămâie” să fie, cumva, perceput ca NEBUN. Căci „nebunul” este cel mai uşor identificat, deci de fixat-transfigurat. Nu   -   nici vorbă: Mitică e prototipul omului NORMAL. Cu câte ghilimele doriţi   -   dar ...sunt înseşi ghilimelele fiinţei noastre miticizate. El este normalitatea însăşi. Mitică ilustrează perfect deşertul infinit, exasperant până la rânjetul infinit obosit   -   deşertul „normalităţii”.

            Mitică se pliază, incredibil de uşor, drăceşte de uşor   -   pe/peste toate „plăcerile” noastre mici, aparent nevinovate. Nimic nu e mic, în materie de Rău   -   şi nimic nu e puţin vinovat   -   ci este vinovat sau nu este vinovat, este curat sau este murdar. Căci, prin complacerea în micul rău, în puţina vinovăţie   -   Răul şi Vinovăţia se instaurează imperial   -   de neclintit. Deci   -   cine este Mitică? Este oglinda, este turnesolul, este revelatorul slăbiciunilor noastre domestice, aproape sentimeltale   -   slăbiciuni pe care ni le cultivăm ca pe nişte copii răsfăţaţi   -   de aceea cei mai dragi   -   până când facem din ele FIARA APOCALIPTICĂ. Mitică este, prin I. L. Caragiale supremul avertisment al lui I. L. Caragiale adresat nouă, tuturor oamenilor: NU MAI CULTIVAŢI CU DUIOŞIE GERMENII INFERNALI, ca pe nişte germeni ai narcisiacei simpatii faţă de voi înşivă   -   căci deveniţi, astfel, monstruos de egoişti şi egotişti (fără să mai aveţi grijă de împrospătarea hranei spirituale: pur şi simplu, îl răstigniţi pe Hristos şi plecaţi voioşi acasă, răsuflând uşuraţi...)   -   deveniţi, astfel, solidari cu FIARA DEPERSONALIZATOARE. Cel care este egoist   -   începe să piardă reperul divin   -   începe, deci, să dispară ca fiinţă. SE MITICEŞTE.

            Cine l-a văzut pe Mitică oferind, dând ceva (real)? El se preface a oferi   -   exact când nu are de oferit nimic, sau când n-are nimeni nevoie de ceea ce zice el că oferă: „când pleacă pe jos, te învită: -Hai, că te iau în dreapta.” Şi dreapta lui este, de fapt, stânga infernală, a complicităţii cu micii demoni vaganţi   -   care compun DEMONUL ABSOLUT. Care va deveni MAREA FIARĂ APOCALIPTICĂ. Într-un fel, pentru că mai jos decât Mitică (starea de Mitică) nu se poate coborî   -   e important şi Mitică   -   tocmai pentru „imaginea” absolutului lipsei de importanţă: de la Neantul Logos-ului, Neantul-Mitică, ultima treaptă de coborâre   -   se va întemeia suirea pe VERTICALA AXEI LUMII.

            De la Mitică începe Apocalipsul   -   doar Mitică-cel-Absolut e garanţia resurecţiei morale a lumii. Pare paradoxal   -   dar e un adevăr perfect integrabil logicii sacrale.

*

 

            Mitică e cultura de microbi din sufletul fiecărui om ce se vrea, cu orice preţ, NORMAL. El pare „călduţ” (exact starea celui ce va fi scuipat de Gura Divină) : „nu e nici tânăr, nici bătrân, nici urât, nici frumos, nici prea-prea, nici foarte-foarte, e un băiat potrivit în toate.”

            E Kiriakos-Chirică al lui Creangă. E neindentificabil   -   şi etern: nu îmbătrâneşte („şi vrabia-i pui   -   dar dracul ştie când”), ci se „stabilizează” exact în inima, fără relevanţă ontologică, a vârstei umane: nici tânăr, nici bătrân. Nu e stabilizare   -   e totala indiferenţă faţă de om, şi timpul uman (faţă de UMAN)   -   faţă de RUPA. Faţă de ideea de dumnezeire.

            „Nici frumos, nici urât”. Indiferent faţă de Dumnezeu   -   demonul absolut nu poate fi interesat de FRUMOS. Cât despre urâţenie   -   cum s-o indentifici, s-o defineşti, dacă nu ai, ca termen de comparaţie   -   termenul antinomic: FRUMUSEŢE? De aceea, demonul nu e urât   -   căci nu ştie ce-i frumuseţea. Şi, dacă „achiesăm” la starea propusă de demon   -   şi noi uităm de binomul frumos-urât, iar fascinaţia demonică va trece drept „frumuseţe”. Pe de altă parte, fiind în sufletul nostru, ca un „copil de suflet” (Chirică-Prichindel, din Calul Dracului...)   -   el e slăbiciunea noastră de a fi decisivi şi decişi, intransigenţi în a ne judeca păcatul : noi nu vom spune (niciodată...), despre noi înşine, că suntem urâţi... Vom zâmbi stingheriţi   -   până vom da în rânjet. (Nu-i auzi, azi, pe atâţia, ascunzându-l, foarte ofuscaţi, pe cineva care ar vrea, măcar cât de cât, să meargă drept, pe calea dharmică: „Ia, n-o mai face pe Savonarola!”   -   neştiind că Savonarola însuşi avea, în scrisorile din închisoare, mari, imense neîncrederi, faţă de presupusa „dreptate”, desăvârşită rectitudine, a comportamentului său terestru... Ce să mai spunem, atunci, noi, „îngăduitorii”,”toleranţii” nesfârşiţi   -   faţă de diavol   -   faţă de tot soiul de demoni?).

            Curios şi nu prea   -   I. L. Caragiale se preface a scăpa din vedere o altă alternanţă (aparent antitetică)   -   ce ar suna cam aşa: nici prost, nici deştept. Dar zice, cu ironie dezarmant de bine disimulată: „dar ceeea ce-l distinge, ceea ce-l face să aibă un caracter etc.” Da   -   demonul e INVENTIV ÎN ILUZIE   -   dar nu este DEMIURG. DEMONUL NU CREEAZĂ   -   EL COMBINĂ! La infinit. Combină lucruri deja create   -   de către Dumnezeu. Demiurgul (Unicul Demiurg). Demonul e raţional   -   deci pare „deştept”. (Nu doarme   -   dar ne-dormitul său e pentru a depista somnul altora şi a trece la cârma anti-demiurgiei   -   la cârma distructivităţii). Nu trebuie confundată „deşteptăciunea” iluzionistului   -   cu înţelepciunea MAGULUI DIN VÂRFUL MUNTELUI. Demonul, fiind raţional, este isteţ, nu e prost   -   dar nu are SPIRIT, în sensul constructiv-demiurgic. E un meşteşuger al iluziilor   -   dar nu e un creator de durabilitate vitală. Or, profunzimea spirituală ar fi fostsingura care ar fi intrat, în mod real, în antiteză cu prostia (sau ignoranţa): Demonul nu e ignorant   -   el ştie toate FLEACURILE   -   toate maşinăriile şi mecanismele de păcălit lumea   -   toate trucurile degradării Logos-ului (trucurile vulgarizării Logos-ului: ”Mai cu seamă pe provinciali (s.n.), micul nostru parizian îi epatează (s.n.) cu verva lui scânteietoare”   -   atacă ingenuitatea şi inocenţa, prospeţimea spirituală a celui încă nededat corupţiei morale din LABIRINTUL INFERNAL-BUCUREŞTI). Dar nu-i în stare de ŞTIINŢA ADEVĂRATĂ   -   mai exact, de ŞTIINŢA ADEVĂRULUI. De aceea, şi nu din altă cauză, nu se poate crea, pentru Mitică, cuplul antitetic: prost-deştept. PROST-NONPROST. Pentru, că, dacă-i zici: prost-deştept   -   greşeşti: deşteptăciunea demonică, pur artizanală (făcătură...), dar nu demiurgică   -   este tot prostie. Termenul antitetic real ar fi: NON-IGNORANT AL LUI DUMNEZEU. Şi revelator de Dumnezeu.

            Mitică nu are, deci, nici NUMA, nici RUPA. Mitică e captat, însă, ca bruiaj perpetuu al Logos-ului: el este, mereu, o linie de dialog. O voce   -   dar nu un dialog real. Dialogul presupune fixare, concentrare, gravitatea credinţei. Or, Mitică nu crede în nimic. Dacă tizul său Sf. Toma-Geamănul   -   geamănul orfan Tomiţă   -   înlocuieşte, cu o uşurinţă (am zice) impardonabilă   -   MĂSEA, CU CREDINŢĂ   -   nu se depărtează de axul credinţei : căci măseaua care doare este un ax al gurii, tinde către/dinspre un CER AL GURII. Durerea axială poate fi regăsită în AXUL CRUCII GOLGOTICE. Îngrijorează „îngemănarea” lui Toma Geamănul-Sfântul (care, greoi   -   dar a crezut „gospodăreşte” în Iisus !)   cu derizoriul Tomiţă. Dar încă mai e deschisă poarta între lumi.

            În schimb, vocea zbârnâitoare a lui Mitică trânteşte violent poarta către Logos-ul Sacru, către muzica sferelor. Mitică nu supără pe nimeni   -   are grijă să fie răutăcios până la foarte exacta limită dintre agreabil şi dezagreabil   -   pentru a nu fi silit să se arate (ca să se „vadă” că nu e nimic de văzut, nimic de arătat). Căci, dacă ar supăra, AR FIXA ATENŢIA SUPĂRATULUI. Şi supăratul l-ar sili să vină în centrul cercului lumii, să-l identifice pe SUPĂRĂTOR. Şi atunci, ar constata că supărătorul este NIMENI şi NIMIC   -   este înspăimântătorul DEMON ABSOLUT, este VIDUL GHEENEI.

            Mitică simulează, mereu, lupta-dialog: el îl încredinţează, prin „vorba goală”, zisă „de spirit”   -   pe om, că are un con-locutor. Nu o MOARĂ DE VORBE, care se potrivesc pentru oricine, oricând. Cel mai fals conlocutor este Mitică. MITICĂ NU VORBEŞTE NICIODATĂ CU CINEVA   -   ci spune parole „simpatice” (parole satanice, prin care se anunţă, într-un esoterism demonic, spulbererea Logos-ului)   -   parole „agreabile”, seducătoare   -   deci perfect infernale (doar demonul seduce   -   Dumnezeu îndeamnă la autocreaţie, la revelaţia iniţiatică-autosacrificială). Moara vorbelor inutile macină, în orice auditor, SENSUL CUVÂNTULUI. Ucide Logos-ul. UCIGAŞUL LOGOS-ULUI   -   mai este numele ascuns al DEMONULUI ABSOLUT. Al sterilităţii absolute. Mitică-demonul Absolut e serviabil, mereu, cu ce nu-i al lui (căci nimic nu-i al lui!!!): cu oglinda în care ne oglindim propria flecăreală (sau, mai pervers, pofta irepresibilă, a fiecăruia din noi, de a flecări   -   de a blasfema, astfel, Logos-ul). Tot ce am introvertit, siliţi de legea interioară a Dharmei   -   Mitică „salvează”, încălcând, cu nonşalanţă demonică, Dharma   -   în SPECTACOLUL, continuu şi dezlânat la modul absolut, al extravertirii. Al bolboroselii perpetue a BORBOROS-ULUI.

            Deci, la întrebarea CINE ESTE MITICĂ?   -   am mai dobândit un răspuns: e „borboroseala” (sinistră, în sine   -   simpatică, prin demonizarea urechii noastre, pervertite-momite către opera de demolare a Logos-ului   -   bolboroseala Mlaştinii Josnice, Infernale   -   BORBOROS-UL. MITICĂ ESTE ÎNSUŞI BORBOROS-UL   -   căci dispreţuieşte total Logos-ul, pervertindu-l în derizoria cleveteală, bârfă, glumă nesăturată. În LĂCOMIA GURII IADULUI de a spurca Arhitectura Verticală a Cuvântului.

            De aceea, I. L. Caragiale încheie prima serie a miticismelor: „Al dracului Mitică!” Da, al dracului   -   dând identitatea iluzorie nonidentităţii absolute. I. L. Caragiale a demonstrat, magistral, că Demonul Anti-Logos nu poate fi prins şi fixat în dialog real   -   şi, „Quod erat demonstrandum”: al dracului drac (dracul perfect, am putea tălmăci noi...) e cel pe care nu-l poţi prinde într-un gest măcar de SENS, de GENEROZITATE, de ANGAJARE,  de GRAVITATE, de SENSIBILITATE, de ÎNDURARE-MIZERICORDIE.

            Căci Mitică e şi numele ANTI-MIZERICORDIEI. Cititorul e gata să-i plângă de milă lui Kiriakos-Mitică   -   pe motiv c-ar fi un biet funcţionaraş, sărac, mereu cerând bani cu împrumut de la prieteni, trăind din expediente etc. Nu, Mitică nu funcţionează nicăieri   -   decât în labirintul infernal, în care se înfundă, împuindu-ne urechile, asurzindu-netotal cu cotcodăcelile lui „simpatice”   -   pentru a nu auzi glasul lui Hermes (sau HERMES TRISMEGISTUL)   -   Călăuza Sacră. Mitică „funcţionează” ca rătăcitor de meserie: el e ARHETIPUL RĂTĂCIRII   -   şi vrea, cu tot dinadinsul, să-i strice interior pe toţi non-rătăcitorii   -   convertindu-i la veşnică rătăcire.

            El împrumută bani („3 lei”) tocmai pentru a defecta semnificaţia sacră a banului   -   căci dacă ar avea nevoie de bani   -   ar promite înapoierea lor. NU : discuţia despre bani e un pretext doar   -   pentru a distruge valoarea lor de legătură între lumi şi oameni. Împrumutătorul e rupt de împrumutat prin promisiunea NERETURNĂRII BANULUI   -   adică prin emergenţa DISTRUGERII LEGĂTURII PRIN BAN, a parolei sacre prin ban: „Un franc (ţi-l voi înapoia) când voi avea, altul când voi putea, iar pe celălalt după moarte.”

            Adică: a   -   Mitică-demonul Neantului nu poate avea PAROLA SACRĂ-BAN   -   deci nu va avea PRIMUL FRANC (BAN), pentru returnare   -   niciodată.   b - Mitică e Demonul Neputinţei Absolute   -   căci nici voce identificabilă n-are   -   d”apoi identitate...   -   potenţă existenţial-fiinţială, niciodată actualizată. Deci, şi al doilea mesaj sacral-ban e dezintegrat.   c-  După moarte i-l va da pe al 3-lea. Nu înainte. Căci înainte de a trece Styxul ai nevoie de parola pentru Charon   -   nu după. Deci, Mitică recunoaşte că e Demonul Strigoilor (căci cei ce rămân între lumi, prin netrecerea Styxului, dar fără posibilitatea întoarcerii fireşti în trup   -   strigoi se cheamă).

            Iar când i se cer banii cu împrumut   -   spune că nu poartă metal, căci îi este frică de trăsnet. Sigur că Demonului îi este mereu frică de Zig-Zag-ul biciului lui Dumnezeu   -   dar lipsa totală de înţelegere-mizericordie faţă de absolut orice nevoie (suferinţă, necaz etc) profund umană (căci flecăreala nu e nevoie, ci viciu, perversiune, poftă indusă demonic, de a demola Arhitectura Logosului) îl situează, iar şi iar   -   în zona infernală   -   zonă total dispreţuitoare faţă de umanitatea omului   -   aşteptând şi stimulând doar superficialitatea autodistructivă a omului. Mitică nu va fi nicăieri unde este MIZERIE ŞI SUFERINŢĂ REALĂ   -   căci unde este suferinţă, este şi SPERANŢA MÂNTUIRII, a redempţiunii   -   căci apare imaginea mângâietoare a SUFERITORULUI, în mijlocul mizeriei umane   -   HRISTOS. El, Mitică, pleacă „la vânătoare de lei”    -   nu ca să împrumute   -   ci ca să împingă leul regal (şi banul sacral)   -   în derizoriu: să transfigureze LEUL în IEPURE. Mitică se „luptă” cu halbele   -   izotopice semantic cu Barboro-ul   -   în rest, în Mitică este Iepurele Demonic, mereu în goană, laş, stârnind în urmă vânt năuc   -   în loc de seninul Logos.

            Nu. Mitică e tocmai acolo unde nimeni nu suferă, nimeni nu trăieşte în mizerie   -   la berărie, restaurant etc.   -   adică acolo unde slăbesc forţele spirituale şi se fortifica viciul. Şi paraziţii.

            Mitică e zeul (demonul) LENEI ABSOLUTE, în dispreţul acţiunii fertile: „- Caut un avocat, monşer, să mă apere...- Ce! Ai ţi tu un proces? – Nu, să mă apere... de muşte.”

            Nu credem că Demonul vrea într-adevăr să fie apărat de muşte   -   căci borboros-ul este tocmai FORFOTEALA MUŞTELOR (Mizeria Moral-spirituală Perfectă)   -   iar Mitică e Împăratul Muştelor.

            Neavând Rupa-Formă, nu poate avea nevoie de haine: „Mi-am comandat, monşer, un pardesiu nou.   -   Ce culoare?   -   culoarea vântului.” Da, a vântului halucinant, în care a transformat PNEUMA-Logos-ul Sacru. Mitică e îmbrăcat în HAOSUL, în hainele Logos-ului   -   vântul turbat al Neantului.

            Durerea altora, durerea reală   -   e pretextul „glumei” : „Te doare măseaua (măseaua-credinţă...). Ce doctorie îţi recomandă Mitică? – Rădăcină de cleşte.” Rădăcină de RAC, esenţa RACULUI   -   a retrogadării umane, spre demonizarea durerii, în deliciul pervers, mazzochist, al durerii. Se neagă vehement FUNCŢIA SOTERIOLOGICĂ A DURERII.

            Generos, Mitică? Înţelegător, Mitică? „Mitică, la plecare, către băietul care a servit:   -   Băiete, mi se pare că mi-a picat o băncuţă, vezi, dacă o găseşti, mi-o dai înapoi, deseară, dacă nu, ia-o tu bacşiş.”

            În primul rând, i se pare a-i fi picat o băncuţă. De fapt, n-avea de unde să-i pice şi de ce    -   Demonului Neantului. Atunci? Atunci, el îşi face slujba de demon: tentează, ispiteşte   -   chinuie amarnic prin tentaţie sterilă, absolut sterilă. Băiatul va căuta, în speranţa procopsirii(?)   -   şi „se va procopsi” doar cu turbarea demonică a lăcomiei, cu fixaţia lăcomiei, cu fixaţia în interiorul cercului vicios al căutării în Neant.

            Dar dacă, întâmplător, ar găsi, totişi, CEVA   -   pe sine, să zicem   -   pentru că Mitică n-a lăsat nimic de găsit? Trebuie să-l predea demonului   -   pentru ca acesta să-l re-prefacă în neant. Dacă se va găsi pe sine   -   „băiatul”-germen uman va trebui să-şi dea sufletul Demonului   -   căci Demonul pretinde că orice se găseşte este (fără drept de apel) AL LUI   -   al Demonului Rătăcirii-Negăsirii Perpetue.

            Al dracului, Mitică? Nu   -   Mitică e însuşi Rădăcina Infernului Cotidian   -   este Camaradul „Credincios” al Viciilor Noastre   -   pe care le stimulează până le aneantizarea lumii   -   şi aneantizarea noastră, implicit.

*

*                      *